Contractual energy supply breach: Failure to prove actual prejudice and contradictory reasoning regarding lost profit versus future damage.

Decizia nr. 1035/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3299 din 23 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în privinţa capătului de cerere reconvenţională având ca obiect plata penalităţilor (despăgubirilor); a anulat capătul 1 al cererii principale ca netimbrat; a admis în parte cererea principală precizată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta - reclamantă SC B. SA şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.345.273,52 lei reprezentând contravaloarea despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei de livrare pe perioada 15 aprilie 2011-31 mai 2011; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere principală având ca obiect despăgubiri pentru perioada 1 iunie 2011-30 iunie 2011; a respins capătul 2 al cererii reconventionale restrânse şi precizate pentru autoritate de lucru judecat; a respins capătul 1 al cererii reconventionale ca, neîntemeiat; a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală formulată de C.

Tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei-reclamante, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Fapta ilicită - constând în neexecutarea obligaţiei de livrare a energiei electrice - legătura de cauzalitate şi vinovăţia rezultă din adresele emise de pârâtă, astfel cum au fost analizate şi propunerea acesteia privind acoperirea daunelor. Deşi s-a obligat să livreze o anumită cantitate de energie electrică într-un anumit termen, pârâta nu s-a conformat şi nici nu a dovedit cauze exoneratoare de răspundere. Aceasta a denunţat unilateral contractul la data de 6 mai 2011, după ce, în perioada 15 aprilie 2011-4 mai 2011 a încercat, fără succes, să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale.

Prejudiciul a constat în pierderea patrimonială suferită de reclamantă, pierdere cuantificată anticipat de părţi prin art. 21 lit. d) din contract la produsul dintre valoarea orară a preţului de închidere al pieţei pentru ziua următoare x cantitatea de energie electrică nelivrată x 1,24.

Prin adresele din 12 mai 2011 şi din 10 iunie 2011, pârâta a recunoscut că datorează sumele de 128.654,40 lei şi 855.038,40 lei cu titlu de daune pentru energia nelivrată pe perioada 15 aprilie 2011-31 mai 2011. Aşadar, chiar pârâta a recunoscut existenţa unui prejudiciu în cuantum de 983.692,80 lei, iar această recunoaştere extrajudiciară nu apare ca fiind dată din eroare, astfel încât produce efecte juridice depline.

Expertiza a determinat prejudiciul, sub aspectul cuantumului, în raport de formula de calcul agreată de părţi.

Instanţa a apreciat că, pentru perioada 15 aprilie 2011-31 mai 2011, prejudiciul se ridică la suma de 1.345.273, 52 lei.

În opinia tribunalului nu era datorat prejudiciul ulterior datei de 31 mai 2011 deoarece începând cu 1 iunie 2011, reclamanta nu avea nici un motiv să rămână complet pasiv şi să pună în sarcina debitorului această pasivitate.

Ca urmare a cererilor adresate reclamantei în perioada 15 aprilie-4 mai şi a notificării din data de 6 mai 2011 (înregistrată de reclamantă din 9 mai 2011) a rezultat cu certitudine că pârâta nu îşi va putea îndeplini obligaţiile începând cu 1 iunie 2011. în atare condiţii, având la dispoziţie timp suficient, reclamanta trebuia să acţioneze cu diligentă şi să contracteze energie electrică de la un alt furnizor, astfel încât să nu mai sufere vreun prejudiciu.

În opinia tribunalului pentru perioada 1-30 iunie 2011 nu mai este îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtei şi prejudiciul pretins.

Art. 1086 C. civ. prevede că daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării. în cauză, această legătură nu există deoarece cu aproape o lună înainte de 1 iunie 2011 i se comunicase imposibilitatea livrării energiei electrice, iar reclamanta putea achiziţiona energie printr-un alt furnizor.

Faţă de cele expuse, a apreciat ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor pe perioada 1-30 iunie 2011.

În ceea ce priveşte capătul prim al cererii reconvenţionale precizate şi restrânse, tribunalul a reţinut:

Reclamanta a susţinut încetarea contractului la data de 1 iulie 2011, ca urmare a denunţării contractului de către pârâtă prin adresa din 6 mai 2011, având în vedere că potrivit contractului, data încetării contractului (părţile în mod generic vorbesc de „reziliere") nu poate fi decât data de 01 a lunii contractuale.

Pârâta a susţinut încetarea contractului începând cu 1 iunie 2011, fără a aduce argumente de text, aşa cum a procedat reclamanta.

În opinia tribunalului, art. 28 alin. (1) lit. c) nu reglementează un caz de reziliere (încetarea culpabilă a contractului), ci un caz de denunţare unilaterală prin voinţa vânzătorului.

Singura condiţie impusă este cea a preavizului de 30 de zile calendaristice, preaviz care a fost emis la 6 mai 2011. Cum data încetării contractului nu poate fi decât 01 a lunii contractuale, rezultă că, într-adevăr, contractul a încetat la 1 iulie 2011.

De astfel, aşa cum s-a precizat anterior, în cererea reconvenţională, pârâta nu a indicat motivele pentru care consideră că, în fapt, contractul a încetat la 1 iunie

Faţă de cele expuse, a rezultat netemeinicia capătului prim al cererii reconvenţionale precizate şi restrânse.

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., au declarat apel: reclamanta-pârâtă SC A. SA, pârâta-reclamantă SC B. SA şi intervenienta C.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta - reclamantă SC B. SA, Curtea de Apel a reţinut:

Curtea a considerat că instanţa de fond în mod corect a calificat în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de pârâtă, ca fiind o apărare de fond şi nu o veritabilă excepţie de fond absolută şi peremptorie, care ar fi necesitat o rezolvare prioritară potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tocmai pentru a evita antepronunţarea soluţiei, mai înainte de momentul procedural stabilit de lege. Acest lucru s-ar fi întâmplat dacă instanţa de fond ar fi analizat mai întâi excepţia lipsei de interes prin prisma existenţei sau inexistenţei prejudiciului şi ar fi făcut aprecieri asupra naturii juridice a clauzei prevăzute de art. 21 lit. d) in contract.

În consecinţă, Curtea a respins ca nefondat acest motiv de apel invocat de apelanta pârâtă-reclamantă, apreciind că instanţa de fond în mod corect în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. a calificat excepţia lipsei de interes drept apărare de fond.

Referitor la inexistenţa prejudiciului urmare a neexecutării obligaţiei contractuale principale, în lipsa unor probe justificative.

Din întreaga situaţie de fapt reţinută rezultă fără dubii, că, între părţi, deşi au existat raporturi contractuale care prevedeau obligaţii concrete reciproce, totuşi pârâta, deşi s-a angajat să-şi respecte obligaţia principală asumată de furnizare a energiei electrice, în cantitatea, la preţul convenit, şi în intervalul orar stabilit, totuşi din culpa sa nu şi-a executat în totalitate obligaţia menţionată.

Neexecutarea obligaţiei de furnizare a energiei electrice către cumpărătoarea reclamantă, nu a fost contestată niciodată de către pârâtă. Ceea ce contestă pârâta în motivele de apel este existenţa unei clauze penale şi a unui prejudiciu.

Este cunoscut faptul că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului forţei obligatorii a contractului.

Analizând comportamentul contractual al pârâtei prin prisma consideraţiilor de ordin teoretic menţionate, Curtea a constatat că, în cauza de faţă toate cele patru condiţii ale răspunderii contractuale sunt îndeplinite.

Fapta ilicită care constă în neexecutarea contractului, a fost recunoscută de către pârâtă, pe tot parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti, inclusiv prin motivele de apel şi în concluziile atât orale cât şi scrise puse în faţa instanţei de apel.

Culpa pârâtei în neexecutarea contractului constă în lipsa unei diligente minime în verificarea partenerului contractual de la care a cumpărat energia electrică pe care urma să o revândă reclamantei, sub aspectul deţinerii unei licenţe valabile pentru realizarea obiectului contractual.

Nici susţinerea potrivit căreia între reclamantă şi furnizorul pârâtei ar fi existat o înţelegere prealabilă de fraudare a pârâtei, nu poate fi considerată cauză de exonerare a răspunderii contractuale, în lipsa unor dovezi pertinente şi concludente în sensul menţionat.

Prin prevederile art. 21 lit. d) din contract părţile au prevăzut dreptul cumpărătorului de a solicita vânzătorului plata daunelor cauzate de neexecutarea contractului de către pârâtă, stabilind şi modalitatea de cuantificare a întinderii prejudiciului.

Chiar dacă menţionată clauză nu are natura juridică a clauzei penale în sensul dispoziţiilor art. 1066 C. civ. (1864), totuşi, aceasta este generatoare de obligaţii în sarcina pârâtei cu privire la repararea daunelor pentru nelivrarea energiei electrice conform prevederilor contractuale, în virtutea dispoziţiilor art. 969 C. civ. (1864) raportat la art. 978 C. civ., care conferă contractului valabil încheiat „putere de lege", între părţile contractante.

Prin inserarea acestei clauze este evident că, părţile au înţeles să sancţioneze orice abatere de la principiul forţei obligatorii a contractului, stabilind că neexecutarea unei obligaţii rezultate din contract constituie potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ. (1864) o condiţie primară suficientă pentru acordarea daunelor interese.

Pentru determinarea valorii daunelor, instanţa de fond a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea electroenergetică. Pentru determinarea valorii daunelor de neexecutare, expertul judiciar a avut în vedere documentele operatorului pieţei de energie electrică şi gaze naturale, raportul de piaţă aferent lunilor aprilie-iunie 2011 şi formula de calcul agreată de părţi în art. 21 lit. d).

Din coroborarea tuturor aspectelor menţionate, respectiv conţinutul clauzei art. 21 lit. d), adresa din 12 mai 2011 şi 418 din 10 iunie 2011 prin care pârâta a recunoscut că datorează sumele de 128.654,40 lei şi 855.038,40 lei cu titlu de daune pentru nelivrarea energiei electrice pe perioada 15 aprilie 2011-4 mai 2011 şi a concluziilor raportului tehnic de specialitate, Curtea a considerat că în cauză, reclamanta creditoare a făcut dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului viitor şi cert pe care reclamanta l-ar fi suferit ca urmare a posibilităţii de cumpărare a energiei electrice la un preţ superior celui de achiziţie din contractul din 21 martie 2011.

Această concluzie este confirmată de conţinutul clauzei art. 21 lit. d) care atunci când se referă la modul de calcul al despăgubirilor face trimitere în mod expres la preţul energiei electrice „pe care cumpărătorul, . poate să o cumpere sau ar fi putut să o cumpere".

Din analiza gramaticală a sintagmei subliniate, rezultă că, pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru neexecutarea contractului, nu este necesară administrarea de dovezi din care să rezulte faptul că reclamanta a achiziţionat energie electrică din alte surse, ci este suficient ca formula de calcul să se raporteze la preţul energiei pe care reclamanta putea să o cumpere.

De fapt prin această clauză părţile au înţeles să se raporteze în stabilirea întinderii prejudiciului la preţul energiei pe care reclamanta ar fi putut să o cumpere, pârâta recunoscând faptul că nelivrarea energiei electrice în termenii contractuali conveniţi, este în măsură să producă un prejudiciu în patrimoniul cumpărătorului prin neobţinerea profitului care ar fi rezultat din valorificarea cantităţii de energie electrică contractată.

În privinţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, Curtea a considerat că şi această condiţie a răspunderii civile contractuale a fost dovedită, nelivrarea energiei electrice determinând în patrimoniul reclamantei o pagubă în cuantumul calculat de expert potrivit formulei propuse de ambele părţi.

În consecinţă, pentru toate argumentele menţionate Curtea a respins ca nefondat şi acest motiv de apel (referitor la inexistenţa prejudiciului), ca nefondat.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat a capătului din cererea reconvenţională, referitor la plata penalităţilor, invocată de reclamanta SC A. SA.

Prin întâmpinare şi cererea reconvenţională depuse la dosarul de fond, pârâta a solicitat să se constate încetarea contractului la data de 1 iunie 2011 şi obligarea reclamantei la plata sumei de 619.902,62 lei reprezentând despăgubiri şi penalităţi achitate de pârâtă în urma blocării abuzive a tuturor conturilor de către B.E.J., D., în Dosarul execuţional nr. x/2012 la cererea reclamantei.

Excepţia autorităţii de lucru judecat s-a discutat prin raportare la sentinţa civilă nr. 10551 din 27 august 2013 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, care a avut drept obiect iniţial contestaţie la executare împotriva măsurii popririi asigurătorii asupra conturilor sale.

Ulterior, pârâta a modificat obiectul cererii, solicitând obligarea reclamantei, printre altele la plata sumei de 673.846 lei reprezentând „penalităţi achitate către furnizori", ca urmare a blocării conturilor.

În acest context, Curtea a considerat că, instanţa de fond în mod corect, constatând îndeplinirea în mod cumulativ a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1201 C. civ. (1864) în sensul că există identitate de obiect, cauză şi părţi între capătul de cerere reconvenţională restrânsă, referitor la obligarea reclamantei la plata penalităţilor (despăgubirilor) în sumă de 619.902,62 lei şi obiectul cererii de chemare în judecată, modificat, care a fost soluţionat de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 10551 din 27 august 2013 prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat.

Referitor la data încetării contractului, Curtea a reţinut că aceasta este 1 iulie 2011, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) lit. c) din contract, părţile au convenit, că această operaţiune juridică nu se poate face decât după expirarea termenului de preaviz de 30 de zile calendaristice, preaviz care a fost dat la 6 mai 2011 conform adresei din 6 mai 2011.

Cum data încetării contractului nu poate fi decât în prima zi a lunii contractuale, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) lit. c) din contract, iar termenul de preaviz s-a împlinit la 6 iunie 2011, Curtea a considerat că data încetării contractului din 21 martie 2011 nu poate fi decât 1 iulie 2011 şi nicidecum 1 iunie 2011 aşa cum greşit a apreciat pârâta.

Pentru toate aspectele menţionate Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta reclamantă.

Referitor la apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC A. SA numai sub aspectul neacordării daunelor pentru luna iunie 2011, Curtea a considerat soluţia instanţei de fond nelegală.

Curtea reţinând faptul că pârâta datorează despăgubiri şi pentru perioada 1-30 iunie 2011 (până la încetarea contractului, 1 iulie 2011) în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a obligat pârâta şi la plata sumei de 805.911,22 lei cu titlu de despăgubiri pentru perioada 1 iunie 2011-30 iunie 2011; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Referitor la apelul declarat de intervenienta în nume propriu C. atât împotriva încheierii din 16 iunie 2014 cât şi împotriva sentinţei civile nr. 3299 din 23 iunie 2014, Curtea a reţinut următoarele aspecte:

Cu privire la nemotivarea încheierii din 16 iunie 2014, Curtea a constatat că în cauză judecătorul fondului a respectat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., încheierea atacată prin care, cererea de intervenţie principală a fost respinsă ca inadmisibilă cuprinzând în mod succint motivele de fapt şi de drept care au stat la baza convingerii instanţei, în pronunţarea soluţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. (1864), „Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său".

Prin cererea de intervenţie principală, d-na C. a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii reprezentării juridice din data de 10 decembrie 2012 până la data de 24 februarie 2014, conform facturii din 24 februarie 2014, în valoare de 16.200 lei, emisă în temeiul contractului din 2012 şi actului adiţional încheiat la 8 iunie 2012 .

Prin încheierea din 16 iunie 2014, instanţa de fond în mod corect, în raport de dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., constatând că cererea intervenientei nu are legătură cu cererea principală a respins cererea de intervenţie ca inadmisibilă.

În acest sens, Curtea a reţinut că, intervenienta în calitate de jurist a avut raporturi juridice cu pârâta de altă natură decât cele supuse analizei instanţei de fond, că dreptul la despăgubiri pretins de intervenienta nu are nici un fel de legătură cu dreptul pretins de reclamantă aspra pârâtei.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 911 din 20 octombrie 2014 a respins ca nefondate apelurile declarate de către apelanta pârâtă reclamantă SC B. SA, împotriva sentinţei civile nr. 3299 din 23 iunie 2014 şi a încheierii din data de 16 iunie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012; a admis apelul declarat de către reclamanta pârâtă SC A. SA ; a schimbat în parte sentinţa civilă atacată în sensul că a obligat pârâta şi la plata sumei de 805.911,22 lei, despăgubiri datorate pentru perioada 1 iunie 2011-30 iunie 2011; a menţinut celelalte dispoziţii; a obligat apelanta pârâtă reclamantă la plata către apelanta reclamantă pârâtă a sumei de 11.670 lei cheltuieli de judecată făcute în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică în raport de modul de soluţionare al excepţiei lipsei de interes, ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Recurenta arată că în faţa instanţei de fond a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii de faţă, motivat de împrejurarea că aceasta nu a dovedit existenţa prejudiciului, excepţie (re)calificată de instanţă drept o apărare de fond, şi menţinută astfel, de către instanţa de apel prin considerente.

Critica recurentei-pârâte constă în faptul că instanţa de fond trebuia să soluţioneze cu prioritate excepţia invocată, în sensul admiterii sau respingerii, dar nu putea să o (re)califice.

În cauza de faţă, reclamanta era obligată să justifice interesul material, patrimonial care a stat la baza promovării acţiunii civile de faţă, cu alte cuvinte să facă dovada existenţei dreptului său la despăgubiri.

Deşi excepţia lipsei de interes este strâns legată de dreptul subiectiv dedus judecăţii, soluţionarea excepţiei prealabil fondului, nu conduce la o antepronunţare, deoarece soluţionarea excepţiei pune în discuţie doar acel element al dreptului subiectiv care este dat de posibilitatea de se recurge la forţa de constrângere a statului.

Mai arată recurenta-pârâtă că excepţia lipsei de interes a fost invocată la ultimul termen de judecată, după ce reclamanta administrase toate probele pe care Ie-a apreciat necesare, putând fi analizată cu precădere de către instanţa de apel, chiar şi în situaţia în care ar fi fost unită cu fondul cauzei.

Recurenta-pârâtă susţine că nelegalitatea deciziei pronunţată, constă în încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., prin recalificarea acesteia ca o apărare de fond. în acest fel a fost schimbată natura juridică a apărării formulată de pârâtă, dintr-o excepţie de fond, peremptorie, în apărare de fond, fiind încălcat în acest fel dreptul subscrisei la acţiune, respectiv de a sesiza instanţa cu o cerere incidentală.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de apel în raport de încălcarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ.

În opinia sa, deşi instanţa a reţinut că fundamentul obligaţiilor este răspunderea civilă contractuală, nu a analizat condiţia legată de existenţa prejudiciului, stabilind că este dovedită de actele de recunoaştere emise de pârâtă.

Dreptul la reparaţie al reclamantei depinde de un fapt obiectiv, de producerea efectivă, reală a unui prejudiciu în patrimoniul său, nefiind suficientă recunoaşterea prejudiciului. în oricare situaţie, cele două adrese menţionate de către instanţa de apel nu au caracter de acte de recunoaştere a sumei pretinsă de reclamantă.

Pretinsele acte de recunoaştere, arată recurenta-pârâtă, nu îndeplinesc criteriile cerute de lege pentru o astfel de calificare juridică, nefiind emise în scopul constituirii sau stingerii unor rapoarte juridice.

Prin urmare, hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ., singura excepţie de la această regulă fiind prevăzută de art. 1088 C. civ., neaplicabilă în cauză.

Un alt motiv de recurs subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este reprezentat de încălcarea principiului disponibilităţăţii, al dispoziţiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a principiului egalităţii armelor şi al dreptului la apărare, motiv pentru care solicită casarea hotărârii şi trimiterea ei spre rejudecare.

Astfel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, depăşind limitele cererii de chemare în judecată, reţinând că în speţă s-a solicitat profitul nerealizat. Mai mult decât atât, aceste probleme de drept identificate nu au fost puse în discuţia părţilor, calificarea din oficiu a prejudiciului încălcând şi dreptul la apărare al pârâtei.

În continuare, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 966 şi 968 C. civ., în ceea ce priveşte interpretarea art. 21 lit. d) din Contractul din 2011. Instanţa de apel a soluţionat cauza având în vedere o situaţie care nu a avut loc în realitate, existenţa şi întinderea prejudiciului fiind noţiuni ipotetice.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel ca fiind fundamentată pe motive contradictorii.

Instanţa de apel concluzionează în acelaşi timp că prejudiciul pretins de reclamantă este un prejudiciu viitor, dar şi un profit nerealizat.

În aceste condiţii, se poate afirma că motivarea hotărârii recurate cuprinde motive contradictorii.

În finalul recursului, recurenta-pârâtă face trimitere la practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în materia răspunderii civile contractuale, şi la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 304/2004, solicitând instanţei să facă aplicarea principiului de drept european privind securitatea jurisprudenţială sau certitudinea jurisdicţională, în raport de deciziile depuse la dosar în cauze identice.

În combaterea cererii de recurs, intimata-reclamantă SC A. SA prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat.

Înalta Curte observă că argumentele recurentei-pârâte aduse în sprijinul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat în recurs, vizează încălcarea dipozitiilor art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., raportat la calificarea dată de către instanţa de fond şi menţinută de către instanţa de apel, cu privire la excepţia lipsei de interes invocată de către pârâtă. Apărările recurentei au fost structurate şi dezvoltate pe această chestiune de drept, iar din analiza motivului menţionat, Înalta Curte retine următoarele:

În fata instanţei de fond, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2014, recurenta-pârâtă a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii de faţă, motivat de împrejurarea că acesta nu a dovedit existenţa prejudiciului pentru care a pretins să fie despăgubită.

Instanţa de fond a calificat excepţia lipsei de interes ca fiind o apărare de fond.

Excepţia a fost reiterată de către pârâtă prin motivele de apel, iar instanţa de apel a reţinut că soluţionarea excepţiei lipsei de interes presupunea cercetarea în fond a pricinii, iar pronunţarea excepţiei ar fi echivalat cu o antepronuntare asupra fondului, chiar şi în cazul unirii acestea cu fondul pricinii.

Înalta Curte observă în raport de această critică faptul că argumentele recurentei, menite să sprijine motivul invocat, nu conduc spre cerinţa textului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Astfel, în virtutea principiului disponibilităţii procesului civil, părţile au dreptul să aleagă dintre mijloacele de apărare potrivite şi necesare, ceea ce exprimă dreptul părţii de face caz de facultăţile procesuale pe care legea i le pune la îndemână.

Disponibilitatea procesuală este concretizată prin actele de procedură ale părţilor, pârâtul putându-se opune pretenţiilor reclamantului printr-o atitudine ofensivă, prin ridicarea unei pretenţii care să paralizeze cererea reclamantului.

Apărarea în procesul civil poate viza fondul dreptului (apărarea de fond sau propriu-zisă, sau restrânsă) ori partea formală, procedurală a judecăţii (apărări procesuale sau excepţii procesuale).

Apărarea de fond este mijlocul prin care se tinde la respingerea pretenţiei dedusă judecăţii ca neîntemeiată, nefondată, după examenul fondului acestei pretenţii. Astfel, se combat direct şi pe bază de probe, pretenţiile formulate în acţiune, fie negând existenţa raportului juridic, fie susţinând că dreptul invocat s-a stins dintr-o cauză judiciară ulterioară (plată, compensaţie, etc.) sau se fac alte apărări prevăzute în dreptul civil material.

Deşi pârâta atât în faţa instanţelor devolutive, cât şi în faţa instanţei de recurs a invocat excepţia lipsei de interes ca o excepţie procesuală, Înalta Curte constată că aceasta pune în discuţie fondul pretenţiei dedusă judecăţii, deşi din punct de vedere teoretic această excepţie vizează exerciţiul dreptului la acţiune.

în raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal ambele instanţe devolutive au calificat excepţia invocată de pârâtă, fiind o apărare de fond, drept pentru care instanţa nu avea obligaţia să respecte prevederile art. 137 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Argumentele instanţei de apel referitoare la calificarea excepţiei lipsei de interes, în raport de argumentele aduse de pârâtă în susţinerea acesteia referitoare la natura juridică a unor clauze contractuale şi a lipsei dovezilor care să justifice prejudiciul pretins de reclamanta pe care pârâta şi-a fundamentat excepţia lipsei de interes sunt în consecinţă legale şi temeinice.

Această interpretare urmează a fi dată acestui mijloc de apărare invocat de către pârâtă şi în cadrul recursului, cu argumentul suplimentar în sensul că instanţa de recurs nu se poate pronunţa în mod distinct asupra acestei excepţii, întrucât aceste critici ale pârâtei au fost invocate ca şi motiv distinct de recurs.

În continuare, în ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ., Înalta Curte va analiza recursul din perspectiva criticilor referitoare la dovada existenţei prejudiciului şi va reţine următoarele:

Prealabil controlului de legalitate din perspectiva menţionată, Înalta Curte constată că ambele instanţe au reţinut în mod corect situaţia de fapt care decurge din raporturile contractuale stabilite între părţi, prin care s-au stabilit obligaţii concrete reciproce între părţi.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel a analizat comportamentul contractual al pârâtei, constatând că sunt îndeplinite cele patru condiţii pentru a fi atrasă răspunderea civilă contractuală şi anume: fapta ilicită care constă în neexecutarea contractului, culpa pârâtei care este reprezentată de lipsa unei diligente minime pentru verificarea partenerului contractual sub aspectul deţinerii unei licenţe valabile pentru realizarea obiectului contractual.

În ceea ce priveşte prejudiciul, respectiv determinarea valorii daunelor, instanţa de apel a dat eficienţă clauzei prevăzută la art. 21 lit. d) din Contract si adreselor din 12 mai 2011 și din 10 iunie 2011, prin care pârâta a recunoscut că datorează suma de 128.654,40 lei şi 855.038,40 lei cu titlu de daune pentru nelivrarea energiei electrice pe perioada 15 aprilie 2011-4 mai 2011 şi a concluziilor raportului tehnic de specialitate.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1082 C. civ., în ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu pentru acordarea de despăgubiri.

Este de necontestat că acţiunea de faţă, prin care reclamanta invocă neexecutarea obligaţiei de furnizare a energiei electrice de către pârâtă care decurge din încheierea contractului din 21 martie 2011 este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală .

De asemenea, ambele instanţe au reţinut în mod corect că în speţa de faţă se pune în discuţie neexecutarea unei obligaţii de a face .

Cu privire la clauza prevăzută la art. 21 lit. d) din Contract, interpretarea instanţei de apel este corectă, în sensul că aceasta nu are natura juridică a unei clauze penale în sensul dispoziţiilor art. 1066 C. civ., cu toate acestea fiind generatoare de obligaţii în sarcina pârâtei cu privire la repararea daunelor pentru nelivrarea energiei electrice conform clauzelor contractuale.

Greşeala instanţei de apel a constat însă în faptul că nu a determinat valoarea daunelor interese, apreciind că dovada existenţei prejudiciului a rezultat din actele de recunoaştere efectuate de pârâtă, care fac dovada prejudiciului viitor şi cert pe care reclamanta l-ar fi suferit.

Faţă de aceste precizări, se constată că instanţa de apel nu a corelat răspunderea civilă contractuală cu dreptul la despăgubire, în sensul că deşi a reţinut întrunirea condiţiilor pentru răspunderea civilă contractuală, care a determinat naşterea dreptului subiectiv al reclamantei de a pretinde despăgubiri de la pârâtă, nu a stabilit în mod legal echivalentul prejudiciului suferit, care înlocuieşte creanţa iniţială a creditorului.

Condiţia existenţei unui prejudiciu pentru acordarea de despăgubiri este implicit prevăzută de art. 1082 C. civ. ,,debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării,,. Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia situaţiilor în care întinderea prejudiciului este fixată de lege.

În raport de aceste dispoziţii legale, instanţa, constatând că nu se află în ipotezele în care despăgubirea a fost făcută prin lege sau prin convenţia părţilor, trebuia să stabilească prejudiciul prin evaluare judiciară.

Principiile în raport de care se face această evaluare sunt prevăzute în art. 1084-1086 C. civ., care urmează să fie avute în vedere de instanţa de apel, în rejudecare.

Din acest punct de vedere, recomandarea Înaltei Curţi cuprinde clarificarea caracterului despăgubirii solicitată (damnum emergens sau lucrum cessans).

De asemenea, recomandarea instanţei de recurs se referă si la completarea probatoriului administrat în cauză, în ceea ce priveşte determinarea valorii daunelor, având în vedere că formula de cuantificare a daunelor prevăzută la art. 21 lit. d) din Contract, precum şi pretinsele acte de recunoaştere nu înlătură obligaţia instanţei de a determina prejudiciul.

În raport de critica recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi 968 C. civ., prin care s-a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită clauzei prevăzută la art. 21 lit. d) din Contract, reţinând că intenţia părţilor a fost de a fi despăgubită reclamanta pentru o pagubă nereală, ipotetică, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost fundamentată pe motive contradictorii, fiind incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deşi instanţa de apel reţine că reclamanta a făcut dovada prejudiciului viitor şi cert prin actele de recunoaştere efectuate de pârâtă, pe de altă parte concluzionează în sensul că nelivrarea energiei a fost de natură să producă un prejudiciu prin neobţinerea profitului care ar fi rezultat din valorificarea cantităţii de energie electrică contractată.

În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel concluzionează în sensul că prejudiciul solicitat de reclamantă este un prejudiciu viitor, dar şi un profit nerealizat, cele două noţiuni fiind distincte.

Din acest punct de vedere, astfel cum s-a arătat prin considerentele anterioare, instanţa de apel va respecta principiile consacrate de art. 1084-1086 C. civ. pentru evaluarea despăgubirilor şi va stabili felul prejudiciului solicitat, actual sau viitor, ceea ce atrage un alt caracter la daunelor interese solicitate - pierdere efectiv suferită sau beneficiu nerealizat.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare, în limitele stabilite prin decizia de casare.

În temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanţa va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. SA prin administrator judiciar SC D. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 911 din 20 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.