Validity of administrative time limit extension and motivation requirements for military material liability imputation under Emergency Ordinance 121/1998

Decizia nr. 2001/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 martie 2013 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - UM "X", anularea în tot a Deciziei de imputare nr. 2 din 3 august 2012 emisă de Şeful UM "X" Bucureşti şi consemnată în O.Z.U. nr. 152 din 3 august 2012, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2065 din 19 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - UM "X".

3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 2065 din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A.

4. Procedura de filtrare a recursului a fost urmată conform dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ.

5. Motive de casare invocate

În motivarea recursului recurentul arată că a fost încadrat în UM "X" Bucureşti în funcţia de inginer de sistem de informatică din data de 19 august 2005 până în data de 1 noiembrie 2009, când a fost trecut în rezervă.

A fost convocat prin Adresa nr. A2.441 din 16 mai 2012 la sediul unităţii din Bucureşti, str. I., sector 5, pentru a se prezenta în data de 11 iunie 2012 în faţa unei Comisii de cercetare administrativa a pagubei, reprezentată de cheltuieli de şcolarizare.

Cu privire la aceasta convocare a transmis, prin fax şi e-mail, punctul de vedere exprimat în Adresa nr. 252 din 7 iunie 2012.

La data de 9 august 2012 a primit prin scrisoare recomandată extrasul din Decizia de imputare nr. 2 din 3 august 2012. Asupra acestei decizii recurentul a formulat Contestaţie, depusă la sediul UM "X" Bucureşti şi înregistrată sub nr. 1404 din 5 septembrie 2012 la Registratura nr. 5.

La data de 16 octombrie 2012 a primit Hotărârea nr. A2.804 din 4 octombrie 2012 asupra modului de soluţionare a Contestaţiei la care face referire mai sus, împotriva acesteia a formulat Plângerea nr. 416 din 1 noiembrie 2012.

La data de 25 februarie 2012, astfel cum reiese din dovada comunicării acesteia, a primit Decizia administrativ-jurisdicţională din 9 ianuarie 2013 pronunţată de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale în Dosarul nr. x/CJ 927/2012. Respectiva decizie reiterează susţinerile din Hotărârea A2.804 din 4 octombrie 2012.

Conform art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, termenul de efectuare a cercetării administrative este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

La data de 16 martie 2012, prin A2.271, Şeful Unităţii Militare a formulat o cerere de judecare în lipsă în vederea soluţionării unei cereri de repunere în termenul de executare a cercetării administrative. Această cerere a fost admisă la data de 21 martie 2012 prin Decizia Comisiei Administrativ-Jurisdicţionale nr. 21/CJ182/2012 din data de 21 martie 2012.

Pentru a se admite cererea de repunere în termen formulată de Şeful Unităţii Militare este necesar să se dovedească situaţia obiectivă, care nu are nicio legătură cu atitudinea Şefului Unităţii Militare.

Fără îndoială, există o culpă a Unităţii Militare întrucât de la data comunicării aşa-zisei „imposibilităţi obiective" (23 aprilie 2010) şi până la data de 9 februarie 2012 la care Academia de Tehnică Militară a dat curs solicitărilor de furnizare a informaţiilor, nu a mai făcut dovada niciunui alt demers de aflare a informaţiilor. Impasibilitatea Şefului Unităţii Militare este clară, astfel că transmiterea atât de târzie a informaţiilor se află numai în sarcina acestuia.

În concluzie, nefiind vorba despre o situaţie obiectivă, ci despre o situaţie pur subiectivă care a determinat formularea cererii de repunere în termen, acea cerere nu întruneşte condiţiile de admitere ale acesteia. De altfel, nimeni nu-şi poate invoca în susţinerea intereselor sale propria culpă (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Decizia este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Potrivit deciziei, aceasta este emisă în aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998. În plus, la baza emiterii acesteia stau, potrivit conţinutului deciziei „constatările, concluziile şi propunerile din procesul-verbal de cercetare administrativă prezentat de către comisie la data de 10 iulie 2012”.

O.G. nr. 121/1998 prevede la art. 23 alin. (3) că „în toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea şi ascultarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare.”

Această prevedere imperativă a legii este menită să garanteze celui aflat în cauză dreptul la apărare împotriva acuzaţiilor aduse de autoritate, prin prezentarea de „explicaţii scrise” şi prezentarea de „probe în apărare”.

Potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materiala a militarilor, termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat la cunoştinţa de producerea pagubei.

Doar pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol.

Data la care are loc constatarea pagubei sau luarea la cunoştinţă a acesteia se asimilează datei la care s-a semnat demisia sau a fost trecut în rezervă, şi anume 1 noiembrie 2009 sau, dacă se consideră cerere de repunere în termen legală, 9 februarie 2012.

Prin urmare, având în vedere că decizia a fost emisă cu nerespectarea art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi cu încălcarea art. 16 din Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, deoarece nimeni nu este mai presus de lege, se impune anularea în tot a deciziei ca fiind nelegală.

Decizia este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 25 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 121/1998

Pentru ca subiecţii cărora li se adresează acte precum decizia să poată contesta efectiv conţinutul şi măsurile dispuse prin acestea, şi pentru a preveni abuzul din partea autorităţilor. O.G. nr. 121/1998 dispune la art. 25 alin. (5) că „decizia de imputare va fi temeinic motivată (..)” iar la alin. (6) că „proba temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare trebuie efectuată, de unitatea la cărei comandat sau şefa emis-o”, în speţă UM "X" Bucureşti.

În pofida acestor garanţii ale dreptului la apărare şi pentru prevenirea abuzurilor, decizia nu doar că nu este motivată ci nu face în niciun fel „proba temeiniciei şi legalităţii” nefiind anexat niciun document justificativ şi făcându-se referire la anumite acte care nu au fost comunicate niciodată reclamantului şi la întocmirea cărora nu a fost chemat să îşi prezente apărările.

Sub aspectul nemotivării deciziei, răspunderea materială a reclamantului este angajată ca urmare a „nerespectării angajamentului semnat la data de 15 noiembrie 2001” fără a se preciza în ce constă presupusa nerespectare.

În al doilea rând, deşi se susţine că s-ar fi provocat o pagubă la data de 1 noiembrie 2009, această este constatată abia la 10 iulie 2012, fără a se oferi nicio explicaţie cu privire la motivele pentru care presupusa pagubă s-ar fi produs în anul 2009 şi constatată abia în iulie 2012.

În al treilea rând, autoritatea stabileşte unilateral valoarea prejudiciului la suma de 25,991 RON. În mod cu totul arbitrar, fără a preciza însă date cu privire la modul de calcul al acestui prejudiciu, anume la componentele acestui cost şi defalcarea costurilor aferente pe perioadele relevante şi justificarea presupuselor cheltuieli cu acte doveditoare. Respectivele date au fost aduse la cunoştinţa reclamantului ca urmare a formulării contestaţiei împotriva deciziei de imputare, şi nu din iniţiativa unităţii militare care şi prin acest fapt confirma încălcarea dreptului la apărare.

În al patrulea rând, deşi sunt făcute referiri la diverse acte, cum ar fi constatările comisiei întrunite la data de 11 iunie 2012 sau procesul-verbal prezentat de către comisie la 10 iulie 2012. conţinutul acestora nu este explicat pentru a se motiva decizia, iar aceste documente nu au fost comunicate reclamantului pentru a putea să îşi prezinte apărările faţă de acesta.

Mai mult, i s-a comunicat doar un extras din Decizia de imputare nr. 2 din 3 august 2012, extras prin care i se prezenta într-o jumătate de pagină decizia Comisiei de cercetare.

În consecinţă, decizia apare astfel ca un act emis printr-un abuz de putere din partea autorităţii, actul neconţinând nicio dovadă şi nicio motivare cu privire la concluziile şi sancţiunile dispuse. Neexistând o motivare, şi deci cu atât mai puţin o „motivare temeinică”, decizia este un act nelegal fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din O.G. nr. 121/1998.

Aşadar, decizia este nemotivată şi prin urmare contrară legii.

În plus, văzând nelegalitatea Deciziei şi în raport de dispoziţiile art. 25 alin. (6) din O.G. nr. 121/1998, actele puse la dispoziţia reclamantului nu sunt în măsură să facă dovada cuantumului în care a fost stabilit prejudiciul, ceea ce constituie un alt motiv de nelegalitate.

6. Soluţia instanţei de recurs

Recursul este nefondat.

Recurentul contestă că, în speţă, se poate vorbi de o imposibilitate obiectivă a furnizării datelor necesare emiterii deciziei de imputare, respectiv că unitatea militară a avut posibilitatea de a intra în posesia acelor informaţii timp de 2 ani, astfel încât cererea de repunere în termen nu ar fi trebuit să fie admisă.

Susţinerile recurentului, constată Înalta Curte, sunt nefondate. Potrivit prevederilor art. 6 din Ordinul nr. M. 66/2007 al ministrului apărării referitor la aprobarea Metodologiei privind determinarea stabilirea cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării/instruirii, cheltuielile de întreţinere angajate de către MAN cu persoane aflate în situaţia reclamantului, se comunică de către Academia Tehnică Militară. Prin urmare, şeful unităţii militare putea emite decizia de imputaţie numai în baza datelor furnizate de către instituţia amintită, astfel cum rezultă fără echivoc din prevederile imperative şi inderogabile ale prevederii legale menţionate. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, şeful unităţii militare a întreprins demersuri sistematice atât pentru obţinerea informaţiilor necesare emiterii deciziei de imputaţie, cât şi pentru repunerea în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a respins în două rânduri cererea de repunere în termen, ca prematură, considerând că încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative nu s-a produs procedura urmând as fi reluată după încetarea acesteia. Abia cea de a treia cerere a fost admisă de comisie, prin Decizia nr. 21/CJ/182/2012, din data de 21 martie 2012, iar procedura administrativă a fost reluată prin Ordinul nr. 93 din 14 mai 2012, finalmente, decizia de imputare fiind emisă la 3 august 2012.

Faţă de cele ce preced, este neîndoios că admiterea cererii de repunere în termen a fost pe deplin întemeiată, astfel încât corect a fost admisă. Pe bună dreptate, Comandantul UM "X" Bucureşti a fost repus în termen pentru emiterea deciziei de imputaţie, deoarece din motive pur obiective decizia respectivă nu putea fi emisă decât după primirea informaţiilor solicitate.

Conform recurentului, decizia de imputare este nelegală, întrucât, susţine acesta, a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (3) din O.G. nr, 121/1998, opinie pe care însă instanţa de recurs nu o împărtăşeşte.

În concret, recurentul consideră că termenul (indicat în alin. (1)) pentru efectuarea cercetării administrative nu a fost respectat, pe de o parte, iar pe de altă parte, că a fost convocat tardiv şi nelegal în faţa Comisiei de cercetare administrativă a pagubei, convocare prevăzută la alin. (3) al aceluiaşi text legal.

Sub acest aspect, constată Înalta Curte, pentru motivele arătate în cuprinsul prezentei decizii, referitoare la repunerea în termen, decizia de imputare, contrar celor susţinute de recurent, a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, în condiţiile în care şeful unităţii militare a făcut demersuri sistematice pentru obţinerea datelor care să stea la baza emiterii deciziei, acele informaţii obligatoriu trebuind să fie furnizate de către Academia Tehnică Militară, precum şi că s-a beneficiat de o repunere în termen.

Aşa fiind, convocarea în faţa Comisiei de cercetare administrativă a pagubei nu a fost nici tardivă şi nici nelegală, după cum se susţine în recurs.

O altă critică formulată de către recurent este că decizia de imputaţie a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 121/1998.

Aşa cum a arătat şi prima instanţă, critica privitoare la nemotivare este nefondată, decizia de imputare este suficient motivată, în aşa fel încât destinatarul acesteia, în speţă, domnul A., să poată cunoaşte de ce i-a fost imputată suma de 25.991 RON şi, în consecinţă, să o poată contesta, şi, de asemenea, să poată fi făcut controlul de legalitate al acesteia de către instanţele de judecată. Documentaţia care a stat la baza deciziei de imputare demonstrează elementele avute în vedere la fundamentarea adoptării ei, fiind asigurată posibilitatea reclamantului de a-şi formula apărarea. Bine a reţinut prima instanţă irelevanţa împrejurării că datele pe care s-a fundamentat decizia de imputare i-au fost comunicate reclamantului după formularea contestaţiei, câtă vreme reclamantul a refuzat să se prezinte în faţa Comisiei de cercetare administrativă a pagubei, ceea ce i-ar fi dat posibilitatea să ia cunoştinţă de aceste înscrisuri încă din faza cercetării administrative. Apoi, după cum de asemenea a observat judecătorul fondului, alin. (6) al art. 25, care potrivit reclamantului ar fi fost încălcat la emiterea deciziei, nu conţine nicio prevedere referitoare la conţinutul deciziei, ci doar arată cui îi revine sarcina probei, ceea ce face irelevantă invocarea acestui text legal.

În fine, recurentul învederează că documentaţia pe care s-a fundamentat decizia de imputare nu face dovada cuantumului în care a fost stabilit prejudiciul.

Nici această susţinere nu poate fi primită, constată Înalta Curte. În această chestiune este de observat că recurentul doar afirmă acest lucru, fără a-l demonstra, fără a produce probe în sensul că respectivul calcul este eronat, cum ar fi o expertiză contabilă, probă nesolicitată însă de acesta.

Faţă de cele ce preced, rezultă că recursul formulat de către A. este nefondat, astfel încât va fi respins ca atare, potrivi art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinţei civile nr. 2065 din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2015.

Procesat de GGC - LM