Bank's appeal rejected: consumer's attorney-fee recovery capped at RON 800 in failed abusive-clause suit.

Decizia nr. 1217/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 9 noiembrie 2010, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu SC B. SA eliminarea clauzei din contract prin care banca îşi rezervă dreptul modificării dobânzii în funcţie de politica băncii, modificarea comisioanelor de rambursare anticipată a creditului la 0%, păstrarea valorii comisionului de administrare din contractul de credit curent, restituirea tuturor comisioanelor percepute nelegal după data de 21 iunie 2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 12506 din 25 octombrie 2011, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, cauza fiind înregistrată la data de 7 februarie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2012.

Reclamantul A., a depus cerere completatoare la cererea de chemare în judecată, solicitând instanţei să interpreteze clauzele contractuale de la art. 5 şi 6 din contractul de credit în favoarea sa, totodată să constate caracterul lor abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea acestora şi să oblige pârâtele să restituie sumele percepute cu titlul de dobândă curentă variabilă peste dobânda la care acesta s-a obligat în mod real, adică dobânda compusă din indicele EURIBOR la care se adaugă procentul de 1,6.

Constatând caracterul abuziv al art. 5 şi 6 din contractul de credit şi nulitatea parţială a acestora, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la restituirea sumelor care au fost percepute unilateral peste nivelul dobânzii, compus din indicele EURIBOR plus procentul fix de 1,6.

A mai solicitat obligarea pârâtelor la păstrarea valorii iniţiale comisionului de administrare din contractul de credit şi la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare peste valoarea la care s-a obligat. Totodată a solicitat obligarea pârâtelor la modificarea comisionului de rambursare anticipată la valoarea 0, contractul de credit fiind un contract cu dobânda variabilă şi să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor comisioanelor percepute ilegal, prin modificarea unilaterală a clauzelor din contract în acest sens, precum şi obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale în cuantum de 10.642,71 RON plus echivalentul a 59.432,54 RON, plătibili în RON la cursul BNR din ziua plaţii, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 6247 din 22 octombrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţiile invocate şi a respins cererea reclamantului A. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut cu privire la excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, că aceasta este neîntemeiată, apreciind că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.

Faţă de excepţia prematurităţii formulării cererii invocată de pârâta SC B. SA, instanţa a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere că deşi procedura prealabilă a concilierii directe nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., aceasta nu a produs o vătămare pârâtei. Astfel, tribunalul a apreciat că nerespectarea unora din prevederile art. 7201 C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., prima instanţă a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că aceasta este parte a Convenţiei de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 30 septembrie 2008, încheiată cu reclamantul.

În ceea ce priveşte excepţiile nulităţii şi a lipsei de interes, tribunalul le-a apreciat ca fiind apărări de fond.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că, reclamantul în calitate de împrumutat, a perfectat cu pârâta SC B. SA, Contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare nr. x din 30 septembrie 2008, contractând un credit în valoare de 54.225 euro.

Din analiza clauzelor contractuale, s-a reţinut că la momentul încheierii contractului de credit al reclamantului existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, contracte de credit cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, contracte de credit cu dobânda variabilă stabilită fie în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, fie în funcţie de indicele de referinţă.

În acest context, tribunalul a apreciat că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcţie de indicele EURIBOR/LIBOR/ ROBOR; cu dobânda variabilă calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile băncii.

În aceste condiţii, în care reclamantul şi-a exercitat opţiunea pentru un anumit tip de credit, tribunalul a considerat că acesta şi-a asumat şi existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, iar cerinţa existenţei relei-credinţe a pârâtei s-a apreciat că nu subzistă, sens în care a respins cererea ca neîntemeiată.

De asemenea prima instanţă a argumentat că şi în ceea ce priveşte restul clauzelor a căror nulitate se solicită, care deşi nu au fost negociate, acestea nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aspecte în raport de care respins şi aceste capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva aceste soluţii a formulat apel reclamantul A. susţinând că nu s-a avut în vedere dispoziţiile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care trebuia respectată şi dusă la îndeplinire până la data de 16 septembrie 2010, termen limită, în sensul că toate instituţiile bancare erau obligate să încheie acte adiţionale la toate contractele de credit aflate în derulare, obligaţie asumată de majoritatea băncilor, mai puţin pârâta.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 347/A din 6 mai 2014, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., acesta fiind obligat să plătească intimatei SC B. SA suma de 800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a putea statua asupra caracterului abuziv al clauzelor invocate de reclamant, instanţa a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit, respectiv la data de 30 septembrie 2008, în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile exprimat prin adagiul tempus regit actum, dat fiind faptul că validitatea actelor juridice şi implicit nulitatea acestora, se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că banca nu avea, astfel cum susţine reclamantul, obligaţia de a propune şi încheia cu acesta un act adiţional, conform O.U.G. nr. 50/2010, dispoziţii care nu sunt aplicabile în cauză şi prin urmare, clauzele pretins abuzive au fost analizate prin prisma Legii nr. 193/2000.

În privinţa clauzelor convenite prin art. 5 şi 6 din contract s-a reţinut că menţinerea de către bancă a procentului de 6,4% pe toată durata de creditare nu poate fi impusă de instanţă, întrucât caracterul variabil al dobânzii ulterior primului an de creditare a fost clar menţionat în contract, fără a cere detalii suplimentare la momentul contractării, în condiţiile în care pârâta avea la acel moment mai multe oferte de creditare ce prevedeau calculul dobânzii în funcţie de EURIBOR/LIBOR la 6 luni, la care se adaugă o marjă fixă, iar la art. 29 din contract s-a menţionat faptul că reclamantul a citit, înţeles fiindu-i explicate clauzele contractului.

Referitor la comisionul de administrare, potrivit art. 8 din contract, banca perceput comisionul de administrare de 32,83 de euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar potrivit art. 4.9 din Condiţiile generale de creditare. Acest comision este în sumă fixă lunară şi s-a calculat prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct. 1 din contract.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut conţinutul clauzei de la art. 8 din contract, constatând că susţinerea reclamantului, conform căreia articolul care reglementează acest comision nu stabileşte în clar valoarea acestuia este neîntemeiată, de asemenea şi solicitarea privind restituirea comisionului perceput după data de 21 iunie 2010, s-a apreciat a fi neîntemeiată.

Analizând clauza privind comisionul de rambursare anticipată din perspectiva art. 4 al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel a apreciat că această clauză contractuală nu este abuzivă, având în vedere nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor pentru că reclamantul nu a arătat în ce ar consta dezechilibru semnificativ în privinţa comisionului de rambursare anticipată.

Pe de altă parte, potrivit alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/ 2000, în redactarea de la data încheierii contractului dedus judecăţii, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

S-a argumentat că acest text nu este aplicabil în cazul clauzei prevăzute de art. 8 din contract, întrucât acesta nu obligă la plata unor sume de bani în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, ci la plata unor sume de bani ce reprezintă o compensaţie pentru costurile legate de rambursarea anticipată.

În ceea ce priveşte cererea intimatei SC B. SA de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.800 RON, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a apelantului, instanţa de apel l-a obligat pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC B. SA în cuantum de 800 RON.

Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat de la 2.800 RON, suma solicitată de intimată cu titlu de cheltuieli de judecată la 800 RON instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv obiectul pricinii, complexitatea cauzei, activitatea apărătorilor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC B. SA Bucureşti a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul obligării reclamantului la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei, în cuantum de 2.800 RON.

Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că în cauză există culpa procesuală a intimatului.

În acest sens, recurenta arată că, culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acţiuni ori susţinerea unor apărări neîntemeiate, iar aceasta nu trebuie confundată cu exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, astfel că, pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii.

Prin urmare, faţă de faptul că între recurentă şi societatea civilă de avocaţi există contract de asistenţă juridică, respectiv faptul că la dosar există dovezile privind plata de către bancă a onorariului stabilit, este evident faptul că onorariul de avocat/cheltuielile de judecată sunt reale, fiind efectuate în legătură strictă şi indisolubilă cu prezentul litigiu.

Referitor la criteriul obiectiv de stabilire a onorariului, recurenta arată că instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că soluţionarea prezentului litigiu care viza executarea unui contract de credit în cuantum de peste 65.000 euro a necesitat trei termene de judecată şi, chiar în lipsa administrării unui probatoriu complex a ocazionat o analiză amănunţită a problemelor de drept deduse judecăţii şi în aceste condiţii, onorariul avocaţial în cuantum de 2.800 RON apare, în mod obiectiv, ca fiind unul rezonabil.

Din această perspectivă, recurenta consideră că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în speţa dedusă judecăţii, banca a solicitat obligarea părţii adverse la achitarea cheltuielilor de judecată, constând exclusiv în onorariul de avocat, în ciuda faptului că banca a trebuit să suporte şi cheltuieli conexe pe care prezentarea în instanţă le-a presupus, iar pentru aceste considerente se apreciază că nu se impunea reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată suportate de apelantul A., astfel că, din acest punct de vedere hotărârea instanţei apare ca fiind nelegală.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta SC B. SA să fie respins, pentru următoarele considerente :

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că în cauză există culpa procesuală a intimatului.

Această critică este nefondată, având în vedere că instanţa de apel, pentru a stabili reducerea onorariului de avocat de la 2.800 RON la 800 RON a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv obiectul pricinii, complexitatea cauzei şi activitatea apărătorilor, verificarea acestor criterii reprezentând în esenţă, o problemă legată de temeinicia hotărârii.

Cu toate acestea, în examinarea aplicării corecte a dispoziţiilor legale evocate, se va avea în vedere că aplicarea de principiu a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost dezlegată de Curtea Constituţională prin mai multe decizii care au făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale se recuperează numai în măsura în care "au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil".

Astfel, în temeiul art. 30 din Legea nr. 51/1995, "contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului", numai că, în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa judecătorească nici nu stânjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică şi nici nu îl controlează, iar cu atât mai puţin nu îl modifică şi nu îl anulează, în tot sau în parte. Cu alte cuvinte, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistenţă juridică se menţine în integralitatea lui, instanţa, în realitate doar micşorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

În acest sens, se reţine faptul că prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., rămân inaplicabile în privinţa raportului juridic dintre client şi avocatul său, acest raport fiind supus dispoziţiilor imperative stipulate în art. 30 din Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Însă, între partea căzută în pretenţii şi care urmează a fi obligată de către instanţă, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata diminuată a cheltuielilor de judecată şi avocatul părţii adverse ce a probat un onorariu de avocat încasat mai mare, nu există vreun raport juridic contractual care ar ţine instanţa a-l avea în vedere.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de gradul de dificultate al cauzei, valoarea pretenţiilor deduse judecăţii şi diligenţele depuse de apărătorul pârâtei, apreciind în ceea ce priveşte complexitatea cauzei, că aceasta nu a necesitat utilizarea unor elemente deosebite de drept, fiind soluţionată la cel de-al treilea termen de judecată, iar timpul şi volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit, natura şi dificultatea cauzei, nu au necesitat administrarea unor mijloace de probă care ar fi presupus activitate suplimentară din partea apărătorului intimatei, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 347/A din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - MI