Recognition of foreign arbitral award: strict requirement of prior voluntary non-compliance or pending litigation under Art. 1126 NCCiv

Decizia nr. 1020/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 173 din 7 februarie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată de petentul A., ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat că prin Sentinţa nr. 2 din 08 R.G. pronunţată în Ragusa în data de 21 iulie 2008 de Tribunalul Civil Internaţional - organ permanent al Curţii Europene de Justiţie Arbitrale din Ragusa, Italia, a fost admisă cererea petentului A. şi s-a recunoscut în favoarea acestuia, în calitate de descendent în linie directă din B. şi ca descendent în linie colaterală din C., ultimul Senior Suveran şi Vicar Pontif de Forlimpopoli, a următoarelor calităţi, drepturi şi privilegii: calităţile de Alteţă Serenisimă şi Prinţ, dreptul de a se intitula Suveran şi Şef de Nume şi Arme al Serenisimei Case D., pentru sine şi pentru succesorii săi la infinit, de sex masculin sau feminin, şi toate funcţiile, privilegiile, atribuţiile şi tratamentele de rang, cu dreptul de a folosi steme, titluri şi numiri care îi aparţin prin drept ereditar, calităţile şi titlurile de Senior Suveran de Forlimpopoli cu titlul de pretenţie, calificarea istorică de Vicar Pontif Perpetuu de Forlimpopoli, dacă Sfântul Scaun nu are alte intenţii, iar pe lângă acestea, titlurile de Conte, de Senior de Giovedia, San Mauro şi Tomba, transmisibile în linie directă prin primul născut de sex masculin sau feminin împreună cu posesia stemei, drepturi istorice asupra miliţiei Cavalerilor de Candia, fondată de C., calitatea de subiect material de drept internaţional şi de mare maestru a ordinelor dinastico-familiale ergo nenaţionale, privilegiile suverane legate de jus majestatis şi jus honorum, cu dreptul de a acorda, reînnoi, recunoaşte blazoane, titluri nobiliare ale propriei familii, cu sau fără predicat, transmisibile sau nu, titluri onorifice şi cavalereşti referitoare la ordine dinastice, familiale şi nenaţionale, precum şi să creeze ordine noi, dreptul de a adăuga la numele de familie numele istoric de D., în aşa fel încât numele de familie al acestuia să fie A.-D., menţionarea pe actul de botez şi pe actul de confirmare al Bisericii Catolice, în funcţie de drept sau prerogativa:

Alteţa Sa Serenisima Prinţul A. - D. în urma prezentei constatări incidentale rezultă că prof. A. are calităţile dinastice şi nobiliare pentru a fi înscris pe Lista Oficială a Nobilimii Internaţionale a Institutului Superior de Drept Nobiliar din Lugano în condiţiile stabilite în acordul încheiat între părţi în 23 iunie 2008 şi înregistrat în formele prevăzute de lege precum şi dreptul de a primi orice asistenţă heraldico-nobiliară negratuită şi acela de a primi o bursă de studiu în valoare de 250 euro instituită pentru anul 2009, ce urmează a fi plătită în Lugano - Elveţia.

Conform dispoziţiilor art. 1124 din Noul C. proc. civ., orice hotărâre arbitrală dintre cele prevăzute la art. 1123 este recunoscută şi poate fi executată în România dacă diferendul formând obiectul acesteia poate fi soluţionat pe cale arbitrală în România şi dacă hotărârea nu conţine dispoziţii contrare ordinii publice de drept internaţional privat român.

Potrivit dispoziţiilor art. 1125 alin. (1) din acelaşi cod, solicitarea de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului în circumscripţia căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva hotărâre arbitrală. (2) În caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului prevăzut la alin. (1), competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

Totodată potrivit dispoziţiilor art. 1128 din Noul C. proc. civ., recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă de tribunal dacă partea contra căreia hotărârea este invocată probează existenţa uneia dintre următoarele împrejurări:

a) părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;

b) convenţia arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsă de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;

c) partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-şi valorifica propria apărare în procesul arbitrai;

d) constituirea tribunalului arbitrai sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenţiei părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;

e) hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara limitelor fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei arbitrale. Totuşi, dacă dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute şi declarate executorii;

f) hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost pronunţată.

Pe lângă aceste condiţii de fond, tribunalul a reţinut că legea a instituit şi alte condiţii de admisibilitate a cererii de recunoaştere sau executare a hotărârii arbitrale prin dispoziţiile art. 1126 din Noul C. proc. civ.

Astfel, potrivit acestor dispoziţii, cel care se prevalează de o hotărâre arbitrală străină poate solicita numai recunoaşterea acesteia pentru a invoca lucru judecat sau, când nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, încuviinţarea executării silite pe teritoriul României.

(2) Recunoaşterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi cerută şi pe cale incidentală.

Or, tribunalul a reţinut că petentul nu a făcut dovada că hotărârea arbitrală a cărei recunoaştere o solicită nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar şi mai ales a existenţei unui dosar pe rolul instanţelor române pentru a solicita recunoaşterea acesteia pe teritoriul României şi pentru a invoca autoritatea de lucru judecat.

Pe cale de consecinţă, tribunalul având în vedere dispoziţiile art. 1126 C. proc. civ., care instituie condiţiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri, a respins cererea de recunoaştere pe teritoriul României a acestei sentinţe, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel A.

Prin Decizia civilă nr. 269-A din 23 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul ca nefondat.

În motivare s-a reţinut că, faţă de prevederile art. 1126 Noul C. proc. civ. şi în special art. 1128 (motivele de refuz al recunoaşterii sau al executării), dar şi art. 1126 Noul C. proc. civ., petentul nu a făcut dovada îndeplinirii sau neîndeplinirii (din anume motive) în mod voluntar a acestei hotărâri arbitrale.

Instanţa a reţinut că motivele de apel ignoră condiţiile legale arătate în considerentele sentinţei civile apelate, apelantul limitându-se a arăta că este suficient să se respecte "cerinţele referitoare documentelor anexate cererii ce ar fi fost îndeplinite la instanţa de fond şi că nu se poate restrânge aplicabilitatea art. 1126 Noul C. proc. civ.".

Dispoziţiile legale invocate de apelant care se referă la obiectul apelului principal şi nicidecum la problemele invocate la fond privind condiţiile cerute de lege de recunoaştere a acestei hotărâri pe teritoriul României, nu reprezintă temei pentru admiterea apelului întrucât acesta trebuia să dezvolte pentru fiecare dintre impedimentele arătate la fond de ce acestea nu pot fi reţinute însă apelantul a făcut referire în aprecierea acestora în termeni generali şi nu a arătat concret ce anume cerinţă legală nu a fost respectată de prima instanţă.

Curtea a arătat că, în mod corect prima instanţă a reţinut că trebuie îndeplinite anumite cerinţe, iar în apelul motivat şi susţinut, nu au fost combătute cele reţinute de instanţa de fond cu argumente legale, criticile limitându-se numai la cerinţele art. 1128 Noul C. proc. civ. deşi acest articol, coroborat cu art. 1123, art. 1124, art. 1125, art. 1126, art. 1127, art. 1130 Noul C. proc. civ., impune îndeplinirea acelor condiţii arătate în considerentele hotărârii primei instanţe, cerinţe ce nu au fost îndeplinite.

Împotriva Deciziei civile nr. 269-A din 23 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 4 şi 6 Noul C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ. recurentul susţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti întrucât, deşi a arătat prin apelul formulat faptul că instanţa de fond a restrâns aplicabilitatea textului de lege aferent art. 1126 din Noul C. proc. civ. doar la cazurile în care petentul face dovada existenţei pe rolul instanţelor române de judecată a unui dosar pentru a solicita recunoaşterea hotărârii pe teritoriul României şi pentru a invoca autoritatea de lucru judecat, instanţa de apel a adăugat la lege prin instituirea unei condiţii pe care legea nu a prevăzut-o, anume dovedirea "neîndeplinirii (din anumite motive) în mod voluntar" a hotărârii arbitrale. Susţine recurentul că problema existenţei cerinţei referitoare la dovedirea neîndeplinirii în mod voluntar a hotărârii arbitrale se putea pune tezei a II-a a art. 1126 Noul C. proc. civ.

Cu toate acestea, instanţa de apel a respins apelul, motivat de faptul că cerinţele impuse nu au fost îndeplinite, deşi aceste cerinţe la care face referire nu există în textul de lege invocat, prin urmare, consideră recurentul, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ. recurentul susţine că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În acest sens arată că instanţa de apel se rezumă la a relua situaţia de fapt şi de a confirma soluţia instanţei de fond, fără a motiva şi fără a prezenta raţionamentul logico juridic în baza căruia ambele instanţe au considerat că pentru recunoaşterea unei hotărâri este nevoie de îndeplinirea condiţiei existenţei unui litigiu sau de dovedirea unei împotriviri.

Arată recurentul că, instanţa de apel, în loc să dea o motivare corectă şi concretă, reţine că motivele invocate nu a combătut argumentele reţinute de instanţa de fond.

Recurentul susţine că prin cererea introductivă nu a solicitat încuviinţarea executării silite, prin urmare nu era nevoie să facă dovada neîndeplinirii voluntare a sentinţei arbitrale.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurentul susţine că instanţa de apel a adăugat la lege prin instituirea unei condiţii pe care legea nu a prevăzut-o, anume dovedirea "neîndeplinirii (din anumite motive) în mod voluntar" a hotărârii arbitrale.

Instanţa reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.

Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Pornind de la aceste considerente, se constată că, în fapt, recurentul critică modul de interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1126 Noul C. proc. civ., această critică neputând fi asimilată excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 Noul C. proc. civ., prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel s-a rezumat la a relua situaţia de fapt şi de a confirma soluţia instanţei de fond, fără a motiva şi fără a prezenta raţionamentul logico juridic propriu.

Analizând considerentele deciziei atacate se constată că instanţa de apel a examinat cererea de apel prin prisma motivelor invocate reţinând faptul că reclamantul nu a adus critici şi argumente soluţiei date de instanţa de fond, acesta rezumându-se să critice hotărârea doar în termeni generali.

Or, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţa a avut în vedere limitele impuse de apelant prin cererea de apel prin care acesta, astfel cum s-a arătat anterior, nu a înţeles să aducă contraargumente legale faţă de soluţia instanţei de fond.

Contrar susţinerilor recurentului, motivele invocate în faţa instanţei apel de către acesta au făcut obiectul examinării iar hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţii.

Critica recurentului prin care susţine că prin cererea introductivă nu a solicitat încuviinţarea executării silite, prin urmare nu era nevoie să facă dovada neîndeplinirii voluntare a sentinţei arbitrale este nefondată întrucât art. 1126 Noul C. proc. civ. prevede două ipoteze în care poate avea loc recunoaşterea unei hotărâri arbitrale, strict şi limitative, prevăzute de textul de lege.

Astfel, prima teză vizează faptul că recunoaşterea poate fi solicitată numai pentru a invoca autoritatea de lucru judecat iar a doua teză prevede că recunoaşterea poate fi solicitată când nu este adusă la îndeplinire, în mod voluntar, încuviinţarea executării silite pe teritoriul României.

Deşi aceste condiţii vizează acţiuni în sensul de invocare a autorităţii de lucru judecat sau de refuz voluntar de aducere la îndeplinire, pe calea executării silite a hotărârii arbitrale pe teritoriul României, prin cererea introductivă, reclamantul solicită o recunoaştere simplă fără a proba îndeplinirea condiţiilor impuse de textul de lege.

În aceste condiţii, întrucât nu au fost îndeplinite cerinţele legale de recunoaştere a hotărârii arbitrale, în mod corect instanţele au constatat netemeinicia pretenţiilor reclamantului.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că decizia atacată este legală, în temeiul art. 496 alin. (1) Noul C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 269-A din 23 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2015.

Procesat de GGC - GV