Inapplicability of non-punishment for false testimony where retraction occurred after criminal proceedings and without disclosing true facts
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the prosecution's cassation appeal, partially quashed the Court of Appeal's decision regarding Defendant A, and remanded the case for retrial of A's appeal, thereby rejecting A's reliance on the cause of non-punishment and leaving in force the convictions and sentences for co-defendants B and C. The dispute centered on whether the retraction of a false testimony constituted a valid "withdrawal of the false testimony" under the old Penal Code to trigger non-punishment for the crime of false testimony, charged after A, a witness in a murder case, denied knowledge of the victims' abuse and later claimed to withdraw his initial denial while simultaneously asserting the denial was truthful. The Court held that the cause of non-punishment under Article 260(2) of the former Penal Code is inapplicable because the retraction occurred only after criminal proceedings had been initiated against A as an accused, and the formal withdrawal did not amount to a substantive retraction of the false statement or the provision of the true facts perceived by the witness, distinguishing between active and passive false testimony and interpreting the statutory requirement of withdrawal strictly within the timeframe prior to the initiation of criminal action against the witness.
Legislator headnote
AI generatedart. 260 alin. (1) C. pen, art. 65 C. pen, art. 71 alin. (1) C. pen, art. 88 C. pen, art. 346 alin. (2) C. proc. pen, art. 163 C. proc. pen; Inapplicability of non-punishment for false testimony where retraction occurred after criminal proceedings and without disclosing true facts: The dispute centered on whether the retraction of a false testimony constituted a valid "withdrawal of the false testimony" under the old Penal Code to trigger non-punishment for the crime of false testimony, charged after A, a witness in a murder case, denied knowledge of the victims' abuse and later claimed to withdraw his initial denial while simultaneously asserting the denial was truthful. The Court held that the cause of non-punishment under Article 260(2) of the former Penal Code is inapplicable because the retraction occurred only after criminal proceedings had been initiated against A as an accused, and the formal withdrawal did not amount to a substantive retraction of the false statement or the provision of the true facts perceived by the witness, distinguishing between active and passive false testimony and interpreting the statutory requirement of withdrawal strictly within the timeframe prior to the initiation of criminal action against the witness.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for admitting the cassation appeal and ordering the quashing of the appealed decision and the remittal of the case for retrial.
Provision cited in the dispositive to rule that judicial costs for the cassation appeal remain at the state's expense.
Full text
Asupra recursului în casaţie de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 755 din 30 septembrie 2013, dată în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală:
În baza art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, l-a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă. În baza art. 65 C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 174 - 176 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior l-a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 25 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav. În baza art. 65 C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani, după executarea pedepsei principale. În baza art. 20 raportat la art. 174 - 176 lit. a) şi b) C. pen. anterior, l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav, iar în baza art. 65 C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe o durată de 7 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi 35 alin. (3) C. pen. anterior, a contopit pedepsele, urmând ca inculpatul B. să execute pedeapsa cea mai grea de 25 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale rezultante. în baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe durata executării pedepsei principale rezultante. În baza art. 88 C. pen. anterior a dedus din pedeapsa aplicată prevenţia de la data de 27 iunie 2010 la data de 24 noiembrie 2010 şi de la data de 22 mai 2013 la data de 28 mai 2013. A dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul B., în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
În baza art. 174 - 176 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior l-a condamnat pe inculpatul C. la o pedeapsă de 25 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav. În baza art. 65 C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 20 rap. la art. 174 - 176 lit. a) şi b) C. pen. anterior, l-a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 12 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav. În baza art. 65 C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe o durată de 7 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi 35 alin. (3) C. pen. anterior, a contopit pedepsele, urmând ca inculpatul C. să execute pedeapsa cea mai grea de 25 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale rezultante. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. anterior pe durata executării pedepsei principale rezultante. În baza art. 88 C. pen. anterior a dedus din pedeapsa aplicată prevenţia de la data de 2 noiembrie 2010 la data de 10 noiembrie 2010 şi de la data de 22 mai 2013 la data de 28 mai 2013. A dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul C., în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
În baza art. 14, art. 17 şi art. 346 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 998 şi urm. C. civ. anterior, a obligat inculpaţii B. şi C. la plata către partea civilă D. a următoarelor sume: 25% din salariul minim pe economie, lunar, începând cu data de 26 iunie 2010 până la majoratul părţii vătămate minore D., reprezentând daune materiale; 150.000 RON, reprezentând daune morale.
În baza art. 353 raportat la art. 163 C. proc. pen. a dispus instituirea unui sechestru asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor B. şi C. în favoarea părţii vătămate D. până la concurenţa sumelor acordate cu titlu de daune materiale şi daune morale.
În baza art. 14 şi art. 346 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 998 şi urm. C. civ. anterior, a obligat inculpaţii B. şi C. la plata sumei de 4.988,31 RON, către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, cu titlu de despăgubiri civile.
A luat act că părţile vătămate E., F., G., H., I., J. şi K. nu s-au constituit părţi civile.
A dispus restituirea către inculpatul C. a tuturor bunurilor ridicate cu Procesul-verbal de percheziţie din 31 iulie 2010, cu excepţia următoarelor bunuri: arma de vânătoare marca L. şi arma de vânătoare marca M. , care vor fi predate unui armurier autorizat pentru valorificare conform Legii nr. 295/2004 în beneficiul inculpatului C.; permisul de armă. În baza art. 191 C. proc. pen. a obligat pe inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Prin Sentinţa penală nr. 469 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis cererea de strămutare a Dosarului nr. x/3/2012 al Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, formulată de inculpaţi şi a strămutat judecarea dosarului la Tribunalul Ilfov, menţinând toate actele îndeplinite în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia I-a penală, în Dosarul nr. x/3/2012. Conform art. 60 alin. (5) din C. proc. pen. anterior.
Ca efect al strămutării cauzei, Sentinţa penală nr. 755 din 30 septembrie 2013 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, a fost în mod definitiv desfiinţată, iar Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Ilfov la data de 20 decembrie 2013 sub nr. x/93/2013 şi repartizat aleatoriu într-un nou ciclu procesual de judecată în fond.
Prin Sentinţa penală nr. 714 din 19 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia penală, s-au hotărât următoarele:
I. În baza art. 174 - 176 alin. (1) lit. a) din C. pen. anterior (în vigoare până la 1 februarie 2014), cu aplicarea art. 80 alin. (2) din C. pen. anterior văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014), a fost condamnat inculpatul B. la o pedeapsă de 24 de ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.
În baza art. 65 din C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 20 din C. pen. anterior raportat la art. 174 - 176 lit. a) şi b) din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 80 alin. (2) din C. pen. anterior văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014), a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav.
În baza art. 65 din C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din C. pen. anterior (în vigoare până la 1 februarie 2014), văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014), au fost contopite cele două pedepse principale, urmând ca inculpatul B. să execute pedeapsa cea mai grea, de 24 de ani de închisoare, la care a aplicat un spor de 2 ani de închisoare, în final inculpatul B. urmând să execute o pedeapsă principală rezultantă de 26 de ani de închisoare.
În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. anterior a aplicat inculpatului B. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale rezultante de 26 de ani de închisoare, mai sus indicată.
În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe durata executării pedepsei principale rezultante de 26 de ani de închisoare, mai sus indicată.
În baza art. 88 din C. pen. anterior a dedus din pedeapsa principală rezultantă, durata reţinerii şi a arestării preventive în cauză, de la data de 27 iunie 2010 până la data de 24 noiembrie 2010 inclusiv, şi de la data de 22 mai 2013 până la data de 28 mai 2013 inclusiv.
În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014) raportat la art. 214 - 215 din C. proc. pen. a menţinut măsura controlului judiciar luată faţă de inculpatul B. prin Încheierea din 24 februarie 2014 a Tribunalului Ilfov, încheiere dată în Dosarul nr. x/93/2013. În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. şi a menţinut dispoziţiile aceleiaşi Încheieri din 24 februarie 2014 a Tribunalului Ilfov, prin care s-a dispus ca inculpatul B. să respecte următoarele obligaţii pe durata măsurii preventive a controlului judiciar: să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află prezenta cauză cu privire la schimbarea locuinţei; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; să nu depăşească limita teritorială a României decât cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de judecată.
A atras atenţia inculpatului B. că în cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
După rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului său genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.
În baza art. 5 alin. (5) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 a adus la cunoştinţă inculpatului că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.
II. În baza art. 174 - 176 alin. (1) lit. a) din C. pen. anterior (în vigoare până la 1 februarie 2014), cu aplicarea art. 80 alin. (2) din C. pen. anterior văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014), a fost condamnat inculpatul C. la o pedeapsă de 24 de ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.
În baza art. 65 din C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 20 din C. pen. anterior raportat la art. 174 - 176 lit. a) şi b) din C. pen. anterior cu aplicarea art. 80 alin. (2) din C. pen. anterior, văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014), a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav.
În baza art. 65 din C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din C. pen. anterior (în vigoare până la 1 februarie 2014), văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014), a contopit cele două pedepse principale, urmând ca inculpatul C. să execute pedeapsa cea mai grea, de 24 de ani de închisoare, la care a aplicat un spor de 2 ani de închisoare, în final inculpatul C. urmând să execute o pedeapsă principală rezultantă de 26 de ani de închisoare.
În baza art. 35 alin. (3) din C. pen. anterior a aplicat inculpatului C. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale rezultante de 26 de ani de închisoare, mai sus indicată.
În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe durata executării pedepsei principale rezultante de 26 de ani de închisoare, mai sus indicată.
În baza art. 88 din C. pen. anterior a dedus din pedeapsa principală rezultantă mai sus indicată, durata reţinerii şi a arestării preventive în cauză, de la data de 21 septembrie 2010 până la data de 22 septembrie 2010 inclusiv, de la data de 2 noiembrie 2010 până la data de 10 noiembrie 2010 inclusiv şi de la data de 22 mai 2013 până la data de 28 mai 2013 inclusiv.
În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014) raportat la art. 214 - 215 din C. proc. pen. a menţinut măsura controlului judiciar luată faţă de inculpatul C. prin Încheierea din 24 februarie 2014 a Tribunalului Ilfov, încheiere dată în Dosarul nr. x/93/2013. În baza art. 399 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 215 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. a menţinut dispoziţiile aceleiaşi încheieri din 24 februarie 2014 a Tribunalului Ilfov, prin care s-a dispus ca inculpatul C. să respecte următoarele obligaţii pe durata măsurii preventive a controlului judiciar: să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află prezenta cauză cu privire la schimbarea locuinţei; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; să nu depăşească limita teritorială a României decât cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de judecată.
A atras atenţia inculpatului C. că în cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
După rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului său genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.
În baza art. 5 alin. (5) raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 a adus la cunoştinţă inculpatului că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.
III. În baza art. 260 alin. (1) din C. pen. anterior (în vigoare până la 1 februarie 2014), cu aplicarea art. 80 alin. (2) din C. pen. anterior văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014), a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
În baza art. 65 din C. pen. anterior a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) din C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - teza a II-a - şi lit. b) din C. pen. anterior pe durata executării pedepsei principale de 4 ani de închisoare, mai sus indicată.
IV. În baza art. 14, 17 şi 346 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. (în vigoare până la 1 februarie 2014) raportat la art. 998, 999 şi 1003 C. civ. (în redactarea anterioară Legii nr. 287/2009 şi a Legii nr. 71/2011), văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014) precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, a obligat în solidar pe inculpaţii B. şi C. la plata către partea vătămată D. (minoră la data de 26 iunie 2010) a următoarelor sume de bani:
- 25% din salariul minim pe economie, lunar, începând cu data de 26 iunie 2010 şi până la majoratul părţii vătămate minore D., cu titlul de daune materiale;
- 200.000 RON, reprezentând daune morale.
În baza art. 353 din vechiul C. proc. pen. raportat la art. 163 alin. (6) lit. b) din vechiul C. proc. pen. a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpaţilor B. şi C., în favoarea părţii vătămate D., până la concurenţa sumelor acordate cu titlul de daune materiale şi morale, mai sus indicate.
În baza art. 346 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. (în vigoare până la 1 februarie 2014) raportat la art. 998, 999 şi 1003 C. civ. (în redactarea anterioară Legii nr. 287/2009 şi a Legii nr. 71/2011), văzând şi disp. art. 5 alin. (1) din C. pen.(în vigoare de la 1 februarie 2014), precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, a admis acţiunea civilă cu caracter alăturat promovată de către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti şi, în consecinţă, a obligat în solidar pe inculpaţii B. şi C. la plata către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti a sumei de 4.988,31 RON, cu titlul de daune materiale.
În baza art. 346 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. (în vigoare până la 1 februarie 2014) a luat act că părţile vătămate E., F., G., H., I., J. şi K. nu s-au constituit părţi civile în cauză.
În baza art. 397 alin. (3) din C. proc. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014), a dispus restituirea către inculpatul C. a tuturor bunurilor ridicate şi consemnate în Procesul-verbal de percheziţie din data de 31 iulie 2010, cu excepţia următoarelor bunuri: arma de vânătoare marca L., arma de vânătoare marca M. (care vor fi predate unui armurier autorizat pentru valorificare conform Legii nr. 295/2004 în beneficiul inculpatului C.) şi permisul de armă.
În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a obligat inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, după cum urmează: A. la plata sumei de 2.000 RON, B. la plata sumei de 8.500 RON, C. la plata sumei de 8.500 RON.
În esenţă, s-a reţinut că, în ziua de 26 iunie 2010, inculpaţii B., C. şi N., într-o hală a Carmangeriei O. din com. Dragomireşti, jud. Ilfov, au exercitat acte de violenţă fizică repetată şi de o intensitate sporită asupra numiţilor F., E. şi I., cu intenţia de a le suprima viaţa, violenţe în urma cărora victima I. a decedat, iar victimele F. şi E. au avut nevoie de îngrijiri medicale în Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, vieţile acestora fiind puse în primejdie.
În ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului A., sub acest aspect, s-a constatat că acuzaţia adusă inculpatului A. prin rechizitoriu este aceea că, fiind audiat în calitate de martor la data de 12 iulie 2010, deşi cunoştea împrejurările în care victimele E., F. şi I. au fost aduse şi agresate la Carmangeria O., agresiune în urma căreia I. a decedat, a negat cunoaşterea acestor aspecte.
Relativ la această acuzaţie, prima instanţă a reţinut că, deşi cunoştea bine contextul în care au fost agresate cele trei victime, inculpatul A. a declarat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii că nu cunoaşte nimic personal cu privire la aceste împrejurării.
Mai mult, în momentul în care inculpatul C. a apelat Serviciul de Urgenţă 112, văzând că acesta este atât de marcat şi se bâlbâie la telefon, inculpatul A. a continuat el convorbirea şi a încercat să acrediteze versiunea că victimele agresiunii s-au bătut între ele, cu toate că el însuşi îi ceruse lui N. să nu le mai bată că le omoară, aşa cum rezultă din a doua declaraţie a acestui inculpat dată în cursul judecăţii şi din notele de redare a convorbirilor telefonice.
Fiind audiat la data de 12 iulie 2010, în calitate de martor, după ce i s-a adus la cunoştinţă că în calitate de rudă apropiată nu este obligat să depună mărturie, inculpatul A. a negat cunoaşterea împrejurărilor concrete în care s-a produs agresiunea, tăgăduind chiar şi faptul că a purtat vreo discuţie pe acest subiect, declaraţie menţinută integral în cursul judecăţii în prima declaraţie dată de către A. în faţa Tribunalului Bucureşti.
În sensul cunoaşterii de către inculpatul A. a împrejurărilor în care s-au produs agresiunile este şi convorbirea telefonică din data de 1 iulie 2010, ora 11:15:16, când inculpatul A. contactează pe utilizatorul numărului de apel x.
Tribunalul a notat reţinerea inculpatului şi relatarea trunchiată a celor întâmplate, precum şi faptul că, dintr-o scăpare, arată că şi B. a participat la săvârşirea faptelor. Revenirea şi precizarea că doar N. i-a bătut au fost determinate de faptul că inculpatul A. bănuia că telefonul îi este ascultat, astfel că a încercat, în mod mincinos, să plaseze întreaga responsabilitate asupra inculpatului fugar N., cu privire la care ulterior s-a emis un mandat de arestare în lipsă, fiind dat în urmărire.
S-a reţinut că în acelaşi sens sunt şi declaraţiile iniţiale ale persoanelor vătămate F. şi E. , în care se arată că la săvârşirea faptelor au participat B., N. şi C., iar la un moment dat inculpatul A. a intrat în hală şi i-a cerut inculpatului N. să nu îi mai bată că îi omoară.
În plus, vinovăţia inculpatului A. rezultă chiar din declaraţia depusă de către acesta la dosarul Tribunalului Bucureşti , prin această declaraţie inculpatul A. arătând că îşi retrage declaraţia dată la 12 iulie 2010, în calitate de martor, şi solicitând să i se aplice art. 260 alin. (2) din C. pen. anterior. Aşadar, s-a constatat că vinovăţia inculpatului A. cu privire la fapta incriminată de art. 260 alin. (1) din C. pen. anterior este incontestabilă, în prezenta speţă inculpatului A. nefiindu-i aplicabilă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 260 alin. (2) din C. pen. anterior.
Cu privire la încadrarea juridică a faptei de care se face vinovat inculpatul A., s-a reţinut că este cea prevăzută de art. 260 alin. (1) din C. pen. anterior (în vigoare până la 1 februarie 2014) sau, după caz, cea prevăzută de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014) . S-a constatat că şi în acest caz limitele de pedeapsă (minimul şi maximul special) sunt aceleaşi (închisoare de la 1 la 5 ani). În consecinţă, sub acest aspect, modificările legislative intervenite după 1 februarie 2014 nu au vreo influenţă "practică" în cauză şi de asemenea, cauza de nepedepsire prevăzută de art. 260 alin. (2) din C. pen. anterior a fost preluată în art. 273 alin. (3) din noul C. pen.
Dar, având în vedere că pedepsele complementare şi accesorii aplicabile sunt mai blânde în C. pen. anterior instanţa, a apreciat că sunt mai favorabile prevederile vechiului C. pen.
În ceea ce priveşte cauza de nepedepsire prevăzută de art. 260 alin. (2) din C. pen. anterior (cauză preluată în art. 273 alin. (3) din noul C. pen.), Tribunalul a apreciat că aceasta nu se aplică inculpatul A., dar pentru alte motive decât cele învederate în considerentele Sentinţei penală nr. 755 din 30 septembrie 2013, dată în Dosarul nr. x/3/2012 de către Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, (sentinţă desfiinţată prin hotărârea de strămutare dată de către Curtea de Apel Bucureşti în cauză).
În acest sens, a constatat că atât art. 260 alin. (1) din C. pen. anterior (în vigoare până la 1 februarie 2014) cât şi art. 273 alin. (1) din C. pen. (în vigoare de la 1 februarie 2014) reglementează două tipuri de mărturie mincinoasă.
Pe de o parte este reglementată mărturia mincinoasă prin comisiune, adică mărturia mincinoasă "activă" (caz în care martorul "face afirmaţii mincinoase", şi prin aceste afirmaţii mincinoase determină organele de urmărire penală să ancheteze un nevinovat, iar martorul mincinos ştie că acel om este nevinovat, dar vrea să îi facă un rău).
Pe de altă parte este reglementată mărturia mincinoasă prin omisiune, adică mărturia mincinoasă "pasivă" (caz în care martorul "nu spune tot ce ştie", şi prin aceste omisiuni determină organele de urmărire penală să aibă dificultăţi în anchetarea unui presupus vinovat, iar martorul mincinos ştie că acel om este vinovat, dar vrea să îi facă un bine).
Dintre cele două tipuri de mărturie mincinoasă, este evident că mărturia mincinoasă "activă" este mult mai gravă (ca pericol social, ca posibile consecinţe penale, pentru că e mult mai grav ca un nevinovat să fie pedepsit ca urmare a unei mărturii mincinoase "active", decât ca un vinovat să nu fie pedepsit ca urmare a unei mărturii mincinoase "pasive"). Având în vedere aceste considerente de ordin moral dar şi de politică penală, legiuitorul, prin dispoziţiile art. 260 alin. (2) din C. pen. anterior (preluate în art. 273 alin. (3) din noul C. pen.), a introdus în lege o cauză de nepedepsire, dar aceasta este aplicabilă numai în ceea ce priveşte mărturia mincinoasă "activă", care este mult mai gravă, pentru motivele mai sus arătate. În acest fel, legiuitorul a vrut să îl stimuleze pe făptuitorul care, după ce "face afirmaţii mincinoase" şi prin aceste afirmaţii mincinoase determină organele de urmărire penală să ancheteze un nevinovat (iar martorul mincinos ştie că acel om este nevinovat, dar vrea să îi facă un rău), dacă totuşi acest făptuitor este cuprins de remuşcări, acesta are posibilitatea de a nu fi pedepsit pentru mărturie mincinoasă "activă" dacă, în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase ("active"), martorul îşi retrage mărturia.
Or, mărturia mincinoasă "pasivă" nu beneficiază de această cauză de nepedepsire. Şi aceasta pentru că, în cazul în care martorul "nu spune tot ce ştie", şi prin aceste omisiuni determină organele de urmărire penală să aibă dificultăţi în anchetarea unui presupus vinovat (iar martorul mincinos ştie că acel om este vinovat), este obligaţia (de serviciu) a organelor de anchetă. Dar, dacă ulterior făptuitorul care, după ce "nu spune tot ce ştie", şi prin aceste omisiuni determină organele de urmărire penală să aibă dificultăţi în anchetarea unui presupus vinovat (iar martorul mincinos ştie că acel om este vinovat), dacă totuşi acest făptuitor este cuprins de remuşcări că a îngreunat activitatea organelor de anchetă, acesta nu are posibilitatea de a nu fi pedepsit pentru mărturie mincinoasă "pasivă". Dacă, la fel ca în speţa de faţă, în cazul în care martorul "nu spune tot ce ştie", şi prin aceste omisiuni determină organele de urmărire penală să aibă dificultăţi în anchetarea unui presupus vinovat de infracţiunea de omor (iar martorul mincinos ştie că acel om este vinovat, pentru că l-a văzut comiţând acte materiale care au dus la moartea unui om), şi dacă totuşi organele de anchetă reuşesc să dovedească implicarea acelui om în comiterea unui omor, prin administrarea altor probe (de exemplu, prin intermediul interceptărilor legale a unor convorbiri telefonice), şi, mai mult, în aceste condiţii organele de anchetă îl acuză apoi şi pe martorul mincinos de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă ("pasivă"), în aceste condiţii cel care a comis mărturie mincinoasă ("pasivă"), chiar dacă îşi retrage declaraţia în care a dat o mărturie mincinoasă ("pasivă"), nu poate beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de dispoziţiile art. 260 alin. (2) din C. pen. anterior (preluate în art. 273 alin. (3) din C. pen.), din simplul motiv că legea (art. 260 alin. (2) din C. pen. anterior sau art. 273 alin. (3) din C. pen.) spune că doar mărturia mincinoasă "activă" (nu şi cea "pasivă") beneficiază de acea cauză de nepedepsire.
În consecinţă, având în vedere că în speţa de faţă inculpatul A. a comis o infracţiune de mărturie mincinoasă "pasivă", acesta nu beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută de dispoziţiile art. 260 alin. (2) din C. pen. anterior (preluate în art. 273 alin. (3) din C. pen.).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii B., C. şi A.
Prin Decizia penală nr. 998 din 10 iulie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile formulate de apelanţii-inculpaţi B., C. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 714 din 19 noiembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia penală, în Dosarul nr. x/93/2013.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, pe fond, rejudecând:
1. În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 260 alin. (2) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., a încetat procesul penal declanşat împotriva inculpatului A. sub aspectul infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a retragerii mărturiei mincinoase.
2.A. În baza 396 alin. (2) C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 21 de ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 - art. 176 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.
În baza art. 65 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, i-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe durata executării pedepsei principale rezultante.
2.B. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 - art. 176 lit. a) şi b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplicarea art. 80 alin. (2) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.
În baza art. 65 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe durata executării pedepsei principale rezultante.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., a contopit cele două pedepse principale mai sus aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 21 de ani închisoare, la care a adăugat un spor de 2 ani de închisoare, în final inculpatul B. urmând să execute pedeapsa principală rezultantă de 23 de ani închisoare.
În baza art. 35 alin. (3) rap. la art. 65 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale rezultante.
În baza art. 71 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe durata executării pedepsei principale rezultante.
3.A. În baza 396 alin. (2) C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul C. la o pedeapsă de 20 de ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 - art. 176 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.
În baza art. 65 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe durata executării pedepsei principale rezultante.
3.B. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., l-a condamnat pe inculpatul C. la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 - art. 176 lit. a) şi b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplicarea art. 80 alin. (2) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. în baza art. 65 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe durata executării pedepsei principale rezultante.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., a contopit cele două pedepse principale mai sus aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 20 de ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 ani de închisoare, în final inculpatul C. urmând să execute pedeapsa principală rezultantă de 22 de ani închisoare.
În baza art. 35 alin. (3) rap. la art. 65 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale rezultante.
În baza art. 71 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen., pe durata executării pedepsei principale rezultante.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În esenţă, s-a reţinut că instanţa de fond a analizat în mod judicios materialul probator administrat în cauză, stabilind în mod corect atât situaţia de fapt, cât şi vinovăţia inculpaţilor în raport de acuzaţiile care li se aduc prin actul de inculpare, însă, spre deosebire însă de instanţa de fond, instanţa de control judiciar a considerat întemeiată cererea de încetare a procesului penal formulată de inculpatul A., ca urmare a retragerii declaraţiei de martor, întrucât dispoziţiile art. 260 alin. (2) C. pen. anterior prevăd o asemenea posibilitate.
Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, s-a apreciat că retragerea mărturiei în sensul dispoziţiilor art. 260 C. pen. anterior înseamnă manifestarea de voinţă a persoanei, care, înţelegând consecinţa faptei sale, de a da o declaraţie de natură a produce efecte juridice, înţelege să-şi retracteze acea declaraţie pentru ca respectivele efecte să nu se mai producă.
Cum legea nu distinge dacă această cauză de impunitate operează numai în situaţia în care martorul face declaraţii mincinoase, iar nu şi în situaţia în care acesta nu spune tot ceea ce ştie cu privire la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, a acordat o asemenea posibilitate numai în primul caz (cel al mărturiei active) înseamnă a face un adaos la lege.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi inculpatul C.
Prin cererea de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
În cuprinsul motivelor s-a menţionat relativ la cauza de nepedepsire că relevante sunt aspectele teoretice incidente şi particularităţile cauzei, în sensul că faţă de modalitatea în care a fost exprimată aşa-zisa retragere a mărturiei mincinoasă, momentul la care s-a produs şi cadrul procesual, nu întruneşte nici condiţiile prevăzute de art. 260 alin. (2), nici cele cuprinse în art. 260 alin. (3) C. pen. anterior, fiind vorba de o declaraţie formală de retragere a mărturiei apreciată de organele judiciare (în baza celorlalte probe) ca fiind mincinoasă, în condiţiile în care s-a menţinut, practic, mărturia nereală şi nu au fost oferite detaliile pe care martorul-inculpat le-a perceput direct (aspect dovedit), care erau esenţiale şi despre care a fost expres întrebat. Pe de altă parte, această retragere a mărturiei mincinoase (chiar formală), a fost făcută de A. în propriul proces în care era începută urmărirea penală împotriva sa, ceea ce face ca şi disp. art. 260 alin. (3) C. pen. anterior să fie inaplicabile (a se vedea, de ex. Avram Filipaş, "Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei". Editura Academiei, p. 66).
S-a apreciat, de asemenea, că este esenţial a fi avută în vedere, pe de-o parte, raţiunea cauzelor de nepedepsire (printre care se numără şi retragerea mărturiei mincinoase), definite ca fiind cauze subiective, legate de conduita ulterioară comiterii faptei, iar pe de altă parte, condiţiile ce trebuie întrunite pentru a putea produce consecinţe.
În această ordine de idei, unele cauze (ex. denunţarea faptei de către mituitor - art. 255 alin. (3) C. pen. 1968) au drept scop prinderea şi tragerea la răspundere a persoanei mituite, în timp ce altele (ex. retragerea mărturiei mincinoase - art. 260 alin. (2) C. pen. 1968) sunt menite a stimula făptuitorul ca, după ce, prin afirmaţiile sale mincinoase, determină organele judiciare să facă cercetări raportat la situaţii sau împrejurări nereale, inapte să conducă la aflarea adevărului, să îşi retragă mărturia înainte de a se produce efecte grave sau chiar ireversibile, iar cercetările să fie reorientate într-o direcţie eficientă pentru soluţionarea corectă a cauzei şi tragerea la răspundere exclusiv a persoanelor vinovate de comiterea infracţiunilor. Este cert că aceste cauze de impunitate nu sunt "gratuităţi" pe care legiuitorul a înţeles să le ofere celor care iniţial înţeleg să dea declaraţii mincinoase, retragerea declaraţiei mincinoase fiind necesar a se realiza în anumite condiţii pentru a produce efectul nepedepsirii.
Astfel, în cauzele penale, tocmai pentru a fi prevenită consolidarea stării de pericol creată prin infracţiune, retractarea trebuie să aibă loc mai înainte de a se fi produs arestarea inculpatului, ori în toate cauzele (incluzând cauzele penale în care nu s-a dispus arestarea inculpatului) înainte de a se da o hotărâre sau a se soluţiona procesul urmare mărturiei mincinoase.
De asemenea, chiar dacă sunt întrunite condiţiile prev. de art. 260 alin. (2) şi (3) C. pen., dar s-a început urmărire penală (în sensul pornirii efective a procesului penal şi nu doar faza actelor premergătoare) împotriva (în speţă) martorului, retragerea mărturiei mincinoase nu va mai avea efectul nepedepsirii. Trebuie subliniată în acest context deosebirea între cauza de nepedepsire în discuţie şi prevederile art. 22 C. pen. 1968, în sensul că făptuitorul, în cazul mărturiei mincinoase, îşi poate retrage mărturia chiar şi după momentul descoperirii faptei sale, doar în condiţiile art. 260 alin. (2) C. pen., şi doar până la momentul pornirii acţiunii penale împotriva sa.
Raportat la momentul retragerii mărturiei mincinoase şi a cadrului procesual în care este exprimată, retragerea mărturiei mincinoase poate avea efectul unei cauze de nepedepsire (astfel cum anterior s-a arătat), a unei circumstanţe atenuante obligatorii (când retractarea a avut loc după ce s-a pronunţat o hotărâre sau s-a dat o soluţie urmare mărturiei mincinoase, dar hotărârea sau soluţia nu au rămas definitive), sau al unui efect pozitiv.
Raportat la cele anterior expuse, s-a apreciat că optica exprimată de Curtea de Apel Bucureşti nu poate fi primită, pe considerentul că face abstracţie şi de raţiunea cauzelor de nepedepsire, şi de condiţiile în care acestea îşi pot produce efectele, reducându-se la aplicarea abruptă şi neprocesată a unor dispoziţii legale.
Pe de altă parte, Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Ilfov au dezvoltat elemente importante în abordarea cauzei de nepedepsire, prima concluzionând, că retragerea unei declaraţii doar pentru a beneficia de cauza de impunitate, persoana precizând că, de fapt, mărturia nu era necorespunzătoare realităţii, nu poate avea efectul nepedepsirii pentru că, pe de-o parte, lasă administrarea probatoriul pe o cale eronată, iar pe de altă parte, neoferind datele efectiv percepute cu adevărat, nu repune cercetările pe un făgaş apt să stabilească adevărul. În aceeaşi ordine de idei, Tribunalul Ilfov, deşi a dezvoltat o teorie susceptibilă de argumente pro şi contra, s-a apreciat că a avut întemeiat la bază ideea că, atâta timp cât este retrasă o mărturie necorespunzătoare adevărului, fără a oferi o declaraţie completă şi reală asupra aspectelor esenţiale şi despre care martorul a fost întrebat (în speţă, ceea ce personal a perceput A. avea importanţă deosebită şi a fost expres întrebat despre respectivele evenimente), ar echivala cu o mărturie mincinoasă care, practic, se perpetuează, prin omisiune. Acesta este motivul pentru care, în pofida faptului că art. 260 alin. (2) C. pen. 1968 nu face distincţie între cele două modalităţi de comitere a infracţiunii, judecătorul a concluzionat că nu poate opera cauza de impunitate în situaţia mărturiei mincinoase prin omisiune.
Concluzionând, având în vedere disp. art. 448 C. proc. pen. referitoare la soluţiile ce pot fi pronunţate la judecata recursului în casaţie, Parchetul a solicitat, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., admiterea recursului şi rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti.
Prin Încheierea nr. 377/RC din 10 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/93/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 998 din 10 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, privind pe inculpatul A. şi a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul C.
Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
Recursul în casaţie este calea extraordinară de atac, în anulare, ce poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive, pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, pentru cazurile de casare strict şi limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Conform art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. "hotărârile sunt supuse casării când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal". Acest caz de casare este corespondentul fostului art. 3859 alin. (1) pct. 16 C. proc. pen. anterior, astfel încât jurisprudenţa referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În cauză, inculpatul a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. x/P/2010 din 10 iulie 2012, pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. şi ped. de art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, reţinându-se în esenţă că, fiind audiat în calitate de martor, la data de 12 iulie 2010, deşi cunoştea împrejurările în care victimele E., F. şi I. au fost aduse şi agresate la Carmangeria O. din com. Dragomireşti, jud. Ilfov, în ziua de 26 iunie 2010, agresiuni în urma cărora I. a decedat, iar victimele F. şi E. au avut nevoie de îngrijiri medicale în Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, a negat cunoaşterea acestor aspecte.
Prin Sentinţa penală nr. 714 din 19 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia penală, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă cu executare în regim de detenţie şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de încetare a procesului penal formulată de către inculpat.
Prin Decizia penală nr. 998 din 10 iulie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis, printre altele, apelul inculpatului A. şi a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte, ca urmare a retragerii mărturiei mincinoase.
Pentru a dispune astfel, Curtea a concluzionat că din interpretarea dispoziţiilor legale, rezultă că retragerea mărturiei, în sensul dispoziţiilor art. 260 C. pen., înseamnă manifestarea de voinţă a persoanei, care înţelegând consecinţele faptei sale - de a da o declaraţie de natură a produce efecte juridice, înţelege să-şi retracteze acea declaraţie pentru ca respectivele efecte să nu se mai producă.
Cum legea nu distinge dacă această cauză de impunitate operează numai în situaţia în care martorul face declaraţii mincinoase, iar nu şi în situaţia în care acesta nu spune tot ceea ce ştie cu privire la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, a acorda o asemenea posibilitate numai în primul caz (cel al mărturiei active) înseamnă a face un adaos la lege.
Înalta Curte, raportat la datele speţei, apreciază soluţia instanţei de apel ca fiind contrară dispoziţiilor legale aplicabile, referitoare la retragerea mărturiei.
Conform art. 260 C. pen. anterior, mărturia mincinoasă constă în fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia.
Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76.
Astfel, conform dispoziţiilor legale enunţate, va fi calificată drept mărturie mincinoasă relatarea eronată, necorespunzătoare realităţii a unor împrejurări în legătură cu cauza sau tăcerea care se opune clarificării unor împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care le cunoaşte, în timp ce refuzul expres de a da mărturie sau de a răspunde (după ce persoana a acceptat să depună ca martor) nu poate primi calificare de mărturie mincinoasă. Raţiunea pentru care cele două tipuri de refuz nu sunt încadrate ca fiind mărturii mincinoase este aceea că, fiind exprimate clar, nu induc în eroare organele judiciare, ci le avertizează de la început ca trebuie să administreze alte probe pentru a afla ceea ce martorul refuză să spună.
Faţă de cele două atitudini pe care subiectul activ al infracţiunii le poate aborda (comisivă sau omisivă) acestea trebuie să se manifeste în raport de împrejurări esenţiale (caracterul esenţial fiind determinat de obiectul probei, de necesitatea acesteia pentru rezolvarea cauzei şi de aptitudinea de a influenţa răspunderea făptuitorului) şi despre care e întrebat.
Conform dispoziţiilor art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, fapta prevăzută în art. 260 alin. (1) nu se pedepseşte dacă, în cauza penală mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, dar în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia.
Astfel, relativ la această cauză de nepedepsire, în raport de modalitatea în care a fost exprimată în speţă, aşa-zisa retragere a mărturiei mincinoase, momentul la care s-a produs şi cadrul procesual, Înalta Curte apreciază că ea nu întruneşte condiţiile de a fi aplicată.
Se constată că, în cauză, prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti din 10 iulie 2012 - inculpatul B. (reţinut şi arestat la 27 iunie 2010) a fost trimis în judecată pentru omor deosebit de grav şi tentativă de omor, reţinându-se că la 26 iunie 2010, într-o hală a Carmangeriei O. din com. Dragomireşti - Ilfov, a exercitat acte de violenţă fizică asupra numiţilor F., E. şi I. cu intenţia de a le suprima viaţa, cel din urmă decedând. Prin acelaşi act, a fost trimis în judecată şi inculpatul C. (arestat la 3 noiembrie 2010), reţinându-se că în acelaşi cadru descris anterior şi asupra aceloraşi persoane, împreună cu B. şi N. (arestat în lipsă la 20 iulie 2010) a exercitat violenţele cu urmările sus-menţionate, după care l-a transportat pe E. la o fermă aflată pe un câmp apropiat, cu scopul zădărnicirii urmăririi penale.
A. a fost audiat iniţial ca martor (la 12 iulie 2010) în dosarul în care erau cercetaţi cei doi inculpaţi, B. şi C. Acesta nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 80 alin. (1) C. proc. pen. anterior (martorul este rudă de gradul II şi III cu inculpaţii B. şi C.) şi a arătat că nu cunoaşte nimic în legătură cu împrejurările concrete în care s-a produs agresiunea, negând şi că ar fi purtat orice discuţie legată de acest subiect. Mai mult, cunoscând că N. se sustrăgea urmăririi penale, a încercat să plaseze responsabilitatea comiterii faptelor în sarcina acestuia.
Întrucât, ulterior, din probele administrate în cauză, a rezultat faptul că avea cunoştinţă despre împrejurările esenţiale pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, împotriva lui A. s-a început la 31 octombrie 2011, urmărirea penală pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, la data de 24 noiembrie 2011, fiind audiat în calitate de învinuit, ocazie cu care a declarat că nu e adevărat că la momentul audierii sale, în calitate de martor, cunoştea împrejurările în care au fost agresaţi ciobanii, agresiuni soldate cu decesul lui I.
La data de 25 februarie 2013, în contextul audierii sale, în calitate de inculpat, A. a menţinut în faţa judecătorului de la Tribunalul Ilfov aceeaşi declaraţie dată la 24 noiembrie 2011, în sensul că nu cunoaşte condiţiile în care părţile vătămate au fost agresate şi nici dacă decesul lui I. a intervenit urmare a actelor de violenţă exercitate de B., C. şi N.
Ulterior, la termenul din data de 20 mai 2013, a fost depusă de către apărare declaraţia inculpatului A., semnată şi de apărătorul său ales, prin care acesta arată că înţelege să îşi retragă declaraţia din 12 iulie 2010 şi că îşi exercită dreptul de a nu da nici o declaraţie în cauză, faţă de raporturile de rudenie cu coinculpaţii B. şi C..
La termenul de judecată din data de 26 august 2013, în dosarul în care avea calitatea de inculpat, la interpelarea instanţei cu privire la declaraţia de retragere a mărturiei mincinoase din 12 iulie 2010, inculpatul A. a menţionat, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă din data de 26 august 2013 a Tribunalului Bucureşti, dată în Dosarul nr. x/3/2012 că declaraţia din 12 iulie 2010 nu este mincinoasă şi corespunde adevărului, însă înţelege să şi-o retragă fiind un drept al său şi pentru a beneficia de efectul art. 260 alin. (2) C. pen. anterior.
Înalta Curte apreciază că pentru aplicarea cauzei de nepedepsire, prevăzută de art. 260 alin. (2) C. pen. anterior, condiţia cerută de legiuitor se referă la retragerea mărturiei mincinoase, iar nu a unei declaraţii reale, corespunzătoare adevărului. A considera că aceste dispoziţii sunt aplicabile pentru retragerea declaraţiilor conforme adevărului înseamnă a denatura atât litera, cât şi spiritul acestor dispoziţii legale, care sunt menite a încuraja pe cel care declară mincinos să recunoască acest lucru şi să dea declaraţii reale, care să slujească la aflarea adevărului.
Or, în prezenta cauză, inculpatul nu şi-a retras declaraţia mincinoasă, ci practic şi-a menţinut-o. Retragerea declaraţiei mincinoase presupune ca martorul să ofere detalii pe care le-a perceput direct (aspect dovedit), care erau esenţiale şi despre care fusese special întrebat şi nu să-şi menţină declaraţia anterioară care conţinea aspecte contrare realităţii.
Însă, prin declaraţia făcută în şedinţa din 26 august 2013, consemnată în încheiere, menţiune ce nu este contestată de către inculpat sau de apărătorul său ales în calea de atac a apelului şi nici în faţa instanţei de recurs, deşi procurorul a făcut referiri punctuale la această declaraţie, coinculpatul a încercat să evite tragerea la răspundere penală printr-o formulă căreia i se dă un înţeles sacramental, contrar înţelesului legal al noţiunii, care aşa cum s-a precizat, presupune revenirea asupra declaraţiei mincinoase şi prezentarea variantei reale asupra împrejurărilor esenţiale cu privire la care a fost audiat în calitate de martor.
Raţiunea cauzelor de nepedepsire nu este aceea de a oferi "gratuităţi" celor care iniţial înţeleg să dea declaraţii mincinoase, ci sunt menite de a stimula făptuitorul, ca, după ce, prin afirmaţiile sale mincinoase, determină organele judiciare să facă cercetări raportat la situaţii sau împrejurări nereale, inapte să conducă la aflarea adevărului, să îşi retragă mărturia înainte de a se produce efecte grave sau chiar ireversibile, iar cercetările să fie reorientate într-o direcţie eficientă pentru soluţionarea corectă a cauzei şi tragerea la răspundere exclusiv a persoanei vinovate de comiterea infracţiunii, pentru corecta înfăptuire a justiţiei.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că retragerea mărturiei mincinoase este reală, se constată că aceasta s-a realizat în propriul proces, după începerea urmăririi penale şi punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului A.
Or, potrivit doctrinei şi practicii judecătoreşti, cauza de nepedepsire nu este aplicabilă în cazul în care împotriva martorului mincinos a fost pornit procesul penal pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă retragerea mărturiei mincinoase a avut loc anterior soluţionării definitive a cauzei în care această mărturie a fost făcută (Avram Filipaş "Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei", Ed. Academiei, p.66; Ion Şandru, Probleme în legătură cu incidenţa cauzelor de impunitate ori de reducere a pedepsei la infracţiunea de mărturie mincinoasă, Revista Dreptul nr. 8/2007; Tribunalul Suprem, d.p.l 14/1982, RRD5/82).
Art. 260 alin. (2) C. pen. anterior condiţionează aplicabilitatea cauzei de impunitate de calitatea de martor a celui care şi-a retras mărturia mincinoasă, prin urmare retragerea mărturiei trebuie să se situeze între momentul consumării infracţiunii de mărturie mincinoasă şi cel al declanşării urmăririi penale împotriva martorului mincinos. Dacă martorul este pus sub acuzaţie, devenind învinuit sau inculpat, retragerea mărturiei mincinoase nu mai atrage beneficiul cauzei de impunitate prevăzută de art. 260 alin. (2) C. pen. anterior.
La aceiaşi concluzie ne conduce şi interpretarea istorico-teleologică a textului analizat, Înalta Curte constatând că în C. pen. de la 1936, cauzele de impunitate privind infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută la art. 281, limitau temporal retragerea declaraţiei mincinoase la momentul deschiderii acţiunii penale împotriva martorului.
Practic, declaraţia de retragere a mărturiei mincinoase a martorului făcută în procesul penal pornit împotriva sa pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are caracterul de retragere a mărturiei în cauza în care a fost depusă, ci de recunoaştere a comiterii acestei infracţiuni, în aceeaşi cauză în care are calitatea de inculpat, recunoaşterea făcută în aceste condiţii neputând duce la apărarea de pedeapsă sau la reducerea obligatorie a acesteia, ea putând eventual constitui o circumstanţă atenuantă facultativă.( I. Oancea, op. Cit, p 188)
Faţă de cele menţionate, susţinerile inculpatului A., în sensul că declaraţia sa a fost dată după ce inculpatul B. fusese deja arestat, deşi adevărate, nu au relevanţă asupra incidenţei cauzei de nepedepsire, cum nu are nici împrejurarea că, ulterior declaraţiei din 12 iulie 2010, au fost arestaţi inculpaţii C. (3 noiembrie 2010) şi N. (20 iulie 2010), câtă vreme luarea măsurilor preventive nu a fost cauzată de afirmaţiile inculpatului A.
Raportat la cele anterior expuse, Înalta Curte consideră incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti, în mod greşit, a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 260 alin. (2) din Legea nr. 15/1968 privind C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. ca urmare a retragerii mărturiei mincinoase, interpretând eronat raţiunea cauzelor de nepedepsire şi condiţiile în care acestea îşi pot produce efectele.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte apreciază ca fiind fondat apelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, motiv pentru care în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va casa, în parte Decizia penală nr. 998 din 10 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/93/2013 numai în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A. şi va trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului declarat de inculpatul A.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii care nu sunt contrare prezentei decizii.
Conform art. 275 C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 998 din 10 iulie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 4262/93/2013, privind pe inculpatul A.
Casează, în parte, decizia atacată, numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului declarat de inculpatul A.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu al inculpatului A., în sumă de 65 RON, se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2016.