Judicial error compensation for unlawful detention: statute of limitations runs from revocation of detention, not final acquittal

Decizia nr. 1039/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea din data de 17 aprilie 2008, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamantul B. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin A. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună în baza art. 504 şi urm. C. proc. pen. obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro în echivalent lei la data plăţii reprezentând daune interese materiale şi morale, ca urmare a privării de libertate în mod nelegal.

C. în calitate de reprezentant al Statului Român a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond a arătat că-şi va face apărările ulterior.

La data de 03 iulie 2009, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a învederat că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune materiale (7.500 euro lipsa veniturilor din activitatea desfăşurată ca manager la societatea comercială, 10.000 euro - diminuarea veniturilor reclamantului după punerea în libertate din cauza afectării numelui comercial şi a clientelei, 10.000 euro contravaloarea cheltuielilor efectuate pe întreaga perioadă de desfăşurare a procesului penal, inclusiv în perioada arestării preventive, respectiv cheltuielile efectuate cu avocaţii, cheltuieli de deplasare personală şi ale martorilor, 1.500 euro cheltuieli de deplasare a membrilor familiei la Penitenciar şi contravaloarea coletelor aduse de soţia reclamantului şi 1.000 euro cheltuieli medicale efectuate pentru tratarea afecţiunilor suferite), respectiv a sumei de 470.000 euro în echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 358 din 16 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea precizată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei în echivalent lei la data plăţii cu titlu de daune morale, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 euro, în echivalent lei la data plăţii reprezentând cheltuieli medicale şi s-a luat act de faptul că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin Ordonanţa nr. 300/P/2003 din data de 7 noiembrie 2003 s-a luat măsura reţinerii reclamantului pentru 24 de ore, iar prin Încheierea nr. x din 08 noiembrie 2003 s-a admis propunerea de arestare preventivă a reclamantului pentru 29 de zile, începând cu data de 8 noiembrie 2003. Prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 7 noiembrie 2003 - 6 aprilie 2004 când prin Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a fost admis recursul formulat de acesta, şi s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive. Prin sentinţa penală nr. 575/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia l-a penală, în Dosarul nr. x/2003, reclamantul a fost achitat în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 din Legea nr. 143/202. Prin Decizia penală nr. 954 din 07 decembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,m secţia l-a penală, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii menţionate, dar, ulterior, prin Decizia penală nr. 5826 din 12 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/1/2006 s-a dispus achitarea acestuia.

Raportându-se la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., ţinând seama de caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului şi raportându-se la probele administrate pe latură civilă, prima instanţă a admis în parte cererea precizată, după cum s-a arătat anterior.

Prin Decizia civilă nr. 92/A din 02 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. x/3/2008 au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamant, de către Statul român prin A. şi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 3697 din 24 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în Dosar nr. x/3/2008 s-au admis recursurile declarate de către reclamant, de către pârât şi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În motivarea deciziei înaltei Curţi, s-a reţinut că sunt întemeiate criticile formulate de către pârâtul Statul Român prin A. şi de către Ministerul Public, prin care se susţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile rezultate din cuprinsul dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru a fi ulterior achitat. Cu toate acestea, Înalta Curte a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. care conferă posibilitatea reparării prejudiciului produs prin arestarea nelegală a reclamantului pe parcursului judecării litigiului penal. Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că prin încheierea din data de 8 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia l-a penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, de la 8 noiembrie 2003 la 6 noiembrie 2003 inclusiv. Prin încheierea din data de 23 decembrie 2003, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 24 din 08 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, şi prin încheierea din data de 26 ianuarie 2004, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 152 din 30 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, tribunalul a menţinut starea de arest a inculpatului la B. Prin încheierea din data de 16 februarie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia l-a penală, a fost respinsă cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpat, această încheiere rămânând definitivă prin respingerea recursului. Prin încheierea din data de 22 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia l-a penală, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului B. Această din urmă încheiere a fost casată parţial prin Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, instanţa de recurs dispunând revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că există în speţă o hotărâre a instanţei de revocare a măsurii preventive de libertate - Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, astfel cum impune art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Cu toate acestea, s-a mai arătat în considerentele deciziei Înaltei Curţi, pentru constatarea dreptului reclamantului la repararea dreptului de către stat a pagubei pretinse, în condiţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., este necesar să se verifice dacă, prin hotărârea de revocare a măsurii privative de libertate, instanţa a stabilit că această măsură a fost dispusă în mod nelegal, aşa cum în mod expres prevede textul de lege menţionat. Sub acest aspect, s-a observat că în considerentele Deciziei penale nr. 570 din 06 aprilie 2004, Curtea de apel a constatat că, iniţial, măsura arestării inculpatului a fost legal dispusă, existând presupunerea că inculpatul ar fi săvârşit o faptă penală, însă, „pe parcursul soluţionării cauzei, respectiv până la încheierea urmăririi penale, nu s-a mai administrat nici o probă care să creeze convingerea că inculpatul ar fi săvârşit fapta care i se reţine în sarcină".

Prin urmare, a reţinut Înalta Curte, hotărârea definitivă de revocare a măsurii arestării preventive, statuează că numai după terminarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpatului, măsura arestării preventive a fost menţinută în mod nelegal.

Întrucât la întinderea reparaţiei este necesar să se ţină seama de durata pentru care arestarea preventivă a fost dispusă în mod nelegal, Înalta Curte a stabilit că se impune judecarea apelului pentru a se determina data la care a fost încheiată urmărirea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.

Prin Decizia civilă nr. 438/A din 12 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către reclamant, de către pârât şi de către apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reţinându-se că măsura arestării preventive a fost nelegală pe toată durata acesteia, caracterul nelegal fiind determinat de soluţia de achitare pronunţată în privinţa inculpatului la terminarea procesului penal.

În privinţa cuantificării prejudiciului, s-a arătat că prima instanţă a calculat corect despăgubirile cuvenite persoanei private nelegal de libertate.

Prin Decizia civilă nr. 4318 din 08 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosar nr. x/3/2008, au fost admise recursurile declarate de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Statul Român prin A., a fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea deciziei, s-a reţinut că instanţa de rejudecare a încălcat prevederile art. 315 din V.C.P.C., deoarece nu a ţinut seama de aspectele dezlegate de către Înalta Curte prin decizia de casare. Sub acest aspect, se reafirmă obligaţia instanţei care rejudecă apelurile de a stabili momentul trimiterii în judecată începând cu care arestarea a devenit nelegală, urmând ca în funcţie de cele reţinute să se reanalizeze cuantumul despăgubirilor acordate în primă instanţă.

Pentru a doua rejudecare a apelurilor, dosarul a fost înregistrat la această instanţă sub nr. x/3/2008.

Curtea a administrat proba cu înscrisuri, ataşând la dosarul cauzei Dosarul penal nr. x/2003, în care a fost judecat şi achitat reclamantul din prezenta cauză.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma şi în limitele motivelor de apel, respectiv a celor statuate cu putere obligatorie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cele două decizii de casare cu trimitere, Curtea a reţinut următoarele:

(1) Împotriva sentinţei nr. 358 din 16 martie 2010 au declarat apel reclamantul, pârâtul şi A.. împotriva Deciziei nr. 92/A/2011 (pronunţată în primul ciclu procesual, în apel) au declarat recurs reclamantul, pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. împotriva Deciziei nr. 438/A din 12 decembrie 2012 (pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual) nu au mai declarat recurs decât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi pârâtul A.. Prin urmare, deşi Curtea va rejudecă toate apelurile declarate împotriva sentinţei primei instanţe, în speţă, vor fi incidente dispoziţiile C. proc. civ. potrivit cărora nu se poate agrava situaţia părţii în propria cale de atac. în concret, acest lucru înseamnă că, din moment ce în al doilea ciclu procesual, au fost admise doar recursurile declarate de către pârâtul Statul Român prin A. şi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la rejudecarea apelurilor, nu se va putea da o soluţie care să agraveze situaţia pârâtului al cărui recurs a fost admis. Această concluzie este valabilă, inclusiv prin raportare la recursul declarat de către Ministerul Public, deoarece această instituţie a declarat recursul în defavoarea reclamantului şi în favoarea pârâtului Statul Român.

(2) Chiar dacă prin apelurile declarate de către pârât, respectiv de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a susţinut doar că acţiunea este inadmisibilă, că arestarea nu a fost nelegală şi că prima instanţă a acordat despăgubiri într-un cuantum mult prea mare, în faţa prezentei instanţe care a rejudecat a treia oară apelurile, s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune prin raportare la data pronunţării Deciziei penale nr. 570 din 06 aprilie 2004, în legătură cu care s-a susţinut că ar constitui momentul naşterii dreptului la acţiune. Această excepţie de ordine publică (potrivit vechiului C. civ. aplicabil în speţă, dată fiind natura delictuală a pretenţiilor solicitate de reclamant şi data săvârşirii faptei despre care se susţine că era ilicită) poate fi invocată de către părţi pe tot parcursul procesului, astfel că, ţinând seama inclusiv cele reţinute în încheierea de dezbateri, Curtea a analizat-o.

Întrucât prin apelul declarat de către reclamant, se solicită doar majorarea cuantumului despăgubirilor civile, şi, întrucât o astfel de majorare nu este posibilă faţă de principiul regăsit în art. 296 teza ultimă C. proc. civ. referitor la neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, respectiv faţă de cele statuate cu putere obligatorie prin ambele decizii de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi faţă de faptul că decizia pronunţată în apel, în al doilea ciclu procesual, nu a fost recurată de către reclamant, Curtea reţine că singura soluţie posibil a se pronunţa cu privire la apelul acestuia din urmă (în această ultimă rejudecare) este aceea de respingere.

(3) Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este invocată şi susţinută ca motiv de apel de ordine publică atât de către pârât, cât şi de către Ministerul Public. Motivul de apel prin care se susţine lipsa unei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile trebuie analizat cu prioritate faţă de motivele de apel care privesc fondul cauzei, deoarece analiza acestora din urmă nu s-ar mai impune a fi făcută în ipoteza în care s-ar găsi întemeiat cel dintâi.

Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că prin Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 (aflată în copie la filele 79-83 din Dosarul Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. x/3/2008) s-a admis recursul declarat de inculpatul B., s-a casat parţial încheierea din 22 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia l-a penală, în Dosar nr. x/2003, şi, rejudecându-se în fond, s-a revocat măsura arestării preventive a inculpatului B., dispunându-se punerea acestuia în libertate, de îndată, dacă nu este arestat în altă cauză.

Curtea a constatat de asemenea că, raportat la decizia de revocare a măsurii arestării preventive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu putere obligatorie caracterul nelegal al măsurii arestării preventive începând cu data trimiterii în judecată a inculpatului B.. Susţinerile apelantului reclamant în sensul că privarea de libertate a fost nelegală în totalitate, nu pot fi primite, dat fiind caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate de către instanţa care a pronunţat decizia de casare cu trimitere pentru rejudecarea apelului.

În fine, Curtea a constatat că data trimiterii în judecată a inculpatului B. este data întocmirii rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea în judecată, şi anume, 18 decembrie 2003. în legătură cu acest aspect (stabilirea datei trimiterii în judecată a inculpatului, ca fiind data întocmirii rechizitoriului) toate părţile din cauză (reclamantul, pârâtul şi reprezentantul Ministerului Public) au avut aceeaşi poziţie.

Prin urmare, Curtea a stabilit dacă momentul de la care reclamantul putea să ceară acordarea de despăgubiri pentru privarea nelegală de libertate este fie (1) data la care s-a pronunţat hotărârea definitivă de revocare a măsurii arestării preventive, şi anume 6 aprilie 2004, fie (2) data la care s-a pronunţat hotărâre penală definitivă de achitare, sau altfel spus de constatare a nevinovăţiei reclamantului B. - 12 octombrie 2006. Dacă se reţine că data naşterii dreptului la despăgubire în temeiul dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. este 6 aprilie 2004, acţiunea introductivă era prescrisă, iar dacă se reţine că data naşterii dreptului la despăgubire este 12 octombrie 2006, acţiunea introductivă este depusă în cadrul termenului de prescripţie.

(4) Sediul materiei în speţă este reprezentat de următoarele dispoziţii legale:

Art. 504 din vechiul cod de procedură penală, al cărui titlu marginal este „Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei" potrivit căruia: „1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. 2) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. 3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)."

Art. 505 C. proc. pen. cu titlul marginal „Felul şi întinderea reparaţiei" şi care prevede că prevede că „La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală. Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate. Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin A.

În fine, art. 506 C. proc. pen. cu titlul marginal „Acţiunea pentru repararea pagubei" în care se stabileşte că „1) Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa. 2) Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504. 3) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin A. 4) Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru."

(5) Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale care constituie sediul materiei trebuie să ţină seama de probleme de drept dezlegate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile de casare cu trimitere.

O primă problemă de drept dezlegată de către Înalta Curte de Casaţie prin Decizia civilă nr. 3697 din 24 mai 2012 este aceea că în speţă reclamantul nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru ca ulterior, în urma rejudecării cauzei, să beneficieze de o hotărâre definitivă de achitare. Sub acest aspect, Înalta Curte a statuat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii statului în condiţiile art. 504 pct. 1 C. proc. pen.

Tot Înalta Curte a reţinut că temeiul de drept al acţiunii introductive este reprezentat de dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul solicitând să-i fie reparat prejudiciul produs prin arestarea sa nelegală pe parcursul judecării litigiului penal.

În fine, Înalta Curte a mai reţinut cu putere obligatorie că (1) în sensul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea instanţei de revocare a măsurii preventive reprezentată de Decizia penală nr. 570/2004 este cea care a constatat caracterul nelegal al privării de libertate şi că (2) numai după terminarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpatului măsura arestării preventive a fost menţinută în mod nelegal (aceste statuări ale instanţei supreme se regăsesc alin. (5) al filei 7 din Decizia nr. 3697/2012 şi în alin. (8) al aceleiaşi file din aceeaşi decizie).

(6) Prezenta instanţă constată că susţinerile apelantului reclamant conform cărora dreptul la acţiune în repararea pagubei s-ar naşte la momentul rămânerii definitive a soluţiei de achitare chiar şi atunci când nu există nici o hotărâre de condamnare definitivă nu pot fi primite deoarece sunt contrare dispoziţiilor art. 504 alin. (3) rap. la art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Relevant în speţă este faptul că privarea de libertate s-a constatat a fi nelegală prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative de libertate şi nu prin hotărârile de achitare a reclamantului.

Or, dacă în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. ci dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi dacă privarea de libertate în mod nelegal a fost stabilită fără nici un dubiu prin Decizia penală definitivă nr. 570 din 06 aprilie 2004 înseamnă că dreptul reclamantului la acţiunea pentru repararea pagubei s-a născut la momentul pronunţării hotărârii definitive de constatare a nelegalităţii privării de libertate şi anume 6 aprilie 2004.

Prin urmare, termenul special de prescripţie de 18 luni stabilit în art. 506 alin. (2) C. proc. pen. a început să curgă de la data de 6 aprilie 2004 şi s-a împlinit la data de 6 octombrie 2005.

Acţiunea reclamantului în reperarea pagubei pentru privarea nelegală de libertate a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti cu data de 17 aprilie 2008 (data de pe plicul prin care s-a depus acţiunea la oficiul poştal este 14 aprilie 2008 şi este relevantă în speţă, date fiind dispoziţiile art. 104 C. proc. pen.).

Oricum, în speţă este evident că dreptul la acţiune era prescris atât prin raportare la data de 14 aprilie 2008, cât şi prin raportare la data de 17 aprilie 2008.

În consecinţă, Curtea a reţinut că motivul de apel de ordine publică invocat de către apelantul - pârât şi apelantul Ministerul Public, prin care se susţine că dreptul la acţiune era prescris, este întemeiat.

Întrucât efectul reţinerii temeiniciei motivului de apel arătat anterior este unul dirimant, care nu permite analizarea motivelor de apel formulate pentru ipoteza în care dreptul la acţiune nu ar fi fost prescris, Curtea, nu Ie-a mai analizat.

Pentru toate cele arătate anterior Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 216/A din 15 mai 2014 a respins, ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant B., împotriva sentinţei civile nr. 358 din 16 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008; a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin A. şi de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 358 din 16 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secția a IV-a civilă, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a respins acţiunea ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacată în sensul respingerii apelurilor declarate de Statul Român prin A. şi de Ministerul Public şi admiterea apelului declarat de reclamant, în sensul admiterii acţiunii sale astfel cum a fost precizată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub aspectul acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a formulat critici din punct de vedere al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

1. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.

Instanţa a reţinut că solicitările reclamantului din cererea de apel sunt de natură să agraveze situaţia pârâţilor în propria cale de atac, motiv pentru care a statuat în sensul că singura soluţie este respingerea apelului reclamantului.

Din acest punct de vedere, arată recurentul-reclamant, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., având în vedere faptul că urmare a casării Deciziei civile nr. 438/A din 12 decembrie 2012, instanţa de recurs a decis rejudecarea tuturor apelurilor declarate împotriva sentinţei nr. 358 din 16 octombrie 2010. Aşadar toate cele trei părţi ale litigiului au formulat căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, ceea ce însemnă că principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac nu era aplicabil în acest caz.

Cu alte cuvinte, susţine recurentul-reclamant, după casarea cu trimitere, instanţa de fond rejudecă ţinând cont de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Potrivit dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. trebuiau avute în vedere toate cele trei apeluri declarate în cauză. Greşeala instanţei de apel constă în faptul că a tratat rejudecarea apelurilor ca o cale de atac distinctă, ce i-ar avea drept titulari pe cei doi pârâţi din prezenta cauză. în consecinţă, art. 296 C. proc. civ. nu este aplicabil în speţă.

2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. pen. în ce priveşte soluţia instanţei de apel de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Soluţia pronunţată în ceea ce priveşte această excepţie a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (2), (3) şi art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

Recurentul reclamant arată că într-adevăr cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., însă instanţa de apel face confuzie între cele două ipoteze care dau naştere dreptului la despăgubiri.

În raport de aceste dispoziţii, recurentul apreciază că procedura de reparare a pagubelor cauzate prin erori judiciare prevede două ipoteze în care dreptul la acţiune se naşte la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, şi anume atunci când petentul cere despăgubiri pentru condamnarea nelegală şi atunci când petentul cere despăgubiri pentru arestare nelegală. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 504 şi 506 C. proc. pen., atunci când a considerat că dreptul la acţiune în cazul arestării nelegale nu poate lua naştere de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare. în opinia reclamantului, nelegalitatea privării de libertate decurge din decizia penală de achitare.

Prin această hotărâre de achitare a fost stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive luată împotriva reclamantului, iar cu ocazia judecării prezentei cauze, instanţa trebuia să se raporteze numai la această hotărâre prin care reclamantul a fost achitat definitiv.

În opinia recurentului, la momentul la care o persoană a fost achitată definitiv se naşte dreptul la despăgubire.

Potrivit practicii şi jurisprudenţei, hotărârile de achitare nu trebuie să se refere expres la faptul că achitarea preventivă a avut caracter nelegal, ci aceasta decurge din stabilirea nevinovăţiei persoanei în cauză la terminarea procesului penal. Această concluzie se impune prin interpretarea sistematică a art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

În continuare, recurentul-reclamant arată că interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. este de natură să aducă atingere art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, modalităţile de stabilire a caracterului nelegal sunt alternative, fiecăreia îi corespunde o ipoteză. Ipoteza aplicabilă speţei de faţă este cea potrivit căreia recurentul nu a avut reprezentarea faptului că arestarea sa a avut caracter nelegal în temeiul legii până nu a fost achitat definitiv în recurs.

În ceea ce priveşte presupusele dezlegări ale instanţei de recurs date prin decizia de casare, recurentul-reclamant arată că aceasta nu contrazice susţinerile sale, întrucât a statuat asupra necesităţii administrării de probatorii pentru determinarea duratei arestării nelegale.

Cu respectarea limitelor rejudecării, instanţa de apel era chemată să aprecieze asupra despăgubirilor proporţional cu durata arestării preventive, cu observarea conţinutului hotărârii judecătoreşti de revocare a arestării preventive din 2004.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În speţa supusă analizei se constată că recurentul-reclamant a solicitat ca instanţa să efectueze controlul judiciar în ceea ce priveşte modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte este chemată să modifice o hotărâre judecătorească lipsită de temei legal, ori care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Înalta Curte, constată că instanţa de apel a dat o rezolvare corectă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 506 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen.

Raportul juridic dedus judecăţii vizează prejudiciile care i-au fost cauzate reclamantului ca urmare a privării de libertate în mod nelegal.

S-a reţinut că prin Decizia penală nr. 570 din 6 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost revocată măsura arestării preventive a inculpatului B., dispunându-se punerea acestuia în liberate, de îndată, dacă nu este arestat în altă cauză.

Prin sentinţa penală nr. 575 din 28 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a l-a penală, s-a dispus achitarea inculpatului B., hotărâre confirmată definitiv prin Decizia penală nr. 5826 din 12 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În speţa supusă analizei, se constată că instanţa de apel, în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a aplicat corect dispoziţiile art. 506 alin. (2) şi art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în caz de eroare judiciară, acţiunea în despăgubire „ poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504."

Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana a cărei privare sau restrângere de libertate în mod nelegal a fost stabilită prin următoarele acte procesual penale:

- prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

- prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j);

- prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

- prin hotărâre definitivă de achitare ori;

- prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În speţa supusă analizei, se constată că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod definitiv, prin Decizia nr. 570 din 6 aprilie 2004 prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus revocarea măsurii arestării preventive.

De asemenea, prin decizia sus evocată s-a stabilit că privarea de libertate a fost nelegală începând cu data trimiterii în judecată a inculpatului, şi nu în totalitate astfel cum susţine recurentul.

Pe cale de consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că data trimiterii în judecată a inculpatului este data întocmirii rechizitoriului. Aceste considerente sunt în acord cu statuările hotărârii judecătoreşti definitive, prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive.

Aşa fiind, rezultă că termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubire formulată de reclamant a început să curgă de la data pronunţării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, mai sus arătate, anume de la data de 6 aprilie 2004 şi nu de la data la care s-a pronunţat hotărârea prin care a fost achitat inculpatul, respectiv 12 octombrie 2006, cum greşit susţine recurentul.

Aceasta, întrucât, prin hotărârea penală definitivă de achitare, prin care s-a constatat nevinovăţia reclamantului, instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înţelesul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reclamantul fiind cercetat în stare de libertate.

Înalta Curte constată că dreptul reclamantului la acţiunea în despăgubire s-a prescris la data de 6 octombrie 2005, caz în care, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 aprilie 2008, situaţie în care, în mod legal acţiunea reclamantului a fost respinsă ca urmare a intervenirii prescripţiei.

Argumentele recurentului-reclamant în ceea ce priveşte momentul naşterii dreptului la despăgubire care este reprezentat de acela în care instanţa penală pronunţă o hotărâre de achitare nu pot fi reţinute.

Astfel cum a subliniat şi instanţa de apel, prin Decizia de casare nr. 3697 din 24 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamantul nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru ca ulterior, în urma rejudecării cauzei, să beneficieze de o hotărâre definitivă de achitare. Din acest punct de vedere nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii statului în condiţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

În consecinţă, dacă în cauză nu sunt incidente aceste dispoziţii, ci cele prevăzute de art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., iar privarea de libertate a fost stabilită prin Decizia penală definitivă nr. 570/2004, dreptul la acţiune s-a născut la data pronunţării acestei hotărâri definitive.

În ceea ce priveşte critica referitoare la presupusele dezlegări ale instanţei de recurs prin decizia de casare, acestea nu pot fi reţinute, întrucât s-a constatat că prin Decizia penală nr. 570 din 6 aprilie 2004 s-a subliniat că privarea de libertate a fost nelegală numai de la data trimiterii în judecată a inculpatului, măsura a arestării preventive fiind apreciată iniţial ca legal dispusă până la terminarea urmăririi penale. în consecinţă, soluţia dată în dosarul penal a dat aceste dezlegări, care au fost avute în vedere în motivarea deciziei de casare.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, în ceea ce priveşte modul în care au fost interpretate dispoziţiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., articol de lege care în interpretarea dată de către instanţa de apel nu este suficient de previzibil, se constată că o asemenea analiză, presupusă de norma europeană, nu se mai impune a se efectua în cauză, urmând a fi înlăturată de considerentele anterior arătate.

Înalta Curte va răspunde şi criticii recurentului-reclamant prin care a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., principiul „non reformatio in pejus" nefiind incident în speţă întrucât toate cele trei părţi au fost titularele căii de atac a apelului.

Aceste considerente sunt nefondate. Instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. cu referire la soluţia pronunţată în cel de al doilea ciclu procesual, în care au fost admise recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin A. şi Ministerul Public. în această situaţie, în rejudecarea celor trei apeluri s-a reţinut că nu se poate pronunţa o soluţie care să agraveze situaţia pârâţilor, recursul declarat de aceştia fiind formulat în defavoarea reclamantului.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. împotriva Deciziei civile nr. 216/A din 15 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.