Inadmissibility of direct tax appeal due to failure to exhaust mandatory administrative contestation procedure

Decizia nr. 1745/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 89 din 7 aprilie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sesizată ca urmare a declinării competenţei de către Tribunalul Timiş, prin Sentinţa nr. 432/2014, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca atare, acţiunea formulată de reclamanta "A.", în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. 8415 din 31 august 2012 şi a raportului de inspecţia fiscală cu acelaşi număr din 28 august 2012, emise de autoritatea pârâtă, şi exonerarea de la plata sumei de 3.523.368 RON.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în esenţă că, în raport cu dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este inadmisibilă cererea prin care se solicită instanţei de judecată, în mod direct, fără parcurgerea procedurii administrative prealabile, anularea unui act administrativ fiscal, cum sunt cele contestate de către reclamantă în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului, care nu este întemeiat pe niciunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se arată, în esenţă, că în mod greşit a reţinut prima instanţă că acţiunea este inadmisibilă, de vreme ce a făcut dovada formulării contestaţiei administrative, la care, însă, nu a primit răspuns nici până la data declarării recursului. Apreciază recurenta că lipsa unui răspuns din partea autorităţii intimate echivalează cu respingerea contestaţiei, ceea ce îi conferă dreptul la acţiune în instanţă. Recurenta aduce, de asemenea, o serie de argumente cu privire la fondul cauzei, aspect pe care Înalta Curte nu îl va supune analizei, având în vedere că pricina a fost soluţionată în primă instanţă pe excepţie.

Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu argumentele şi criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. din 1865, aplicabil în cauză, faţă de data introducerii acţiunii, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Reclamanta s-a adresat direct instanţei de contencios administrativ pentru anularea Deciziei de impunere nr. 8415 din 31 august 2012 şi a raportului de inspecţia fiscală cu acelaşi număr din 28 august 2012, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, fără a aştepta finalizarea procedurii administrative în faţa autorităţii emitente, contrar dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ decizia emisă de organul fiscal competent în procedura administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, cum sunt şi cele contestate în cauză.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., „Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”.

Procedura de soluţionare a acestor contestaţii, reglementată de art. 209 şi urm. C. proc. fisc. este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicţie specială administrativă, în sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituţia României, republicată, şi a art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea Constituţională a statuat în mod constant că dispoziţiile C. proc. fisc. nu instituie jurisdicţii speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, ci reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare ale acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie, caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcţiei administrative.

Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizări instanţei, chiar şi pentru ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională şi nu s-a optat pentru aceasta.

Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile care, în raport cu natura juridică a actelor atacate, se impunea a fi efectuată în condiţiile stabilite la art. 205 şi urm. C. proc. fisc.

Or, deşi a iniţiat procedura administrativă, recurenta-reclamantă nu a aşteptat finalizarea acesteia cu emiterea de către autoritatea administrativă a deciziei de soluţionare a contestaţiei, conform art. 210 C. proc. fisc., act pe care, apoi, în termenul legal şi în condiţiile legii, să îl atace la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi cod.

Întrucât această procedură prealabilă constituie o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă nu a înţeles să o urmeze în integralitate, prima instanţă în mod corect a apreciat că acţiunea este inadmisibilă.

Argumentul recurentei, potrivit căruia lipsa unui răspuns din partea autorităţii intimate ar echivala cu respingerea contestaţiei, ceea ce i-ar conferi dreptul la acţiune în instanţă nu poate fi primit, nefiind valabil în cadrul unei acţiuni în anularea deciziei de impunere, în raport cu dispoziţiile legale sus-menţionate; un astfel de argument ar putea fi valabil în cadrul unei acţiuni având ca obiect constatarea refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri, în cauză neaflându-ne, însă, într-o astfel de situaţie.

Faţă de considerentele arătate, constatându-se că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta "A." împotriva Sentinţei nr. 89 din 7 aprilie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2015.

Procesat de GGC - LM