Validity of administrative reassignment and disciplinary sanction for SRI officer under Law No. 80/1995 versus Labor Code limitations

Decizia nr. 1904/2015

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Soluţia instanţei de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/3/2010 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii (în continuare SRI), Serviciul Român de Informaţii - UM ..........., Maior B. - Director al SRI, C. - Prim-adjunct al Directorului SRI, D. - Adjunct al Directorului SRI şi E. - Şef U.M. ..........., anularea Ordinului AP II 0365 din 7 august 2009, respectiv a Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010 precum şi a altor dispoziţii interne conexe acestora, prin care a fost eliberat din funcţie, pus la dispoziţie pe termen de trei luni, sancţionat disciplinar, pe care le consideră netemeinice şi nelegale şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a deţinut, începând cu anul 2002, funcţia operativă de şef sector 1 (general de brigadă) în cadrul UM ... Bucureşti, structură centrală a Serviciului, până în 18 mai 2009, când prin Ordinul AP II nr. 0235 din 19 mai 2009, a fost mutat la UM ........... Bucureşti, cu toate drepturile salariale (soldă de baza, de conducere, sporuri, soldă de merit etc.) avute la fostul loc de muncă anterior subliniat şi pe aceeaşi poziţie de şef sector, funcţie de general de brigadă, dar cu activitate neoperativă.

Totodată, a fost informat că prin Ordinul nr. 0029585 din 16 mai 2009 s-a înfiinţat o comisie de cercetare administrativă asupra activităţii sale depuse în perioada 2006 - mai 2009, fără a i se preciza motivele care au stat la baza demersului menţionat.

A precizat reclamantul că deşi în şedinţa din data de 20 mai 2009, când i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile actelor în cauză, a contestat verbal aceste activităţi, acest fapt însă nu a fost menţionat în nici un proces-verbal.

S-a mai arătat că în urma raportului de cercetare administrativă, s-a emis Ordinul AP II 0300 din 29 iunie 2009, prin care a fost trimis în faţa unui consiliu de judecată pentru cercetarea unor abateri grave reţinute în sarcina sa şi care nu au fost detaliate în fapt şi în drept.

Cu toate că a contestat iniţial documentul adus la cunoştinţă în data de 1 iulie 2009, semnalând existenţa unor vicii procedurale, respectiv neprezentarea faptelor imputate, localizarea în timp şi spaţiu a acestora, valorile afectate şi gradul de pericol social etc., acest demers nu a fost luat în considerare de cei în drept.

Prin Raportul personal din 21 iulie 2009, înaintat spre soluţionare adjunctului directorului SRI, prin intermediul comandantului UM ........... Bucureşti după cum prevăd reglementările militare, reclamantul a semnalat, în fapt şi în drept, existenţa unor vicii de procedură în activitatea consiliului de judecată şi chiar unele abuzuri exercitate asupra sa de reprezentanţii Direcţiei Juridice delegaţi cu instrumentarea dosarului cauzei, dar nu a primit nici un răspuns.

Totodată, a mai arătat reclamantul că prin raport verbal adresat conducerii unităţii a învederat că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, prin faptul că, deşi a solicitat prezenţa unui apărător la momentul studierii dosarului cu două zile înaintea şedinţei de judecată, această solicitare a fost onorată doar în ziua şedinţei, în data de 31 iulie 2009, când consilierul juridic desemnat din oficiu a avut posibilitatea observării dosarului doar timp de 30 minute, neputând să îşi pregătească corespunzător apărarea. Ulterior, după cercetarea disciplinară şi în baza Hotărârii consiliului de judecată nr. 01165096 din 31 iulie 2009, prin care a fost declarat vinovat pentru faptele reţinute ca abateri disciplinare, s-a propus trecerea sa în rezervă.

Prin Ordinul AP II nr. 0365 din 7 august 2009, s-a dispus eliberarea din funcţia deţinută de şef sector şi trecerea pe o poziţie de execuţie, coroborat cu punerea la dispoziţia comandantului unităţii pentru clarificarea unor aspecte incerte constatate de membrii consiliului de judecată, dar fără a se preciza şi perioada acestei ultime dispoziţii.

Reclamantul a susţinut că nu se face vinovat de abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa şi pentru care a fost sancţionat de mai multe ori, fără probaţiune concretă şi efectivă, de către conducerea Serviciului.

Prin comunicarea de sancţionare nu s-a făcut referire la faptele sau abateri disciplinare reţinute în sarcina sa şi nu s-a precizat concret când au fost săvârşite, în ce perioadă bine definită.

De asemenea, a mai arătat reclamantul că are o vechime în munca de 25 de ani, nu a fost sancţionat niciodată şi ca şef de sector, funcţie de conducere deţinută timp de 9 ani, a fost apreciat anual, cu calificativul de "foarte bun", având permanent "soldă de merit" şi în perioada septembrie 2008 - martie 2009 în extenso a obţinut, cu aprobarea conducerii Serviciului şi "soldă de excepţional".

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, reclamantul a arătat că imaginea sa de ofiţer superior în cadrul Serviciului Român de Informaţii, dar şi în mediul civil a fost afectată, urmare a felului în care a fost retrogradat din funcţie şi, ulterior, sancţionat disciplinar.

Prin întâmpinare, pârâtul Serviciul Român de Informaţii a invocat excepţia de necompetenţă materială, excepţia de netimbrare, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Prin Sentinţa civilă nr. 1872 din 6 mai 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/3/CA/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22 iunie 2011, iar la data de 18 noiembrie 2011 pârâtul SRI a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile de netimbrare, de tardivitate a formulării acţiunii împotriva Ordinului AP II nr. 0365 din 7 august 2009 şi excepţia lipsei de interes a acţiunii formulate împotriva Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Prin Încheierea din data de 18 octombrie 2012, Curtea a respins ca neîntemeiate excepţiile de tardivitate şi lipsei de interes, pentru motivele arătate pe larg în considerentele încheierii cu caracter interlocutoriu.

Prin Sentinţa nr. 252 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Ordinul nr. AP II0365 din 7 august 2009, emis de adjunctul directorului SRI, reclamantul a fost eliberat din funcţia de colonel, şef sector I (general de brigadă), în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76 şi 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 şi a propunerii Consiliului de judecată şi aprobării conducerii SRI, prin Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009, potrivit art. 20 alin. (2) din Regulamentul privind Consiliile de judecată.

De asemenea, potrivi pct. II din Ordinul contestat, ţinând cont de natura faptelor pentru care a fost judecat, în temeiul art. 82 lit. a) din Legea nr. 80/1995, ofiţerul a fost pus la dispoziţia unităţii în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la întrunirea de către aceste fapte a elementelor constitutive ale unor infracţiuni.

În cuprinsul propunerii Consiliului de judecată s-au reţinut următoarele abateri: a) lipsa controlului ierarhic operativ curent şi neîndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau în calitate de ofiţer de informaţii; b) abuz în funcţie: efectuarea unor demersuri, în mod nejustificat de natură a aduce atingere libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; ordonarea executării, în mod nejustificat de măsuri specifice activităţii informaţional operative de realizare a securităţii naţionale; purtare abuzivă faţă de subordonaţi şi manifestare de lipsă de respect faţă de superiori şi egali în grad; c) nerespectarea prevederilor legale în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, prin încălcarea reglementărilor interne privind informaţiile clasificate şi copierea informaţiilor clasificate.

A reţinut instanţa de fond că vătămarea reclamantului în raport cu cercetarea disciplinară nu se confirmă.

S-a reţinut că reclamantul a susţinut că a fost informat şi despre Ordinul nr. 0029585 din 16 mai 2009, prin care s-a înfiinţat o comisie de cercetare administrativă asupra activităţii sale depuse în perioada 2006 - mai 2009, fără a i se preciza motivele care au stat la baza demersului menţionat, iar în şedinţa din data de 20 mai 2009, i-au fost aduse la cunoştinţă prevederile actelor în cauză, a contestat verbal aceste activităţi, însă acest fapt nu a fost menţionat în nici un proces-verbal, care să fie supus semnării de către părţile implicate.

De asemenea, reclamantul a mai arătat că în baza raportului de cercetare administrativă, document ce nu i-a fost adus la cunoştinţă, s-a emis Ordinul AP II 0300 din 29 iunie 2009, prin care a fost trimis în faţa unui consiliu de judecată pentru cercetarea unor abateri grave puse în sarcina sa şi care nu au fost detaliate, în fapt şi în drept, conform reglementărilor legale. Cu toate că a contestat iniţial, prin semnarea cu divergenţă a documentului adus la cunoştinţă în data de 1 iulie 2009, semnalând, totodată, existenţa unor vicii procedurale în iniţierea demersului în cauză, prin nerespectarea prevederilor ordinului intern, dar şi a legislaţiei aplicabile în materie, întrucât nu i-au fost prezentate şi descrise faptele pentru care eram incriminat, localizarea în timp şi spaţiu a acestora, valorile afectate şi gradul de pericol social etc., acest demers nu a fost luat în considerare de cei în drept, activitatea în sine continuând, fără clarificarea celor semnalate.

În acest context s-a statuat că reclamantul a recunoscut că i-au fost aduse la cunoştinţă motivele pentru care s-a declanşat cercetarea sa disciplinară; împrejurarea că obiecţiunile sale nu au fost consemnate într-un proces-verbal nu prezintă relevanţă; că i-a fost adus la cunoştinţă raportul de cercetare administrativă, în data de 1 iulie 2009 şi că a formulat contestaţie, semnalând anumite nereguli procedurale, astfel că nu a fost vătămat în drepturile sale prin efectuarea cercetării administrative prealabile.

S-a reţinut că reclamantul a mai susţinut că prin Raportul nr. S/1062980 din 21 iulie 2009, înaintat spre soluţionare adjunctului directorului SRI a semnalat, în fapt şi în drept, existenţa unor vicii de procedură în activitatea consiliului de judecată şi chiar, unele abuzuri exercitate asupra sa de reprezentanţii Direcţiei Juridice delegaţi cu instrumentarea dosarului cauzei, dar nu a primit nici un răspuns în consecinţă.

În opinia instanţei, Consiliul de judecată a analizat rapoartele întocmite de către reclamant, pe care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, reclamantul având posibilitatea să se adreseze instanţei de contencios administrativ, invocând aceste neregularităţi, însă, în faţa instanţei, reclamantul a vorbit la modul general de anumite abuzuri exercitate asupra sa de către reprezentanţii Direcţiei Juridice, fără să arate în concret ce fel de abuzuri au fost exercitate asupra sa.

Împrejurarea că reclamantului nu i s-ar fi permis angajarea unui avocat decât în ziua şedinţei de judecată, nu reprezintă un motiv de nulitate. Conform celor afirmate de reclamant în data de 31 iulie 2009, consilierul juridic desemnat din oficiu a avut posibilitatea consultării dosarului, semnalând în plenul consiliului de judecată faptul că există vicii de procedură în instrumentarea cauzei.

Prin urmare, reclamantului i s-a respectat dreptul la apărare şi din punct de vedere al acordării asistenţei juridice, iar în ipoteza în care viciile de procedură nu au fost semnalate din lipsă de timp, puteau fi reiterate pe calea acţiunii în instanţă, lucru ce nu s-a întâmplat, reclamantul limitându-se la aprecieri cu caracter general.

Aspectele legate de faptul că deşi a solicitat o audienţă şi aceasta s-a aprobat, fiind întrebat despre diverse activităţi derulate de subordonaţi şi alte persoane din cadrul fostei unităţi în care a activat ca şef de sector, instanţa a reţinut că nu prezintă relevanţă şi nu au legătură cu legalitatea actelor administrative contestate.

Susţinerea că în toate ordinele şi comunicările emise de către conducerea Serviciului nu a fost indicată calea de atac, instanţa competentă şi nici termenul de depunere a contestaţiei, nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute a actelor în cauză, reclamantul trebuind să dovedească o vătămare, or, în contextul în care a urmat procedura administrativă specifică prealabilă şi s-a adresat în termen instanţei de contencios administrativ, nu s-a reţinut o vătămare în drepturile sale, din acest punct de vedere.

Prin Comunicarea nr. 0193032 din 7 aprilie 2010 emisă de pârât, reclamantul a fost sancţionat cu „9 zile consemnare”, în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, având în vedere Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009 a preşedintelui Consiliului de judecată cu privire la abaterile disciplinare reţinute în sarcina reclamantului în hotărârea adoptată şi Concluziile Corpului de Control al Direcţiei de Securitate Internă nr. 02030842 din 4 martie 2010; nr. 02060478 din 3 martie 2010 şi nr. 01623004 din 3 martie 2010.

S-a arătat că reclamantul a susţinut că prin Comunicarea de sancţionare nu s-a făcut referire la ce fapte sau abateri disciplinare au fost puse în sarcina sa şi nu s-a precizat concret când au fost săvârşite, în ce perioadă bine definită, astfel încât dacă ar fi reţinute în sarcina sa, s-ar încălca practic legea, dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. muncii, iar termenul de 6 luni a fost împlinit cel puţin de la data de 19 noiembrie 2009 astfel că şi în cazul în care aceste fapte ar fi real dovedite, acestea sunt, totuşi, prescrise.

Instanţa de fond a statuat că în cuprinsul actului administrativ, deşi nu sunt redate în concret faptele, s-a făcut trimite la actele premergătoare în care aceste fapte sunt consemnate, astfel că nu a fost reţinută nemotivarea actului administrativ din acest punct de vedere.

Având în vedere dispoziţiile speciale aplicabile cadrelor militare, a apreciat instanţa că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii referitoare la prescripţie ci actele normative şi regulamentare cu caracter special aplicabile personalului din cadrul SRI.

S-a constatat că executarea unui act administrativ nu este o chestiune ce priveşte legalitatea emiterii acestuia, astfel încât nu prezintă relevanţă susţinerea că pârâta a pus în aplicare Ordinul AP II nr. 0365 din 7 august 2009 începând cu data emiterii acestuia şi nu cu data aducerii la cunoştinţa sa, adică 19 august 2009.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei nr. 252 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, comunicată la 11 iunie 2013, au declarat recurs A. şi Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară "X" Bucureşti - Oficiul Juridic împotriva Încheierii din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Recurentul-reclamant a invocat ca temei legal al recursului, dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., invocând critici pe care însă nu le-a structurat în raport cu motivele de recurs menţionate.

Din cuprinsul recursului formulat rezultă că recurentul-reclamant, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată nu este motivată în conformitate cu cerinţele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind menţionate considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate apărările/cererile referitoare la repunerea în situaţia anterioară emiterii actelor contestate, cheltuielile de judecată şi judecarea cauzei în şedinţă secretă.

De asemenea, a arătat că hotărâre nu s-au făcut referiri la probele administrate şi aceasta cuprinde motive contractorii.

Se aduc critici şi în ceea ce priveşte consemnările eronate din Încheierea din 15 ianuarie 2013.

Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut, în esenţă, că judecătorul s-a aflat în confuzie în înţelegerea cauzei atât în ceea ce priveşte succesiunea faptelor şi a înţelegerii criticilor formulate cu referire la legalitatea actelor contestate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea actelor contestate, susţinând netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei recurate prin care i-a fost respinsă acţiunea.

S-a menţionat, în esenţă, că actele contestate nu îndeplinesc condiţiile de formă, fiind şi nemotivate.

Astfel, în mod eronat instanţa de fond, făcând referire/expunând în mod nepermis abaterile reţinute în sarcina sa de Consiliul de judecată, a statuat că nu se poate reţine o nemotivare a acestora şi implicit vătămarea sa.

Referindu-se la Ordinul nr. AP II 0365 din 7 august 2009, recurentul a susţinut că în mod eronat au fost indicate în cuprinsul acestuia dispoziţiile art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995. În opinia sa acest ordin are valoarea aplicării unei sancţiuni disciplinare, respectiv „retrogradarea din funcţie” şi nu a unei decizii administrative unilaterale de „eliberarea din funcţie”.

În raport de calificativele „foarte bun şi „bun”, obţinute anterior emiterii ordinului, nu se justifică reţinerea unui management defectuos în sarcina sa şi dezinteres în îndeplinirea sarcinilor/atribuţiilor de serviciu.

Măsura punerii la dispoziţie nu s-a aplicat în conformitate cu dispoziţiile art. 82 lit. a) din Legea nr. 80/1995.

Privitor la Comunicarea nr. 019032 din 7 aprilie 2010, prin care i s-a adus la cunoştinţă sancţiunea disciplinară de 9 zile consemnare, sancţiune prevăzută de art. 33 din Legea nr. 80/1995, s-a susţinut că aceasta i-a fost aplicată la circa 9 luni de la data luării la cunoştinţă de cei în drept de abaterile reţinute în sarcina sa, fiind prescrisă aplicarea acesteia în raport cu prevederile art. 252 din Legea nr. 53/2003.

A fost invocată nelegalitatea sancţiunii disciplinare şi din perspectiva modului efectiv de punere în executare.

Recurentul a arătat că sancţiunea aplicată, deşi a fost prevăzută de art. 33 din Legea nr. 80/1995, ar fi trebuit să fie reglementată conform art. 34 din aceeaşi lege printr-un act normativ intern cu caracter public, nu secret.

A arătat şi faptul că aplicarea acesteia a avut consecinţe în ceea ce priveşte libertatea individuală, libera circulaţie, viaţă intimă, familială şi privată.

Astfel, recurentul a susţinut că sancţiunea disciplinară aplicată - „consemnare” - este de natură a încălca drepturile şi libertăţile prevăzute şi protejate de normele constituţionale şi convenţionale, precum şi Legea nr. 345/2004.

Recurentul a susţinut şi încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că actele contestate nu puteau intra sub incidenţa clasificării, că nu a avut acces la documentele secrete pe parcursul judecării cauzei în fond, existând îndoieli asupra independenţei judecătorului care este deţinător al certificatului ORNIS, emis şi cu avizul SRI.

Intimatul Serviciul Român de Informaţii a formulat recurs împotriva Încheierii din 18 octombrie 2012, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi respingerea capătului de cerere privind anularea Ordinului AP nr. 0365 din 7 august 2009 ca tardiv formulat şi a capătului de cerere privind anularea Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010, ca lipsit de interes.

În motivarea recursului, în esenţă, s-a susţinut că Ordinul nr. AP II0365 din 7 august 2009, prin care reclamantul a fost trecut pe o poziţie de execuţie reprezintă o decizie administrativă, de natură managerială, pentru un management defectuos, nefiind emis ca o sancţiune disciplinară, iar în ceea ce priveşte faptele pentru care a fost judecat de către Consiliul de judecată, s-a arătat că acestea urmau să fie clarificate şi sub aspect penal, fără a se fi luat o decizie în privinţa lor.

Se arată că plângerii prealabile împotriva ordinului i s-a răspuns prin Comunicarea nr. 01043423 din 17 septembrie 2009, astfel că formularea cererii de chemare în judecată la 6 iulie 2010 este tardivă în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul nu a dovedit motive temeinice pentru nerespectarea acestui termen.

Cu privire la lipsa de interes a acţiunii formulate împotriva Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010, s-a susţinut că, în raport de prevederile art. 66 alin. (1) din Regulamentul disciplinei militare emis de Ministerul Apărării Naţionale, de faptul că sancţiunea a fost aplicată la 7 aprilie 2010, în prezent este radiată, orice efect al acesteia a încetat, aceasta nu mai există.

Recurentul-reclamant la 10 octombrie 2014, a formulat cerere completatoare a recursului prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi pe fond admiterea acţiunii, anularea actelor atacate, repunerea în situaţia anterioară emiterii acestora, inclusiv sub aspectul restituirii sumelor reprezentând 10 luni solda pentru funcţia de general de brigadă august 2009 - mai 2010, 7 luni recalculare şi majorare pensie iunie - decembrie 2010, precum şi diferenţa de salarii compensatorii calculate la solda din luna mai 2010, obligarea pârâţilor la 400.000 euro reprezentând prejudicii morale şi la cheltuieli de judecată, reiterând argumentele expuse în cuprinsul cererii de recurs.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de SRI, solicitând respingerea acestuia, fiind susţinută legalitatea Încheierii din 18 octombrie 2012 şi combătute criticile intimatului.

În esenţă, s-a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea fiind formulată în termen. De asemenea, are un interes legitim personal şi direct în ceea ce priveşte anularea comunicării.

Serviciul Român de Informaţii a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, combătând criticile şi apărările expuse în cuprinsul căii de atac şi susţinând legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate în cauză de instanţa de fond, care respectă cerinţele legale referitoare la motivare.

În esenţă, s-a arătat că în contextul în care prin hotărârea recurată a fost respinsă acţiunea principală, nu se mai impunea analiza cererilor derivate/subsecvente şi cu atât mai puţin admiterea lor.

S-a susţinut că nu sunt fondate criticile recurentului sub nici un aspect, actele atacate fiind emise cu respectarea condiţiilor de formă şi a dispoziţiilor legale incidente. De asemenea, sunt nefondate apărările din perspectiva încălcării unor prevederi ale normelor constituţionale şi convenţionale.

Recurentul-reclamant şi recurentul-intimat au depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

3. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, analizând recursurile formulate, apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la recursul formulat de SRI împotriva Încheierii din 18 octombrie 2012, prin care au fost respinse excepţiile tardivităţii acţiunii şi a lipsei de interes invocate de acest recurent, instanţa de recurs reţine că încheierea recurată este temeinică şi legală.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, acţiunea reclamantului împotriva Ordinului AP II 0365 din 7 august 2009, comunicat la 19 august 2009 a fost formulată la 6 august 2010.

Necontestat este că în legătură cu acest ordin, recurentul-reclamant a făcut mai multe demersuri/rapoarte emitentului, începând cu Raportul din 21 august 2009 la care a primit răspuns prin intermediul Comunicării nr. 01043423 din 17 septembrie 2009, referitor la care instanţa de fond a reţinut că s-a comunicat foarte sumar că eliberarea din funcţie nu a fost disciplinară şi că nu s-a finalizat cercetarea întreprinsă împotriva sa.

Totodată, au urmat alte demersuri ale reclamantului având ca scop revocarea ordinului în cadrul procedurii prealabile reglementată de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Această procedură a fost instituită în ceea ce-l priveşte pe cel vătămat, ca o şansă pentru ocrotirea dreptului sau interesului legitim pe cale administrativă, prin revocarea actului, evitându-se sesizarea instanţei judecătoreşti.

Autoritatea pârâtă, ulterior datei de 17 septembrie 2009 întreţinând corespondenţă cu reclamantul prin comunicările/răspunsurile la rapoartele acestuia, nu a tranşat clar, ferm şi fără echivoc, care este poziţia sa faţă de solicitările adresate, astfel că aceste împrejurări se încadrează în motive temeinice.

Prin urmare, va fi confirmată soluţia instanţei de fond care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a respins excepţia tardivităţii acţiunii ca neîntemeiată, constatând că aceasta a fost introdusă în termenul de 1 an de la data luării la cunoştinţă a actului contestat.

Deci, în mod corect a fost soluţionată excepţia tardivităţii acţiunii împotriva Ordinului AP II0365 din 7 august 2009.

În altă ordine, în mod corect a fost soluţionată şi excepţia lipsei de interes invocată în cauză, întrucât, astfel cum judicios a reţinut instanţa de fond, reclamantul are interes în a contesta şi dovedi nelegalitatea aplicării sancţiunii disciplinare, inclusiv din perspectiva despăgubirilor solicitate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul formulat de SRI, ca nefondat.

Analizând recursul recurentului-reclamant în raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat, este nefondat.

Analizând sentinţa recurată, se reţine că instanţa de fond a prezentat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în raport de actele/probele aflate la dosar care au format convingerea instanţei, fiind respectate cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., acestea conducând către soluţia pronunţată.

Soluţia de respingere a acţiunii, evident, vizează atât capetele principale cât şi cele derivate.

Considerentele expuse de instanţă pentru soluţia pronunţată, au vizat atât cererea principală de anulare a actelor contestate cât şi cererile derivate, astfel că în contextul în care cererea principală a fost considerată neîntemeiată şi respinsă, nu se mai impunea analiza solicitărilor privind repunerea în situaţia anterioară, despăgubiri şi cu atât mai puţin, admiterea acestora.

Întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă, este evident că în temeiul art. 274 C. proc. civ. nu se puteau acorda cheltuieli de judecată reclamantei.

Referitor la aspectele invocate în sensul că nu s-a dat curs solicitării judecării cauzei în şedinţă secretă, se reţine că modul de desfăşurare a şedinţei de judecată nu are înrâurire asupra soluţiei pronunţată şi recurată în cauză, care are un alt obiect în raport de care se cenzurează legalitatea hotărârii recurate, nefiind învestită instanţa cu o cerere privind vătămarea reclamantului urmare a publicităţii şedinţelor de judecată.

În ceea ce priveşte erorile materiale sau de redactare strecurate în încheiere/hotărâre, recurentul avea la îndemână alte mijloace procedurale legale pentru a solicita îndreptarea acestora. Oricum, aspectele invocate nu prezintă relevanţă din perspectiva recursului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat, este nefondat.

Analizând sentinţa recurată se constată că instanţa de fond nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor contestate, prin interpretarea greşită a acestora. Aceasta a analizat şi s-a pronunţat cu privire la actele indicate/contestate de reclamant prin acţiune, respectiv Ordinul AP II 0365 din 7 august 2009 şi Comunicarea nr. 019032 din 7 aprilie 2010. Faptul că poziţia recurentului în calificarea acestor acte este alta decât cea corect reţinută de prima instanţă nu poate conduce la reţinerea ca fondat a acestui motiv de recurs.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant este nefondat.

Astfel cum s-a reţinut la pct. 1 al prezentei decizii, reclamantul a solicitat anularea Ordinului APII nr. 0365 din 7 august 2009 şi a Comunicării nr. 0193032 din 7 aprilie 2010, repunerea în situaţia anterioară, despăgubiri în cuantum de 50.000 euro şi cheltuieli de judecată.

Prin Ordinul AP II nr. 0365 din 7 august 2009, emis în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76 şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, reclamantul a fost eliberat din funcţia de şef sector şi numit pe acelaşi profil în funcţia de ofiţer 1, nivel I, la acelaşi sector, pe o funcţie de execuţie, fiind pus la dispoziţie în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la întrunirea de către faptele reţinute în sarcina sa a elementelor constitutive ale unor infracţiuni prevăzute de legea penală, care ar impune sesizarea organelor de urmărire penală.

Prin Comunicarea nr. 0193032 din 7 aprilie 2010 emisă de pârât, reclamantului a fost înştiinţat că a fost sancţionat cu „9 zile consemnare”, în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, având în vedere Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009 al preşedintelui Consiliului de judecată cu privire la abaterile disciplinare reţinute în sarcina reclamantului şi hotărârea adoptată, Concluziile Corpului de Control al Direcţiei de Securitate Internă nr. 02030842 din 4 martie 2010; 02060478 din 3 martie 2010 şi nr. 01623004 din 3 martie 2010.

Deci aceste acte au fost contestate în principal în prezenta cauză, solicitându-se anularea lor de către reclamant.

Având în vedere funcţia/calitatea reclamantului, respectiv, cadru-militar, în sensul art. 1 din Legea nr. 80/1995, în temeiul căreia au fost emise şi actele contestate, se impune a menţiona că litigiului dedus judecăţii îi sunt incidente dispoziţiile primare speciale ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările ulterioare.

Criticile referitoare la greşita apreciere asupra condiţiilor de formă şi motivarea, ce trebuiau îndeplinite de actele contestate, în special a actului ce priveşte sancţiunea disciplinară, sunt nefondate.

De altfel, problema motivării actelor administrative trebuie analizată în legătură cu vătămarea persoanelor destinatare ale acestor acte, care trebuie să-şi evalueze drepturile şi interesele legitime eventual încălcate prin aceste acte în deplină cunoştinţă asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept avute în vedere de autoritatea publică la emiterea lor.

Se constată că recurentul-reclamant, deşi a susţinut nemotivarea actelor contestate, nici la instanţa de fond şi nici la instanţa de recurs nu a indicat/dovedit vreo vătămare în raport de acest fapt.

Cunoaşterea faptelor imputate nu poate fi pusă la îndoială. Atât din cuprinsul/expunerea cererii de chemare în judecată cât şi al celorlalte cereri formulate de reclamant rezultă că acesta a cunoscut atât actele atacate cât şi actele premergătoare, că i-au fost aduse la cunoştinţă, că a participat în mod direct la procedura disciplinară derulată, astfel că nu se poate reţine susţinerea că nu a avut cunoştinţă de faptele pentru care a fost cercetat şi sancţionat.

De asemenea, în perioada cât a fost ofiţer activ şi a fost derulată procedura disciplinară, reclamantul a avut acces la documentele clasificate, fiindu-i aduse la cunoştinţă faptele imputate, aspect care se constată de instanţă, inclusiv din înscrisurile ataşate dosarului ca documente secrete, care cuprind semnătura şi data când au fost aduse la cunoştinţa acestuia.

Mai mult, în cuprinsul Hotărârii Consiliului de judecată din 31 iulie 2008, sunt descrise/menţionate abaterile reţinute în sarcina sa, fiind necontestat de reclamant că a avut cunoştinţă de acestea, sub semnătură.

Este necontestat că actele atacate fac trimitere la actele premergătoare în care sunt consemnate faptele, că recurentului-reclamant acestea i-au fost aduse la cunoştinţă, astfel că în mod corect instanţa de fond a statuat că nu se poate reţine nemotivarea lor.

În altă ordine, deşi s-a susţinut de reclamant că nu şi-a putut exercita pe deplin dreptul la apărare, având în vedere timpul scurt avut la dispoziţie de apărătorul său la momentul derulării procedurii disciplinare, nici la judecata pe fond şi nici în recurs acesta nu a indicat/dovedit în ce a constat vătămarea sa în raport cu acest fapt, care au fost elementele apărării care nu au putut fi valorificate.

De asemenea, reclamantul a avut posibilitatea să-şi exercite pe deplin dreptul la apărare sub toate aspectele, având pe deplin cunoştinţă de toate faptele imputate, menţionate şi în cuprinsul hotărârii recurate, sub rezerva criticilor acestuia. Însă, se constată că acesta s-a mărginit a reitera aceleaşi fapte petrecute anterior, invocând chestiuni generale, fără conţinut concret.

Reclamantul, deşi a susţinut că nu s-a menţionat calea de atac în cuprinsul acestor acte, a exercitat însă toate demersurile legale administrative şi la instanţă.

În consecinţă, în mod judicios prima instanţă a reţinut că sunt neîntemeiate criticile reclamantului cu privire la aceste aspecte.

Referitor la criticile prin care s-a susţinut că este netemeinică şi nelegală soluţia care a vizat cererea privind anularea Ordinului AP II nr. 0365 din 7 august 2009, instanţa de recurs reţine că acestea sunt nefondate.

Atât în cuprinsul cererii de recurs, întemeiată de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. cât şi la judecarea acestuia, aspectele de nelegalitate şi neconstituţionalitate au fost formulate/înfăţişate ca apărări de fond, nu ca veritabile excepţii de nelegalitate sau neconstituţionalitate, având ca temei dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv Legea nr. 47/1992.

În esenţă, recurentul a susţinut că în mod eronat au fost indicate în cuprinsul acestuia dispoziţiile art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, întrucât, în opinia sa acest ordin are valoarea aplicării unei sancţiuni disciplinare, respectiv „retrogradarea din funcţie” şi nu a unei decizii administrative unilaterale.

Ordinul nr. AP II 0365 din 7 august 2009 a fost emis în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 şi a Raportului preşedintelui Consiliului de judecată nr. 01165097 din 3 august 2008, reclamantul fiind eliberat din funcţia de şef sector 1 (general de brigadă), activitate neoperativă şi numit pe acelaşi profil în funcţia de ofiţer 1, nivel 1, la acelaşi sector, funcţie executivă.

Este real că această situaţie a avut efecte în ceea ce priveşte drepturile salariale ale acestuia şi schimbarea pe o funcţie de execuţie.

În baza aceluiaşi ordin, în temeiul art. 82 lit. a) din Legea nr. 80/1995, a fost pus la dispoziţie în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la întrunirea de către faptele reţinute în sarcina sa a elementelor constitutive ale unor infracţiuni prevăzute de legea penală care ar impune sesizarea organelor de urmărire penală.

Necontestat este faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum şi a regulamentelor interne ce stabilesc organizarea şi funcţionarea consiliilor de judecată, prin ordin al adjunctului directorului Serviciului Român de Informaţii, reclamantul a fost trimis în faţa consiliului de judecată.

Urmare a cercetărilor efectuate în cadrul consiliului de judecată au fost relevate aspecte şi atitudini din activitatea ofiţerului ce au fost catalogate în registrul unui management defectuos, fapt ce putea genera prejudicii activităţii desfăşurate sub conducerea sa.

Faptele reţinute ca abateri de către Consiliul de judecată în sarcina sa au fost menţionate în Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009 şi în Hotărârea Consiliului de judecată din 31 iulie 2009, adusă la cunoştinţa reclamantului sub semnătura acestuia, fiind propusă trecerea sa în rezervă, fără însă a i se da curs.

De asemenea, şi martorul propus de reclamant şi audiat la instanţa de fond, F. a confirmat existenţa disfuncţionalităţilor apărute în anul 2009 în managementul activităţii structurii organizatorice coordonate de acesta.

În acest context a intervenit schimbarea din funcţie a reclamantului A., fiind emis Ordinul nr. AP II 0365 din 7 august 2009, în temeiul dispoziţiilor art. 74 alin. (1), art. 76, 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, care prevăd următoarele:

„art. 74 alin. (1) - Încadrarea ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în funcţii, se face ţinând seama de nevoile forţelor armate, de competenţa şi conduita morală ale acestora.

art. 76 - Mutarea cadrelor militare în activitate dintr-o unitate în altă, precum şi schimbarea din funcţii în cadrul aceleiaşi unităţi se efectuează o singură dată pe an, cu excepţia situaţiilor deosebite stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.

art. 78 alin. (1) - Numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie în unităţile militare, cu excepţia funcţiilor publice în care numirea se face potrivit legii, se fac în timp de pace şi în timp de război, conform competenţelor stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale”.

Aceste dispoziţii sunt cuprinse în Cap. VI din Legea nr. 80/1995 - „Aprecierea, încadrarea şi promovarea în funcţie a cadrelor militare”, fiind incidente inclusiv ofiţerilor, cărora li se întocmesc aprecieri de serviciu conform acestor prevederi legale periodic sau în cazuri anume stabilite.

Rezultă din cuprinsul prevederilor art. 76 alin. (1) şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, că este permisă schimbarea din funcţie în cadrul aceleiaşi unităţi o singură dată pe an, de persoanele cu competenţe atribuite în acest sens.

Prin urmare, prin Ordinul nr. AP II 0365 din 7 august 2009, în cazul reclamantului, a intervenit deci o schimbare din funcţie în sensul art. 76 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, fiind fără relevanţă termenii de „eliberare din funcţie”; „numire în funcţie”, utilizaţi în cuprinsul ordinului contestat, aceasta fiind dispusă în contextul aprecierii activităţii celui în cauză, conform dispoziţiilor legale menţionate şi citate anterior.

Este evident că schimbarea din funcţie nu echivalează cu o sancţiune disciplinară, respectiv retrogradarea, cum eronat a susţinut recurentul.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, temeiul ordinului atacat nu a fost art. 81 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995, iar intimatul a precizat constant că schimbarea din funcţie a reprezentat o măsură administrativă apărută ca o necesitate în asigurarea unui management care să evite vulnerabilizarea activităţii ce se desfăşura sub comanda reclamantului şi nu o sancţiune disciplinară.

De asemenea, ipoteza avută în vedere de aceste dispoziţii nu se regăseşte în cauza de faţă, căreia îi sunt incidente dispoziţiile reţinute/indicate în mod corect de autoritatea pârâtă în actul contestat.

Mai mult, este necontestat că nu s-a dat curs propunerii Consiliului de disciplină de trecere în rezervă a reclamantului, nefiindu-i aplicată nicio altă sancţiune disciplinară până la cea contestată în cauză.

Acesta nu a înfăţişat o altă situaţie de fapt faţă de cea prezentată de intimat, în sensul că în ceea ce priveşte stabilirea unei sancţiuni pentru abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa, era necesar ca înainte de aplicarea unei sancţiuni disciplinare să se stabilească mai întâi dacă aceste fapte pot contura elementele constitutive ale unor infracţiuni, situaţie în care răspunderea disciplinară nu mai era posibilă, legea instituind obligaţia de sesizare a organelor de urmărire penală în vederea angajării răspunderii penale a făptuitorului.

În concluzie, temeiul legal al ordinului contestat este corect, ordinul atacat şi măsura de schimbare din funcţie, fiind temeinice şi legale, în raport cu dispoziţii legale reţinute/indicate, fiind nefondate toate criticile recurentului.

Nici criticile recurentului cu referire la măsura punerii la dispoziţie nu se confirmă.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995 rezultă că acestea se aplică în cazul încadrării sau trecerii în rezervă a ofiţerilor vizaţi.

Deci, aceste prevederi se aplică inclusiv situaţiilor ce vizează şi o eventuală trecere în rezervă, după finalizarea cercetărilor sub toate aspectele nu doar pentru încadrarea ofiţerilor puşi la dispoziţie, cum eronat a susţinut recurentul în privinţa căruia a intervenit o schimbare din funcţie, astfel cum s-a reţinut anterior.

Legea nu introduce vreo restricţie cu privire la problemele ce urmează a fi clarificate în perioada în care cadrul militar se află pus la dispoziţie. De asemenea, nu putea fi exclusă clarificarea/evaluarea unor potenţiale fapte din sfera ilicitului penal.

În continuare, instanţa de recurs, analizând criticile care vizează nelegalitatea Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010, apreciază că acestea sunt nefondate.

Aspectele invocate de recurent referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de formă în mod corect au fost soluţionate de instanţa de fond.

Instanţa de recurs a expus anterior considerentele pentru care a confirmat cele reţinute de prima instanţă asupra acestor aspecte, astfel că nu se mai impune reluarea acestora. De altfel, instanţa de fond în mod corect a reţinut îndeplinită cerinţa descrierii faptei, întrucât modalitatea aleasă, prin trimitere la actele premergătoare nu poate fi exclusă, fiind esenţial ca aceste acte să asigure cunoaşterea faptelor pentru a se putea exercita apărarea în raport de acestea, or, reclamantul a cunoscut aceste fapte atât la momentul derulării procedurii disciplinare, fiindu-i adusă la cunoştinţă şi hotărârea Consiliului de judecată cu referire la aceste fapte.

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile care vizează inclusiv nerespectarea dispoziţiilor H.G. nr. 1344/2007, dispoziţiile Legii nr. 53/2003 nefiind aplicabile cauzei.

Raporturile juridice în care este implicat personalul militar sunt guvernate în principal de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 80/1995, statutele şi regulamentele interne, iar în cazul în când normele speciale nu acoperă anumite situaţii se completează cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999, republicată, modificată şi completată, respectiv, în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor disciplinare, însă nu şi cu dispoziţiile Codului muncii cum eronat a susţinut recurentul.

Dispoziţiile art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 prevăd că sancţiunile disciplinare se aplică în termen de 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii.

În raport de aceste dispoziţii, de faptul că sesizarea s-a făcut prin Ordinul AP II 0300 din 29 iunie 2009, astfel cum a arătat şi recurentul, de data aplicării sancţiunii disciplinare „consemnare” la 7 aprilie 2010, nu se poate reţine prescrierea dreptului de a aplica sancţiunea.

Sancţiunea „consemnare” a fost aplicată reclamantului în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, fiind dispusă prin Ordinul de zi din 7 aprilie 2010 şi comunicată prin actul contestat, sub semnătura acestuia.

Toate argumentele recurentului legate de punerea în executare/executarea în concret a sancţiunii disciplinare nu prezintă relevanţă asupra legalităţii acesteia, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Mai mult, nu a fost dovedit că reclamantul a contestat în vreun fel ordinele de zi prin care executarea sancţiunii a fost suspendată şi reluată apoi executarea, care i-au fost aduse la cunoştinţă, sub semnătură, fapt ce rezultă din înscrisurile ataşate dosarului.

Instanţa de recurs apreciază că sunt nefondate şi criticile formulate de recurentul-reclamant în sensul că sancţiunea consemnării a fost aplicată ilegal, întrucât la data aplicării ei această sancţiune nu mai era reglementată, iar Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul nr. M26 din 6 martie 2009, a abrogat prevederile R.G.-3, Regulamentul disciplinei militare.

Conform art. 118 din Constituţia României, statutul cadrelor militare, sub aspectul tuturor îndatoririlor şi drepturilor acestora se stabilesc prin lege organică.

După cum s-a reţinut şi anterior, Legea organică incidentă în speţă este Legea nr. 80/1995, care în cuprinsul art. 33 prevedea posibilitatea aplicării sancţiunii de consemnare, la momentul când această sancţiune a fost aplicată reclamantului.

Potrivit art. 34 din aceeaşi lege, sancţiunile disciplinare se aplică potrivit regulamentelor militare, deci şi a regulamentelor SRI, un astfel de regulament fiind adoptat prin Ordinul S/1163 din 15 iunie 2008, fapt confirmat chiar de recurent. Aspectele referitoare la acest ordin înfăţişate de recurent exced cadrului procesual al cauzei de faţă şi nu pot fi analizate.

Ordinul nr. M26 din 6 martie 2009 la care a făcut referire reclamantul, nu se aplică personalului Serviciului Român de Informaţii, ci doar structurilor din M.Ap.N., astfel cum s-a prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 1 al Regulamentului disciplinei militare aprobat prin acest ordin, potrivit cărora: „Regulamentul disciplinei militare precizează modalităţile de implementare a disciplinei militare la toate structurile din M.Ap.N. şi competenţele comandanţilor de acordare a recompenselor şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare tuturor militarilor ce săvârşesc abateri disciplinare”.

Eliminarea sancţiunii de consemnare din categoria sancţiunilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 80/1995, a avut loc prin modificările aduse de pct. 8 al art. 1 din Legea nr. 53/2011, deci ulterior aplicării sancţiunii reclamantului.

În concluzie, sancţiunea aplicată reclamantului este legală, fiind prevăzută la data aplicării ei de art. 33 din Legea nr. 80/1995 şi de dispoziţiile interne ce reglementau modul de stabilire şi sancţionare a abaterilor disciplinare pentru cadrele militare din SRI pe care, inclusiv acesta le-a indicat, respectiv Ordinul S/1163 din 15 iunie 2008, al cărui conţinut îi era cunoscut, chiar dacă era clasificat, acesta având acces la aceste documente, cât a fost în funcţie.

De altfel, toate apărările recurentului nu au fost axate pe aspecte de fond referitoare la faptele care au dus la aplicarea sancţiunii, nefiind făcută vreo dovadă care să le infirme.

Susţinerile recurentului în sensul că sancţiunea „consemnare”, deşi menţionată în art. 33 din Legea nr. 80/1995, fusese abrogată tacit încă din anul 2004, şi implicit nu-i mai putea fi aplicată în 2010 nu este întemeiată.

Este adevărat că prin Legea nr. 345/2004 a fost aprobată retragerea rezervei formulate de România la art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, fiind şi rămânând abrogate dispoziţiile Decretului Consiliului de Stat nr. 976/1968 privind sancţiunea disciplinară cu arest pentru militari, însă acest fapt nu are relevanţă asupra cauzei de faţă.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 345/2004, textul rezervei are următorul cuprins în Anexă: „Art. 5 din Convenţie nu va împiedica aplicarea de către România a dispoziţiilor art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968, care reglementează sistemul disciplinar militar, cu condiţia ca durata privării de libertate să nu depăşească termenele prevăzute de legislaţia în vigoare. Art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968 prevede: «Pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, comandanţii sau şefii pot aplica militarilor sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile»”.

În expunerea de motive a Decretului nr. 976/1968, se prevedea că sancţiunea cu arest este „în scopul respectării cu fermitate a disciplinei militare, precum şi al reeducării militarilor care au săvârşit abateri, fără caracter penal, de la regulile disciplinei militare, este necesar ca acestora să li se poată aplica, de către comandanţi sau şefi, sancţiunea disciplinară cu arest”.

De asemenea, dispoziţiile art. 1 - 3 ale aceluiaşi decret prevedeau: „Art. 1 - Pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, comandanţii sau şefii pot aplica militarilor sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile. Art. 2 - Dacă fapta săvârşită constituie şi infracţiune, sancţionarea disciplinară potrivit art. 1 nu exclude aplicarea legii penale. Art. 3 - Modul de aplicare şi de executare a sancţiunii prevăzute la art. 1 se stabileşte, după caz, de ministrul forţelor armate, de preşedintele Consiliului Securităţii Statului sau de ministrul afacerilor interne”.

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziţii că rezerva viza sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile aplicată militarilor pentru nerespectarea disciplinei militare şi reeducarea acestora în cazul săvârşirii abaterilor fără caracter penal printr-o procedură stabilită de ministrul forţelor armate, însă, reclamantul nu intră în categoria militarilor vizaţi de Decretul nr. 976/1968 şi cărora li se putea aplica sancţiunea arestului până la 15 zile, acesta fiind ofiţer SRI.

Mai mult recurentului nu i-a fost aplicată sancţiunea arestului prevăzut de acest decret.

În ceea ce priveşte aspectele relevate de recurent, cu referire la încălcarea art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, se reţine că acestea sunt neîntemeiate întrucât atât reclamantul, după trecerea în rezervă cât şi apărătorul acestuia, puteau efectua demersurile necesare prevăzute de lege pentru a obţine autorizarea accesului la aceste documente.

Este adevărat că pe parcursul judecării cauzei reclamantul nu a mai avut acces la documentele clasificate, ataşate dosarului, însă, se constată că acesta a avut acces în perioada cât a fost ofiţer activ, cât şi în cadrul derulării cercetării şi procedurii disciplinare, fiind asistent şi de un apărător, iar unele i-au fost aduse la cunoştinţă sub semnătură şi dată, astfel că nu se poate susţine necunoaşterea acestora şi implicit încălcarea art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, cu referire la exercitarea dreptului la apărare.

De asemenea, dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, nu s-a dovedit că au fost constatate neconstituţionale.

Pe de altă parte, atât doctrina cât şi jurisprudenţa CEDO au statuat în mod constant că nedivulgarea unor elemente a dosarului este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care unele probe pot să nu fie comunicate apărării din raţiuni de interes public întrucât dreptul la informaţie nu este unul absolut (exemplu: cazul Rowe and Davis vs. United Kingdom, 16 februarie 2000, cauza Fitt c. Regatul Unit al Marii Britanii din 16 februarie 2000) .

Cu privire la aspectele referitoare la imparţialitatea judecătorului fondului, recurentul putea uza de alte mijloace legale prevăzute de dispoziţiile art. 27 şi urm. C. proc. civ., astfel că cele relevate nu pot fi analizate în calea de atac formulată.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, apreciază ca legală şi temeinică soluţia instanţei de fond, urmând a fi respins recursul formulat, ca nefondat.

Având în vedere că soluţia instanţei de fond a fost confirmată de instanţa de recurs cu privire la cererile principale care au vizat anularea actelor atacate, recursul fiind apreciat ca nefondat, este evident că nu puteau fi şi nu pot fi admise cererile derivate/accesorii acestora în raport şi de prevederile art. 8, 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004 iar analiza criticilor privind aceste cereri a devenit superfluă.

Mai mult, unele cereri au fost formulate pentru prima dată în recurs, respectiv la 10 octombrie 2014, contrar dispoziţiilor art. 294 coroborate cu art. 316 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte în temeiul art. 312, alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. împotriva Sentinţei nr. 252 din 22 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi de Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară "X" Bucureşti împotriva Încheierii din 18 octombrie 2012 a aceleiaşi instanţe, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2015.

Procesat de GGC - LM