Exclusive territorial competence for annulment of company assembly resolution severed from labor dispute

Decizia nr. 1022/2015

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia de muncă şi asigurări sociale, la data de 30 august 2013, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de concediere nr. 17 din 1 august 2013 emisă de pârâtă, repunerea în situaţia anterioară în sensul reintegrării sale în cadrul unităţii pârâte pe un post de inginer conform noii organigrame a societăţii şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 11 aprilie 2014 reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere adiţională prin care a solicitat instanţei să constate şi nulitatea absolută a Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor pârâtei, nr. 7, adoptată la data de 31 iulie 2013.

Prin încheierea de şedinţă din 5 septembrie 2014 instanţa a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGEA nr. 7 din 31 iulie 2013 şi formarea unui nou dosar.

În dosarul nou format, nr. x/63/2014, prin Sentinţa nr. 4734 pronunţată la data de 19 septembrie 2014, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Dolj, secţia de muncă şi asigurări sociale, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 6447 din 18 decembrie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă prevăzut de art. 133 pct. 2 C. proc. civ. a dispus suspendarea din oficiu a judecăţii cauzei şi înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

În motivare s-a reţinut că, potrivit art. 63 din Legea societăţilor nr. 31/1990, competenţa de soluţionare a acţiunii în anularea hotărârii adunării generale aparţine, din punct de vedere material, tribunalului, iar ratione loci, tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul principal al societăţii, potrivit art. 119 C. proc. civ. şi art. 63 din Legea nr. 31/1990.

În speţă, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul a formulat, în temeiul art. 30 alin. (5) C. proc. civ. o cerere adiţională prin care au fost augmentate pretenţiile iniţiale.

Instanţa iniţial învestită cu soluţionarea litigiului a declinat competenţa de soluţionare a cererii adiţionale Tribunalului Bucureşti, dat fiind faptul că sediul societăţii a cărei hotărâre se solicită a fi anulată se află în municipiul Bucureşti, deşi prin prorogarea competenţei, instanţa iniţial învestită cu soluţionarea cererii de către reclamant a dobândit şi capacitatea de a judeca o cerere, alta decât cea introductivă de instanţă. Ea îşi găseşte reglementare expresă prin dispoziţiile art. 123 C. proc. civ. care prevede că cererile accesorii, adiţionale şi incidentale se judecă de instanţa competentă să soluţioneze cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti. Totodată, aptitudinea instanţei învestite cu soluţionarea cererii de către reclamant de a rezolva şi cereri care, în mod obişnuit, nu aparţin competenţei sale se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate.

Pentru aceste considerente s-a reţinut că instanţa sesizată cu cererea introductivă este competentă să statueze şi asupra cererilor accesorii, adiţionale incidentale, ori asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, chiar şi atunci când aceste mijloace privesc chestiuni care, dacă ar fi fost invocate distinct şi făcând obiectul unei cereri principale nu ar fi aparţinut competenţei de atribuţiune sau teritoriale a instanţei sesizate.

Textul de principiu anterior enunţat a fost aşezat de legiuitor sub titlul Dispoziţii speciale, tocmai pentru că derogă de la regulile comune în materie de competenţă materială şi teritorială în considerarea caracterului unitar al procesului şi a prezervării caracterului său integrat prin evitarea dispersării şi dezmembrării competenţei, cerinţă indispensabilă pentru buna administrare a justiţiei în condiţii de operativitate, tehnicitate şi economicitate.

Ca urmare, a reţinut instanţa, prorogarea de competenţă a operat în favoarea instanţei iniţial învestite, în absenţa oricărei distincţii ori restricţii prevăzute de lege, indiferent dacă norma de la care se derogă are sau nu caracter exclusiv ori dacă este prevăzută în Cod ori într-o lege specială, atât faţă de generalitatea textului art. 123 alin. (1) şi faţă de adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cât şi faţă de scopul legii de a înlesni o judecată unitară a cererilor aflate în legătură una cu cealaltă, raţiune incidenţă deopotrivă când se pune problema derogării de la normele de ordine publică ori a derogării de la normele de ordine privată. Contrariul nu poate fi admis nici în considerarea principiului specializării instanţelor, nefiind pe de o parte prevăzut de lege, iar pe de altă parte pe un considerent de principiu, adagiul iura novit curia operând cu privire al întregul drept în vigoare, judecătorul, chiar specializat, atunci când întâlneşte un caz de prorogare legală de competenţă, are întotdeauna posibilitatea studiului şi a reflecţiei cu privire la materiile pe care nu le judecă în mod uzual.

Nu s-a reţinut nici împrejurarea că invocarea nulităţii absolute a Hotărârii AGEA nr. 7 din 31 iulie 2013 emisă de pârâtă constituie o chestiune prejudicială în sensul art. 124 alin. (1) C. proc. civ. întrucât se impune coroborarea dispoziţiilor art. 123 şi ale art. 124 C. proc. civ. de vreme ce nu este permisă prorogarea competenţei asupra unor cereri care, dacă ar fi de competenţa exclusivă materială şi teritorială a altei instanţe, chestiunile care fac obiectul acestor cereri rămân în competenţa instanţei învestite cu cererea principală, în cazul în care sunt deduse judecăţii pe cale de apărare de fond, iar nu pe calea unei cereri incidentale. Fiind vorba despre excepţii de la regula potrivit căreia instanţa este competentă să judece litigiul în ansamblul său, din perspectiva motivelor şi apărărilor invocate de părţi, aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Aşadar, nu este suficient ca respectiva chestiune să fie dată în competenţa exclusivă a altei instanţe judecătoreşti, dacă ar fi formulată pe cale principală, cum este cazul în speţă, dimpotrivă, este necesar ca legea să prevadă expres că o anumită apărare ori o anumită excepţie constituie chestiune prejudicială, care trebuie dezlegată de altă instanţă ori autoritate jurisdicţională cum este cazul excepţiei de neconstituţionalitate, excepţiei de nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual anterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 ori întrebarea preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Or, o asemenea consacrare nu a fost efectuată de legiuitor cu privire la anularea unei hotărâri adoptate de adunarea generală a unei entităţi economice.

De altfel, cererea de constatare a nulităţii unei hotărâri adoptate de adunarea generală a unei societăţi nu poate fi calificată drept chestiune prejudicială nici din perspectiva faptului că rezolvarea dată de această secţie specializată a Tribunalului Bucureşti nu ar fi obligatorie pentru instanţa în faţa căreia s-a ivit această problemă litigioasă.

Înalta Curte, sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri definitive, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza, prin urmare există conflict negativ de competenţă.

În speţă, se constată că instanţa investită iniţial, respectiv Tribunalul Dolj, în urma precizării acţiunii de către reclamant cu un capăt de cerere suplimentar, a disjuns cauza în ceea ce priveşte acest capăt de cerere, reţinându-se incidenţa în cauză a dispoziţiilor de competenţă teritorială exclusivă reglementate de art. 119 C. proc. civ. şi art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Conform art. 99 alin. (1) Noul C. proc. civ., când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.

Această normă reglementează, în principal ipoteza în care un reclamant formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, mai multe capete principale de cerere, situaţie în care instanţa trebuie să-şi verifice propria competenţă de soluţionare a fiecărui capăt de cerere în parte şi să verifice în ce măsură există o strânsă legătură între pretenţiile ce formează obiectul capetelor de cerere principale. Dacă nu se poate stabili nicio legătură între cereri, cum este şi situaţia în speţă, acestea fiind întemeiate pe fapte ori cauze diferite iar unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa. În această situaţie nu operează o prorogare legală de competenţă.

Se constată că, în cauză, reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe raporturile de muncă avute cu pârâta, cerere la care a adăugat ulterior un capăt nou de cerere prin care a solicitat instanţei să constate şi nulitatea absolută a hotărârii adunării generale a asociaţilor pârâtei nr. 7 adoptată la data de 31 iulie 2013.

Conform art. 119 Noul C. proc. civ. cererile în materie de societate sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal.

În aceste condiţii, Tribunalul Dolj, în mod corect, a disjuns acest capăt de cerere şi a declinat competenţa de soluţionare Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la sediul pârâtei conform normelor de competenţă teritorială exclusivă reglementate de art. 119 C. proc. civ. şi art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Faţă de aceste considerente reţinute, având în vedere că pârâta are sediul principal în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2015.

Procesat de GGC - GV