Declarative measure of undesirability for foreign nationals based on national security threats and radicalization activities

Decizia nr. 2152/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 martie 2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub Dosar nr. x/2/2015, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună luarea măsurii de declarare ca indezirabili, în conformitate cu prevederile art. 30 şi art. 29 lit. c), coroborate cu art. 27 alin. (8) teza a II-a din O.U.G. nr. 102/2005, precum şi art. 86 şi art. 101 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, pe o perioadă de 10 ani, pentru considerente de securitate naţională, a pârâţilor A. (cetăţean francez de origine marocană), B. (cetăţean francez de origine tunisiană), C. (cetăţean pakistanez, rezident în Franţa, menţionat în cartea de identitate franceză ca D.), E. (cetăţean francez de origine algeriană), F. (cetăţean algerian) şi G. (cetăţean francez de origine algeriană).

Au fost ataşate cererii materialele transmise de Serviciul Român de Informaţii - U.M. x Bucureşti, clasificate secret de stat de nivel "Strict Secret", înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 005/11/2015, manipularea acestora urmând a fi realizată cu respectarea dispoziţiilor H.G. nr. 585/2002.

S-a arătat că prin adresa din 12 martie 2015 Serviciul Român de Informaţii - U.M. x Bucureşti a propus Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sesizarea instanţei competente în vederea aprecierii asupra dispunerii declarării ca indezirabili, pe o perioadă de 10 ani, a pârâţilor. Din examinarea materialelor clasificate secret de stat de nivel "Strict Secret" puse la dispoziţie de către autoritatea română cu competenţe în domeniul securităţii naţionale, a rezultat că aceştia desfăşoară activităţi subversive în favoarea unor organizaţii teroriste, fapte care potrivit art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 30 şi art. 29 lit. c) coroborate cu art. 27 alin. (8) teza a II-a din O.U.G. nr. 102/2005.

Legal citaţi, pârâţii A., B., C. (D.), E., F. şi G. au formulat întâmpinare la data de 25 martie 2015, solicitând respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

Au arătat pârâţii că Parchetul nu a motivat sub nicio formă solicitarea privind luarea măsurii declarării ca indezirabili a pârâţilor pentru o perioadă de 10 ani, cu toate că aceştia nu au săvârşit niciun fel de activităţi infracţionale în România, neexistând niciun dosar penal înregistrat pe numele acestora. Astfel, nu există indicii concludente şi indubitabile că ar fi săvârşit infracţiuni care să constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale, aşa cum se menţionează în acţiunea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În schimb, în acţiunea introdusă pe rolul instanţei de judecată, Parchetul nu a menţionat modalitatea şi criteriile care au stat la baza aprecierii gradului de pericol pentru faptele presupus a fi săvârşite de către pârâţi, preluând ad literam propunerea înaintată de Serviciul Român de Informaţii cu privire la perioada de 10 ani pentru care se solicită ca pârâţii să fie declaraţi indezirabili.

Or, gradul de pericol public şi siguranţa naţională se apreciază de către organele competente, însă acesta trebuie să aibă la bază anumite criterii şi date care se verifică, trebuind exclusă aprecierea arbitrară şi generală, trebuind, de asemenea, în mod obligatoriu să se indice şi să se argumenteze modalităţile prin care se ajunge la stabilirea gradului de pericol, ceea ce Parchetul nu a realizat în cadrul acţiunii deduse judecăţii.

Pârâţii au solicitat instanţei de judecată să procedeze la o verificare amănunţită a motivelor care au stat la baza acestei solicitări şi să aprecieze în mod legal şi temeinic în privinţa acesteia, luând în considerare toate elementele circumstanţiale ale cauzei.

Au precizat că, la momentul acordării dreptului de rezidenţă pe teritoriul României, autorităţile statului cu atribuţii în acest sens au efectuat toate verificările necesare pentru a determina dacă pârâţii reprezintă sau nu un pericol la adresa siguranţei şi securităţii naţionale. Or, din moment ce dreptul de rezidenţă le-a fost acordat tuturor celor şase pârâţi, este clar că aceştia nu au reprezentat un pericol pentru siguranţa şi securitatea naţională.

Solicitarea Parchetului echivalează şi cu posibilitatea pierderii dreptului de rezidenţă de către pârâţi, ceea ce ar produce consecinţe grave asupra activităţilor comerciale desfăşurate pe teritoriul României de către aceştia.

Pârâţii au invocat dispoziţiile art. 27 alin. (5) din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Au susţinut că nu există motive verosimile care ar fi condus la opinia clară că pârâţii ar desfăşura activităţi subversive în favoarea unor organizaţii teroriste, iar pârâţii nu au creat vreo stare de nelinişte ori un sentiment de insecuritate în rândul societăţii, care să fi fost generate de potenţiala/eventuala săvârşire a unor infracţiuni de către aceştia.

Astfel, devin aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabileşte în art. 47 alin. (2) acelaşi drept.

Cât priveşte necesitatea luării într-o societate democratică a unei măsuri de declarare ca indezirabile pentru anumite persoane, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane, cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.

Astfel, măsura propusă de către Parchet conduce la depăşirea limitelor echitabile şi rezonabile, nefiind proporţională cu scopul urmărit.

Prin sentinţa nr. 904 din 31 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de petentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii A., cetăţean francez de origine marocană, rezident în mun. Satu-Mare, B., cetăţean francez de origine tunisiană, cu adresa de reşedinţa Satu-Mare, C. cetăţean pakistanez rezident în Franța, menţionat în cartea de identitate franceză ca D., cu adresa de reşedinţa în mun. Satu-Mare, E., cetăţean francez de origine algeriană, cu reşedinţa în Satu-Mare, F., cetăţean algerian şi G., cetăţean francez de origine algeriană, cu reşedinţa în Satu-Mare, cu participarea terţului Inspectoratul General pentru Imigrări; a declarat ca indezirabili pentru un interval de 7 ani pe pârâţii A., B., C. (D.), E. şi F.; a declarat ca indezirabil pentru un interval de 3 ani pe pârâtul G. şi a dispus ca părăsirea teritoriului României să se facă de îndată.

La pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Pârâţii A., B., E. şi G. sunt cetăţeni francezi. Dintre aceştia, pârâtul A. beneficiază pe teritoriul României de un drept de rezidenţă, fără însă ca acesta să se califice a fi un drept de rezidenţă permanentă faţă de disp. art. 20 şi 21 din O.U.G. nr. 102/2005 rep.

Pârâţii C. şi F. sunt cetăţeni ai unor ţări terţe, nemembre ale Uniunii Europene, respectiv Pakistan şi Algeria, având însă un drept de şedere în Franţa.

Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 29, art. 30 din O.U.G. nr. 102/2005, precum şi dispoziţiile art. 27 din acelaşi act normativ, reţinând că acest text reprezintă implementarea în plan intern a dispoziţiilor Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor nr. 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE.

În legătură cu interpretarea dispoziţiilor directivei menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, a pronunţat hotărârea din 4 iunie 2013 în cauza ZZ împotriva Secretary of State for the Home Department, arătând că „art. 30 alin. (2) și art. 31 din Directiva nr. 2004/38/CE (…) trebuie interpretate, în lumina art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în sensul că impun ca instanța națională competentă să se asigure că nedivulgarea în mod precis și complet de către autoritatea națională competentă către persoana interesată a motivelor pe care se bazează o decizie adoptată în temeiul art. 27 din această directivă, precum și a elementelor de probă aferente acestora este limitată la strictul necesar și că îi este comunicată persoanei interesate, în orice caz, esența respectivelor motive, într-un mod care să țină seama corespunzător de confidențialitatea necesară a elementelor de probă.”. [s.n.]

A mai reţinut instanţa de fond că, în ce priveşte situaţia străinilor care nu au cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene, raportat la art. 1 şi art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002 rep., se aplică regimul juridic prevăzut de acest din urmă act normativ.

De asemenea, a reţinut că prin art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale „Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată: a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării; b) să ceară examinarea cazului său; c) să ceară să fie reprezentant în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate”. [s.n. H.]

Textul menţionat instituie în beneficiul străinului, ce are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat, ca primă garanţie de fond, ca acesta să nu fie expulzat decât în executarea unei decizii care a fost luată în conformitate cu dispoziţiile legii naţionale în materie. Acesteia i se adaugă alte 3 garanţii procedurale, respectiv să prezinte argumentele pe care el le consideră pertinente împotriva acestei măsuri, să ceară o examinare a cazului său şi de a fi reprezentat în faţa autorităţii statale competente.

Referitor la aceeaşi Convenţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, instanţa din Strasbourg a arătat că „(…) deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor, (....) nu implică o contestare asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei.” (a se vedea Maaouia împotriva Franţei [MC], nr. 39652/98, § 40).

În cauza de faţă, reclamanţilor li se impută desfăşurarea de activităţi subversive în favoarea unor organizaţii teroriste.

Instanţa de fond, verificând elementele de probă cu caracter „strict secret”, puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii, a identificat existenţa de date şi indicii temeinice în sensul intenţiei de favorizare a terorismului prin conduita părţilor pârâte.

În privinţa tuturor pârâţilor, s-a reţinut apartenenţa ideologică la un curent radical, precum şi implicarea acestora în acte de propagandă, îndoctrinare şi radicalizare raportat la acesta, cu consecinţe asupra unor persoane dintre cele cu care au interacţionat în România.

Totodată, Curtea a reţinut că pârâţii se manifestă în România ca un grup unit, dincolo de preocupările profesionale, de credinţele pe care le exprimă.

Despre pârâtul A., Curtea a avut în vedere poziţionarea acestuia declarată în antiteză violentă cu o serie de alte religii, precum şi manifestarea în diferite moduri a susţinerii pentru acţiuni calificate ca fiind teroriste în societatea românească, acţiuni intervenite în contemporaneitatea prezentă, expunând un comportament disimulat în mediul în care îşi desfăşoară activitatea profesională, comportament contrazis de preocupările şi ideile pe care le exprimă şi le caută în plan personal şi în cadrul grupului analizat.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul B., instanţa a avut în vedere atât aspecte ţinând de ideologia radicală pe care o îmbrăţişează şi o promovează, manifestată sub diferite forme, dar mai ales interacţiunile sociale în care se constată că a fost implicat pârâtul.

În sens similar, a observat a fi şi datele privindu-l pe pârâtul E., atrăgând atenţia datele privind ideologia radicală îmbrăţişată şi promovată, respectiv interacţiunile sociale învederate şi reieşite din contextul informaţional disponibil.

Cât îl priveşte pe pârâtul G., instanţa de fond a reţinut asocierea acestuia la grupul celorlalţi pârâţi menţionaţi şi, deşi multe dintre chestiunile imputate acestuia privesc forme de manifestare a libertăţii religioase, iar în unele dintre situaţii a manifestat atitudini de delimitare faţă de acţiuni violente, totuşi nu se poate face abstracţie în determinarea ameninţării reale, prezente şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii româneşti, de implicaţiile potenţiale avute de conduita sa şi de ideile vehiculate asupra persoanelor cu care intră în contact, precum şi de poziţia sa în cadrul grupului.

Totodată, în ceea ce îi priveşte pe străinii C. cetăţean pakistanez, şi F., cetăţean algerian, Curtea a observat apartenenţa ideologică a acestora la acelaşi curent radical, cu manifestări personale trădând violenţă latentă, precum şi implicarea în acte de propagandă, îndoctrinare şi radicalizare raportat la acesta, dar şi susţinere a unor acţiuni percepute la nivelul societăţii româneşti ca având caracter terorist în contemporaneitatea prezentă.

Toate aceste date au condus la concluzia că pârâţii reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, ţinând de supravieţuirea populaţiei.

A apreciat instanţa de fond că un asemenea risc este de actualitate în contextul manifestărilor violente notorii ale adepţilor ideologiei în discuţie în diferite zone ale Globului, cu consecinţe grave asupra vieţii oamenilor.

A opinat judecătorul fondului că necesitatea măsurii declarării pârâţilor ca fiind indezirabili nu se întemeiază pe consideraţii de prevenţie generală, deoarece factorul determinant al deciziei îl constituie chiar conduita concretă a acestora, nelimitată însă doar la sfera manifestărilor individuale, ci extinsă şi la interacţiunea în afara şi în cadrul grupului, dar şi la influenţa exercitată asupra unora dintre cei cu care au intrat în contact, cu consecinţa schimbării comportamentului în sensul radicalizării.

A subliniat Curtea că datele şi indiciile puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii, susţinute de elementele de probă prezentate, nu denotă o simplă manifestare de către pârâţii menţionaţi a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie ori a libertăţii de exprimare, ci forma de exteriorizare este una cu pronunţate accente violente şi radicale, acestea fiind promovate către terţi.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca urmărind un scop legitim controlul exercitat asupra unor lucrări care justificau recurgerea la violenţă (C.E.D.O., cauza Association Ekin împotriva Franţa, 17 iulie 2001, §48), respectiv că libertatea de religie o implică mai ales pe aceea de a adera sau nu la o credinţă, de a o practica sau nu, iar pluralismul, toleranţa şi deschiderea caracterizează o societate democratică (C.E.D.O. [MC], cauza Leyla Sahin împotriva Turcia, §§ 104 şi 108), această libertate neprotejând orice act inspirat sau motivat de religie sau de o convingere (Idem, §105).

În concluzie, în cazul pârâţilor cetăţeni francezi, instanţa de fond a constatat că, faţă de dispoziţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, pentru restrângerea libertăţii de circulaţie şi şedere a acestora, în lipsa incidenţei excepţiilor de la art. 28 alin. (2) şi (3) din acelaşi act, motivele care susţin măsura declarării ca indezirabil este suficient să prezinte un caracter grav, iar nu calificarea de “imperative de siguranţă publică”.

Motivul ce li se opune acestora constă în pericolul terorist, necesitatea protejării vieţii populaţiei ca interes fundamental al societăţii româneşti, deci unul îndeobşte apreciat ca având un caracter grav, chiar imperativ de siguranţă publică prin prisma implicaţiilor şi efectelor la nivel individual, dar şi al mentalului colectiv.

A mai reţinut Curtea că nu constituie impedimente la dispunerea măsurilor nici aspectele ţinând de durata şederii pârâţilor pe teritoriul României, vârsta acestora, starea de sănătate, situaţia familială şi economică, integrarea socială şi culturală, rezultând că legăturile esenţiale ale acestora rămân cele cu societatea franceză, nerezultând din probele administrate, inclusiv de către părţile pârâte, că vreunul dintre aceste considerente s-ar opune înlăturării lor de pe teritoriul României.

Raţiunea expusă de părţile pârâte prin apărător în legătură cu prezenţa în România priveşte desfăşurarea de activităţi economice, dar, pe de o parte, nu s-a dovedit că prin declararea indezirabilităţii nu s-ar putea continua desfăşurarea respectivelor activităţi prin mandatari sau de la distanţă, iar apoi, după cum s-a arătat, dreptul la liberă circulaţie nu este unul absolut.

Sub aspectul necesităţii păstrării confidenţialităţii, a secretului, elementelor de probă în concret, precum şi a ansamblului datelor detaliate prezentate de Serviciul Român de Informaţii, prima instanţă a regăsit temeiul în parag. 66 din hotărârea C.J.U.E. (MC) pronunţată în cauza C-300/11, respectiv în aspectele învederate de S.R.I., adică divulgarea lor exactă poate să dezvăluie metodele de investigaţie utilizate în mod specific de autorităţile cu atribuţii în domeniul siguranţei, aspect care ar putea afecta îndeplinirea în viitor a sarcinilor. În consecinţă, instanţa de fond a prezentat esenţa respectivelor motive spre a se asigura echilibrul necesar între interesul individual şi cel public, colectiv.

În final, Curtea a apreciat că, în raport de ansamblul datelor şi indiciilor pe care le-a avut la dispoziţie, în cazul pârâţilor A., B., C. (D.), E. şi F. se impune să intervină o soluţie de declarare ca indezirabili pentru un interval de 7 ani, lipsind argumente din partea reclamantei pentru reţinerea unei durate de 10 ani, cu atât mai mult cu cât în cazul cetăţenilor francezi aceasta ar fi limita maximă permisă de lege, iar faţă de ceea ce li se impută în concret o asemenea durată (7 ani) respectă principiul proporţionalităţii; cum conduita cetăţenilor pakistanez şi algerian este similară celei a cetăţenilor francezi, aceeaşi durată va fi reţinută şi în cazul acestora.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul G., prin prisma conduitei sale concrete, astfel cum rezultă din materialul probator şi esenţa motivelor prezentate în precedent şi în acord cu principiul proporţionalităţii, judecătorul fondului a apreciat ca fiind suficient la acest moment un interval de 3 ani sub aspectul restrângerii libertăţii de mişcare prin declararea indezirabilităţii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii A., B., C., E., F. şi G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recursul declarat de recurentul-pârât A.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a 2-a C. proc. civ. şi art. 188 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a dispoziţiilor - a normei naţionale în raport de dispoziţiile C.E.D.O. şi la dispoziţiile dreptului Uniunii Europene astfel cum sunt consacrate în decizii al jurisprudenţei C.J.U.E.

Ca prin aspecte de nelegalitate recurentul-pârât arată că instanţa de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene, întrucât nu a exercitat un control jurisdicţional efectiv al temeiniciei motivelor referitoare la siguranţa statului care ar fi trebuit să justifice refuzul comunicării către recurent a esenţei argumentelor pe care s-a bazat propunerea Parchetului de declarare a sa ca indezirabil.

Se arată că instanţa de fond nu a respectat dreptul Uniunii Europene în ceea ce priveşte necesitatea asigurării unor garanţii pentru persoana care face obiectul unei măsuri de expulzare bazate pe motive de siguranţă naţională pentru asigurarea efectivă a dreptului la apărare şi cu respectarea principiului contradictorialităţii, invocându-se hotărârea C.E.D.O. în Cauza Lupşa împotriva Românei.

Se arată că hotărârea este contradictorie, nefiind analizate toate probele existente în dosarul S.R.I. şi nu a pronunţat o hotărâre temeinică în raport de probele administrate pe care nu le-a analizat ci şi le-a însuşit în mod nemotivat.

Recurentul-pârât arată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre neîntemeiată şi bazată pe consideraţii contradictorii şi fără a fi analizate în concret apărările formulate de pârât privind ocupaţia, religia şi motivul desfăşurării unei activităţi economice în România.

Recurentul-pârât în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă greşita aplicare a dispoziţiilor normei naţionale în raport de dispoziţiile şi jurisprudenţa comunitară deoarece hotărârea contestată prin care s-a dispus măsura expulzării recurentului-pârât nu respectă principiul proporţionalităţii şi al prezumţiei de nevinovăţie.

Se apreciază că măsura declarării ca indizerabil pentru o perioadă de 7 ani nu este necesară într-o societate democratică, iar instanţa nu şi-a exercitat rolul activ pentru a stabili cu certitudine îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002.

Se solicită de către recurent în principal casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi instanţe şi în subsidiar casarea şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată în sensul respingerii sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti având ca obiect declararea sa ca indezirabil pe Teritoriul României.

Recursul declarat de ceilalţi pârâţi - B., C., E., F. şi G.

În cadrul recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. se invocă motive de nelegalitate de ordin procedural, în raport de care se solicită casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi motive de nelegalitate pe fond care ar determina, în opinia recurenţilor, admiterea recursului şi pe fond respingerea cererii formulate de petentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Ca motive de ordin procedural se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pe motiv că instanţa de fond nu a realizat pe fond o examinare efectivă a probelor administrate în apărare de pârâţi, însuşindu-şi argumentele prezentate de petent - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Serviciul Român de Informaţii, argumente care nu puteau fi verificate pentru a se constitui în motive suficiente pentru a restrânge într-o societatea democratică, exerciţiul dreptului la un proces echitabil.

Ca aspecte de fond se arată că motivele invocate şi faptele reţinute în sarcina pârâţilor recurenţi nu constituie infracţiuni sau alte fapte grave de natură a demonstra existenţa unui pericol serios pentru cetăţenii români, iar aspecte privind ideologia acestora şi afirmaţiile generice cuprinse în referatul Parchetului nu sunt de natură a confirma existenţa unui pericol pentru siguranţa cetăţenilor români din partea recurenţilor-pârâţi şi nu în general din partea unor grupări teroriste din afara teritoriului României.

La dosar, intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate de recurentul-pârât A. şi de ceilalţi pârâţi solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Curtea, în baza art. 255 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a admis pentru pârâţi proba cu acte în susţinerea motivelor de recurs.

La dosarul cauzei, în recurs au fost înaintate prin adresa nr. 2/6565 din 8 mai 2015 de la Curtea de Apel Bucureşti actele cu caracter „strict secret” la Compartimentul Documente Clasificate al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acte ce au fost consultate de completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei cu respectarea legislaţiei informaţiilor clasificate.

La aceste documente a avut acces şi dl. I., deţinător al certificatului ORNIS depus la dosar.

Analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente comune ambelor recursuri că acestea sunt nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., sentinţa atacată fiind temeinică şi legală atât în ceea ce priveşte aprecierea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt cât şi în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 102/2005 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002 în raport de dispoziţiile şi jurisprudenţa comunitară.

În cauză sentinţa atacată este legală, neputând fi reţinute aspectele de nelegalitate de ordin procedural privind lipsa de rol activ, contradictorialitate considerentelor, neanalizarea în concret a situaţiei fiecăruia dintre recurenţii-pârâţi.

Instanţa de fond a verificat în concret faţă de fiecare recurent îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 27, 29, 30 din O.U.G. nr. 102/2005 şi a dispoziţiilor art. 86 şi 101 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 194/2002 atât în raport cu actele depuse în susţinerea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cât şi în raport de actele depuse de părţi.

În cauză admiterea cererii având ca obiect luarea măsurii de declarare ca indezirabili a recurenţilor-pârâţi, cetăţeni străini de diferite naţionalităţi a fost determinată de o analiză temeinică şi nu formală a instanţei competente, care a respins motivat apărările formulate de pârâţi.

În mod temeinic prima instanţă a analizat faţă de fiecare recurent îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv dacă există probe din care să rezulte că aceştia au desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională şi ordinea publică.

În cauză, a fost respectat de către prima instanţă principiul proporţionalităţii dispunerii acestei măsuri în condiţiile în care instanţa de fond a cenzurat şi a micşorat motivat durata declarării pârâţilor ca indezirabili în condiţiile în care sesizarea formulată de către Parchet prevedea o durată mai mare a declarării ca indezirabil pentru fiecare dintre pârâţi.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sentinţa atacată este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor O.U.G. nr. 102/2005 şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002 şi a dispoziţiilor art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Motivat, în acord cu norma şi jurisprudenţa comunitară, exemplificată pe larg în cuprinsul sentinţei atacate, instanţa de fond a arătat necesitatea luării faţă de fiecare recurent a măsurii declarării ca indezirabil, măsură necesară într-un stat democratic în vederea apărării securităţi naţionale şi securităţii cetăţenilor, ca valori fundamentale fără ca măsura să poată fi calificată ca arbitrară şi de natură a fi apreciată ca disproporţionată în raport de fiecare recurent.

Din analiza înscrisurilor prezentate de părţi în ambele faze procesuale Curtea, ca instanţă de recurs, apreciază, cu respectarea confidenţialităţii actelor, care au fost verificate de apărătorul recurenţilor, deţinător al certificatului ORNIS, că în cauză măsura declarării ca indezirabil este legal dispusă, în condiţiile demonstrării unor împrejurări grave, obiective interne şi internaţionale, care au justificat luarea acestei măsuri, care a fost necesară şi proporţională în raport de scopul legitim, de ordine publică urmărit.

În cauză nu a fost probat de către recurenţi caracterul arbitrar al măsurii de declarare a lor ca indezirabili, fiindu-le respectat dreptul la apărare şi asigurată contradictorialitatea dezbaterilor. Instanţa de fond a analizat temeinic şi legal toate aspectele de fapt şi de drept, dispunând în mod legal măsura declarării ca indezirabil a recurenţilor-pârâţi, apreciind că în concret în cauză nu există un abuz din partea autorităţilor şi că prezenţa recurenţilor-pârâţi pe teritoriul României reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.

În mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 86 din O.U.G. nr. 194/2002, instanţa de fond realizând o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în raport de situaţia de fapt, faţă de recurenţii-pârâţi fiind respectate toate condiţiile de expulzare ale cetăţenilor străini prevăzute prin art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la aceeaşi Convenţie şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, instanţa din Strasbourg a arătat că „(…) deciziile referitoare la îndepărtarea străinilor, (....) nu implică o contestare asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei.” (a se vedea Maaouia împotriva Franţei [MC], nr. 39652/98, § 40).

În cauza de faţă, reclamanţilor li se impută desfăşurarea de activităţi subversive în favoarea unor organizaţii teroriste.

Art. 3 din Legea nr. 51/1991 prevede: “Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: (...) i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; (...) l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.”.

Art. 44 alin. (1) din Legea nr. 535/2004 prevede că „Împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România.”.

Verificându-se elementele de probă, având caracter „strict secret”, puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii, Curtea a identificat existenţa de date şi indicii temeinice în sensul intenţiei de favorizare a terorismului prin conduita părţilor pârâte.

Astfel, dată fiind şi necesitatea de a se indica esenţa motivelor care fundamentează hotărârea de faţă, în raport de jurisprudenţa C.J.U.E. din cauza C-300/11, cu păstrarea confidenţialităţii necesare elementelor de probă prin prisma clasificării informaţiilor în categoria „strict secret”, Curtea are în vedere concepţiile expuse şi interacţiunile sociale în care au fost implicaţi pârâţii.

În privinţa tuturor pârâţilor, se reţine apartenenţa ideologică la un curent radical, precum şi implicarea acestora în acte de propagandă, îndoctrinare şi radicalizare raportat la acesta, cu consecinţe asupra unor persoane dintre cele cu care au interacţionat în România. Totodată, Curtea reţine că pârâţii se manifestă în România ca un grup unit, dincolo de preocupările profesionale, de credinţele pe care le exprimă.

Despre pârâtul A., Curtea are în vedere poziţionarea acestuia declarată în antiteză violentă cu o serie de alte religii, precum şi manifestarea în diferite moduri a susţinerii pentru acţiuni calificate ca fiind teroriste în societatea românească, acţiuni intervenite în contemporaneitatea prezentă, expunând un comportament disimulat în mediul în care îşi desfăşoară activitatea profesională, comportament contrazis de preocupările şi ideile pe care le exprimă şi le caută în plan personal şi în cadrul grupului analizat.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul B., instanţa are în vedere atât aspecte ţinând de ideologia radicală pe care o îmbrăţişează şi o promovează, manifestată sub diferite forme, dar mai ales interacţiunile sociale în care se constată că a fost implicat pârâtul.

În sens similar, se observă a fi şi datele privindu-l pe pârâtul E., atrăgând atenţia datele privind ideologia radicală îmbrăţişată şi promovată, respectiv interacţiunile sociale învederate şi reieşite din contextul informaţional disponibil.

Despre pârâtul G., Curtea reţine asocierea acestuia la grupul celorlalţi pârâţi menţionaţi şi, deşi multe dintre chestiunile imputate acestuia privesc forme de manifestare a libertăţii religioase, iar în unele dintre situaţii a manifestat atitudini de delimitare faţă de acţiuni violente, totuşi nu se poate face abstracţie în determinarea ameninţării reale, prezente şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii româneşti, de implicaţiile potenţiale avute de conduita sa şi de ideile vehiculate asupra persoanelor cu care intră în contact, precum şi de poziţia sa în cadrul grupului.

Totodată, în ceea ce îi priveşte pe străinii C. cetăţean pakistanez, şi F., cetăţean algerian, Curtea observă apartenenţa ideologică a acestora la acelaşi curent radical, cu manifestări personale trădând violenţă latentă, precum şi implicarea în acte de propagandă, îndoctrinare şi radicalizare raportat la acesta, dar şi susţinere a unor acţiuni percepute la nivelul societăţii româneşti ca având caracter terorist în contemporaneitatea prezentă.

Toate aceste date permit instanţei concluzia că pârâţii reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, ţinând de supravieţuirea populaţiei.

Important de subliniat este că un asemenea risc este de actualitate în contextul manifestărilor violente notorii ale adepţilor ideologiei în discuţie în diferite zone ale Globului, cu consecinţe grave asupra vieţii oamenilor.

Necesitatea măsurii declarării pârâţilor ca fiind indezirabili nu se întemeiază pe consideraţii de prevenţie generală, deoarece factorul determinant al deciziei îl constituie chiar conduita concretă a acestora, nelimitată însă doar la sfera manifestărilor individuale, ci extinsă şi la interacţiunea în afara şi în cadrul grupului, dar şi la influenţa exercitată asupra unora dintre cei cu care au intrat în contact, cu consecinţa schimbării comportamentului în sensul radicalizării. Totodată, faţă de acest din urmă rezultat, ca urmare a conduitei părţilor pârâte, o astfel de intervenţie se impune în contextul riscului apariţiei şi a unor alte persoane, care îmbrăţişând concepţii radicale favorabile promovării acestora prin violenţă, să fie folosite ca puncte de sprijin sau platforme de tranzit pentru elementele de factură teroristă.

Subliniază Curtea că datele şi indiciile puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii, susţinute de elementele de probă prezentate, nu denotă o simplă manifestare de către pârâţii menţionaţi a libertăţii de gândire, de consţiinţă şi de religie ori a libertăţii de exprimare, ci forma de exteriorizare este una cu pronunţate accente violente şi radicale, acestea fiind promovate către terţi.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca urmărind un scop legitim controlul exercitat asupra unor lucrări care justificau recurgerea la violenţă (C.E.D.O., cauza Association Ekin împotriva Franţa, 17 iulie 2001, §48), respectiv că libertatea de religie o implică mai ales pe aceea de a adera sau nu la o credinţă, de a o practica sau nu, iar pluralismul, toleranţa şi deschiderea caracterizează o societate democratică (C.E.D.O. [MC], cauza Leyla Sahin împotriva Turcia, §§ 104 şi 108), această libertate neprotejând orice act inspirat sau motivat de religie sau de o convingere (Idem, §105).

În concluzie, în cazul pârâţilor cetăţeni francezi, Curtea constată că, faţă de disp. art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, pentru restrângerea libertăţii de circulaţia şi şedere a acestora, în lipsa incidenţei excepţiilor de la art. 28 alin. (2) şi (3) din acelaşi act, motivele care susţin măsura declarării ca indezirabil este suficient să prezinte un caracter grav, iar nu calificarea de “imperative de siguranţă publică”.

Motivul ce li se opune acestora constă în pericolul terorist, necesitatea protejării vieţii populaţiei ca interes fundamental al societăţii româneşti, deci unul îndeobşte apreciat ca având un caracter grav, chiar imperativ de siguranţă publică prin prisma implicaţiilor şi efectelor la nivel individual, dar şi al mentalului colectiv.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A., B., C., E., F. şi G. împotriva sentinţei nr. 904 din 31 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2015.