Contractual penalty for delayed performance vs. non-performance and modification of contractual deadlines in trademark assignment

Decizia nr. 1030/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 24 ianuarie 2011, reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SRL) în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.280.130 lei, echivalentul a 300.000 euro transformaţi în lei la cursul B.N.R. din data introducerii cererii, respectiv 4.2671 lei/euro, reprezentând penalitate contractuală aplicată pentru încălcarea a trei obligaţii decurgând din contractul de cesiune mărci, drepturi de proprietate intelectuală şi materială încheiat între reclamantă şi pârâtă, conform art. 5.1 din acelaşi act, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7069 din 23 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta SC A. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 96 din 05 martie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 426.710 lei cu titlu de penalitate contractuală şi la plata sumei de 8.383,10 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Prin Decizia civilă nr. 4365 din 06 decembrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile formulate de părţi şi a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

După înregistrarea dosarului în rejudecare intimata pârâtă SC C. SRL a formulat un apel incident prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Curtea a respins ca inadmisibil apelul incident pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de14 octombrie 2014.

Pârâta a invocat prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune iar această excepţie a fost respinsă de instanţă prin sentinţa apelată.

Pentru a supune controlului judiciar soluţia dată asupra acestei excepţii pârâta avea obligaţia de a formula cale de atac prin intermediul căreia să formuleze critici cu privire la această soluţie. Or, aceasta nu a înţeles să promoveze propria cale de atac prin care să critice soluţia pronunţată în acest sens. împrejurarea că a înţeles să formuleze, după casare, un apel incident care cuprindea, este adevărat, aceste critici este fără relevanţă juridică având în vedere că, astfel cum am arătat, acesta a fost respins ca inadmisibil.

De asemenea, faptul că această prescripţie a fost invocată prin întâmpinarea depusă la apelul formulat de reclamantă nu face ca această excepţie să mai poată fi analizată în apel.

Având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu interogatoriul, răspunsurile acestora fiind depuse la dosar.

Prin Decizia civilă nr. 1181 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, după casare, s-a respins ca nefondat apelul formulat SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 7069 din 23 mai 2004 în contradictoriu cu SC C. SRL.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal că în cauză a operat şi o modificare a termenului de plată, în sensul că plata urma să fie făcută odată cu preluarea utilajelor, de altfel plata a avut loc în data de 31 martie 2008, această dată fiind reţinută de curte ca fiind şi cea la care a avut loc preluarea utilajelor.

Instanţa de apel a mai reţinut că potrivit contractului, art. 3 din Contract (Preţul, condiţiile şi modalitatea de plată), apelanta urma să primească tranşa a doua din preţul contractual după expirarea termenului legal de contestaţie de 3 luni de la data publicării cesiunii mărcilor în BOPI şi înscrierea cesiunilor în Registrul Naţional al Mărcilor (cu condiţia ca în perioada respectivă să nu se fi înregistrat nicio contestaţie) cumulativ cu îndeplinirea celorlalte condiţii din Contractul de Deschidere de Cont Escrow. S-a mai reţinut şi înscrisul aflat la fila 59 dosar prima instanţă, din care a rezultat că utilajele au fost preluate complet, împrejurare declarată de reclamantă. Este adevărat că acest înscris este nedatat, dar s-a observat că acest înscris a fost semnat de reclamantă, de pârâtă, având şi antet.

Coroborând înscrisul din 11 martie 2008 cu susţinerile apelantei referitoare la preluarea utilajelor la sfârşitul lunii martie 2008 şi cu împrejurarea că, potrivit susţinerilor apelantei în cuprinsul apelului plata ultimei tranşe a fost făcută în data de 31 martie 2008 Curtea a apreciat că poate reţine ca dată de preluare a bunurilor data de 31 martie 2008.

Cum de comun acord părţile au convenit ca preluarea utilajelor să nu se facă în data de 28 septembrie 2007, Curtea nu a putut reţine că pârâta nu şi-a îndeplinit culpabil obligaţia de plată a preţului din data de 31 ianuarie 2008, cererea reclamantei de obligarea la plata despăgubirilor fiind lipsită de suportul temeiniciei.

Faţă de clauza prevăzută de art. 5.1 din contract, curtea a apreciat că părţile au stabilit obligarea la plata clauzei penale numai în situaţia neexecutării obligaţiei nu şi pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor, astfel cum a susţinut apelanta.

Împotriva Deciziei civile nr. 1181 din 2 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a declarat recurs SC A. SRL invocând ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs recurenta a arătat că instanţa de apel nu putea înlătura puterea de lucru judecat al deciziei nr. 1903 din 25 mai 2010 prin care aceasta a dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la obligaţia intimatei de preluare a tuturor utilajelor, stabilind în mod irevocabil că aceasta a fost încălcată (devenind deci aplicabil art. 5.1 din contract cu privire la daunele de 100.000 euro).

Prin urmare, arată recurenta, cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis într-un alt dosar purtat între părţi cu privire la acelaşi raport juridic, că intimata şi-a încălcat obligaţia de a prelua în mod complet utilajele, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că de fapt aceasta nu a săvârşit o astfel de încălcare, contrazicând astfel soluţia anterioară emisă de instanţa supremă.

Intimata SC C. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca tardiv, aplicarea art. 3021 lit. c) C. proc. civ., iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

În şedinţa publică din 19 martie 2015 intimata a arătat că nu mai susţine excepţia tardivităţii, invocând doar nulitatea, precizând că motivele de recurs sunt motive de netemeinicie.

În aceeaşi şedinţă publică Înalta Curte a respins excepţia nulităţii cererii de recurs apreciind că, criticile invocate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurentei încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Doctrina a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a cărei hotărâre se atacă a aplicat dispoziţiile legale, însă fie Ie-a încălcat, fie Ie-a aplicat greşit.

Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor deciziei recurate Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a înlăturat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1903 din 25 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, ci dimpotrivă, a avut în vedere recomandările Deciziei de casare nr. 4365 din 6 decembrie 2013 în sensul de a administra probe de natură să stabilească măsura în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile în sarcina pârâtei.

De altfel, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs formulată împotriva Deciziei civile nr. 96 din 5 martie 2013, sens în care s-a pronunţat Decizia de casare nr. 4365 din 6 decembrie 2013 recurenta-reclamantă nu a criticat decizia instanţei de apel prin prisma puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1903/2008.

Plecând de la recomandările Deciziei de casare nr. 4365 din 6 decembrie 2013 şi a clauzei prevăzute de art. 5.1 din contract, în mod corect instanţa de apel a reţinut că părţile au stabilit prin voinţa lor care sunt condiţiile răspunderii, că pârâta nu datorează despăgubiri, deoarece a respectat noul termen stabilit pentru preluarea utilajelor.

Prin urmare, încălcarea obligaţiei de prezentare la data de 28 septembrie 2007 nu mai poate fi invocată de către recurenta reclamantă din moment ce a renunţat la beneficiul acestui termen prin încercarea de a stabili o dată ulterioară pentru preluarea utilajelor (fila 58 din dosarul tribunalului).

Clauza prevăzută de art. 5.1 din contract prevede că „pentru cazul încălcării obligaţiilor de către una dintre părţile contractante, această parte contractantă care a încălcat obligaţia contractuală este obligată să plătească părţii contractante prejudiciate o penalitate contractuală în cuantum de 100.000 euro, pentru fiecare caz în parte de încălcare a contractului".

Din clauza contractuală rezultă fără echivoc că părţile au stabilit obligarea la plata clauzei penale numai în situaţia neexecutării obligaţiei nu şi pentru executarea cu întârziere stabilită de aceleaşi părţi contractante.

Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că reclamanta (recurenta) a răspuns la interogatoriul pârâtei (intimatei) că ulterior datei de 28 septembrie 2007 părţile au căzut de acord cu privire la amânarea termenului de predare-primire.

Faţă de legătura evidentă dintre clauza privind preluarea utilajelor şi cea privind plata preţului, în mod corect instanţa de apel a reţinut că din moment ce a operat o modificare a termenului stabilit pentru preluarea utilajelor de către pârâtă, în mod evident a operat şi o modificare a termenului de plată astfel că, cererea de obligare la despăgubiri pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de plată a preţului la 31 ianuarie 2008 nu este susţinută de suport juridic.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1181 din 2 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.