Revision of res judicata inadmissible absent identity between challenged council decisions

Decizia nr. 1714/2015

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4286 din 26 mai 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Călăraşi, împotriva Sentinţei civile nr. 1780 din data de 12 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC „A.” SRL, a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că obiectul acţiunii îl formează anularea a trei hotărâri adoptate de Consiliul Local al Municipiului Călăraşi, respectiv HCL nr. 107 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea modalităţii de atribuire a Serviciului de transport public local de călători în Municipiul Călăraşi, HCL nr. 108 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea documentaţiei de delegare, prin concesiune, a gestiunii Serviciului de transport public de călători în Municipiul Călăraşi şi a HCL nr. 152 din 2 august 2013 privind aprobarea Actului adiţional nr. 3 al Contractului y/1999.

Prin sentinţa civilă recurată, Tribunalul Călăraşi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC „A.” SRL, dispunând anularea HCL nr. 107 din 30 iulie 2013, HCL nr. 108 din 30 iulie 2013 şi HCL nr. 152 din 2 august 2013.

După cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 2254/2011, tribunalul a fost învestit cu acţiunea în anularea HCL nr. 194/2010 prin care s-a aprobat Actul adiţional nr. 3 la Contractul nr. y/1999 şi prin care s-a interzis efectuarea transportului local de persoane în afara localităţii.

Referitor la admisibilitatea acţiunii, s-a apreciat că legalitatea clauzelor Actului adiţional nr. 2/2007 nu a fost verificată de instanţa care a pronunţat Sentinţa civilă nr. 2254/2011, aspect care rezultă din considerentele respectivei sentinţe.

Prin urmare rezultă că legalitatea Actului adiţional nr. 2/2007 poate face obiectul unui litigiu ulterior, fără a se putea opune autoritatea de lucru judecat. Acest lucru s-a şi întâmplat în litigiul care a făcut obiectul dosarului de faţă în primă instanţă, numai că prima instanţă a reţinut că nu poate fi analizată nulitatea absolută parţială a Actului adiţional nr. 2/2007 în cadrul dosarului de faţă, la cererea pârâtului, întrucât nulitatea absolută a unui contract poate fi analizată numai pe cale principală şi nu incidentală, sub forma unei apărări şi Actul adiţional nr. 2/2007 a fost pus în executare după ce a fost aprobat prin HCL nr. 314/2007, neputând fi analizată legalitatea actului adiţional decât odată cu legalitatea HCL nr. 314/2007.

Aşadar, instanţa de recurs a apreciat că trebuie să lămurească dacă instanţa de fond putea să analizeze nulitatea absolută parţială a Actului adiţional nr. 2/2007 în cadrul dosarului de faţă, invocată de pârât pe calea excepţiei substanţiale. Prima instanţă, deşi nu o exprimă expres, consideră practic, inadmisibil, un atare demers procesual din partea pârâtului, atunci când afirmă imposibilitatea analizării respectivei apărări a pârâtului.

Contrar primei instanţe, Curtea de apel a constatat că nimic nu împiedică partea interesată să invoce în mod distinct nulitatea Actului adiţional nr. 2/2007 de nulitatea HCL nr. 314/2007.

În ceea ce priveşte opinia primei instanţe conform căreia nulitatea absolută a unui contract poate fi analizată numai pe cale principală şi nu incidentală, sub forma unei apărări, Curtea de Apel a apreciat ca fiind eronată această susţinere.

Astfel, în primul rând, s-a avut în vedere faptul că actul nr. 2/2007 este un act civil, în raport cu această natură juridică, iar potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958: „Nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie".

Nu va exista putere de lucru judecat în privinţa nulităţii contractului, ci pur şi simplu, în măsura în care excepţia nulităţii invocată de pârât este întemeiată, va fi respinsă cererea reclamantului.

S-a mai reţinut că sub imperiul vechiului C. civ. excepţia de nulitate absolută este imprescriptibilă, adică ea poate fi invocată oricând indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului.

Deci, instanţa de recurs, a constatat că prima instanţă nu avea piedici legale în a analiza nulitatea Actului adiţional nr. 2/2007.

Curtea de Apel a mai apreciat că nu poate fi invocată de partea reclamantă în apărare, Sentinţa nr. 2254/2011 cu privire la imposibilitatea invocării nulităţii pe cale de excepţie, întrucât aceasta nu are, sub acest aspect, putere de lucru judecat.

Curtea de Apel a mai considerat că pentru a analiza excepţia nulităţii actului respectiv, trebuie lămurit şi faptul că analiza actului în cauza este posibilă în recurs, fără a se opune puterea lucrului judecat din Sentinţa nr. 2254/2011, întrucât excepţia nulităţii Actului nr. 2/2007 nu a fost analizată de instanţa care a soluţionat litigiul prin Sentinţa civilă nr. 2254/2011.

Prin obiectul litigiului se înţelege pretenţia formulată de reclamant. Poate fi vorba despre efectul negativ al puterii lucrului judecat în cazul în care obiectul celui de-al doilea proces a fost pus în discuţie în primul proces doar pe cale incidentală, cu condiţia însă, să fi fost soluţionat în fond. Or, în litigiul de faţă, excepţia nulităţii Actului nr. 2/2007 nu a fost analizată de instanţă. În plus, între cele două pricini (cea de faţă şi cea care a făcut obiectul Sentinţei nr. 2254/2011) nu există identitate de obiect nici în ceea ce priveşte actele administrative ce au făcut obiectul capătului principal cu privire la care s-a solicitat anularea.

De asemenea, s-a apreciat că nici condiţia identităţii cauzei cererii de chemare în judecată nu este îndeplinita, fundamentul raportului juridic dedus judecăţii fiind diferit în cele două litigii.

În ceea ce priveşte considerentele, ceea ce intră în puterea lucrului judecat sunt acele considerente care explică dispozitivul, considerente care se leagă intrinsec de obiectul litigiului, iar nu şi cele străine acestuia, adică numai acele considerente care vizează strict actul administrativ atacat şi a cărui nulitate s-a reţinut (nefiind cazul Actului adiţional nr. 2/2007 întrucât, după cum instanţa a repetat, acesta nu a fost analizat sub aspectul nulităţii sale, iar în ceea ce priveşte actele administrative contestate în cele două litigii, acestea sunt diferite). Altfel spus, în litigiu nu se poate opune contrarietatea de hotărâri întrucât ar fi necesar ca această contrarietate să existe doar între dispozitivele celor două hotărâri care dobândesc autoritate de lucru judecat.

Procedând la analiza excepţiei nulităţii Actului adiţional nr. 2/2007, Curtea de Apel a remarcat faptul că prin Sentinţa civilă nr. 2254 din 31 mai 2011, Tribunalul Călăraşi nu a verificat legalitatea clauzelor Actului adiţional nr. 2/2007 şi nici nu s-a pronunţat asupra valabilităţii termenului de 20 de ani.

Aşadar, Contractul de concesiune nr. 5 T/1999 a fost modificat prin Actele adiţionale nr. 1/2004 şi nr. 2/2007. Conform art. 2, pct. 1 şi 3 coroborat cu art. 5 pct. 2, lit. b) din Actul adiţional nr. 2/2007, obiectul contractului constă în efectuarea serviciului de transport public local de călători cu mijloace de transport specifice, respectiv autobuze, microbuze sau minibuze, concesionarul utilizând atât bunurile de retur, constând în bunurile aparţinând domeniului public, respectiv staţii şi traseele aferente, cât şi bunurile proprii, acestuia revenindu-i obligaţia de a prelua de la concedent bunurile concesionate, respectiv staţiile şi traseele aferente.

Indiferent de denumirea dată actului intitulat „act adiţional nr. 2/2007”, la analizarea legalităţii acestuia trebuie avute în vedere dispoziţiile incidente în vigoare la data încheierii lui, respectiv cele ale Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, forma din 29 martie 2007.

Legea are ca obiect stabilirea cadrului juridic privind înfiinţarea, autorizarea, organizarea, exploatarea, gestionarea, finanţarea şi controlul funcţionării serviciilor de transport public în comune, oraşe, municipii, judeţe şi în zonele asociaţiilor de dezvoltare comunitară.

Altfel, spus, autorităţilor locale le revine obligaţia de a încheia numai contracte de delegare a gestiunii serviciului de transport public local de persoane, în concordanţă cu prevederile Legii nr. 92/2007, cu respectarea termenului de 6 ani prevăzut de art. 28 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 49 din actul normativ menţionat anterior şi nu contracte de prestări servicii, deoarece autoritatea locală nu execută nemijlocit acest serviciu cu un operator de transport.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) şi (2) coroborate cu art. 15 din Legea nr. 92/2007, serviciile de transport public local se realizează prin intermediul unei infrastructuri tehnico-edilitare specifice care, împreună cu mijloacele de transport formează sistemul de transport public local, iar componentele infrastructurii tehnico-edilitare aferente transportului public local se pot alia în proprietatea publică sau privată a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale ori în proprietatea unor persoane juridice de drept privat, legiuitorul nefăcând nici o menţiune expresă conform căreia autorităţii publice locale care concesionează efectuarea serviciului de transport îi revine obligaţia de predare prin delegare de gestiune a bunurilor către un agent economic. Aşadar, delegarea gestiunii nu presupune ca în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale să se afle bunuri care să fie predate unui agent economic, prin delegare de gestiune, după cum corect remarcă recurenta.

Prin urmare, autoritatea publică locală atribuie operatorului economic, prin delegare a gestiunii, doar serviciul de transport public local de călători şi nu bunurile utilizate pentru efectuarea acestui serviciu, fiind predate către operator cu titlu gratuit, staţiile de autobuz şi traseele.

Legiuitorul a stipulat faptul că potrivit art. 49, alin. (1) din Legea nr. 92/2007 contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, valabil încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi produc efectele potrivit clauzelor contractuale, până la expirarea acestora, dar nu mai mult de termenul maxim stabilit prin prezenta lege, respectiv de 6 ani.

În plus, prin Decizia nr. 125 din 7 martie 2013 definitivă şi general obligatorie, pronunţată ulterior rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 2254/2011, irevocabilă la data de 20 februarie 2012, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 92/2007 conţin norme imperative intervenite în cursul executării contractelor, în sensul interzicerii unor clauze de prelungire, pentru atribuirea serviciului organ ivindu-se o nouă procedură de atribuire a gestiunii, la care operatorul de transport poate participa în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi competitori.

Nu în ultimul rând, Curtea Constituţională aminteşte că trebuie avut în vedere şi faptul că dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 92/2007, deşi anterioare celor adoptate prin Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători, sunt fundamentate pe aceleaşi raţiuni evocate şi de legiuitorul european, urmărind, ca şi acesta, asigurarea calităţii serviciilor publice prestate de operatori ca urmare a atribuirii unor contracte de gestiune, în condiţii de transparenţă şi concurenţă loială, legiuitorul român încadrându-se, sub aspectul duratei contractelor, în marja de apreciere pe care regulamentul - act juridic cu caracter obligatoriu şi aplicare directă - o acordă acestuia.

Aşa fiind, art. 3 din Actul adiţional nr. 2/2007 referitor la termenul de 20 de ani încalcă prevederile art. 28 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 92/2007, potrivit cărora durata delegării gestiunii serviciului de transport public local se stabileşte prin contracte de delegare a gestiunii de către autorităţile administraţiei publice locale şi trebuie să fie corelată cu durata medie de amortizare a tuturor mijloacelor de transport deţinute în proprietate sau în baza unui contract de leasing, dar nu mai mult de 6 ani pentru transporturile realizate cu autobuze.

Aşadar, Curtea de Apel a apreciat întemeiată excepţia nulităţii invocată de pârât în ceea ce priveşte art. 3 din Actul adiţional nr. 2/2007 la Contractul nr. y/1999.

Având în vedere natura juridică a nulităţii, eventuala culpă a autorităţii pârâte sau problema că actul şi-ar produce efectele până la rezilierea lui sunt străine pricinii, dat fiind faptul că nulitatea este o sancţiune independentă, cu un regim juridic propriu, distinct de reziliere şi independent de culpa uneia dintre părţi.

Prin urmare, cum actul adiţional nu-şi poate produce efectele timp de 20 de ani, aşa cum s-a prevăzut în conţinutul său, ci maximum 6 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 92/2007 rezultă că în mod legal autoritatea publică pârâtă a apreciat necesară încheierea Actului adiţional nr. 3 la contractul nr. y/1999 din perspectiva asigurării continuităţii serviciului de transport public local de călători prin curse regulate de persoane pe raza Municipiului Călăraşi, până la semnarea unui contract de delegare cu un operator autorizat şi selectat conform dispoziţiilor legale.

În concluzie, Curtea de Apel a constatat că HCL nr. 107 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea modalităţii de atribuire a Serviciului de transport public local de călători în Municipiul Călăraşi, HCL nr. 108 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea documentaţiei de delegare, prin concesiune, a gestiunii Serviciului de transport public de călători în Municipiul Călăraşi şi HCL nr. 152 din 2 august 2013 privind aprobarea Actului adiţional nr. 3 al Contractului y/1999 sunt legale şi temeinice, motiv pentru care a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi în rejudecare a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, de SC „A.” SRL a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată că există două hotărâri definitive contradictorii şi anume Decizia civilă nr. 738 din 20 februarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/116/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, irevocabilă şi Decizia civilă nr. 4286 din 26 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/116/2013 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, definitivă la data de 26 mai 2014.

Contradictorialitatea dintre cele două hotărâri constă în aceea că prin cele două decizii s-au soluţionat cauze având aparent obiect diferit, cu toate acestea se urmăreşte aceiaşi finalitate respectiv încheierea unui nou contract. Astfel, se încalcă principiul puterii de lucru judecat, existând identitate între părţi, obiect şi cauză în acţiunile deduse judecăţi.

Prin Decizia civilă nr. 738 din 20 februarie 2012, a fost respins ca nefondat recursul declarat de Consiliul Local Călăraşi, împotriva Sentinţei civile nr. 2254 din 31 mai 2011 a Tribunalului Călăraşi.

Prin Sentinţa civilă nr. 2254/2011, Tribunalul a fost învestit să verifice legalitatea Actului adiţional nr. 3 la Contractul nr. y/1999, aprobat de recurent prin HCL nr. 194/2010, prin prisma actelor adiţionale încheiate anterior, iar instanţa a anulat această hotărâre numai după ce a stabilit natura juridică a Actului adiţional nr. 2/2007, iar în baza celor constatate, a stabilit cu autoritate de lucru judecat că HCL nr. 194/2010 este nelegală pentru că între părţi a fost încheiat un contract de prestări servicii intitulat greşit Act adiţional nr. 2/2007, cu o durată de 20 de ani, calculată de la data încheierii lui.

Prin respingerea recursului Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că instanţa de fond a calificat şi interpretat în mod corect natura raporturilor juridice dintre părţi şi constatând argumentat nelegalitatea HCL nr. 194 din 25 noiembrie 2010, reţinând ca întemeiate considerentele Sentinţei civile nr. 2254 din 31 mai 2011, prin care:

- s-a constatat în puterea lucrului judecat că nu mai este valabil Contractul nr. y/1999, reziliat prin acordul părţilor;

- a fost stabilită irevocabil natura juridică a Actului adiţional nr. 2 la Contractul nr. y/1999, ca fiind un nou contract de prestări servicii de transport public local, denumit greşit Act adiţional nr. 2;

- a fost verificată legalitatea acestui nou contract de prestări servicii şi s-a stabilit că este conform cu dispoziţiile legale care reglementează activitatea serviciului de transport public local de persoane, iar durata de 20 de ani nu mai poate fi modificată unilateral de consiliul local;

- s-a stabilit că autoritatea locală nu poate interveni în executarea unui contract, chiar dacă apreciază nelegale anumite clauze, ci numai instanţa este competentă să le verifice, iar contractul din anul 2007 a fost declarat legal de Tribunalul Călăraşi, astfel că orice intervenţie a consiliului local în executarea lui este nelegală;

- s-a stabilit că nu mai există gestiune a serviciului public de transport local după privatizarea SC T. SA, motiv pentru care, după rămânerea irevocabilă a acestei sentinţe şi învestirea cu formulă executorie, nu mai se poate pune problema delegării gestiunii acestui serviciu public către un operator de transport, prin încheierea unui contract de delegare pe durată maximă de 6 ani, ci pot fi încheiate numai contracte de prestări servicii, cum este cel încheiat în anul 2007, declarat legal de instanţa competentă;

- s-a stabilit că prin contractul de prestări servicii din anul 2007, a fost încheiat şi un contract de comodat privind staţiile şi traseele pe o durată de 20 de ani, corespunzător clauzelor de la art. 9, astfel că nu se poate susţine de autorităţile locale că aceste staţii şi trasee pot face obiectul unui contract de delegare de gestiune, în condiţiile în care contractul de comodat nu este desfiinţat de instanţa competentă, ci a fost declarat valabil prin aceeaşi sentinţă irevocabilă.

Revizuenta consideră că prin Sentinţa civilă 4286 din 26 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti se încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită prin Decizia 738 din 20 februarie 2012, astfel că, instanţa de judecată, fără a avea în vedere cele stabilite deja prin această deciziei a dispus admiterea recursului formulat de Consiliul Local Călăraşi, împotriva Sentinţei civile nr. 1780 din 12 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, casând sentinţa recurată şi, în rejudecare, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1780/2013, Tribunalul a fost învestit să verifice legalitatea Actului adiţional nr. 3 la Contractul nr. y/1999, aprobat de intimat prin HCL nr. 152/2013, legalitatea declanşării unei proceduri de selecţie a unui operator de transport căruia să îi fie delegată gestiunea acestui serviciu public, aprobate de intimat prin HCL nr. 107/2013 şi 108/2013.

Tribunalul Călăraşi prin Sentinţa civilă nr. 1780/2013 a admis acţiunea stabilind că nu s-a modificat situaţia de fapt, făcând trimitere la considerentele hotărârii irevocabile mai sus indicată, dar şi că această hotărâre are autoritate de lucru judecat privind serviciile de transport public persoane.

Verificând cele două hotărâri între care se invocă caracterul potrivnic, se constată că este îndeplinită condiţia triplei identităţi.

Doctrinar şi jurisprudenţial s-a stabilit că pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic. Nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor, să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic.

Astfel, în vreme ce anularea HCL nr. 194/2010, soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 738 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti a vizat legalitatea încheierii Actului adiţional nr. 3 la Contractul nr. y/1999, procesul soluţionat prin Decizia civilă nr. 4285 din 20 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, de anulare a HCL nr. 107/2013, HCL nr. 108/2013 şi HCL nr. 152/2012 a vizat de asemenea legalitatea încheierii Actului adiţional nr. 3 la Contractul nr. y/1999.

Sub aspectul obiectului celor două acţiuni, privit ca obiect material, există identitate, în ambele decizii instanţele s-au pronunţat asupra unor acţiuni în anularea unor hotărâri emise de intimatul Consiliul Local Călăraşi prin care se încearcă încheierea unui nou contract.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi impusă de dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., aşa cum rezultă din analiza comparativă a celor două hotărâri, această condiţie este îndeplinită.

Cât priveşte cea de-a treia condiţie şi anume identitatea de cauza juridică, instanţa porneşte în examinarea îndeplinirii acestei cerinţe de la faptul că prin cauza cererii de chemare în judecată se înţelege instituţia, categoria juridică sau principiul de drept substanţial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia dedusă judecăţii. Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de situaţia de fapt calificată juridic, având deopotrivă relevanţă atât împrejurările de fapt ale cauzei cât şi dispoziţiile legale sau principiile juridice aplicabile speţei.

Evaluând temeiul juridic al celor două acţiuni, din această perspectivă, cele două cereri de chemare în judecată au acelaşi temei de drept, ambele acţiuni fiind de anularea a HCL formulate în baza dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, ceea ce conduce la concluzia îndeplinirii cerinţei referitoare la identitatea de cauză a celor două litigii.

În noua reglementare, art. 430 alin. (2) NCPC prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Practic, prin intermediul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să asigure respectarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, care este încălcată prin pronunţarea celei de a doua hotărâri prin care se dă o soluţie contrară.

Examinând cauza şi cererea de revizuire formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Deci, invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunţat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- să existe două hotărâri, definitive, cea de-a doua fiind dată cu încălcarea principiului forţei lucrului judecat, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nu fondul litigiului;

- cele două hotărâri definitive trebuie să se fi dat în aceeaşi „pricină”, dar în dosare diferite.

Pentru existenţa acestui motiv de revizuire se cere să existe identitate de părţi, de cauză şi de obiect, adică „elementele caracteristice lucrului judecat”, hotărârile să fi fost date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoştinţă de existenţa primei hotărâri ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se excepţia autorităţii lucrului judecat, instanţa a omis să soluţioneze această excepţie. În cazul în care excepţia a fost respinsă, împotriva hotărârii nu se poate face cerere de revizuire, întrucât, judecându-se o asemenea cerere, instanţa ar realiza un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepţia autorităţii lucrului judecat.

Condiţiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiţii duce la respingerea cererii de revizuire.

Aşa cum am arătat, această condiţie presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, iar în cauză aceste condiţie nu este îndeplinită.

Printr-o definiţie cu caracter general, obiectul litigiului reprezintă pretenţia pe care o formulează şi o susţine reclamantul prin acţiunea sa.

Între Cauza nr. x/116/2013 şi Cauza nr. x/116/2011, nu există identitate de obiect în privinţa actelor administrative ce au făcut obiectul capătului principal cu privire la care s-a solicitat anularea.

În Cauza nr. x/116/2011, potrivit Sentinţei civile nr. 2254/2011, SC „A.” SRL a învestit Tribunalul Călăraşi cu o acţiune având ca obiect anularea HCL nr. 194/2010 prin care s-a aprobat Actul adiţional nr. 3 la Contractul nr. y/1999, iar potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 738/2012, instanţa de fond şi cea de recurs s-au pronunţat asupra legalităţii HCL nr. 194/2010, precum şi a legalităţii deciziei privind interdicţia desfăşurării transportului local de persoane în afara Municipiului Călăraşi.

În Cauza nr. x/116/2013, SC „A.” SRL a învestit Tribunalul Călăraşi cu o acţiune având ca obiect anularea a 3 hotărâri de consiliu local, respectiv HCL nr. 107 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea modalităţii de atribuire a Serviciului de transport public local de călători în Municipiul Călăraşi, HCL nr. 108 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea documentaţiei de delegare, prin concesiune, a gestiunii serviciului şi HCL nr. 152 din 2 august 2013 privind aprobarea Actului adiţional nr. 3 la Contractul nr. 5 T/1999.

Prin urmare, nu se poate aprecia că există identitate de obiect între cele două cauze.

Nu este îndeplinită nici condiţia identităţii cauzei cererilor de chemare în judecată ce formează obiectul celor două litigii, întrucât trebuie avut în vedere fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, care este diferit în cele două litigii.

Împrejurarea potrivit căreia cele două cereri de chemare în judecată se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 nu conduce la concluzia îndeplinirii cerinţei referitoare la identitatea de cauză a celor două litigii, aşa cum în mod eronat susţine revizuenta-reclamantă, deoarece obiectivul urmărit de către SC „A.” este diferit în cele două dosare, în sensul că în Cauza nr. x/116/20H, obiectivul îl constituie anularea HCL nr. 197/2010, iar în Cauza nr. x/116/2003, obiectivul constă în anularea altor hotărâri de consiliu local, respectiv HCL nr. 107/2013, HCL nr. 108/2013 şi HCL nr. 152/2013.

Codul de procedură civilă, în cadrul condiţiilor cerute pentru admisibilitatea cererii de revizuire mai impune, pe lângă îndeplinirea elementelor autorităţii de lucru judecat şi condiţia potrivit căreia, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa a omis să se pronunţe asupra ei.

În legătură cu această condiţie revizuenta nu a precizat dacă este sau nu îndeplinită ci a făcut referiri numai la elementele autorităţii de lucru judecat.

Textul art. 508 pct. 9 C. proc. civ. nu dă posibilitatea ca în cadrul cererii de revizuire să se poată analiza dacă soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat a fost corectă, ci numai dacă a fost invocată sau nu şi, dacă a fost invocată, numai în cazul în care instanţa a omis să se pronunţe, poate să fie admisă cererea de revizuire.

În considerentele Deciziei nr. 4286 din 26 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile în care Consiliul Local al municipiului Călăraşi a invocat autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 2254/2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în Dosarul nr. x/116/2011, s-au făcut ample referiri la cele reţinute în acea sentinţă, respectiv paginile 21 - 24.

Cum în cauză excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată şi analizată, această condiţie nu este îndeplinită în cauză şi se impune respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

Această condiţie impusă de art. 508 pct. 9 C. proc. civ. are în vedere tocmai caracterul forţei obligatorii a unei hotărâri judecătoreşti, iar pe calea extraordinară a revizuirii poate fi schimbată o hotărâre judecătorească irevocabilă numai în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de lege, pentru că altfel s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 513 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de SC „A.” SRL împotriva Deciziei nr. 4286 din 26 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2015.

Procesat de GGC - LM