Permanent establishment denied tax deduction for unsubstantiated parent-company costs; appeal dismissed and tax assessment upheld.

Decizia nr. 2703/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 10 septembrie 2012, sub nr. 930/44/2012, reclamanta A. Germania - Sucursala Galaţi (denumită, în continuare, A. - Sucursala Galaţi) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Galaţi (denumită, în continuare, D.G.F.P. Galaţi), pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

(i) anularea deciziei nr. 91 din 13 februarie 2012 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. 40 din 24 noiembrie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 18897 din 24 noiembrie 2011;

(ii) anularea deciziei de impunere nr. 40 din 24 noiembrie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 18897 din 24 noiembrie 2011, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Galaţi - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 250 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. - Sucursala Galaţi, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin decizia nr. 91 din 13 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta A. - Sucursala Galaţi, pentru obligaţii fiscale în sumă de 39065 RON reprezentând impozit pe profit în cuantum de 27.627 RON, dobânzi aferente impozitului pe profit în cuantum de 7.294 RON şi penalităţi de întârziere de 4.144 RON.

De asemenea, s-a respins, ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 40 din 24 noiembrie 2011, pentru obligaţii fiscale în sumă de 1.286.380 RON cu titlu de:

- impozit pe profit în cuantum de 685.603 RON;

- dobânzi aferente impozitului pe profit în cuantum de 497.396 RON;

- penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit în cuantum de 102.841 RON.

Organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut reclamanta A. - Sucursala Galaţi a înregistrat în contabilitate în perioada 06 iunie 2007 - 31 martie 2010 cheltuieli cu servicii facturate de societatea mamă din Germania în valoare de 2.525.410 euro, fără a exista justificare pentru costurile facturate cu titlu de „alte costuri de proiect” în sumă de 221.314 euro, cheltuieli personal A. în sumă de 166.498 euro şi cheltuieli de regie în sumă de 522.826 euro. S-a apreciat că un procent de 36,06% din valoarea sumelor facturate, respectiv suma de 910.638 euro, reprezintă cheltuieli nedeductibile fiscal.

Problema de drept care se pune în speţă constă în a stabili dacă sunt incidente doar dispoziţiile art. 7 pct. 3 din Convenţia dintre România şi Germania pentru evitarea dublei impuneri, aşa cum susţin reclamanta şi experţii contabili desemnaţi în cauză, sau aceste dispoziţii coroborate cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aşa cum susţine pârâta prin actele administrativ fiscale contestate în cauză.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 7 pct. 3, art. 5 pct. 1, art. 2 pct. 4, art. 3 pct. 2 şi art. 24 din Convenţia dintre România şi Germania, ratificată prin Legea nr. 29/2002, rezultă în mod indubitabil că pot interveni reglementări fiscale în statele contractante, cu obligaţia informării reciproce şi a respectării principiului nediscriminării faţă de proprii rezidenţi.

Având în vedere că Legea nr. 571/2003 este ulterioară Legii nr. 29/2002 şi reglementează expres, în art. 29, modul de determinare a profitului impozabil rezultă că se completează cu dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 29/2002.

Pe cale de consecinţă, profitul impozabil al reclamantei, ca sediu permanent se determină prin tratarea acesteia ca persoană separată şi prin utilizarea preţurilor de transfer la stabilirea preţului de piaţă, al unui transfer făcut între persoana juridică străină şi sediul său permanent.

Susţinerea reclamantei, în sensul că nu este vorba de o negociere a acestor servicii pentru a fi aplicat principiul preţurilor de transfer, ci de o împărţire a profitului în condiţiile Convenţiei, nu poate fi primită, având în vedere dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 571/2003.

Prin concluziile expertizei contabile dispuse în cauză nu se face nicio referire la dosarul preţurilor de transfer apreciindu-se că sunt aplicabile doar dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Convenţia de evitare a dublei impuneri.

Având în vedere că interpretarea legislaţiei este doar atributul instanţei şi faptul că sunt diferite concluziile din raportul de expertiză contabilă şi cele din obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă, sub aspectul constatării deductibilităţii sumelor contestate, instanţa va înlătura în integralitate expertiza contabilă efectuată în cauză, apreciind că are la bază interpretarea greşită a legislaţiei fiscale.

Dosarul preţurilor de transfer prezentat de reclamantă este incomplet, raportat la prevederile pct. B al art. 1 din anexa 1 la Ordinul A.N.A.F. nr. 228/2008, în sensul că nu conţine o analiză comparativă, nu este descrisă metoda de calcul a preţurilor de transfer şi nu este prezentată argumentarea criteriilor de selecţie a acesteia.

În speţă, deşi contractul nr. xx s-a semnat între A. Germania şi Oficiul pentru contracte PHARE, cheltuielile principale ale companiei mamă sunt facturate către reclamantă, la sediul permanent al acesteia, şi nu sunt efectuate pentru scopuri urmărite de acest sediu permanent, conform art. 7 pct. 3 din Convenţia dintre România şi Germania.

Având în vedere că nu a existat un dosar complet al preţurilor de transfer, conform Ordinului A.N.A.F. nr. 222/2008, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 571/2003, şi că facturarea acestor cheltuieli de către compania mamă către reclamantă a influenţat în mod negativ profitabilitatea acesteia din urmă, s-a considerat nedeductibilă suma de 910.638 euro din suma totală de 2.252.410 euro, aplicându-se un procent de 36,06% din valoarea sumelor facturate, conform art. 11 alin. (2), art. 29 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 şi art. 7 pct. 3 din Convenţia dintre România şi Germania, prin reaprecierea cheltuielilor efectuate de către reclamanta A. Sucursala Galaţi.

În concluzie, prima instanţă a constatat că cererea formulată de reclamantă este nefondată şi a dispus respingerea acesteia, conform art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 250 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta A. - Sucursala Galaţi pentru următoarele motive:

3.1. Prima instanţă şi-a însuşit în integralitate punctul de vedere exprimat de autoritatea pârâtă în actele administrativ - fiscale atacate şi pe parcursul soluţionării cauzei, deşi documentele depuse în probatoriu la dosarul cauzei contrazic situaţia de fapt reţinută de instanţă iar experţii fiscali au exprimat un punct diferit de auditorii A.N.A.F.

În acest context, se impune a se observa că raportul de expertiză, care a analizat şi erorile de facturare vizând B. - Sucursala România şi PFA C., a stabilit diferenţe de impozit pe profit şi accesorii aferente impozitului pe profit neachitat la scadenţă faţă de bugetul de stat al României la suma de 575.984,13, iar la dosarul cauzei a fost depus extrasul de cont bancar al societăţii germane care face dovada achitării acestei sume la data de 20 decembrie 2013.

3.2. În mod eronat prima instanţă a apreciat că nu sunt dovedite cu documente justificative comerciale şi contabile primare sumele cuantificate în raportul de expertiză, deşi au fost prezentate odată cu cererea de chemare în judecată peste 8 volume de documente, în copie conformă cu originalul, traduse în limba română, reprezentând evidenţa primară din contabilitatea A. Germania.

Astfel, au fost prezentate:

- contracte individuale de muncă pentru personalul implicat în executarea contractului nr. xx, care trebuie apreciate prin coroborare cu conţinutul facturilor şi anexelor în discuţie, în ceea ce priveşte perioada de derulare a activităţii, activitatea prestată, cuantumul remuneraţiilor şi data plăţii acestora;

- contracte (civile) de prestări servicii cu terţii subcontractanţi, care cuprind contravaloarea serviciilor de expertizare şi asistenţă tehnică, cheltuielile experţilor cu deplasarea, modalitatea în care se facturează aceste cheltuieli, documente care atestă deplasarea acestora în România, pontaje cu numărul de ore prestare şi facturate, ordinele de plată şi extrasele de cont corespunzătoare:

- documente analitico - sintetice vizând cheltuielile de conducere şi management ale proiectului de la Galaţi şi cheltuielile de regie alocate la nivelul societăţii germane;

- certificatul fiscal emis de autorităţile germane care atesta faptul că societatea germană nu înregistrează restanţe la impozitul pe profit, TVA, alte taxe şi contribuţii în Germania, cu consecinţa logică a evitării unei duble impozitări a aceluiaşi profit şi în România;

- adresa din 23 august 2011 emisă de Direcţia Generală de Informaţii Fiscale din cadrul A.N.A.F. în care, la secţiunea „Explicaţii”, autoritatea fiscală germană atestă procentul privind cheltuielile de regie de 60% pentru cheltuielile cu experţii şi 15% pentru subcontractori.

3.3. Prin hotărârea primei instanţe a fost înlăturată în integralitate expertiza contabilă efectuată în cauză, deşi aceasta a avut ca obiective şi calculul pur matematic al cheltuielilor pe categorii, şi a fost ignorat în totalitate textul Protocolului anexă la Convenţia dintre România şi Germania pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit şi capital, ratificată prin Legea nr. 29/2002.

3.4. În mod nelegal prima instanţă a concluzionat că sunt incidente în cauză prevederile art. 7 pct. 3 din Convenţia dintre România şi Germania pentru evitarea dublei impuneri, coroborate cu prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc.

Pentru a ajunge la această concluzie, se reţine eronat faptul că societatea germană a facturat sucursalei din România „servicii”. Firma Germană nu a prestat niciun serviciu Sucursalei pentru a se aplica dispoziţiile legale vizând dosarul preţurilor de transfer, situaţie în care este posibilă negocierea preţului „serviciului” şi a marjei de profit aferente.

Concluzia primei instanţe în ceea ce priveşte cadrul legal aplicabil contravine prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi art. 11 alin. (2) C. fisc.

Aşa cum rezultă din art. 11 alin. (2) teza a II-a din C. fisc., în cazul în care tranzacţiile sau o serie de tranzacţii sunt calificate ca fiind artificiale, ele nu vor fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare a convenţiilor de evitare a dublei impuneri. Aşadar, tranzacţiile artificiale sunt cele care pot face obiectul „reîncadrării”, ajustării şi nu pot fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare a convenţiilor de evitare a dublei impuneri.

În acest sens sunt şi prevederile art. 19 C. fisc., care consacră prioritatea reglementărilor din convenţiile la care România este parte la determinarea profitului impozabil.

3.5. Hotărârea instanţei se bazează pe interpretarea greşită a normelor de drept material aplicabile în speţă.

Pentru a refuza recunoaşterea deductibilităţii cheltuielilor ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, atât prima instanţă, cât şi inspectorii fiscali au ignorat prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc. care se referă la nerecunoaşterea deductibilităţii cheltuielilor în situaţia în care Sucursala nu ar fi deţinut o factură pentru cheltuielile efectuate de către firma din Germania şi alocate Sucursalei din Galaţi. Or, aceste 7 facturi există, au fost prezentate inspectorilor fiscali însoţite de anexele lor şi au fost depuse în probatoriu la dosar.

Au fost respectate şi dispoziţiile art. 21 C. fisc., întrucât sumele considerate nedeductibile fiscal sunt înregistrate în contabilitate în baza unui document justificativ, potrivit legii.

Pe de altă parte, prevederile art. 7 pct. 3 din Convenţie vizează în mod expres determinarea profitului, astfel că nu se poate aprecia că nu există o reglementare clară, o definire în Convenţie a determinării profitului Sucursalei - „sediu permanent”, pentru a se aplica prevederile legislaţiei interne.

Acest text al Convenţiei conţine trei teze a căror aplicare este clarificată de dispoziţiile cuprinse în Protocolul anexă la Convenţie.

Astfel, în cazul contractelor, în special a celor pentru expertize şi pentru lucrări publice, când întreprinderea are un sediu permanent în celălalt stat contractant, profiturile unui asemenea sediu permanent nu vor fi determinate pe baza sumei totale din contract, ci numai pe baza acestei părţi a contractului care este efectiv executată de un sediu permanent în statul contractant în care este situat.

Din documentele depuse în probatoriu la dosar rezultă fără dubiu că scopul urmărit pentru cheltuielile efectuate „în altă parte”, şi nu în România, în statul unde se află sediul permanent, cheltuieli facturate între A. Germania şi A. România, îl reprezintă derularea contractului de asistenţă tehnică pentru reţeaua de apă şi canalizare a Municipiului Galaţi.

Conform raportului de expertiză prezentat la dosar, totalul cheltuielilor efectuate de compania mamă din Germania, în sumă de 2.252.410 euro „sunt atribuibile sediului permanent din România, pentru că Sucursala nu a desfăşurat activitate în vederea derulării proiectului ISPA Galaţi şi, devin, deci, cheltuieli deductibile în România”.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii şi anulării actelor administrativ-fiscale contestate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului ca nefondat, susţinând, în esenţă, următoarele:

Contrar afirmaţiilor recurentei, prima instanţă a avut în vedere atât susţinerile părţilor, cât şi probele administrate în cauză din care a rezultat situaţia de fapt fiscală avută în vedere la stabilirea realităţii operaţiunilor.

În mod corect prima instanţă a reţinut că, din coroborarea dispoziţiilor art. 7 pct. 3 din Convenţia dintre România şi Germania pentru evitarea dublei impuneri cu prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc. rezultă în mod indubitabil că profitul impozabil al reclamantei, ca sediu permanent, se determină prin tratarea acesteia ca persoană separată şi prin utilizarea regulilor preţurilor de transfer la stabilirea preţului de piaţă al unui transfer făcut între persoana juridică străină şi sediul său permanent.

Documentele prezentate de reclamantă în vederea justificării cheltuielilor sunt în fapt anexe la facturile emise de sucursala din România către SC D. SA, şi nu documente justificative ale cheltuielilor efectuate. De altfel, organul fiscal din Germania a menţionat că aceste facturi adresate sucursalei din România nu sunt incluse în contabilitatea A. Gmbh Germania, iar reclamanta a înregistrat în conturi de cheltuieli aceste facturi.

Recurenta-reclamantă a invocat formal ca profiturile unui sediu permanent nu vor fi determinate pe baza sumei totale din contract, ci numai pe baza acelei părţi din contract care este efectiv executată, contrar realităţii, cu emiterea faptului că sucursala a înregistrat în evidenţa contabilă, din proprie iniţiativă, toate veniturile realizate, având în vedere că acestea au fost obţinute pe teritoriul României şi sunt atribuibile sediului permanent.

În mod corect prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc. privind neacordarea deductibilităţii cheltuielilor, întrucât nu există dovezi privind suportarea efectivă şi alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent, fără a fi utilizate regulile preţurilor de transfer.

În concluzie, intimata a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că se impune menţinerea acesteia şi respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Reclamanta A. - Sucursala Galaţi a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., decizia nr. 91 din 13 februarie 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, prin care a fost admisă în parte contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. 40 din 24 noiembrie 2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 18897 din 24 noiembrie 2011, în ceea ce priveşte suma de 39.065 RON, şi s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei pentru obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 1.286.380 RON cu titlu de impozit pe profit în cuantum de 685.603 RON, dobânzi aferente impozitului pe profit de 497.936 RON şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit de 102.841 RON.

Problema de drept dedusă judecăţii vizează modalitatea de determinare a profitului impozabil în cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România, în situaţia unui concurs de reglementări de ordin internaţional şi intern cu incidenţă în materie fiscală.

În ceea ce priveşte tratatele internaţionale, în cadrul cărora se înscriu şi convenţiile de evitare a dublei impuneri, pe lângă prevederile art. 11 din Constituţie care arată că „Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern”, C. fisc. stabileşte în mod expres supremaţia tratatului internaţional în caz de conflict între acesta şi reglementarea internă. Art. 1 alin. (4) C. fisc. menţionează că „Dacă orice prevedere a prezentului Cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat”.

Prin urmare, dacă exista neconcordanţe între prevederile oricărui act internaţional şi legislaţia fiscală internă, au prioritate reglementările internaţionale.

Or, analiza comparativă a prevederilor Convenţiei dintre România şi Republica Federală Germania pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitul pe venit şi pe capital, semnată la Berlin la 4 iulie 2001 şi ratificată prin Legea nr. 29 din 16 ianuarie 2002, şi C. fisc. român nu evidenţiază existenţa unor neconcordanţe în materia impozitului pe profit datorat de persoanele juridice nerezidente care obţin venituri prin intermediul unui sediu permanent în România.

În consecinţă, nu devine incident principiul supremaţiei tratatului internaţional, astfel că prevederile Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri trebuie analizate corelativ cu legislaţia fiscală internă, critica formulată de recurentă în această privinţă fiind neîntemeiată.

În esenţă, ceea ce contestă recurenta este refuzul organelor fiscale de a recunoaşte caracterul deductibil al cheltuielilor în valoare de 910.638 euro constând în cheltuieli de personal, alte costuri de proiect şi cheltuieli de regie; 968.457 RON stabilită pentru exerciţiul financiar al anului 2008; 1.186.558 RON aferentă exerciţiului financiar 2009; 1.612.863 RON reprezentând diferenţă de curs valutar înregistrată eronat în contabilitate şi 177.766 RON reprezentând costuri aferente documentului cu titlu de factură din 10 decembrie 2009.

Cu titlu preliminar, se observă că motivul pentru care autorităţile fiscale române nu au recunoscut caracterul deductibil pentru toate cheltuielile înscrise în evidenţa contabilă a reclamantei A. - Sucursala Galaţi cu titlu de facturi transmise de societatea A. din Germania nu a constat în faptul că respectivele cheltuieli s-au efectuat pe teritoriul altui stat decât cel al sediului permanent (sucursalei), cum susţine recurenta-reclamantă, ci a fost întemeiat pe constatarea că respectivele cheltuieli nu îndeplinesc condiţia de a fi efective şi pentru scopul activităţii sediului permanent.

Au fost avute în vedere, în acest sens prevederile art. 7 pct. 3 din Convenţia pentru evitarea dublei impuneri ratificată prin Legea nr. 29 din 16 ianuarie 2002 potrivit cărora:

„La determinarea profiturilor unui sediu permanent sunt admise ca deductibile cheltuielile ce pot fi dovedite ca fiind efectuate pentru scopurile urmărite de acest sediu permanent, inclusiv cheltuielile de conducere şi cheltuielile generale de administrare efectuate, indiferent de faptul că s-au efectuat în statul în care se află sediul permanent sau în altă parte”.

Aceste prevederi ale Convenţiei în mod corect au fost analizate de prima instanţă corelativ cu art. 29 alin. (3) C. fisc., care are următorul conţinut:

„Profitul impozabil al sediului permanent se determină prin tratarea acestuia ca persoană separată şi prin utilizarea regulilor preţurilor de transfer la stabilirea preţului de piaţă al unui transfer făcut între persoana juridică străină şi sediul său permanent. Atunci când sediul permanent nu deţine o factură pentru cheltuielile alocate lui de către sediul său principal, celelalte documente justificative trebuie să includă dovezi privind suportarea efectivă a costurilor şi alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile preţurilor de transfer”.

Din interpretarea prevederilor legale enunţate rezultă că profitul impozabil al reclamantei A. - Sucursala Galaţi se determină prin tratarea acesteia ca persoană separată şi prin utilizarea regulilor preţurilor de transfer la stabilirea preţului de piaţă al unui transfer făcut între persoana juridică străină şi sediul său permanent.

Această concluzie a fost în mod legal reţinută de prima instanţă, în dezacord cu susţinerile reclamantei conform cărora prevederile art. 29 alin. (3) teza a II-a C. fisc. nu ar fi incidente în cauză, pe motiv că nu ne aflăm în ipoteza în care sediul permanent nu ar deţine o factură pentru cheltuielile alocate lui de către sediul său principal.

Din perspectiva analizată, decisiv este răspunsul autorităţii fiscale din Germania din care reiese că documentele înregistrate în evidenţa contabilă a sucursalei cu titlu de facturi emise de societatea mamă nu sunt incluse în contabilitatea A. Germania, fiind considerate costuri interne, dar sunt anexe la facturile transmise SC D. SA.

În condiţiile în care documentele cu titlu de facturi înregistrate la cheltuieli în contabilitate A. - Sucursala Galaţi nu se regăsesc înregistrate în contabilitatea A. Germania, neexistând astfel corespondenţă între venituri şi cheltuieli, devin aplicabile prevederile art. 29 alin. (3) C. fisc., în considerarea cărora reclamanta A. - Sucursala Galaţi avea obligaţia de a deţine dovezi privind suportarea efectivă a costurilor şi alocarea rezonabilă a acestor costuri către sediul permanent utilizând regulile preturilor de transfer.

Or, la solicitarea organelor fiscale, întemeiată pe art. 79 alin. (2) C. proc. fisc. şi art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 222/2008 emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală privind conţinutul dosarului preţurilor de transfer, reclamanta A. - Sucursala Galaţi nu a prezentat dosarul preţurilor de transfer conţinând toate informaţiile prevăzute la Anexa 1 a Ordinului menţionat, nefiind furnizată nicio analiză comparativă, cu motivarea că tranzacţiile respective sunt privite ca un caz individual, cele mai multe filiale lucrând pe cont propriu.

În accepţiunea art. 3 alin. (1) din Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 222 din 8 februarie 2008, refuzul de prezentare a dosarului preţurilor de transfer sau prezentarea incompletă a acestuia în termenul stabilit de către organele fiscale reprezintă tranzacţii cu persoane afiliate fără justificarea preţurilor de transfer practicate.

Prin urmare, în mod legal organele fiscale au făcut aplicarea art. 11 alin. (2) C. fisc., procedând la ajustarea costurilor transmise de societatea mamă, neacceptând la deducere toate cheltuielile înregistrate în contabilitatea A. - Sucursala Galaţi.

Invocarea de către recurentă a prevederilor Protocolului la Convenţia pentru evitarea dublei impuneri ratificată prin Legea nr. 29/2002 nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât litigiul dedus judecăţii nu a fost generat de reconsiderarea veniturilor impozabile, care au fost avute în vedere de organele fiscale la valorile pe care însăşi reclamanta le-a înregistrat în evidenţa sa contabilă şi care sunt atribuibile sediului permanent, ci de refuzul organului fiscal de a recunoaşte caracterul deductibil al tuturor cheltuielilor la determinarea profitului impozabil, refuz care s-a dovedit a fi unul justificat, după cum s-a arătat în precedent.

Contrar susţinerilor recurentei, cu probatoriile administrate în cauză, reprezentate de înscrisuri şi expertiză contabilă, nu s-a făcut dovada modalităţii de alocare a cheltuielilor efectiv realizate care să demonstreze că s-a făcut o repartizare rezonabilă a cheltuielilor efectuate pentru scopurile urmărite de sediul permanent, utilizând regulile preţurilor de transfer.

În aceste circumstanţe, ţinând seama şi de faptul că interpretarea legislaţiei fiscale reprezintă atributul exclusiv al instanţei, în mod legal prima instanţă nu a valorificat în hotărârea pronunţată constatările şi concluziile expertizei contabile efectuate în cauză.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, astfel că va fi menţinută, iar recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. (1865).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. Germania - Sucursala Galaţi împotriva sentinţei nr. 250 din 5 decembrie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2015.