Contractual nature of inter-operator transit fees versus ANCOM regulated termination caps in telecommunications dispute

Decizia nr. 1140

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Asupra recursurilor civile de faţă, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 18 decembrie 2012 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată aceasta la plata sumei de 538.001,72 lei din care suma de 513.812,18 lei reprezintă rest de achitat din contravaloarea facturilor nr. 2013038 din 17 aprilie 2012 în cuantum de 441.957,94 lei, achitat parţial, în cuantum restant de plată de 161.703,62 lei şi, respectiv factura nr. 2013351 din 09 mai 2012 în cuantum de 426.093,31 lei, achitată parţial, în cuantum restant de plată de 252.108,56 lei, iar suma de 24.189,54 lei reprezintă dobânda calculată la sumele restante, urmând ca dobânda să fie percepută până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2362 pronunţată la 20 martie 2013 în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de pârâtă, ca neîntemeiată, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata către aceasta a sumei de 513.812,18 lei reprezentând contravaloare servicii prestate şi neachitate, respectiv rest de achitat din facturile fiscale nr. 2013038 din 17 aprilie 2012 şi nr. 2013351 din 09 mai 2012 precum şi suma de 24.189,54 lei, reprezentând dobânda calculată la sumele restante până la data de 14 decembrie 2012, dobândă ce urmează să fie calculată în continuare potrivit art. 3.6, Anexa C la Acordul de Interconectare încheiat între pârâta B. şi reclamanta A., până la data achitării efective a debitului; de asemenea a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.821,49 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă civilă tribunalul a reţinut, mai întâi, că soluţionarea dosarului nu depinde de soluţionarea sesizării aflate pe rolul ANCOM.

S-a reţinut şi că, între societatea reclamantă A. şi societatea pârâtă B., s-a încheiat acordul de interconectare nr. 204/07/167 din 05 august 2003 precum şi actul adiţional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, care reglementează atât serviciul de tranzitare prin reţeaua A. a apelurilor originare în reţeaua B. având ca destinaţie numerotaţia geografică alocată C. cât şi tariful aplicabil acestui serviciu furnizat de către A.

Tribunalul a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 4 din actul adiţional, sumele datorate în baza acestui acord trebuiau să facă obiectul decontării lunare conform acordului de interconectare nr. 204/07/167.

În acest sens, s-a prevăzut că societatea pârâtă B. va achita către A. pentru apelurile tranzitate către reţeaua C. următoarele tarife: 1,14 eurocenţi/min (fără TVA) - în orele de vârf; 1,97 eurocenţi/min fără TVA) - în afara orelor de vârf.

În baza contractului şi a actului adiţional menţionate mai sus, societatea reclamantă A. a emis facturile nr. 2013038 din 17 aprilie 2012 în cuantum de 441.957,94 RON, din care pârâta mai are de achitat un rest de plata de 261.703,62 lei şi respectiv nr. 2013351 din 09 mai 2012 în cuantum de 426.093,31 RON, cu un rest de plata de 252.108,56 lei.

Potrivit dispoziţiilor art. 3.1 din Anexa C, "Facturare şi Plaţi" la Acordul de interconectare încheiat între B. şi A. în iulie 2003, înregistrat sub nr. 204/07/167 din 05 august 2003, fiecare parte se obligă să plătească celeilalte părţi suma datorata pentru fiecare tip de serviciu de interconectare în termen de douăsprezece (12) zile calendaristice de la data emiterii facturii.

De asemenea, în baza art. 5.1 din aceeaşi anexă, dacă una dintre părţi contestă sumele reflectate ca fiind plătibile de către ea în factura transmisă de către partea care emite factura ("partea care facturează"), atunci această parte, înainte de data la care plata este datorată conform facturii, va transmite părţii care facturează o notificare scrisă cuprinzând detaliile unui asemenea litigiu ("litigiu de facturare").

Din înscrisurile depuse la dosar tribunalul a apreciat că societatea pârâtă nu a înţeles să-şi respecte obligaţiile contractuale, ea neachitând la termenele stabilite prin contract, integral, contravaloarea serviciilor prestate de societatea reclamantă.

Nu se poate reţine susţinerea societăţii potrivit căreia a achitat doar o parte din suma facturată de societatea pârâtă pe motiv că a avut în vedere doar tariful ANCOM, şi nicidecum tarifele aplicate de societatea reclamantă, având în vedere că actul adiţional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004 încheiat de părţi este în vigoare şi în prezent, astfel că aceasta continuă să producă efecte juridice.

Nici apărarea aceleiaşi pârâte potrivit căreia actul adiţional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, care reglementează atât serviciul de tranzitare prin reţeaua A. a apelurilor originare în reţeaua B. având ca destinaţie numerotaţia geografica alocată C. cât şi tariful aplicabil acestui serviciu furnizat de către A., nu ar fi în concordanţă cu legislaţia secundară din domeniul comunicaţiilor electronice, respectiv cu Decizia ANCOM nr. 77/2012 prin care sunt stabilite tarifele percepute de C. nu poate fi reţinută de tribunal ca fiind pertinentă, având în vedere că tarifele practicate de C. şi stabilite prin Decizia ANCOM nr. 77/2012 nu au legătura cu prezenta cauză sau cu actul adiţional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, încheiat exclusiv intre A. şi B., acesta reglementând serviciul de tranzit şi tariful aferent acestui serviciu.

Că această susţinere nu are suport în realitatea faptică o dovedeşte şi răspunsul ANCOM dat la solicitarea societăţii reclamante. Prin urmare, aşa cum s-a arătat mai sus, tariful serviciului de tranzit al apelurilor furnizat de A. se stabileşte pe baze comerciale, prin negociere directă între cele 2 (doua) parţi" ( a se vedea adresa nr. SC-DER-21372 din 05 noiembrie 2012).

În aceeaşi ordine de idei, nu se poate reţine faptul că societatea reclamantă ar încălca acordul de interconectare existent între părţi în ceea ce priveşte consultarea cu bună-credinţă şi implementarea oricărei Decizii a Autorităţii de Reglementare, reiterând sub altă formă teza aplicabilităţii în cauză a Deciziei ANCOM nr. 77/2012, având în vedere că tarifele prevăzute în Decizia ANCOM nr. 77/2012 sunt aplicabile situaţiei interconectării directe cu C., acestea neincluzând tarifele serviciilor de tranzit ale apelurilor furnizate de către A. (se are în vedere că potrivit art. 6 din actul adiţional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, între B. şi C. nu există o relaţie contractuală astfel că tarifele respective sunt inaplicabile).

Nu se poate reţine nici apărarea pârâtei potrivit căreia a contestat facturile emise de societatea reclamantă, în condiţiile în care conform art. 5.1 din Anexa C, "Facturare şi Plăţi" la Acordul de interconectare încheiat între B. şi A. în iulie 2003, înregistrat sub nr. 204/07/167 din 05 august 2003, dacă una dintre părţi contestă sumele reflectate ca fiind plătibile de către ea în factura transmisă de către partea care emite factura ("partea care facturează"), atunci această parte, înainte de data la care plata este datorată conform facturii, va transmite părţii care facturează o notificare scrisă cuprinzând detaliile unui asemenea litigiu ("litigiu de facturare ").

Or, analizând înscrisurile depuse la dosar de societatea pârâtă B. tribunalul constată că aceasta nu a probat cele susţinute, deşi potrivit art. 1169 C. civ. avea această obligaţie.

Nici apărarea aceleiaşi pârâte potrivit căreia actul adiţional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004, în temeiul căruia au fost emise facturile nr. 2013038 din 17 aprilie 2012 şi respectiv nr. 2013351 din 09 mai 2012, nu prevede în sarcina ei obligaţia achitării unui tarif de tranzit, nu poate fi reţinută de tribunal ca fiind pertinentă în condiţiile în care art. 4 din actul adiţional în discuţie menţionează foarte clar că sumele datorate în baza prezentului acord vor face obiectul decontării lunare conform acordului de interconectare nr. 204/07/167. B. va achita către A. pentru apelurile tranzitate către reţeaua C. următoarele tarife: 1,14 eurocenţi/min (fără TVA) - în orele de vârf; 1,97 eurocenţi/min (fără TVA) - în afara orelor de vârf.

Aşadar, din înscrisurile depuse la dosar, instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că până în prezent societatea pârâtă nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, astfel că aceasta datorează în prezent suma totală de 513.812,18 lei.

Tribunalul a obligat societatea pârâtă şi la plata dobânzii legale având în vedere că în obligaţiile comerciale debitorul se află de drept în întârziere, conform principiului dies interpellat pro hominem, dobânda curge de drept de la data scadenţei obligaţiei, precum şi la cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile pârâta B. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele dosarului, Curtea de apel a constatat că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Apelanta susţine în mod nereal că tribunalul, neînţelegând mecanismul încheierii contractelor între furnizorii de servicii de comunicaţii electronice, nu şi-a lămurit şi a ignorat adevărata natură a tarifului convenit de părţile în cauză prin actul adiţional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004 pentru a fi plătit de B. către A. pentru serviciul prestat. Contrar susţinerilor apelantei, potrivit căreia actul adiţional ar prevede şi ar reglementa, în raport cu obiectul litigiului, numai un tarif de terminare a apelurilor provenind din reţeaua B. în reţeaua C., acordul de intermediere nr. 204/07/167 din 05 august 2003 şi actul adiţional nr. 204/02/8878/5 din 16 noiembrie 2004 menţionat reglementează atât serviciul de tranzitare prin reţeaua A., a apelurilor între B. şi C., cât şi tariful aplicabil acestui serviciu. Astfel, potrivit art. 4 din actul adiţional, B. îi revine obligaţia de plată "pentru apelurile tranzitate de A. către reţeaua C." în raport cu tarifele stabilite. Acordul de interconectare şi îndeosebi actul adiţional au rămas nemodificate şi în vigoare, producând efectele pentru care au fost încheiate. Reclamanta şi-a bazat acţiunea în pretenţii pe clauzele convenite prin cele două acte menţionate. Cele două părţi în litigiu nici nu ar fi avut posibilitatea de a stabili un tarif de terminare în virtutea unui terţ operator (C.) fără ca acesta să fie parte contractantă şi, într-adevăr C. este terţ faţă de acordul şi actul adiţional în discuţie, acestea neputând produce drepturi şi obligaţii în ceea ce priveşte acest operator.

În cele două facturi emise de reclamantă pentru pârâta pe care se bazează pretenţiile reclamantei nu se menţionează expres că ar fi vorba de un tarif de tranzit, dar se menţionează că este vorba de trafic indirect, ceea ce înseamnă acelaşi lucru.

Pretinzând că actul adiţional reglementează un tarif de terminare iar nu de tranzitare, apelanta susţine că acesta nu ar fi în concordanţă cu legislaţia secundară emisă de ANCOM, respectiv Decizia 77/2012 a acesteia, care stabileşte tarifele percepute de operator pentru terminarea apelurilor în reţeaua lui (C.). Or, stabilirea acestor tarife prin decizia menţionată nu are legătură cu actul adiţional convenit de părţile în litigiu, care priveşte serviciul de tranzit şi tariful pentru acesta, în contextul în care A. efectuează tranzitarea apelurilor între reţeaua B. şi reţeaua C. în raport cu convenţiile existente între acestea.

Susţinerile apelantei cu privire la evoluţia relaţiilor dintre cei trei operatori sunt, referitor la efectele juridice, doar ipotetice.

În acelaşi sens, la solicitarea A. pentru lămurirea asupra tarifului de tranzit, chiar ANCOM a clarificat prin adresa SC_DER-21372 din 05 noiembrie 2012 că din moment ce A. nu a fost desemnată cu putere semnificativă pe piaţa serviciilor de tranzit al apelurilor în reţelele publice de telefonie, în ceea ce priveşte tariful pentru serviciul de tranzit, acesteia nu îi incumba nicio obligaţie pentru aplicarea unor tarife reglementate de ANCOM şi prin urmare plata acestora se face la nivelul agreat de părţi de comun acord, încheierea unui act adiţional între părţile în litigiu fiind la latitudinea acestora, cu respectarea obligaţiei de negociere directă şi pe baze comerciale.

Prin urmare, este indiscutabil că tariful de tranzit neachitat de B. nu este impus prin decizia ANCOM şi a fost convenit de părţi, nepunându-se problema că ar exista o normă legală care să impună modificarea lui.

În acest context nu se justifică nici susţinerea apelantei în sensul aprecierii greşite de către tribunal a incidenţei elementelor răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei.

Nu se susţine astfel aprecierea apelantei în sensul că reclamantei îi revenea obligaţia de a implementa noile tarife prevăzute de Decizia 77/2012 a ANCOM, în sensul modificării tarifului de terminare în reţeaua C., stabilit prin actul adiţional.

Apelanta a susţinut în mod neîntemeiat şi că A. ar fi refuzat să negocieze modificarea tarifului de tranzit. Sub acest aspect este însă de reţinut mai întâi că, astfel cum rezultă din corespondenţa părţilor până la primirea de către A. a adresei SC - DER 21372 din 05 noiembrie 2012 B. nu a avut în vedere la negociere în nici un fel tariful de tranzit sau modificarea acestuia, iar ulterior A. a redus de câteva ori preţul acestui tarif, fără a putea renunţa la stabilirea unui cuantum pe baze comerciale şi în raport cu tarifele disponibile pe piaţă. Neîntrunirea acordului de voinţă pentru încheierea unui act adiţional cu privire la modificarea tarifului de tranzit se datorează, prin urmare, ambelor părţi, ceea ce nu este de natură să înlăture incidenţa clauzelor din actul adiţional în vigoare, încheiat în anul 2004.

Nu este fondat nici motivul de apel conform căruia tribunalul nu a dispus în mod greşit suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea de către ANCOM a sesizării ce i-a fost adresată de B. în legătură cu diferendul dintre părţi. Astfel cum a reţinut în mod corect tribunalul, în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru suspendarea judecăţii, deoarece soluţionarea sesizării de către ANCOM nu constituie o "judecată" în sine, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale menţionate, ci o procedură administrativă prealabilă.

De asemenea, s-a reţinut că momentul prevăzut în contractul părţilor pentru contestarea celor două facturi emise de reclamantă s-a îndeplinit încă din luna aprilie, respectiv, mai 2012, în timp ce apelanta şi-a arătat intenţia de a nu achita facturile numai după convocarea la conciliere, la 27 noiembrie 2012.

Având în vedere considerentele expuse în rezumat, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 221 din 3 aprilie 2014 a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii şi împotriva încheierii de şedinţă din 20 martie 2014 prin care au fost respinse ca neutile cauzei probele solicitate de apelantă, a declarat recurs, în termen legal, B.

În motivarea recursului recurenta a prezentat, mai întâi, calitatea părţilor implicate în litigiu şi principala problemă de care depinde, în opinia sa, soluţionarea litigiului, precum şi noţiunile cheie specifice în domeniul telecomunicaţiilor incidente în relaţia contractuală dintre părţi şi un istoric al acestei relaţii.

În prezentare motivelor de recurs, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă prin care au fost respinse ca neutile cauzei proba cu înscrisuri, proba testimonială cu un martor, proba cu interogatoriul intimatei-reclamante, apreciindu-se de recurentă că toate aceste probe sunt esenţiale pentru stabilirea voinţei reale a părţilor şi aplicarea corectă a legii, urmând ca, în funcţie de un probatoriu complex şi complet, să se decidă în ce măsură pretenţiile reclamantei sunt întemeiate.

Cu privire la Decizia civilă nr. 221 din 3 aprilie 2014 s-au invocat următoarele motive de recurs:

1) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel, interpretând greşit actele juridice deduse judecăţii, a schimbat natura acestora şi înţelesurile lămurite, vădit neîndoielnice ale actelor care au fost supuse analizării.

A învederat recurenta că, din întregul probatoriu administrat, reiese că voinţa părţilor la încheierea actului adiţional a fost ca acesta să reglementeze un tarif de terminare în reţeaua C. pentru apelurile iniţiate din reţeaua B. în oglindă cu tariful de terminare în reţeaua B. pentru apelurile iniţiate în reţeaua C. pe care B. era obligată să le perceapă pentru terminarea apelurilor C. în propria reţea conform art. 32 al Deciziei ANCOM nr. 147/2002, în vigoare în anul 2004.

Instanţa de apel a interpretat greşit voinţa juridică a părţilor în sensul că prin actul adiţional s-ar fi reglementat atât serviciul de tranzitare prin reţeaua A., cât şi tariful aplicabil acestui serviciu, deşi din analiza întregului probatoriu administrat în cauză, a tuturor clauzelor actului adiţional, ţinând cont de voinţa reală a părţilor, rezultă că singurul serviciu contra cost furnizat de A. către B. în baza actului adiţional este serviciul de terminare a apelurilor.

Recurenta a invocat în acest sens clauzele care reglementează raporturile contractuale între A. şi C., respectiv Lista de tarife secţiunea B.2,4, precum şi prevederile art. 4 din actul adiţional prin care părţile au prevăzut negocierea, în următoarele luni, pe baza principiului reciprocităţii, noile tarife pentru apelurile originate în reţeaua B. având ca destinaţie numerotaţia geografică alocată C. şi rutate prin reţeaua A..

De asemenea, a invocat prevederile art. 6 din Actul Adiţional prin care A. şi-a asumat întreaga responsabilitate pentru toate costurile aferente rutării traficului către C..

În mod corespunzător, s-a arătat că în Lista de tarife A. - C. la Secţiunea B.2.4 nu se mai face nicio referire la vreun tarif de tranzit primit de A. de la B., pentru că B. nu achita nici un tarif de tranzit către intimata-reclamantă, ci doar tariful de terminare a apelurilor, în oglindă cu tariful achitat de C..

În concluzie, serviciul de tranzit era furnizat de A. către C., acesta din urmă achitând tariful acestui serviciu către intimata-reclamantă.

S-a învederat şi că decizia intimatei-reclamante de a furniza serviciul de tranzit fără costuri suplimentare către B., ci prin recuperarea acestora de la C. se justifică şi datorită faptului că sunt mai mici costurile de tranzit decât cele asociate serviciului de terminare a apelurilor.

Mai mult decât atât, în niciuna din facturile emise de reclamantă nu a fost evidenţiat vreun tarif de tranzit până la apariţia disputelor, iar nivelul tarifului agreat prin Actul Adiţional este acelaşi cu tariful de terminare perceput B. de către A. pentru apelurile terminate în reţeaua intimatei-reclamante, ceea ce demonstrează că părţile au avut în vedere un tarif de terminare şi nu de tranzit.

S-a arătat şi că reclamanta admite implicit că valoarea maximă pe care o poate pretinde de la pârâtă pentru serviciile de terminare în reţeaua C. este de 0,67 eurocenţi pe minut, astfel cum prevede Decizia ANCOM nr. 77/2012 (adresa nr. 2636/145 din 12 septembrie 2012).

2) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că decizia pronunţată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În susţinerea acestui motiv de recurs s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel formulate de apelanta-pârâtă prin raportare la voinţa reală a părţilor şi a tuturor clauzelor/textelor legale aplicabile în cauză. În continuare, recurenta a făcut referire expresă la cele învederate instanţei de fond şi la împrejurarea că A. avea obligaţia legală, conform art. 12 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 111/2011, de a oferi B. servicii de interconectare cu implementarea tarifelor maxime de terminare a apelurilor în reţeaua C. stabilite prin Decizia ANCOM nr. 77/2012 (independent de soluţia tehnică de interconectare).

Dispoziţiile legislaţiei secundare prin care ANCOM stabileşte aplicarea anumitor tarife sunt dispoziţii de drept public şi, în măsura în care în perioada de derulare a unui contract intervin decizii ANCOM care reglementează tarife maximale, acestea au prioritate faţă de acordul părţilor şi urmează a se aplica direct şi imediat în relaţia contractuală dintre părţi.

În consecinţă, debitul principal nu este datorat întrucât acesta reprezintă un tarif de tranzit, impus şi facturat în mod abuziv de către intimata-reclamantă, iar A. şi-a recuperat costul aferent serviciului de tranzit prestat de la C., neputând solicita de două ori plata aceluiaşi serviciu de tranzit.

S-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 969, 979, 982, 977, 983 C. civ. şi a legislaţiei specifice în domeniul comunicaţiilor raportat la toate prevederile contractuale asumate de părţi.

Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru administrarea de probe noi şi, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei apelate şi respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Recurenta a formulat şi o cerere de suspendare a judecării recursului în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, cerere respinsă pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă de la 3 martie 2015.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului întrucât se invocă aspecte care ţin de netemeinicie şi nu de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a respins în mod judicios probele solicitate de apelantă, iar validitatea actului adiţional din 16 noiembrie 2004 care reglementează atât serviciul de tranzitare, cât şi tariful aplicabil este neîndoielnică, tariful aplicabil nefiind impus printr-o decizie a ANCOM.

Sub aspectul nulităţii recursului, instanţa supremă constată că, cel puţin în ceea ce priveşte decizia recurată, recurenta a indicat criticile de nelegalitate şi le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1864, invocând, în esenţă, greşita interpretare a clauzelor contractuale şi ignorarea principiilor de interpretare a contractelor, precum şi a legislaţiei secundare în materie.

Împrejurarea că anumite critici vizează situaţia de fapt nu poate atrage nulitatea parţială a recursului, întrucât sancţiunea incidenţă în cazul prevăzut de art. 3021 lit. c) C. proc. civ. nu poate viza decât recursul în ansamblul său, urmând ca acele critici care nu pot fi analizate din perspectiva controlului de legalitate a hotărârii să fie înlăturate cu această motivare.

În consecinţă, excepţia nulităţii recursului va fi respinsă.

Analizând încheierea de şedinţă din 20 martie 2014 sub aspectul criticilor de nelegalitate invocate de recurentă, instanţa supremă constată că acestea nu sunt fondate.

Astfel, pe de-o parte nu se explică de către recurentă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 - 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte încheierea recurată, iar, pe de altă parte, se constată că această hotărâre cuprinde motivele pentru care au fost respinse probele solicitate de apelantă, respectiv neutilitatea lor deoarece vizează relaţia intimatei cu o terţă persoană.

Prin urmare, instanţa de apel fiind suverană în dreptul de a aprecia dacă probatoriul administrat în faţa instanţei de fond se impune sau nu să fie completat, nefiind încălcat nici un principiu al procesului civil întrucât respingerea cererii de probatorii nu s-a realizat în mod arbitrar, ci printr-o încheiere motivată, instanţa supremă constată că recursul declarat împotriva acestei încheieri nu este fondat.

De asemenea, instanţa supremă constată că nu este fondat nici recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 221 din 3 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

O primă constatare a instanţei de recurs vizează faptul că, indiferent de încadrarea în prevederile art. 304 pct. 8 sau 9 C. proc. civ., motivele de recurs se referă, în principal, la interpretarea voinţei reale a părţilor în sensul că tarifului agreat prin actul adiţional este un tarif de terminare a apelurilor în reţeaua C., iar nu un tarif de tranzit al acestor apeluri în reţeaua A.

În acord cu susţinerile recurentei, instanţa de recurs constată că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, că dubiile profită celui care se obligă, iar clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.

În interpretarea voinţei reale a părţilor, cuprinsă în actul adiţional, recurenta invocă două aspecte: unul care rezultă din aprecierea voinţei părţilor raportată la întregul probatoriu administrat şi al doilea care se referă la interpretarea coroborată a tuturor clauzelor cuprinse în actul adiţional.

Primul aspect învederat nu poate fi considerat ca reprezentând o critică de nelegalitate a deciziei recurate întrucât situaţiile în care instanţa ar fi stabilit o greşită stare de fapt ca urmare a aprecierii eronate a probelor administrate, ori când instanţa înţelege a-şi întemeia hotărârea doar pe unele dintre probele administrate, socotindu-le preferabile altora administrate în cauză, sunt aspecte care ţin de temeinicia hotărârii şi nu pot face obiect al analizei în recurs.

Prin asemenea motive de fapt ale recursului, recurenta tinde la a se prevala de fostul motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. ("când hotărârea se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate"), motiv de recurs care a fost, însă, abrogat.

Prin urmare, aspectele legate de interpretarea facturilor sau a listelor de tarife nu pot fi analizate în recurs întrucât se referă la aspecte ce ţin de netemeinicia deciziei recurate.

În ceea ce priveşte interpretarea coroborată a tuturor clauzelor cuprinse în actul adiţional, instanţa supremă constată că instanţa de apel a respectat regulile de interpretare a contractelor.

Astfel, articolul 4 al actului adiţional care stabileşte obligaţia B. de a achita tarifele pentru apelurile tranzitate către reţeaua C. au fost interpretate coroborat cu preambulul actului adiţional care se referă în mod expres la tranzitarea prin reţeaua A. a apelurilor originate în reţeaua B. având ca destinaţie numerotaţia geografică alocată C.

De asemenea, concluzia că tariful convenit de părţi este un tarif de tranzitare şi nu unul de terminare rezultă şi din răspunsul comunicat de ANCOM intimatei, la data de 5 noiembrie 2012, din care rezultă că A. nu îi incumbă nicio obligaţie cu privire la aplicarea tarifelor reglementate de ANCOM, iar plata acestora se face la nivelul agreat de părţi de comun acord.

Susţinerile recurentei în sensul că tarifele agreate de părţi sunt cele de terminare a apelurilor şi nu de tranzit faţă de faptul că art. 6 din actul adiţional se referă la asumarea de către A. a întregii responsabilităţi pentru toate costurile aferente rutării traficului către C. vor fi, de asemenea, înlăturate întrucât prin această clauză intimata şi-a sumat costurile rutării către C. şi nu costurile preluării şi tranzitării reţelei pentru apelurile originate în reţeaua B.

Contrar acestor susţineri, din analiza tuturor clauzelor actului adiţional, ţinând cont de voinţa reală a părţilor, rezultă că singurul serviciu contra cost furnizat de A. către B. în baza actului adiţional este serviciul de tranzit al apelurilor şi nu serviciul de terminare a acestora.

De altfel, nu ar fi nici logică facturarea de către A. către B. a unui serviciu de terminare a apelurilor într-o reţea terţă, a unui operator care nu este parte a acordului de interconectare.

Prin urmare, susţinerile recurentei din cadrul motivelor de recurs în sensul că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile legislaţiei secundare prin care ANCOM stabileşte aplicarea unor tarife maximale nu pot fi primite întrucât tariful neachitat de către pârâtă este un tarif de tranzit care se stabileşte prin acordul de voinţă al părţilor, neexistând vreo normă legală care să impună un anumit tarif, chiar autoritatea de reglementare arătând că plata tarifului serviciului de tranzit al apelurilor furnizat de A. se stabileşte pe baze comerciale, prin negociere directă.

În ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a deciziei recurate raportată la criticile formulate de parte, este de necontestat că dispoziţiile procedurale recunosc părţii interesate dreptul de a uza de calea de atac a recursului inclusiv atunci când hotărârea este nemotivată, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a considera că, în verificarea respectării acestei obligaţii, instanţele nu sunt obligate să răspundă fiecărui argument dintre cele pe care părţile le invocă în susţinerea aceleiaşi cereri, ci pot grupa criticile formulate pentru a le răspunde printr-un argument comun.

Examinând decizia din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a procedat la un examen efectiv al susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă administrate, respectând dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimată.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 martie 2014 şi a Deciziei nr. 221 din 3 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 28 aprilie 2015.

Procesat de GGC - GV