Fiscal accessorial liability from tax authority inaction and VAT input deduction rights despite formal registration omissions

Decizia nr. 2394/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 751/33/2012, reclamantul Cabinetul Individual de Psihologie A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 319 din 23 martie 2012, precum şi a deciziilor de impunere nr. 48377/1 din 25 noiembrie 2011 şi nr. 48377/2 din 25 noiembrie 2011, cu consecinţa exonerării sale de la plata obligaţiilor fiscale suplimentare cuantificate prin actele administrativ fiscale contestate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 496 din 27 octombrie 2014, pronunţată în fond după casare în Dosarul nr. x/33/2012*, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Cabinet Individual de Psihologie A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, a anulat, în parte, decizia nr. 319 din 23 martie 2012, decizia de impunere nr. 48377/1 din 25 noiembrie 2011 şi decizia de impunere nr. 48377/2 din 25 noiembrie 2011 şi în consecinţă, a exonerat reclamantul de obligaţia de plată a accesoriilor aferente impozitului pe venit suplimentar stabilit pentru anul 2006, în sumă de 102.870 RON reprezentând dobânzi şi în sumă de 13.790 RON reprezentând penalităţi.

Prin aceeaşi hotărâre au fost menţinute: obligaţia de plată a impozitului pe venit în sumă de 170.330 RON; obligaţia de plată a accesoriilor aferente impozitului pe venit suplimentar stabilit pentru anul 2007, reprezentând dobânzi în cuantum de 42.838 RON şi penalităţi în valoare de 8.660 RON; obligaţia de plată a accesoriilor aferente impozitului pe venit suplimentar stabilit pentru anul 2008, reprezentând dobânzi în cuantum de 9.137 RON şi penalităţi în valoare de 3.479 RON; obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 107.461 RON; obligaţia de plată a accesoriilor aferente taxei pe valoarea adăugată, reprezentând dobânzi în cuantum de 135.347 RON şi penalităţi în valoare de 16.028 RON; a fost exonerat reclamantul de restul obligaţiilor şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli parţiale în sumă de 11874,3 RON, reprezentând onorariu de expert, onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin decizia de impunere nr. 48377/1 din 25 noiembrie 2011, organul de inspecţie fiscală a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a achita suma de 181.660 RON cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente neonorării la scadenţă a obligaţiei principale (în cuantum de 172.854 RON) reprezentând impozit pe venitul net stabilit suplimentar pentru intervalul 2006-2009.

Pentru anul 2009, diferenţele la impozitul pe venitul net stabilite de inspecţia fiscală au fost negative (- 2524 RON), considerent în raport de care, pentru acest din urmă exerciţiu financiar, organul fiscal nu a calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Reclamantul a achitat ulterior emiterii actului administrativ fiscal, impozitul pe venitul net anual stabilit suplimentar în sumă de 170.330 RON (172.854 RON - 2.524 RON), aferent intervalului 2006 - 2009.

Obiectul contestaţiei administrativ fiscale l-a constituit doar modul în care autoritatea fiscală a determinat accesoriile aferente impozitului pe venitul net stabilit suplimentar pentru intervalul 2006 - 2009.

În consecinţă, ţinând cont de limitele în care autoritatea fiscală a fost învestită prin contestaţia administrativă, instanţa de primă jurisdicţie a limitat controlul de legalitate doar la aspectele devoalate în plângerea prealabilă.

Astfel, a constatat instanţa de fond că obligaţia de plată a impozitului pe venit în sumă de 170.330 RON trebuie menţinută, nefiind contestată pe cale administrativă. Ca urmare, instanţa a înlăturat din economia cauzei toate probele care tind să demonstreze contrariul, iar concluziile expertizei dispuse în cauză, au fost apreciate ca fiind nerelevante în privinţa modului de determinare a obligaţiei principale.

Curtea de apel a reţinut că reclamantul a contestat accesoriile aferente impozitului stabilit pentru anul 2006, relevând că şi-a îndeplinit în termen obligaţia de a declara veniturile ce constituie baza impozabilă aferentă acestui exerciţiu financiar. În sprijinul acestei apărări a fost invocată Declaraţia specială privind veniturile din activităţi independente - profesii libere, cod 204.

Reclamantul a depus Declaraţia privind veniturile realizate pe anul 2006, cod 200, înregistrată la Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Cluj-Napoca sub nr. 945185 din 15 mai 2007.

Reclamantul a declarat pentru anul 2006, atât veniturile realizate din convenţii civile şi cele din drepturi de proprietate intelectuală, cât şi veniturile realizate din activitatea cabinetului psihologic.

A constatat instanţa de fond că declaraţia specială privind veniturile din activităţi independente - profesii liberale, cod 204, de care s-a prevalat reclamantul în cuprinsul contestaţiei administrative, permitea autorităţii fiscale să cuantifice obligaţiile fiscale care incumbau contribuabilului.

În raport de aceste circumstanţe, s-a apreciat că este nerelevant faptul că organul fiscal nu a cuantificat obligaţiile fiscale ce reveneau reclamantului, excluzând din baza impozabilă veniturile declarate de contribuabil prin Declaraţia specială privind veniturile din activităţi independente - profesii libere, cod 204.

Atât timp cât informaţiile deţinute de autoritatea fiscală îi permiteau acesteia din urmă să stabilească sarcina fiscală, prima instanţă a constatat că reclamantul nu este răspunzător pentru lipsa de reacţie/pasivitate a organului fiscal, care nu a emis în termenul legal decizia de impunere.

În consecinţă, s-a apreciat că reclamantul se impune a fi exonerat de obligaţia de plată a accesoriilor aferente impozitului pe venit suplimentar stabilit pentru anul 2006, în sumă de 102.870 RON, reprezentând dobânzi şi în sumă de 13.790 RON reprezentând penalităţi.

Instanţa de fond a reţinut că accesoriile aferente impozitului pe venit suplimentar stabilit pentru anul 2007, reprezentând dobânzi în cuantum de 42.838 RON şi penalităţi în valoare de 8.660 RON, precum şi accesoriile aferente impozitului pe venit suplimentar stabilit pentru anul 2008, reprezentând dobânzi în cuantum de 9.137 RON şi penalităţi în valoare de 3.479 RON, au fost în mod corect determinate şi calculate prin actul administrativ fiscal, reţinând instanţa că, sub acest aspect, decizia dată în soluţionarea contestaţiei este legală.

Reclamantul a arătat că nelegalitatea acestor sarcini fiscale derivă din incidenţa în cauză a prevederilor art. IX din O.U.G. nr. 30/2011, care instituie amnistia fiscală pentru accesoriile calculate asupra debitelor principale restante, începând cu 2 septembrie 2011, şi care au fost achitate, condiţii ce erau îndeplinite în speţă.

Curtea de apel constată că aceste prevederi legale nu erau aplicabile raportului juridic litigios, deoarece obligaţiile fiscale au fost stabilite în sarcina reclamantului prin decizii de impunere emise ulterior datei de 31 august 2011 (respectiv, la 25 noiembrie 2011). Or, „amnistia fiscală” viza doar accesoriile calculate asupra obligaţii fiscale restante la data stabilită în art. IX din O.U.G. nr. 30/2011 (respectiv, 31 august 2011).

Reclamantul a mai susţinut că penalităţile de întârziere puteau fi percepute doar după adoptarea O.U.G. nr. 39/2010.

Prima instanţă a reţinut că această apărare nu este întemeiată, întrucât accesoriile au fost corect cuantificate în raport cu legislaţia aplicabilă, sub aspectul procentului şi perioadei de calcul, fiind lipsit de relevanţă titlul sub care acestea sunt nominalizate. Acest aspect este confirmat şi de expertiza tehnică dispusă cu prilejul primei judecăţi, probă a cărei valoare a fost conservată prin decizia de casare.

Reclamantul a mai învederat că accesoriile au fost cuantificate eronat prin raportare la perioada de calcul şi legislaţia aplicabilă intervalului de referinţă indicat în raportul de inspecţie fiscală, în sprijinul acestei apărări, invocând prevederile Legii nr. 210/2005. Curtea de apel a reţinut că majorările determinate prin raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere au fost cuantificate în considerarea pragului/procentelor instituite de legislaţia fiscală, iar acest aspect a fost certificat şi prin concluziile raportului de expertiză.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată stabilită prin decizia de impunere nr. 48377/2 din 25 noiembrie 2011, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a depăşit, la data de 31 octombrie 2006, plafonul de scutire prevăzut de art. 152 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., fără a solicita, în termenul legal, înregistrarea sa ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată începând cu data de 01 decembrie 2006.

Organele de inspecţie fiscală au determinat pentru perioada 01 decembrie 2006 - 30 septembrie 2011, taxa pe valoarea adăugată de plată la nivelul taxei pe care reclamantul ar fi trebuit să o colecteze, conform procedeului detaliat în actele administrative atacate.

Drept urmare, în sarcina reclamantului s-a stabilit obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată suplimentară aferentă intervalului de referinţă, în cuantum de 152.070 RON, cu dobânzi în valoare de 179.227 RON şi penalităţi în sumă de 22.818 RON.

Organele de inspecţie fiscală au procedat la stabilirea calităţii de persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoare adăugată a reclamantului, începând cu data de 01 decembrie 2006. Taxa de plată a fost cuantificată la nivelul taxei pe valoarea adăugată pe care reclamantul ar fi trebuit să o colecteze în perioada 01 decembrie 2006-30 septembrie 2011, prin aplicarea cotelor de taxă, în vigoare înainte de 30 iunie 2010 (19%) şi respectiv, după 01 iulie 2010 (24%) şi a metodelor de calcul reglementate de pct. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.

Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată pentru bunurile şi serviciile achiziţionate, pe perioada pentru care s-a stabilit taxa de plată suplimentară, nu a fost recunoscut de autoritatea fiscală, care a apreciat că raportului de drept material fiscal îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1471 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

S-a reţinut că pentru perioada supusă verificării, reclamantul nu putea exercita dreptul de deducere a taxei aferentă bunurilor achiziţionate, întrucât nu a fost înregistrat în acest scop şi nu a depus decontul de taxă pentru exercitarea acestui drept.

Organul de inspecţie fiscală a stabilit taxa pe valoare adăugată de plată la nivelul taxei colectate, corespunzător veniturilor realizate de reclamant în perioada 01 decembrie 2006 - 30 septembrie 2011, condiţiile exercitării ulterioare a dreptului de deducere fiind cele stipulate de pct. 62, alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.

Ţinând cont de principiul neutralităţii taxei pe valoarea adăugată, instanţa de fond a apreciat că se impune a fi validată apărarea reclamantului, care a susţinut că dreptul de deducere pentru totalitatea taxelor aplicate operaţiunilor aferente intrărilor, trebuia recunoscut.

Din moment ce administraţia fiscală dispune de informaţiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă, în calitate de destinatar al operaţiunilor în cauză, este obligată la plata taxei pe valoarea adăugată, aceasta nu ar putea impune, în ceea ce priveşte dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiţii suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept.

Prima instanţă a constatat că documentele depuse de reclamant în justificarea dreptului de deducere invocat, nu au fost contestate de autoritatea fiscală, iar dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor a fost acordat de autoritatea fiscală ulterior emiterii actelor administrativ fiscale contestate.

Valoarea taxei deductibilă în sumă de 44.609 RON, stabilită prin raportul de expertiză (Dosarul nr. x/33/2012 al Curţii de Apel Cluj) este foarte apropiată de valoare taxei dedusă de reclamant în baza decontului depus ulterior emiterii deciziei de impunere (44.093 RON - Dosarul nr. x/33/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Metodele prin care taxa pe valoarea adăugată a fost astfel cuantificată prin expertiză, nu au fost contestate de autoritatea fiscală.

În raport de considerentele expuse, instanţa de fond a apreciat că deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor, în sumă de 44.609 RON, trebuia recunoscută de autoritatea fiscală, întrucât cerinţele de fond erau îndeplinite. Prin urmare, doar obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 107.461 RON, accesoriile aferente taxei reprezentând dobânzi în cuantum de 135.347 RON şi penalităţile în sumă de 16.028 RON, se impun a fi menţinute, urmând ca reclamantul să fie exonerat de restul obligaţiilor referitoare la taxa pe valoarea adăugată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 496 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recursul declarat de pârâtă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 299 şi art. 3041 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii, pentru următoarele motive:

I. În ceea ce priveşte accesoriile aferente impozitului pe profit pentru anul 2006, în mod eronat instanţa de fond a considerat că acestea nu sunt datorate.

Reclamantul a depus Declaraţia specială privind veniturile din activităţi independente-profesii libere, cod 204, sub nr. 336996 din 26 februarie 2007, precum şi Declaraţia privind veniturile estimate din activităţi independente, sub nr. 336997 din 26 februarie 2007, în baza cărora a fost emisă decizia de impunere plăţi anticipate pentru venitul din activităţi independente pe anul 2007, nr. 12300108126456 din 26 februarie 2007, în sumă de 1.600 RON, decizii care stabilesc plăţi anticipate anul 2007 şi nu decizii care stabilesc impozit pe anul 2006.

La data primirii deciziilor de impunere anuale pe anul 2006 (27 noiembrie 2007), pentru veniturile din drepturi de proprietate intelectuală şi din convenţii civile, contribuabilul a avut posibilitatea să constate că nu a primit şi decizia de impunere anuală pentru veniturile din activităţi independente - profesii libere, cunoscute ca fiind realizate în anul 2006 şi nu a efectuat nici un demers pentru impozitarea veniturilor realizate din activitatea cabinetului în anul 2006 sau achitarea impozitului.

II. În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, în mod greşit instanţa de fond a dispus diminuarea sumelor stabilite la acest capitol, considerând că trebuia recunoscută deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor, în cuantum de 44.609 RON, diminuând, în consecinţă, şi cuantumul accesoriilor.

În cuprinsul hotărârii nu se indică modalitatea în care au fost calculate accesoriile aferente taxei pe valoarea adăugată deduse, accesorii socotite nedatorate.

În mod eronat prima instanţă a reţinut că metodele prin care a fost cuantificată taxa pe valoarea adăugată prin expertiza contabilă, nu au fost contestate de către organul fiscal.

Cu privire la stabilirea bazei impozabile, în mod nelegal, la calculul sumelor realizate din prestări servicii către persoane juridice, expertul tehnic judiciar a aplicat procedeul sutei mărite, în condiţiile în care, baza de impozitare stabilită de lege o constituie veniturile realizate, asupra cărora se aplică cotele standard de taxă pe valoare adăugată, conform art. 140 alin. (1) C. fisc.

Referitor la calculul taxei pe valoarea adăugată, în mod corect organul fiscal a stabilit taxa de plată la nivelul taxei pe valoarea adăugată colectată corespunzător veniturilor realizate în perioada 01 decembrie 2006 - 30 septembrie 2010, şi nu la nivelul taxei datorate, întrucât reclamantul nu a îndeplinit condiţiile privitoare la dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată pentru bunurile şi serviciile achiziţionate pe perioada pentru care s-a stabilit taxa de plată suplimentară, condiţii stipulate de art. 1471 alin. (1) C. fisc.

III. Cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată autoritatea pârâtă către reclamant, este nejustificat de mare în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii.

4. Apărările formulate de intimatul-reclamant Cabinet Individual de Psihologie A.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant Cabinet Individual de Psihologie A. a invocat excepţia tardivităţii recursului iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică, reiterând susţinerile formulate pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă.

La termenul de judecată din 10 iunie 2015, intimatul-reclamant a învederat că nu mai susţine excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâtă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de recurs formulate şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile formulate de recurenta-pârâtă, subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, sentinţa pronunţată în litigiu fiind dată ca urmare a interpretării şi aplicării corecte a legii la circumstanţele de fapt ale cauzei.

În mod judicios instanţa de fond a reţinut că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia declarativă pentru toate veniturile realizate în anul 2006, inclusiv în ceea ce priveşte veniturile realizate din activităţi independente.

Din probatoriul administrat în cauză, respectiv, înscrisuri şi expertiză tehnică contabilă, rezultă că intimatul-reclamant a depus la organul fiscal Declaraţia specială privind veniturile din activităţi independente, cod 204, înregistrată sub nr. 336996 din 26 februarie 2007, cu un venit impozabil în sumă de 578.065 RON, îndeplinindu-şi astfel obligaţia de a declara venitul realizat din activităţi independente, prevăzută de dispoziţiile art. 83 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Datele înscrise în declaraţia depusă de reclamant coincid cu datele precizate în Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2017/2005, astfel încât, organul fiscal deţinea toate elementele necesare emiterii deciziei de impunere.

În condiţiile arătate, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine reclamantul nu poate răspunde pentru atitudinea pasivă a organului fiscal, care, deşi deţinea informaţiile necesare stabilirii obligaţiilor fiscale ce îi reveneau intimatului-reclamant, nu a procedat la emiterea în termen legal a deciziei de impunere.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă vizând modul de calcul al taxei pe valoarea adăugată şi a obligaţiilor accesorii, sunt neîntemeiate.

În considerentele sentinţei recurate este prezentată modalitatea de calcul a accesoriilor aferente taxei pe valoarea adăugată dedusă, în acest sens, prima instanţă făcând trimitere la raportul de expertiză tehnică contabilă întocmit în cauză (Dosarul nr. x/33/2012 al Curţii de Apel Cluj), şi apreciind că taxa pe valoarea adăugată deductibilă în sumă de 44.609 RON, astfel cum a fost calculată de expertul tehnic judiciar, trebuia recunoscută de către pârâtă, în contextul îndeplinirii cerinţelor de fond, valoarea acesteia fiind apropiată taxei pe valoarea adăugată dedusă de reclamant în baza decontului depus ulterior emiterii deciziei de impunere.

Menţionarea în mod eronat de către instanţa de fond a împrejurării că pârâta nu a contestat modalitatea de calcul a taxei pe valoarea adăugată stabilită de către expert, nu este de natură a înlătura argumentele reţinute de instanţă în ceea ce priveşte exonerarea reclamantului de la plata sumei de 44.609 RON, în condiţiile în care, în considerentele hotărârii au fost expuse motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată în cauză.

În ceea ce priveşte obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză tehnică judiciară, vizând stabilirea bazei impozabile şi modul de calcul al taxei pe valoarea adăugată, reiterate de recurentă şi în prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a omologat concluziile formulate de expertul tehnic în lucrarea depusă la dosarul cauzei.

Expertiza tehnică contabilă administrată a avut rolul de a oferi instanţei o opinie de specialitate asupra documentaţiei financiar-contabile supusă analizei, însă aprecierea probelor s-a făcut în baza raţionamentului judecătorului, prin coroborarea cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză şi analizarea acestora prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic fiscal dedus judecăţii. În acest context, a fost invocată şi jurisprudenţa comunitară pronunţată în materie de deducere a taxei pe valoare adăugată.

În raport cu probele administrate în cauză şi normele legale în materie, în mod judicios instanţa de fond a reţinut că reclamantul beneficiază de dreptul de deducere pentru totalitatea taxelor aplicate operaţiunilor aferente intrărilor, în considerarea principiului neutralităţii taxei pe valoarea adăugată, care impune acordarea deducerii taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor dacă sunt îndeplinite cerinţele de fond, chiar dacă anumite condiţii de formă au fost omise de către persoana impozabilă.

Aşa cum a constatat prima instanţă, exercitarea ulterioară a dreptului de deducere pe baza deconturilor depuse după emiterea actelor administrativ fiscal contestate, nu poate înlătura dreptul intimatului-reclamant la deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă intrărilor, situaţia creată ulterior declanşării litigiului putând fi reglată prin alte mecanisme, având în vedere implicaţiile recunoaşterii dreptului de deducere asupra valorii accesoriilor.

De asemenea, critica recurentei-pârâte vizând cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată către reclamant, este nefondată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că a fost dovedită culpa procesuală a pârâtei, în mod corect prima instanţă a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului de către reclamant, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat şi onorariu de expert, făcând aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., în raport cu soluţia de admitere în parte a acţiunii.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare sau de reformare a hotărârii atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca, ca nefondat.

În temeiul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de control judiciar va dispune obligarea recurentei la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.011 RON, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, achitate în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca împotriva sentinţei nr. 496 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca la plata sumei de 4.011 RON către intimatul Cabinetul Individual de Psihologie A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2015.