Unilateral contract termination for non-delivery: burden of proving actual prejudice despite contractual damage formula

Decizia nr. 1031/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Reclamanta SC A. SA prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat, să se constate că la data de 06 iunie 2011, a intervenit rezilierea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011, iar începând cu această dată contractul a încetat de plin drept, fără a mai produce efecte între părţile contractuale şi să se stabilească la suma de 543.643,2 lei cuantumul daunelor contractuale generate de rezilierea de plin drept a contractului la data de 06 iunie 2011.

Prin sentinţa civilă nr. 5827 din 24 septembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost modificată şi completată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SA în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SA şi cu pârâta SC C. SA, s-a constatat încetarea contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011 intervenită la data de 06 iunie 2011 prin denunţare unilaterală la iniţiativa reclamantei pârâte, au fost respinse restul pretenţiilor reclamantei pârâte ca neîntemeiate. A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă SC B. SA în contradictoriu cu reclamanta pârâtă SC A. SA şi a fost obligată reclamanta pârâtă la plata către pârâta reclamantă a sumei de 1.934.265,88 lei, reprezentând diferenţă compensaţie şi avans achitat in contul contractului, precum şi 23.459 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 21 martie 2011, reclamanta-pârâtă SC A. SA şi pârâta-reclamantă SC B. SA au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a energiei electrice, prin care cea dintâi s-a obligat să vândă, iar secunda să cumpere cantitatea de 62.650 Mwh de energie electrică menţionată în Anexa nr. 2 la contract, la preţul de 169,3 Iei/Mwh, fără T.V.A. şi accize, stabilit în Anexa nr. 3. Potrivit art. 3 alin. (1) din contract, cantităţile de energie electrică reprezintă obligaţii ferme pentru ambele părţi; conform alin. (2), acestea pot fi modificate doar cu acordul ambelor părţi.

Durata de valabilitate a contractului, potrivit art. 10 alin. (1) din contract, a fost stabilită de la data de 15 aprilie 2011, ora 0,00 până la data de 31 decembrie 2011, ora 24.00.

Conform prevederilor contractului, acesta urma să înceteze înainte de termen, printre altele, fie prin acordul părţilor la data expirării unui termen de 5 zile de la solicitarea uneia dintre părţi (art. 29 lit. a), fie prin „reziliere" din iniţiativa vânzătorului (art. 28 alin. (1)-(4) sau a cumpărătorului (art. 28 alin. (5)-(6)).

Astfel, părţile au stabilit că rezilierea contractului din iniţiativa vânzătorului înainte de data de expirare poate avea loc cu un preaviz de 30 de zile si cu respectarea art. 28 alin. (3), care prevede obligaţia vânzătorului de a plăti cumpărătorului o compensaţie pentru prejudiciul cauzat prin nerealizarea tranzacţiilor contractate de vânzare-cumpărare energie, compensaţie pentru care s-a indicat explicit modul de calcul -produsul dintre: a) diferenţa, dacă e negativă, dintre preţul de contract si preţul energiei electrice pe care cumpărătorul, acţionând într-o manieră comercială rezonabilă, poate să cumpere sau ar fi putut să cumpere de pe piaţa internă de energie electrică, cantitatea de energie electrică nelivrată - precum şi scadenţa acestei obligaţii de plată (30 de zile calendaristice de la data primirii prin fax a facturii de compensaţie, însoţită de documentul cuprinzând datele privind preţul de piaţă utilizat pentru calcularea compensaţiei).

S-a stabilit, totodată, că la expirarea preavizului contractul este desfiinţat de plin drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere, fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei de judecată.

Din analiza clauzei mai sus amintite, având în vedere şi dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept supuse controlului judiciar, obligatorie pentru judecătorul fondului în rejudecarea cauzei, tribunalul a reţinut că părţile au stabilit, prin art. 28 alin. (1)-(3) din contract, posibilitatea denunţării unilaterale a acestuia, de către vânzător, independent de culpa cumpărătorului în executarea obligaţiilor contractuale - rezilierea în sens propriu fiind o sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului sinalagmatic de către una dintre părţi, alta decât cea care o invocă.

S-a reţinut că stipularea unei clauze de denunţare (revocare) a contractului la iniţiativa unei părţi reprezintă o concretizare a principiului libertăţii contractuale, părţile stabilind de comun acord, la momentul încheierii contractului, asupra posibilităţii ca acesta să înceteze înainte de termen la iniţiativa uneia din ele, fără a mai fi necesar si acordul cocontractantului.

Instanţa de fond a reţinut că singurele condiţii pentru desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011 prin denunţare unilaterală constau în comunicarea manifestării de voinţă a vânzătorului de a pune capăt contractului şi expirarea termenului de preaviz de 30 de zile de la această dată.

S-a constatat că nu există divergenţe între părţi cu privire la momentul expirării termenului de preaviz, respectiv data de 06 iunie 2011, ci numai asupra interpretării clauzei contractuale referitoare la condiţiile în care operează, de plin drept, încetarea contractului la iniţiativa vânzătorului, respectiv dacă era sau nu stabilită şi condiţia plăţii compensaţiei. Cum acest aspect a fost tranşat de instanţa de apel, tribunalul a reţinut că este întemeiat primul capăt al cererii principale şi în consecinţă, va constata încetarea contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011 intervenită la data de 06 iunie 2011 prin denunţare unilaterală la iniţiativa reclamantei-pârâte.

Cât priveşte cuantumul compensaţiei (daunelor compensatorii) cuvenite pârâtei-reclamante în temeiul art. 28 alin. (3) din contract, s-a observat că nu a fost contestată aplicabilitatea formulei de calcul stabilite prin contract, ci numai perioada în funcţie de care sunt datorate daunele contractuale, prin raportare la cantitatea de energie electrică ce trebuia livrată până la data încetării contractului.

Pe de o parte, reclamanta-pârâtă SC A. SA a susţinut că datorează pârâtei-reclamante o compensaţie în cuantum de 543.643,2 lei, calculată în funcţie de cantitatea de energie electrică ce ar fi trebuit livrată lunar, conform Anexei nr. 2 la contract până la data de 06 iunie 2011 (data încetării contractului prin denunţare unilaterală)

Pe de altă parte, pârâta-reclamantă SC B. SA a susţinut că este îndreptăţită la plata unei compensaţii în sumă de 2.678.127 lei, stabilită în funcţie de întreaga cantitate de energie electrică ce nu a mai fost livrată şi pe care a fost nevoită să o achiziţioneze de pe piaţa internă, aşadar până la data de 31 decembrie 2011 (data încetării contractului la expirarea duratei de valabilitate).

Instanţa de fond examinând clauza penală inserată la art. 28 alin. (3) din contract, a constatat că părţile au stabilit anticipat cuantumul prejudiciului cauzat cumpărătorului prin denunţarea unilaterală a contractului de către vânzător în funcţie de cantitatea de energie contractată pe durata stabilită la art. 10 alin. (1) din contract, şi care nu a mai fost livrată ca urmare a încetării contractului înainte de termen.

Ca atare, şi prejudiciul estimat de părţi la data încheierii contractului cauzat prin neexecutarea obligaţiei de a vinde trebuie raportat la cantitatea integrală de energie electrică nelivrată până la data avută în vedere de părţi la momentul perfectării contractului, deci până la expirarea duratei contractuale, iar nu până la o dată care să depindă exclusiv de voinţa vânzătorului.

Voinţa părţilor, astfel cum a fost exprimată prin art. 28 alin. (3) din contract, a fost aceea ca reclamanta-pârâtă să suporte diferenţa dintre preţul pe care pârâta-reclamantă l-ar plăti sau l-ar putea plăti unui alt vânzător de energie electrică (identificat sau nu în termenul de preaviz) şi preţul oferit de reclamanta-pârâtă care a determinat-o să încheie contractul cu aceasta în condiţiile date, fără a avea posibilitatea de a se răzgândi, la rândul său, decât cu plata unei compensaţii similare.

Faptul că pârâta-reclamantă a emis factura de compensaţie la data de 01 iunie 2011, iar nu ulterior datei de 31 decembrie 2011, nu poate fi considerat un argument în sprijinul tezei reclamantei-pârâte, întrucât art. 28 alin. (3) din contract face referire la preţul energiei electrice la care cumpărătorul poate să cumpere sau ar fi putut să cumpere cantitatea contractată, aşadar nu era necesar ca pârâta-reclamantă să aştepte data de 31 decembrie 2011 pentru a cunoaşte cuantumul diferenţei de preţ pe care ar trebui să o suporte.

S-a reţinut că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei pârâta-reclamantă a procedat la achiziţionarea de energie electrică de pe piaţa internă, în cursul termenului de preaviz. Se putea stabili, prin urmare, diferenţa de valoare dintre preţul de contract şi preţul de cumpărare a energiei electrice de pe piaţa internă la data emiterii facturii de compensaţie.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că daunele compensatorii cuvenite pârâtei-reclamante ca urmare a încetării contractului la data de 06 iunie 2011, prin denunţare unilaterală la iniţiativa reclamantei-pârâte, sunt în cuantum de 2.678.127 lei, iar nu de 543.643,2 lei, astfel că este neîntemeiat cel de-al doilea capăt de cerere principală.

În ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond a apreciat-o ca fiind întemeiată, în ceea ce priveşte obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.128.127 lei reprezentând diferenţa rămasă în urma executării scrisorii de garanţie bancară de către pârâta-reclamantă (2.678.127 lei - 1.550.000 lei).

Referitor la suma de 806.138,88 lei solicitată de pârâta-reclamantă prin cererea reconvenţională, cu titlu de avans achitat şi nerestituit, tribunalul reţine că prin art. 12.1 din contract, părţile au stabilit ca vânzătorul să emită o factură de avans reprezentând 100% din contravaloarea energiei pe care cumpărătorul trebuie să o plătească pentru respectiva lună, factură ce trebuie achitată cel mai târziu la data de 25 a lunii ce precede luna de contract. în acest sens, reclamanta-pârâtă a emis factura din 21 martie 2011 în valoare de 806.138,88 lei reprezentând 100% din contravaloarea cantităţii de 3.840 Mwh aferente lunii aprilie 2011, factură ce a fost achitată de pârâta-reclamantă la data de 24 martie 2011 (filele 150, 152, dosar tribunal vol. I). Cum reclamanta-pârâtă nu a mai livrat cantitatea de energie electrică plătită în avans, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat, reclamanta-pârâtă trebuie să restituie suma încasată în avans, care în lipsa unei contraprestaţii, reprezintă o îmbogăţire fără just temei. De altfel, reclamanta-pârâtă nici nu a contestat dreptul pârâtei-reclamante la restituirea acestei sume.

Prin urmare, a fost admisă în tot cererea reconvenţională privind obligarea reclamantei la plata sumei de 1.934.265,88 lei reprezentând diferenţă compensaţie (1.128.127 lei) şi avans achitat în contul contractului (806.138,88 lei).

Tribunalul a mai constatat că, prin cel de-al treilea capăt de cerere principală, astfel cum a fost completată la termenul din 03 aprilie 2012, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumei de 200.218 lei rezultată în urma deducerii din suma de 1.550.000 lei (valoarea scrisorii de garanţie încasate) a sumei de 806.138,88 lei reprezentând avans restituit şi a sumei de 543.643,2 lei reprezentând daune compensatorii recunoscute. Câtă vreme s-a stabilit că daunele compensatorii datorate conform contractului depăşesc valoarea indicată de reclamanta-pârâtă şi chiar valoarea garanţiei, iar avansul nu a fost restituit prin executarea scrisorii de garanţie bancară (suma de 1.550.000 lei servind la acoperirea unei părţi din daunele compensatorii în cuantum total de 2.678.127 lei), acest capăt de cerere este neîntemeiat, astfel că a fost respins. în consecinţă, în virtutea principiulu accesorium sequitur principale, aceeaşi soartă o va avea şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale aferente sumei de 200.218 lei.

Referitor la executarea scrisorii de garanţie bancară, tribunalul a reţinut că în baza art. 14 din contractul de vânzare-cumpărare din 21 martie 2011, la cererea reclamantei-pârâte, pârâta SC C. SA a emis scrisoarea de garanţie bancara de buna execuţie din 23 martie 2011 în valoare de 1.550.000 lei în favoarea pârâtei-reclamante SC B. SA (fila 72-73, dosar tribunal, vol. II), prin care s-a angajat în mod irevocabil şi necondiţionat ca, indiferent de valabilitatea şi efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare din 21 martie 2011, renunţând la beneficiul discuţiunii si diviziunii, la orice contestaţii si obiectiuni si fără a fi necesară vreo cerere de chemare în judecată sau sentinţă arbitrală, să plătească pârâtei-reclamante orice sumă până la concurenţa sumei de 1.550.000 lei, la prima cerere scrisă a acesteia, primită în perioada de valabilitate a scrisorii (până la data de 15 ianuarie 2012), cerere conţinând şi declaraţia scrisă a pârâtei-reclamante care să ateste că nu a fost despăgubită de reclamanta-pârâtă, urmare a neonorării de către aceasta a obligaţiilor contractuale, menţionând totodată în ce constă neîndeplinirea acestor obligaţii, însoţită şi de o copie a notificării transmise către pârâta-reclamantă cu privire la obligaţiile neexecutate.

Prin cererea din 04 iulie 2011, pârâta-reclamanta SC B. SA a solicitat pârâtei SC C. SA plata sumei de 1.550.000 lei, reprezentând parte din prejudiciul în sumă de 2.678.127 lei, menţionând că nu a fost despăgubită, indicând obligaţiile neexecutate de reclamanta-pârâtă (de a plăti compensaţia în termenul prevăzut la art. 28 pct. 3 din contract) şi anexând copii de pe notificarea transmisă acesteia din 02 iunie 2011 şi de pe factura de compensaţie din 01 iunie 2011. Garanţia de bună execuţie a fost executată la data de 08 iulie 2011 (filele 74-81, dosar tribunal vol. II).

S-a apreciat că deşi şi-a întemeiat cererea privind obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 743.861,12 lei (diferenţa dintre valoarea scrisorii de garanţie, 1.550.000 lei şi avansul în sumă de 806.138,88 lei), pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta-pârâtă nu făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtei care să exceadă obiectului convenţiei lor (încălcarea obligaţiilor asumate prin convenţie antrenând un alt fel de răspundere civilă, contractuală, care o exclude pe cea delictuală), nici a celorlalte condiţii cerute de art. 998-999 C. civ. din 1864 pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, tribunalul a respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere principală formulat în contradictoriu cu pârâta SC C. SA privind obligarea acesteia plata sumei de 743.861,12 lei, fiind respins, totodată, şi capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei mai sus arătate.

Apelul declarat de reclamanta-pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1000/2014 din 30 octombrie 2014. A fost anulată în parte sentinţa atacată, s-a respins cererea principală astfel cum a fost completată ca urmare a renunţării la dreptul pretins, au fost menţinute restul dispoziţiilor şi a fost obligată apelanta pârâtă la plata către intimata reclamantă a sumei de 102.572 lei cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa apelată prima instanţă a analizat toate argumentele apelantei cu privire la cuantumul compensaţiei cuvenite intimatei pârâte reclamante în temeiul art. 28 alin. (3) din contract. In acest sens prima instanţă a analizat conţinutul clauzei penale înscrise în art. 28 alin. (3) din contractul din 21 martie 2011, coroborat cu dispoziţiile art. 3 din contract şi cu cele ale Anexei nr. 2, stabilind, în mod corect că, prejudiciul cauzat cumpărătorului prin denunţarea unilaterală a contractului de către vânzător se stabileşte în funcţie de cantitatea de energie contractată pe perioada prevăzută la art. 10 alin. (1) din contract, respectiv 15 aprilie 2011-31 decembrie 2011.

În ceea ce priveşte analizarea distinctă a compensaţiei pentru perioadele 15 aprilie 2011 '- 30 aprilie 2011 şi 1 mai 2011 - 06 iunie 2011 s-a apreciat că nu se impune o astfel de analiză câtă vreme, compensaţia se calculează pentru întreaga perioadă prevăzută în contract, respectiv 15 aprilie 2011 - 31 decembrie 2011, ca urmare a denunţării contractului la data de 06 mai 2011 de către vânzător.

Referitor la calificarea obligaţiei apelantei de livrare a energiei ca fiind o obligaţie indivizibilă, s-a reţinut că, în cauza de faţă, vânzătoarea şi-a asumat o obligaţie unică, aceea de a livra cantitatea de energie electrică prevăzută în anexa nr. 2 la contract, respectiv cantitatea de 62.650 Mwh, aceasta fiind o obligaţie divizibilă în ceea ce priveşte modalitatea de executare, respectiv în fiecare lună urma să se livreze cantitatea prevăzută în anexa nr. 2.

În ceea ce priveşte ordinea executării obligaţiilor asumate de părţi prin contract instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 12.1 din contract ordinea de executare a obligaţiilor este cea menţionată şi de apelantă, respectiv mai întâi trebuie executată obligaţia cumpărătorului de plată in avans a energiei electrice conform facturii emise de vânzătoare şi apoi livrarea de către vânzătoare a energiei achitate.

Însă, în speţa de faţă, acest articol trebuie interpretat în raport de situaţia concretă determinată de nefurnizarea energiei electrice de către vânzătoare.

Astfel, pentru luna aprilie intimata şi-a îndeplinit obligaţia de plată in avans, însă cea care nu şi-a îndeplinit propria obligaţia este chiar apelanta care nu a livrat energia electrică achitată in avans. întrucât apelanta nu a fost in măsură să livreze energia electrică aferentă lunii aprilie, aceasta a solicitat decalarea începerii contractului iniţial cu trei zile respectiv până pe 18 aprilie 2011, apoi până pe data de 20 aprilie 2011 şi în cele din urmă începerea derulării contractului începând cu data de 1 mai 2011. În ultima adresă s-a prevăzut că plata facturii corespunzătoare energiei ce se va livra în perioada 01 mai 2011 - 31 mai 2011 va avea termenul scadent pe data de 03 mai 2011. Ulterior, prin notificarea din 29 aprilie 2011 emisă de către apelantă către intimată s-a prevăzut că livrările de energie electrică vor începe in data de 4 mai 2011, iar termenul de scadenţă a facturii pentru energia electrică livrată in luna mai a fost decalat până in data de 16 mai 2011 (fila 41 vol.1 dosar apel).

Instanţa de apel a reţinut că ulterior acestei notificări dar înainte de scadenţa facturii pentru energia electrică aferentă lunii mai, apelata a emis la data de 06 mai 2011 (fila 36 dosar fond iniţial) privind încetarea contractului din 21 martie 2011 în conformitate cu art. 28 pct. 1, începând cu data de 01 iunie 2011.

În acest context s-a apreciat că nu se poate reţine că intimata nu şi-a executat obligaţia de plată a preţului anticipat cât timp denunţarea unilaterală a contractului a intervenit înainte de scadenţa facturii pentru luna mai.

Instanţa de apel a constatat că din înscrisurile depuse la dosar, motivul pentru care apelanta nu a livrat cantitatea de energie contractată pentru luna mai îl reprezintă faptul că a fost în imposibilitate de a livra această energie ca urmare a nelivrării energiei electrice contractate cu furnizorul său, respectiv SC D. SRL aspect ce reiese din adresele emise de apelantă către intimată.

Mai mult, aşa cum s-a arătat mai sus, apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a livra energia electrică pentru luna aprilie 2011, respectiv pentru perioada 15 aprilie -30 aprilie 2011, deşi intimata a achitat în avans contravaloarea energiei electrice ce trebuia livrată în această perioadă, iar pentru luna mai apelanta a emis mai multe adrese către intimată în care o informa pe intimată cu privire la amânarea termenului de la care va începe livrarea energiei electrice, decalând totodată şi scadenţa facturii aferente lunii mai până la data de 16 mai 2011. Prin urmare apelanta nu poate invoca excepţia de neexecutare a contractului in susţinerea lipsei culpei proprii în executarea obligaţiei asumate, cu atât mai mult cu cât înaintea scadenţei obligaţiei de plată a intimatei apelanta a denunţat unilateral contractul.

Instanţa de apel nu a reţinut reaua credinţă a intimatei în executarea obligaţiei de plată, denunţarea contractului de către apelantă fiind determinată de imposibilitatea sa de a livra cantităţile de energie electrică contractate astfel cum rezultă din adresa din 04 mai 2011 emisă către intimată şi nu de neexecutarea obligaţiei de plată a intimatei, cum susţine apelanta, câtă vreme obligaţia de plată nu era scadentă la momentul denunţării contractului de către apelanta vânzătoare (adresa din 29 aprilie 2011 fila 41 vol.1 dosar apel.)

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei că prin denunţarea unilaterală a contractului a urmărit limitarea cheltuielilor la perioada de derulare efectivă a contractului, respectiv 15 aprilie 2011-06 iunie 2011 Curtea apreciază că voinţa reală a părţilor, care se desprinde din clauzele contractuale, respectiv art. 28 alin. (3) din contract, a fost de a stabili anticipat daunele determinate prin denunţarea unilaterală a contractului înainte de expirarea duratei pentru care s-a încheiat, pe întreaga perioadă pentru care s-a încheiat contractul şi nu doar pentru perioada cuprinsă între data de 15 aprilie 2011 şi data împlinirii termenului de preaviz de 30 de zile stabilit în cazul denunţării unilaterale. A interpreta clauzele contractuale în sensul susţinut de apelantă ar însemna ca părţile să poată denunţa oricând unilateral contractul fără nicio sancţiune, lipsind astfel de conţinut prevederea contractuală din alin. (3) al art. 28 din contract.

Totodată, instanţa de apel nu a reţinut culpa intimatei în executarea propriilor obligaţii, pentru motivele anterior expuse, iar criticile formulate, care vizează în principal cererea reconvenţională au fost apreciate ca nefondate, pentru aceleaşi motive expuse.

Instanţa de apel faţă de cerere de renunţare la dreptul pretins in ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată şi cererea completatoare, în temeiul art. 396 C. proc. civ. rap. la art. 247 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins cererea principală astfel cum a fost completată ca urmare a renunţării la dreptul pretins, şi găsind neîntemeiate criticile formulate prin apel cu privire la cererea reconvenţională a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a admis cererea intimatei privind cheltuielile de judecată şi a obligat apelanta pârâtă la plata către intimata reclamantă a sumei de 102.572 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât, instanţa de apel a omis să procedeze la corecta încadrare în drept a cererii reconvenţionale şi să verifice îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de existenţă a prejudiciului, a culpei contractuale, a legăturii de cauzalitate dintre culpă şi prejudiciu şi dovedirea vinovăţiei.

Neîncadrând în drept cererea reconventională, susţine recurenta, prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1169, art. 1084 şi 1086 C. civ.,

Astfel, consideră recurenta fiind o acţiune în pretenţii, întemeiată de intimată pe culpa contractuală a reclamantei, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea directă a dispoziţiilor art. 1084 şi 1086 C. civ., respectiv să verifice dacă paguba pe care intimata a pretins că a încercat-o există cu adevărat, obligaţie ce îi revenea instanţei cu atât mai mult cu cât intimata nu a dovedit prin nici un mijloc de probă afirmaţiile ţi pretenţiile sale.

Scutind intimata de obligaţia probării susţinerilor şi pretenţiilor sale şi admiţând cererea reconventională, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat inclusiv dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1088 potrivit cu care stabilirea anticipată, prin contract, a algoritmului de calcul pentru prejudiciul datorat de reclamantă în caz de nelivrare a energiei nu scuteşte intimata de obligaţia prevăzută de art. 1084 şi art. 1086 C. civ., constând în dovedirea prejudiciului.

Totodată, susţine recurenta, instanţa de apel a încălcat, prin hotărârea recurată, dispoziţiile legale care impun îndeplinirea celor două condiţii privitoare la prejudiciu, respectiv prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost reparat încă, astfel că instanţa de apel nu poate obliga reclamanta la plata daunelor interese pretinse de intimată, în cuantum de 2.678.127,40 lei, în condiţiile în care intimata nu a dovedit existenţa prejudiciului şi faptul că acesta nu a fost reparat.

Recurenta înţelege să invoce excepţia lipsei de interes a intimatei în promovarea cererii reconvenţionale motivat de împrejurarea că aceasta nu a dovedit că a suferit în mod real un prejudiciu şi, pe cale de consecinţă, nici valoarea acestui prejudiciu este egală cu suma pretinsă de la reclamantă.

Recurenta solicită ca instanţa de recurs să aibă în vedere practica unitară a Înaltei Curții de Casație și Justiție prin care au fost respinse acţiunile în răspundere civilă contractuală promovate de persoane care nu au făcut dovada că au suferit în mod efectiv o pagubă reală.

Totodată, recurenta îşi exprimă nemulţumirea privind cuantumul onorariului de avocat acordat, care, în opinia acesteia, este disproporţionat de mare dintre valoarea acestuia şi prestaţia juridică, solicitând reducerea onorariului datorat pentru rejudecarea apelului, deoarece, a aşa cum rezultă din actele cauzei, intimata nu a pretins cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului, în faţa primelor trei instanţe, ceea ce înseamnă că nici nu mai poate formula astfel de cereri.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii cererii reconventionale.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Prin prisma acestui motiv s-au pus în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., art. 1169, art. 1084, art. 1086 şi art. 1088 C. civ.

în speţă, raporturile juridice dintre părţi izvorăsc din contractul de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011 prin care reclamanta-pârâtă SC A. SA s-a obligat să vândă, iar pârâta-reclamantă SC B. SA s-a obligat să cumpere cantitatea de 62.650 Mwh de energie electrică la preţul de 169,3 Iei/Mwh, fără T.V.A. şi accize, obligaţii ce au fost menţionate în anexele 2 şi 3 ale contractului.

Prin cererea reconvenţională pârâta reclamantă reconvenţională SC B. SA a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.934.266,28 lei, reprezentând suma de plată rezultată din neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nemanifestând rol activ pentru aflarea adevărului şi aplicarea corectă a legii. Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc".

Aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale art. 1169 C. civ. potrivit căruia "Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.", iar conform art. 1191 C. civ.: "Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.".

În principiu, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică şi necesară cu principiul adevărului.

Aceasta este premisa prevederilor anterior enunţate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este în drept să ceară părţilor explicaţii - în situaţia în care are nelămuriri cu privire la situaţia de fapt ori la motivarea în drept - şi să pună în discuţia acestora orice împrejurări sau de drept, chiar şi cele care nu sunt menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare-cererea reconvenţională.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a dat eficienţă normelor evocate anterior, încălcând normele legale în privinţa probelor admisibile pentru a dovedi existenţa şi întinderea prejudiciului solicitat de către pârâta - reclamantă SC B. SA ci a trecut cu uşurinţă peste argumentele pe care reclamanta - pârâtă Ie-a adus în combaterea cererii reconventionale.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Înalta Curte constată că în speţă se impune efectuarea unei expertize, care să stabilească, în mod clar prejudiciul în raport de preţul şi cantitatea de energie electrică ce a fost achiziţionată de pe piaţa internă şi pe baza concluziilor experţilor să se poată stabili existenţa prejudiciului şi cuantumul acestuia pe care trebuie să-l acopere reclamanta.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că, chiar dacă clauza cuprinsă în art. 28 alin. (3) din contract nu este o veritabilă clauză penală, în temeiul dispoziţiilor art. 1066 C. civ., nu înlătură obligaţia de dovedire a prejudiciului în condiţiile în care obligaţia nerespectată nu constă în obligaţia unei sume de bani ci obligaţia de a face, respectiv de a livra energie electrică.

Necesitatea efectuării expertizei este determinată de specificitatea obiectului cauzei şi anume prejudiciul cauzat pârâtei ca urmare a nelivrării energiei electrice, prejudiciu care prezintă o problemă controversată privind întinderea acestui prejudiciu, fiind imperios necesară opinia unui expert.

Evident că, în afara probei cu expertiză, în apel se pot administra şi alte probe dacă vor fi necesare, pertinente şi utile cauzei care să conducă la aflarea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.

Dat fiind că, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte nu poate analiza dacă instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a legii privind raportul juridic dedus judecăţii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1)-(5) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanţa va judeca din nou ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată precum şi excepţia lipsei de interes ca apărare pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar E. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 1000/2014 din 30 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.