Annulment appeal of final re-conviction rejected as inadmissible; costs ordered against appellant.

Asupra apelului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Prin Decizia penală nr. 1400/A din data de 22 octombrie 2015, pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliu în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins ca inadmisibilă solicitarea calificată de contestatoarea A., prin apărător ales, ca fiind excepţie de nelegalitate a Hotărârii nr. 155 din 29 septembrie 2015 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

A respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata B. în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoarea A., prin apărător ales.

A respins ca neîntemeiată solicitarea formulată de intimata B., în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoarea A., prin apărător ales, de aplicare a sancţiunii abuzului de drept.

A respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoarea A., prin apărător ales.

A respins ca inadmisibilă excepţia de neconvenţionalitate invocată de contestatoarea A., prin apărător ales.

A respins ca inadmisibilă solicitarea formulată de contestatoarea A., prin apărător ales, de constatare a nulităţii absolute a încheierilor date în cauză la 19 octombrie 2015 (încheierea de amânare a soluţionării cererii de recuzare) şi 20 octombrie 2015 (încheierea prin care s-a soluţionat cererea de recuzare).

A respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A., prin apărător ales, în contradictoriu cu intimata B. împotriva Deciziei penale nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015.

A respins ca inadmisibilă solicitarea formulată de contestatoarea A., prin apărător ales, de comunicare a înregistrării audio a şedinţei de judecată de la termenul din 21 octombrie 2015.

A obligat contestatoarea la plata sumei de 200 de lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin cererea formulată la 21 septembrie 2015 şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2/2015 (x/2015) din data de 21 septembrie 2015 contestatoarea-condamnată A. a arătat că înţelege să formuleze contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 1095/A din 11 septembrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015.

În motivarea contestaţiei s-au arătat următoarele:

1. Cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare

Contestaţia în anulare îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate. Astfel, s-a arătat că cererea este formulată în termenul de 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere [art. 431 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 428 C. proc. pen.].

Sub acest aspect, s-a arătat că decizia contestată a fost pronunţată la 11 septembrie 2015, astfel încât, în condiţiile neincluderii în calculul termenelor pe zile a zilei de început şi a zilei de sfârşit a termenului şi ale prorogării termenului împlinit într-o zi nelucrătoare până în ziua lucrătoare ulterioară [art. 269 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.], chiar şi dacă se consideră că data pronunţării semnifică data luării la cunoştinţă, iar prin hotărâre nu s-ar înţelege hotărârea motivată, ci doar minuta, termenul de 10 zile este respectat.

S-a mai arătat că motivele pe care se sprijină contestaţia în anulare sunt indicate în conţinutul acesteia şi sunt dintre cele enumerate în art. 426 C. proc. pen. [art. 431 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza I C. proc. pen.; art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; art. 426 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen. corelat cu art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.; art. 426 lit. i) C. proc. pen.].

S-a subliniat că în sprijinul contestaţiei se depun şi, respectiv, se invocă dovezi care sunt la dosar [art. 431 alin. (2) C. proc. pen.].

Contestaţia în anulare, s-a arătat - este făcută împotriva unei hotărâri penale definitive (art. 426 Partea introductivă C. proc. pen.); în plus, deşi nu există vreo cerinţă legală în acest sens, contestatoarea arată că decizia contestată este o decizie de apel, prin care a fost soluţionat fondul cauzei.

Contestaţia în anulare este făcută de inculpată, parte în procesul penal [art. 427 alin. (1) C. proc. pen.].

S-a mai arătat că în contestaţia în anulare sunt invocate cazurile de contestaţie, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora [art. 427 alin. (2) C. proc. pen.].

Contestaţia - s-a precizat - este depusă la instanţa a cărei hotărâre se atacă, instanţă care este aceeaşi cu instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre [art. 429 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.].

2. Cu privire la fondul contestaţiei în anulare - cazurile de contestaţie în anulare şi motivele aduse în sprijinul acestora - s-au arătat următoarele:

I. Cazul nr. 1 de contestaţie în anulare şi motivele pe care acesta se sprijină: instanţa nu a fost compusă potrivit legii [art. 426 lit. d) teza I C. proc. pen.; art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia europeană a drepturilor omului privind dreptul ca acuzaţia în materie penală să fie judecată de o instanţă stabilită de lege]

1. Contestaţia în anulare făcută de procuror împotriva Deciziei penale nr. 733/A din 20 mai 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014, a format obiectul Dosarului nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Cauza a fost repartizată în mod aleatoriu completului C5A, iar termenul pentru judecarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare făcute de procuror a fost fixat pentru 24 iunie 2015.

La 23 iunie 2015, fără ştirea şi încuviinţarea preşedintelui de complet (singurul competent să dispună în acest sens, după ce dosarul a fost repartizat unui complet de judecată), sub pretextul solicitării formulate de Inspecţia Judiciară cu referire la lucrarea disciplinară nr. 3464/IJ/2083/DIJ/2015 (în care se efectuau verificări prealabile cu privire la sesizarea disciplinară făcută de contestatoare), deşi Inspecţia judiciară solicitase exclusiv câteva fotocopii din dosar, dosarul de apel (fără de care nu se putea soluţiona contestaţia în anulare declarată de procuror împotriva deciziei pronunţate în apel) a fost sustras de la completul de judecată legal învestit în mod aleatoriu, fiind transmis prin decizia preşedintei secţiei I penale către preşedinta Curţii de Apel Bucureşti.

Completul de judecată învestit legal în mod aleatoriu a fost astfel abuziv împiedicat să judece, din lipsa dosarului.

Pentru comparaţie, atunci când dosarul a fost solicitat în vederea consultării lui de Inspecţia Judiciară cu referire la lucrarea disciplinară nr. 3123/IJ/1088/DIJ/2015 (în care se efectuau verificări prealabile cu privire la sesizarea disciplinară făcută de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii), tot cu 1 zi înainte de un termen de judecată, şi anume la 03 septembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în mod perfect legal (un proces penal are prioritate faţă de o cauză disciplinară) a refuzat să transmită dosarul, cu motivarea că în ziua următoare, 04 septembrie 2015, urmează să se judece cauza. Rezultă că inculpata (contestatoarea din prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 14 raportat la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie.

Prin încheierea din 24 iunie 2015 (la primul termen de judecată), completul învestit legal în mod aleatoriu, constatând lipsa dosarului, a fost nevoit să amâne cauza, solicitând Inspecţiei Judiciare să îi transmită de îndată dosarul şi fixând termen pentru 26 iunie 2015.

Întrucât nici la termenul din 26 iunie 2015 dosarul sustras nu a fost restituit completului de judecată legal învestit în mod aleatoriu, acesta a fost silit să amâne din nou cauza, pentru 02 septembrie 2015.

La dosar există o adresă a Inspecţiei Judiciare din care rezultă că dosarul ar fi fost restituit la 01 iulie 2015. Nu există însă niciun fel de dovadă privind plecarea dosarului de la Curtea de Apel Bucureşti către Inspecţia Judiciară şi data eventualei plecări, iar din Rezoluţia Inspecţiei Judiciare din 24 august 2015 (prin care a fost clasată sesizarea disciplinară formulată de contestatoare) rezultă că inspectorul judiciar de lucrare a solicitat numai unele fotocopii din dosar, iar nu originalul dosarului. A rezultat că, fără absolut nicio motivare, originalul dosarului a fost sustras completului legal învestit în mod aleatoriu, care a fost împiedicat de două ori să judece, dosarul fiind ascuns fie de preşedinta Curţii de Apel Bucureşti (care nici nu l-a trimis Inspecţiei Judiciare), fie de inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare (care nici nu l-a predat inspectorului judiciar de lucrare), fie de inspectorul judiciar de lucrare (care l-a reţinut în original, deşi nu îl solicitase, nerestituindu-l de îndată la cererea completului de judecată).

Prin urmare, la primele două termene de judecată a contestaţiei în anulare a procurorului de completul legal învestit prin repartizare aleatorie (24 şi 26 iunie 2015), dosarul cauzei a lipsit, fiind sustras cu o zi înainte (23 iunie 2015), prin decizia preşedintei de secţie şi a preşedintei de instanţă, fără ştirea preşedintelui de complet, sub pretextul că Inspecţia Judiciară face verificări disciplinare. Conducerea secţiei şi a instanţei a împiedicat astfel completul legal învestit prin repartizare aleatorie să judece cauza. Pe de altă parte însă, din soluţia pronunţată de Inspecţia Judiciară (Rezoluţia nr. 464/IJ/2083/DIJ/2015 din 24 august 2015) rezultă că aceasta a solicitat exclusiv copiile dosarelor, iar nu dosarele în original, deci caracterul abuziv al măsurii conducerii secţiei şi instanţei este evident.

Ulterior termenului din 26 iunie 2015, prin decizia judecătorului înlocuitor al preşedintei de secţie şi a preşedintei de instanţă, tot fără ştirea sau aprobarea preşedintei de complet, dosarul a mai fost luat odată completului, sub pretextul retrimiterii la Inspecţia Judiciară, de această dată în cauza disciplinară împotriva celor doi judecători din apel care au dispus achitarea. Numai că în rezoluţia Inspecţiei Judiciare de începere a cercetării disciplinare (Rezoluţia nr. 3123/IJ/1888/DIJ/2015 din 11 august 2015) se arată că s-a solicitat Curţii de Apel Bucureşti consultarea dosarului la sediul instanţei, ceea ce inspectorul judiciar pretinde că a şi făcut, deci că niciodată dosarele nu au părăsit fizic sediul instanţei şi nici măcar arhiva secţiei.

Rezultă că, de două ori, preşedinta instanţei, împreună cu preşedinta secţiei sau cu înlocuitorul acesteia au sustras dosarul de la completul legal învestit aleatoriu, sub pretextul trimiterii lui în original la Inspecţia Judiciară, deşi acest lucru nu a fost solicitat, iar actele Inspecţiei Judiciare (cele două rezoluţii) nu arată că s-ar fi realizat în concret. Prin urmare, pur şi simplu, dosarul original a fost ascuns de conducerea instanţei şi a secţiei, eventual de Inspecţia Judiciară, de două ori.

2. După fixarea, la 26 iunie 2015, a următorului termen de judecată, pentru 02 septembrie 2015, la 23 iulie 2015 procurorul a solicitat preschimbarea termenului de judecată.

Judecarea şi soluţionarea cererii de preschimbare a termenului judecată s-au făcut de o instanţă care nu este stabilită de lege (în sensul art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia europeană), întrucât s-au făcut de un singur judecător, iar nu de un complet de judecată, deci de o instanţă care nu a fost compusă potrivit legii.

Art. 353 alin. (10) C. proc. pen. dispune, în fraza I, că preschimbarea termenului de judecată se dispune de completul învestit cu soluţionarea cauzei penale, iar în fraza a II-a că preschimbarea termenului de judecată se dispune de preşedintele completului de judecată. în cazul completelor colegiale (de 2, 3 sau 5 judecători), completul de judecat nu se identifică cu preşedintele completului de judecată. Textul este confuz, contradictoriu, fiind neclar dacă preschimbarea termenului de judecată se decide numai de preşedintele completului sau de întregul complet de judecată.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "lege" este o noţiune europeană autonomă, care presupune, între altele, respectarea exigenţei calitative a previzibilităţii legii, în sensul că aceasta trebuie să fie suficient de clară, de previzibilă, pentru ca destinatarii acesteia să o poată înţelege şi, deci, respecta. Convenţia europeană, în preambulul său, are în vedere preeminenţa dreptului, ceea ce, în jurisprudenţa europeană, semnifică şi respectarea exigenţei calitative a previzibilităţii şi clarităţii legii.

Rezultă că art. 353 alin. (10) C. proc. pen., care este neclar, confuz, contradictoriu, stabilind că preschimbarea termenului de judecată se face atât de completul de judecată, cât şi de preşedintele completului de judecată, este neconvenţional, contravenind art. 6 din Convenţia europeană, interpretat în lumina preambulului Convenţiei europene şi a jurisprudenţei Curţii Europene, privind exigenţa calitativă a previzibilităţii şi clarităţii legii.

Sub acest aspect, contestatoarea ridică excepţia de neconvenţionalitate a art. 353 alin. (10) C. proc. pen., de competenţa instanţei judecătoreşti. Distinct, inculpata a ridicat, în scris şi motivat, şi excepţia de neconstituţionalitate a aceleiaşi dispoziţii legislative.

Întrucât norma legislativă nu este clară, ea trebuia interpretată şi aplicată în mod corelat cu art. 354 C. proc. pen., conform căruia instanţa judecă în complet de judecată.

De asemenea, art. 99 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti arată că se soluţionează de completul de judecată care a primit dosarul prin repartizare aleatorie cererea de preschimbare a primului termen de judecată. Sensul textului este de a arăta că, până şi înainte de primul termen de judecată, cererile de preschimbare de termen se soluţionează potrivit acelei proceduri - adică, sub aspectul care ne interesează, de, completul de judecată. A fortiori, după începerea judecăţii, aceste cereri se soluţionează tot de completul de judecată.

În concluzie, judecarea şi soluţionarea cererii de preschimbare a termenului s-au făcut de o instanţă care nu era stabilită de lege (legea nesatisfăcând exigenţa de claritate), cu violarea dreptului convenţional al contestatoarei.

Pentru comparaţie, în cazul contestaţiei în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr. x/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), deşi situaţia juridică în ambele cauze este similară, cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de contestatoare a fost soluţionată de ambii judecători membri ai completului de judecată, ceea ce înseamnă că, în cazul contestaţiei în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenţia europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie).

3. Distinct, soluţionarea cererii de preschimbare a termenului de judecată era de competenţa completului legal învestit în mod aleatoriu (la limită, de competenţa preşedintelui acestui complet), care pronunţase deja două încheieri în cauză (la 24 şi 26 iunie 2015) şi care fixase deja următorul termen de judecată (la 02 septembrie 2015).

Judecătorul care a soluţionat cererea de preschimbare a termenului de judecată şi a dispus preschimbarea acestuia nu era nici preşedintele, nici membru în completul de judecată legal învestit în mod aleatoriu, deci nu avea nicio competenţă să statueze.

La soluţionarea cererii de preschimbare s-au încălcat principiul continuităţii şi cel al repartizării aleatorii.

Art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 354 alin. (2) C. proc. pen. stabilesc principiul continuităţii.

În dezvoltarea acestora, art. 99 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti arată că se soluţionează de completul de judecată care a primit dosarul prin repartizare aleatorie cererea de preschimbare a primului termen de judecată. Sensul textului este de a arăta că, până şi înainte de primul termen de judecată, cererile de preschimbare de termen se soluţionează potrivit acelei proceduri - adică, sub aspectul care ne interesează, de completul de judecată stabilit iniţial. A fortiori, după începerea judecăţii, aceste cereri se soluţionează tot de completul de judecată învestit în cauză, iar nu de un alt complet de judecată.

În situaţii obiectiv justificate, aceleaşi dispoziţii legislative permit excepţii de la principiul continuităţii, dar art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 361 alin. (3) C. proc. pen. impun, în acest caz, respectarea principiului repartizării aleatorii. Chiar în condiţiile completelor separate pentru soluţionarea cauzelor urgente pe perioada vacanţelor judecătoreşti (prevăzute de art. 100 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), repartizarea cauzelor acestor complete se face tot în mod aleatoriu, neexistând nicio excepţie de la principiul repartizării aleatorii şi, oricum, o asemenea excepţie de la un principiu legal nu poate fi introdusă la nivel regulamentar.

Dacă nu este posibilă soluţionarea cererii de preschimbare de completul învestit cu cauza, atunci ea trebuie atribuită unui alt complet prin repartizare aleatorie.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat, cererea de preschimbare fiind soluţionată, în ziua în care a fost depusă, de unul dintre judecătorii completului stabilit pentru ziua respectivă,ceea ce violează şi principiul continuităţii, şi principiul repartizării aleatorii.

Altfel spus, în principal cererea de preschimbare a termenului nu trebuia soluţionată de un alt complet decât cel învestit legal în mod aleatoriu, iar în subsidiar, dacă exista în mod justificat o excepţie de la principiul continuităţii (ceea ce în realitate nu este cazul), cererea trebuia soluţionată de un complet desemnat aleatoriu.

Nu se poate invoca art. 2 pct. VI fraza I şi fraza finală din Hotărârea nr. 163 din 05 iunie 2014 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, conform cărora "Soluţionarea cererilor de preschimbare a termenului de judecată se va efectua de către judecătorii desemnaţi din planificarea de permanenţă/complete aferent zilei înregistrării cererii. [...] Dispoziţiile prezentului paragraf se aplică şi în celelalte materii". Din structura tehnică a hotărârii rezultă că art. 1 se aplică secţiilor a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a şi a VII-a, art. 2 (din care face parte pct. VI) se aplică secţiei a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, art. 3 se aplică secţiei a IV-a, iar art. 4 prevede comunicarea hotărârii secţiilor civile (în sensul de nepenale), deci în niciun caz secţiilor I penală şi a II-a penală (precizarea că textul se aplică şi în celelalte materii are în vedere materiile în care judecă secţia a VIII-a). Dispoziţia contravine normelor legale şi regulamentare privind continuitatea şi repartizarea aleatorie, deoarece, dată fiind cunoaşterea prealabilă a completelor pe zile în vacanţa judecătorească, se poate dirija dosarul la un complet, prin depunerea cererii exact în ziua în care este planificat completul dorit.

Prin urmare, soluţionarea cererii de preschimbare a termenului s-a făcut de o instanţă care nu a fost compusă potrivit legii, cu încălcarea grosolană a principiilor continuităţii şi repartizării aleatorii. Instanţa care a soluţionat deci cererea de preschimbare a termenului nu a fost compusă potrivit legii.

Este necesar să se verifice la secţiile I penală şi a II-a penală ale Curţii de Apel Bucureşti câte cereri de preschimbare a termenului au fost depuse în perioada vacanţei judecătoreşti (01 iulie 2015 - 31 august 2015) şi câte din acestea au fost soluţionate exact în aceeaşi zi cu data depunerii.

Pentru comparaţie, în cazul contestaţiei în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr. x/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), deşi situaţia juridică în ambele cauze este similară, cererea de preschimbare a termenului formulată de contestatoare a fost soluţionată de completul iniţial, învestit legal aleatoriu, ceea ce înseamnă că, în cazul contestaţiei în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenţia europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie).

4. În urma analizării cererii de preschimbare a termenului formulate de procuror, judecătorul a decis să o admită şi a fixat termen pentru judecarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare în aceeaşi zi.

Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare a fost soluţionată de completul de permanenţă din acea zi, iar nu de completul iniţial legal învestit în mod aleatoriu (fiind violat principiul continuităţii) sau, prin excepţie, de un alt complet, dar desemnat aleatoriu (fiind violat principiul repartizării aleatorii).

Prin fixarea discreţionară a termenului de judecată într-o anumită zi, pe durata vacanţei judecătoreşti, judecătorul care a decis preschimbarea termenului a ales în mod direct completul care să judece cauza, compunerea completelor de permanenţă pe durata vacanţei judecătoreşti fiind cunoscută. Dacă alegea o altă zi pentru termenul preschimbat, cauza ar fi fost judecată de un alt complet, şi anume de completul din respectiva (altă) zi. Prin urmare, judecătorul care a decis preschimbarea a ales în mod direct şi discreţionar completul care să soluţioneze admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, înlăturând în mod abuziv completul iniţial învestit legal în mod aleatoriu.

Mai mult, judecătorul care a decis preschimbarea termenului a fixat noul termen în ziua în care la permanenţă era un complet prezidat chiar de el. Prin urmare, judecătorul care a soluţionat cererea de preschimbare (care, la rândul său, a fost ales direct de procuror prin depunerea cererii de preschimbare exact în ziua în care acesta prezida completul de permanenţă) şi-a atribuit sieşi judecarea contestaţiei în anulare.

Rezultă că, prin modul discreţionar în care a acţionat judecătorul care a decis preschimbarea termenului şi prin violarea grosolană a principiilor continuităţii şi repartizării aleatorii, completul care a soluţionat, prin încheierea din 23 iulie 2015, chestiunea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare a procurorului nu a fost compus potrivit legii (preşedintele completului a fost ales de procuror prin alegerea arbitrară a zilei introducerii cererii de preschimbare, iar celălalt judecător a fost ales de preşedintele completului, prin fixarea arbitrară a zilei în care a fost preschimbat termenul).

Pentru comparaţie, în cazul contestaţiei în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr. x/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), deşi situaţia juridică în ambele cauze este similară, admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de contestatoare a fost judecată tot de completul iniţial învestit legal în mod aleatoriu, deşi se admisese anterior o cerere de preschimbare a termenului în timpul vacanţei judecătoreşti, ceea ce înseamnă că, în cazul contestaţiei în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenţia europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie).

5. În urma admiterii în principiu (prin încheierea din 23 iulie 2015) a contestaţiei în anulare a procurorului, instanţa a fixat în mod complet arbitrar termenul pentru judecarea acesteia.

Fondul contestaţiei în anulare a fost soluţionat de un complet sui generis, care nici măcar nu exista în respectiva zi ca şi complet de judecată de apel.

Astfel, la 23 iulie 2015, când procurorul a introdus cererea de preschimbare, aceasta nu a fost soluţionată de judecătorul de permanenţă, ci de preşedintele completului de apel de permanenţă, iar apoi, în urma preschimbării termenului, admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare a fost judecată de completul de apel de permanenţă din ziua respectivă (prezidat de judecătorul care decisese preschimbarea termenului).

În schimb, în urma admiterii în principiu a contestaţiei în anulare a procurorului şi a fixării termenului pentru judecarea pe fond la 17 august 2015, completul nu a mai fost cel stabilit în planificare ca fiind, în ziua respectivă, complet de apel de urgenţă, ci s-a constituit un complet inexistent, format din preşedintele completului care a decis admiterea în principiu şi doar judecătorul de permanenţă din ziua termenului judecării pe fond a contestaţiei în anulare.

Alegerea, de completul care a admis în principiu contestaţia în anulare, a datei judecării pe fond a acesteia, a fost complet arbitrară, nefiind justificată prin nimic respectiva dată (când nici respectivul complet special, nici măcar preşedintele, în urma admiterii în principiu a contestaţiei în anulare a procurorului şi a fixării termenului pentru judecarea pe fond la 17 august 2015, completul nu a mai fost cel stabilit în planificare ca fiind, în ziua respectivă, complet de apel de urgenţă, ci s-a constituit un complet inexistent, format din preşedintele completului care a decis admiterea în principiu şi doar judecătorul de permanenţă din ziua termenului judecării pe fond a contestaţiei în anulare.

Alegerea, de completul care a admis în principiu contestaţia în anulare, a datei judecării pe fond a acesteia, a fost complet arbitrară, nefiind justificată prin nimic respectiva dată (când nici respectivul complet special, nici măcar preşedintele acestuia nu aveau fixată şedinţă de judecată, iar judecătorul de pe locul doi se afla chiar în concediu).

Alegerea arbitrară a respectivei date a avut un singur motiv, şi anume numele judecătorului din lista de permanenţă din acea zi, cu care s-a întregit completul ca judecător pe locul doi. Altfel spus, prin fixarea arbitrară a datei judecării fondului contestaţiei în anulare a procurorului, completul care a decis admisibilitatea în principiu a ales în mod voit judecătorul care să facă parte din complet, pe poziţia a doua (în condiţiile în care se ştia că judecătorul de pe poziţia a doua pleca în concediu).

Prin urmare, în continuare au fost violate principiile continuităţii şi repartizării aleatorii.

6. Completul care a decis, prin încheierea din 17 august 2015, admiterea contestaţiei în anulare a procurorului şi anularea (desfiinţarea) deciziei definitive de apel de achitare a păstrat cauza pentru rejudecarea apelului, fixând termen la 10 septembrie 2015 şi pronunţând la 11 septembrie 2015 decizia împotriva căreia este îndreptată prezenta contestaţie în anulare.

În concluzie, conform celor demonstrate supra, completul care a pronunţat decizia contestată, sub aspectul compunerii lui, este rezultatul deciziilor succesive arbitrare din fazele cererii de preschimbare, admisibilităţii în principiu şi fondului contestaţiei în anulare, care au violat grosolan principiile repartizării aleatorii şi continuităţii, substituindu-se abuziv completului iniţial legal învestit în mod aleatoriu.

Astfel: prin alegerea datei depunerii cererii de preschimbare, în timpul vacanţei judecătoreşti, într-o zi fixată arbitrar şi cunoscând planificarea de permanenţă, procurorul şi-a ales judecătorul care să o soluţioneze; prin alegerea datei la care a preschimbat termenul pentru judecarea admisibilităţii în principiu, în timpul vacanţei judecătoreşti, într-o zi fixată arbitrar şi cunoscând planificarea de permanenţă, judecătorul care a decis preschimbarea şi-a atribuit sieşi dosarul, s-a pus singur preşedinte de complet şi şi-a ales judecătorul de pe poziţia a doua; prin alegerea datei judecării fondului contestaţiei în anulare, în timpul vacanţei judecătoreşti, într-o zi fixată arbitrar, când nici completul, nici vreunul din cei doi membri nu aveau şedinţă de judecată, iar judecătorul de pe poziţia a doua era în concediu, completul care a decis admisibilitatea în principiu a ales judecătorul de pe poziţia a doua care să soluţioneze fondul contestaţiei în anulare şi apoi, în continuare, care să rejudece apelul.

Sintetizând, completul de judecată care a pronunţat decizia de apel din rejudecare împotriva căreia este formulată prezenta contestaţie în anulare a fost compus cu violarea grosolană şi discreţionară a principiilor continuităţii şi repartizării aleatorii, prin sustragerea dosarului de la completul iniţial legal învestit aleatoriu, preşedintele acestui complet fiind ales direct şi neechivoc de procuror, iar judecătorul de pe poziţia a doua fiind ales direct şi neechivoc de preşedintele de complet. Prin urmare, direct (pentru preşedintele de complet) şi indirect (prin intermediul preşedintelui de complet pe care şi l-a ales direct), D.N.A. (care a exercitat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare împotriva deciziei definitive de apel de achitare) şi-a ales ambii membri ai completului de judecată, care, prin decizia contestată, au respins apelul inculpatei şi au menţinut condamnarea acesteia de primă instanţă (deşi decizia din primul apel îi fusese favorabilă, apelul inculpatei fiind admis, iar ea fiind achitată).

Conform art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind atribuirea aleatorie a cauzelor constituie abatere disciplinară pentru judecători.

Prin Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 16J din 27 octombrie 2010, menţinută prin respingerea recursului prin Decizia (irevocabilă) nr. 57 din 14 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Dosar nr. x/1/2011 (ambele accesibile pe site-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii), a fost sancţionat disciplinar, pentru nerespectarea normelor referitoare la repartizarea aleatorie a dosarelor, un judecător care a preschimbat termenul de judecată, şi-a atribuit completului său (altul decât cel învestit iniţial în mod aleatoriu) dosarul şi a soluţionat cauza, reţinându-se că nu poate fi vorba de o simplă neglijenţă, ci de intenţie.

Din toate cele expuse supra rezultă că: preschimbarea termenului de judecată s-a făcut de o instanţă care nu a fost compusă potrivit legii şi s-a făcut în mod nelegal; admiterea în principiu a contestaţiei în anulare a procurorului s-a făcut de o instanţă care nu a fost compusă potrivit legii; admiterea pe fond contestaţiei în anulare a procurorului s-a făcut de o instanţă care nu a fost compusă potrivit legii; rejudecarea apelului şi adoptarea deciziei de soluţionare a apelului în urma rejudecării s-au făcut de o instanţă care nu a fost compusă potrivit legii.

7. În concluzie, contestatoarea a solicitat instanţei care soluţionează prezenta contestaţie în anulare: cu caracter prealabil şi necesar în vederea soluţionării contestaţiei în anulare a contestatoarei, constatarea nulităţii absolute a: Rezoluţiei din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestaţiei în anulare formulate de procuror; încheierii din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare formulate de procuror; Deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015 de admitere pe fond a contestaţiei în anulare formulate de procuror şi de desfiinţare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare; cu caracter principal, admiterea pe fond a prezentei contestaţii în anulare şi desfiinţarea (anularea) Deciziei penale nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 şi, în consecinţă, în principal (potrivit dreptului la non bis in idem) constatarea faptului că Decizia penală nr. 733/A din 20 mai 2015 există juridic, produce efecte juridice şi este definitivă, iar în subsidiar rejudecarea, la un termen ulterior, a apelului, cu respectarea principiului non reformatio in pejus.

II. Cazul nr. 2 de contestaţie în anulare şi motivele pe care acesta se sprijină: a existat un caz de incompatibilitate, existând o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor a fost afectată (art. 426 lit. d) teza a II-a raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia europeană a drepturilor omului privind dreptul ca acuzaţia în materie penală să fie judecată de o instanţă imparţială)

Cu caracter general pentru acest caz de contestaţie în anulare, contestatoarea arată că nu există doar o simplă suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor a fost afectată, ci există certitudinea, pe bază de dovezi clare, că judecătorii cauzei au fost în mod manifest complet lipsiţi de imparţialitate, fiind ostili, persecutând-o şi discriminând-o pe contestatoare, în calitatea ei de persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, respectiv au privilegiat constant acuzarea (procurorul) şi persoana vătămată.

A. Incompatibilitatea preşedintelui completului de judecată care a pronunţat decizia contestată

1. Aşa cum a rezultat din cererea depusă la dosar înainte de soluţionarea fondului contestaţiei în anulare a procurorului, preşedintele completului de judecată s-a antepronunţat cu privire la cauză şi la soluţia ce urma să fie dispusă în cauză.

Chiar înainte de a cunoaşte în vreun fel dosarul, acest judecător avea convingerea fermă cu privire la soluţia care ar trebui adoptată, iar când a ajuns (prin manoperele ilegale descrise la cazul nr. 1 de contestaţie în anulare) preşedinte al completului de judecată decizia sa era deja luată, întregul proces a fost o parodie judiciară, în care inculpata nu a avut absolut nicio şansă, soarta sa fiind tranşată cu mult înainte de începerea judecării contestaţiei în anulare.

Fiind ales în mod direct şi neechivoc de D.N.A., acceptând să facă parte dintr-o instanţă a cărei compunere nu a fost legală în mod evident, iar nelegala compunere a fost rezultatul deciziilor sale sub aspectul judecării şi soluţionării preschimbării termenului, admisibilităţii în principiu, fondului contestaţiei în anulare şi apelului în rejudecare (a se vedea toate argumentele de la cazul nr. 1 de contestaţie în anulare), preşedintele completului de judecată a dovedit clar că a fost pe deplin părtinitor în favoarea procurorului şi a persoanei vătămate şi în defavoarea inculpatei, deci a fost lipsit de imparţialitate.

Prin modul în care a soluţionat absolut toate chestiunile de drept, exclusiv în favoarea acuzării şi persecutând inculpata, violând grav, repetat, masiv, dreptul substanţial şi procedural, intern şi internaţional, preşedintele completului de judecată şi-a dovedit clar lipsa de imparţialitate.

Argumentele care au fost expuse infra au rolul nu de a critica pe fond decizia contestată (calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare fiind limitată exclusiv la motivele expres şi limitativ enumerate de art. 426 C. proc. pen.), pentru că acest lucru nu este admisibil, ci de a dovedi, prin caracterul grav şi vădit ilegal al tuturor deciziilor luate de acest judecător (de cele mai multe ori cu depăşirea limitelor disciplinare şi penale), persecutarea şi discriminarea constante ale inculpatei şi favorizarea făţişă a acuzării şi a persoanei vătămate.

Nu este deci vorba de critica izolată a unei măsuri decise de preşedintele completului de judecată, ci de evaluarea globală a modului în care acesta a judecat cauza, rezultatul fiind dovedirea fără putinţă de tăgadă a lipsei lui de imparţialitate.

a. Procurorul a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată la 23 iulie 2015, adică la peste 2 luni de la pronunţarea deciziei de apel contestate de procuror (20 mai 2015), la aproape 2 luni de la declararea contestaţiei în anulare de procuror (29 mai 2015) şi la aproape 1 lună de la fixarea următorului termen de judecată a contestaţiei în anulare (26 iunie 2015). După atâta timp, procurorul constată intempestiv faptul că ar exista o urgenţă în judecarea contestaţiei în anulare, că nu mai poate aştepta pană în a doua zi după vacanţa judecătorească (următorul termen de judecată fusese fixat la 02 septembrie 2015) şi solicită intempestiv preschimbarea termenului de judecată chiar în timpul vacanţei judecătoreşti.

Cererea de preschimbare a termenului, formulată de procuror, a fost admisă de preşedintele de complet fără motivare, în mod discreţionar, deşi contestaţiile în anulare nu fac parte din categoria cauzelor urgente, în cauză nu era vorba de condamnaţi sau arestaţi, iar procurorul ceruse preschimbarea după aproape 1 lună de la fixarea următorului termen de judecată de completul legal învestit, fără ca brusc să apară vreun motiv de urgenţă.

Ulterior, urgenţa a dispărut complet, pentru că, după admiterea în principiu a contestaţiei în anulare (tot la 23 iulie 2015, data admiterii cererii de preschimbare a termenului), termenul pentru judecata pe fond a contestaţiei în anulare a fost stabilit abia pe 17 august 2015, iar rejudecarea apelului (după un prim termen amânat pentru lipsă de apărare) a avut loc abia pe 10 septembrie 2015. Urgenţa a existat doar în vederea sustragerii dosarului de la completul legal învestit aleatoriu, iar apoi a dispărut.

Admiţând cererea de preschimbare, preşedintele completului a procedat în mod arbitrar, ceea ce violează caracterul echitabil al procesului penal, prevăzut de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia europeană, dovedindu-şi în acelaşi timp lipsa de imparţialitate.

b. Preschimbarea termenului la cererea procurorului a constituit o fraudă la lege (la Constituţie).

În mod expres, "din considerente de celeritate", procurorul care a solicitat preschimbarea termenului a invocat decizia din 14 iulie 2015 a Curţii Constituţionale, prin care examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare a fost declarată neconstituţională dacă se face "fără citarea părţilor". Cum decizia de neconstituţionalitate produce efecte erga omnes de la data publicării sale oficiale, invocarea ei expresă pentru a justifica urgenţa şi preschimbarea termenului de judecată semnifică faptul că s-a dorit ca judecata să se facă fără citarea părţilor, ştiindu-se că acest lucru este neconstituţional, dar devansându-se la maximum termenul de judecată, astfel încât aceasta să aibă loc înainte de publicare.

Preschimbarea termenului de preşedintele completului s-a făcut, exact aşa cum a solicitat procurorul, de o manieră în care admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare să fie analizată înainte de publicarea unei decizii a Curţii Constituţionale (deja adoptată şi indicată expres în cererea de preschimbare formulată de procuror), adică fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, adică aplicând un text legislativ despre care se ştia deja că este neconstituţional, deci prin fraudă la Constituţie. Acest lucru semnifică violarea dreptului la un proces penal echitabil (art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia* europeană) şi dovedeşte lipsa de imparţialitate a judecătorului.

Este necesar să se verifice la secţiile I penală şi a II-a penală ale Curţii de Apel Bucureşti câte cereri de preschimbare a termenului au fost depuse în perioada vacanţei judecătoreşti (01 iulie 2015 - 31 august 2015) şi câte din acestea au fost soluţionate exact în aceeaşi zi cu data depunerii.

c. Contestatoarea din prezenta cauză nici nu a fost înştiinţată de existenţa cererii de preschimbare a termenului formulată de procuror, deci nu a putut să-şi prezinte argumentele faţă de această solicitare, egalitatea de arme dintre acuzare şi apărare, consacrată de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţie fiind încălcată.

Mai mult, dosarul privind contestaţia în anulare formulată de procuror a fost înregistrat pe portalul instanţei doar cu indicarea D.N.A. drept contestator, dar fără indicarea numelor inculpatei şi persoanei vătămate, aşa încât orice căutare pe portal a dosarului după singurul criteriu ce putea fi utilizat (numele participanţilor, alţii decât D.N.A.) nu ducea la niciun rezultat, scopul fiind împiedicarea inculpatei să ia cunoştinţă de existenţa dosarului şi de măsurile dispuse în acesta.

Pentru comparaţie, în cazul contestaţiei în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr. x/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), deşi situaţia juridică în ambele cauze este similară, contestaţia în anulare formulată de contestatoare a avut toate informaţiile necesare postate pe portalul instanţelor, ceea ce înseamnă că, în cazul contestaţiei în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenţia europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie), totul dovedind un tratament discriminatoriu pentru inculpată şi, deci, lipsa de imparţialitate a judecătorului.

d. Contestaţia în anulare a procurorului a fost judecată sub aspectul admisibilităţii în principiu (la termenul din 23 iulie 2015), fără citarea sau prezenţa inculpatei, dar cu participarea procurorului.

Inculpata nu a putut să-şi susţină oral şi contradictoriu argumentele privind inadmisibilitatea contestaţiei în anulare a procurorului, în schimb procurorul a participat la şedinţa de judecată şi şi-a susţinut oral, dar nederanjat de contradictorialitate, argumentele în sensul admisibilităţii în principiu a propriei contestaţii în anulare. Inculpatei i-a fost astfel violat dreptul la egalitatea de arme, consacrat de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia europeană.

Pentru comparaţie, în cazul contestaţiei în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr. x/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), deşi situaţia juridică în ambele cauze este similară, inculpata contestatoare şi persoana vătămată au fost citate, iar persoana vătămată şi procurorul au avut posibilitatea, în mod contradictoriu, să-şi susţină pe larg argumentele privind inadmisibilitatea contestaţiei în anulare a inculpatei contestatoare, ceea ce înseamnă că, în cazul contestaţiei în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenţia europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie), aceasta deoarece preşedintele completului nu a fost imparţial.

e. La judecarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare a procurorului, argumentul scris al inculpatei, în sensul că o contestaţie în anulare este admisibilă numai dacă este vorba de o hotărâre care se execută (deci, de condamnare) şi numai dacă este în favoarea condamnatului nici măcar nu a fost analizat de preşedintele completului.

Pentru comparaţie, în cazul contestaţiei în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr. x/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală), deşi situaţia juridică în ambele cauze este similară, procurorul şi persoana vătămată au susţinut inadmisibilitatea acesteia pe un alt motiv (şi anume că o contestaţie în anulare nu poate viza decât o hotărâre care soluţionează fondul cauzei), iar instanţa a respins contestaţia în anulare ca inadmisibilă, deci pentru contestaţia în anulare a inculpatei există mai multe motive de inadmisibilitate decât pentru contestaţia în anulare a procurorului, ceea ce înseamnă că, m cazul contestaţiei în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenţia europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie), aceasta deoarece preşedintele completului nu a fost imparţial.

f. Preşedintele completului de judecată a admis o contestaţie în anulare care era inadmisibilă, deoarece în realitate critica pe fond temeinicia şi legalitatea deciziei definitive de apel de achitare, deci a admis în realitate un apel deghizat, violând dreptul la respectarea autorităţii de lucru judecat şi dreptul la non bis in idem, consacrate de art. 6 din Convenţia europeană şi de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Deşi a fost concepută formal ca o critică privind lipsa de imparţialitate a judecătorului care a prezidat completul de apel în primul ciclu procesual, în realitate contestaţia în anulare a criticat măsurile luate de completul de judecată pe parcursul judecării apelului şi, prin aceasta, chiar decizia de apel.

Or, decizia de apel de achitare avea caracter definitiv, bucurându-se de putere de lucru judecat.

Căile de atac (recursul în casaţie, contestaţia în anulare, revizuirea) împotriva acestei decizii definitive de apel au caracter extraordinar, putând fi exercitate numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Orice alt motiv al unei căi extraordinare de atac, cum este contestaţia în anulare, neprevăzut de lege, duce la inadmisibilitatea ei.

Dacă, sub masca formală a unui motiv de contestaţie în anulare (pretinsa incompatibilitate a judecătorului), în realitate se critică (de procuror) şi se admite (de instanţa prezidată de preşedintele completului) măsurile dispuse de completul de judecată şi, implicit, decizia din apel, aceasta înseamnă în substanţă un apel deghizat, iar nu o contestaţie în anulare, deci o violare a principiului autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil

Prin urmare, admiterea contestaţiei în anulare de preşedintele completului s-a făcut, în realitate, exclusiv pentru motive ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii (substanţiale şi procedurale, interne şi europene) de completul de apel din primul ciclu procesual, deci în, realitate s-a procedat atât la o judecată a fondului, cu privire la probe şi vinovăţie (ca într-un apel), cât şi la o judecată a legalităţii hotărârii de apel (ca într-un recurs în casaţie), fiind deci în realitate vorba de un apel deghizat, prin care a fost desfiinţată ca netemeinică şi nelegală o decizie definitivă de apel, intrată în puterea lucrului judecat, care a fost ştearsă.

Admiţând în aceste condiţii contestaţia în anulare, preşedintele completului de judecată şi-a dovedit lipsa de imparţialitate.

g. Preşedintele completului a admis o contestaţie în anulare abuzivă, în condiţiile în care procurorul de şedinţă, cunoscând posibilul motiv de lipsă de imparţialitate, nu a formulat cerere de recuzare în şedinţa publică de judecată, deşi avea posibilitatea, dreptul şi obligaţia să o facă.

Utilizarea căii extraordinare şi subsidiare a contestaţiei în anulare, după ce a aşteptat soluţia din apel, este expresia unui manifest abuz de drept procesual şi a relei-credinţe.

Astfel, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ceea ce înseamnă că motivele ei sunt excepţionale, ea putând fi formulată numai în măsura în care procedurile ordinare nu au putut fi utilizate.

Or, în cazul contestaţiei în anulare întemeiate pe pretinsa incompatibilitate a judecătorului, ea poate fi formulată numai dacă partea sau procurorul care susţine incompatibilitatea nu a putut invoca acest lucru anterior.

Spre exemplu, dacă partea sau procurorul ştia sau putea să ştie că există un caz de incompatibilitate a judecătorului de la prima instanţă şi nu invocă acest lucru (deşi putea să o facă) prin declararea apelului, iar hotărârea primei instanţe (adoptată de un judecător pretins incompatibil) devine definitivă fie prin neapelare, fie prin respingerea apelului, împotriva ei nu se poate formula contestaţie în anulare, în care să se invoce, pentru prima dată, incompatibilitatea judecătorului, deşi pretinsul motiv de incompatibilitate fusese cunoscut anterior, dar nu se utilizase calea ordinară de atac a apelului.

Similar, dacă este vorba de pretinsa incompatibilitate a unui judecător care soluţionează cauza în apel, în măsura în care partea sau procurorul cunoaşte sau putea să cunoască pretinsul motiv de incompatibilitate în timpul judecării apelului, acesta avea obligaţia să formuleze, de îndată, cerere de recuzare, potrivit art. 67 alin. (1) teza finală C. proc. pen. Invocarea motivului de incompatibilitate direct în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare este subsidiară, numai în cazul în care partea sau procurorul nu a cunoscut şi nici nu avea cum să cunoască respectivul caz de pretinsă incompatibilitate înainte de finalizarea judecării apelului.

Caracterul subsidiar al căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare întemeiate pe pretinsa incompatibilitate a judecătorului faţă de cererea de recuzare face ca, în procedura judecării contestaţiei în anulare bazate pe acest motiv să fie aplicabile, în principiu şi în măsura compatibilităţii, regulile de la judecarea cererii de recuzare.

Admiţând contestaţia în anulare în aceste condiţii, preşedintele completului şi-a dovedit clar lipsa de imparţialitate.

h. Preşedintele completului a admis o contestaţie în anulare în care, deşi nu este formulat in terminis ca motiv de incompatibilitate, se susţine în realitate lipsa de, imparţialitate a preşedintelui completului de apel din primul ciclu procesual faţă de persoana vătămată, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, atât la data interviului din 16 mai 2013 de la Consiliul Superior al Magistraturii de promovare în funcţia de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a preşedintei completului de apel din primul ciclu procesual, cât şi în perioada judecării şi soluţionării apelului.

Astfel, în contestaţia în anulare care a fost admisă de preşedintele completului se insistă pe: "Astfel, la data de 16 mai 2013, judecătorul E. s-a prezentat la proba interviului ce a avut loc în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, între membrii Plenului fiind, în calitate de membru de drept, intimata persoană vătămată B." (cuvintele fiind îngroşate chiar în cuprinsul contestaţiei în anulare); "Referindu-ne la cauză, această garanţie nu a fost asigurată şi sub acest aspect este relevant de subliniat că intimata persoană vătămată B. a avut în cadrul interviului un dialog direct cu judecătoarea E. tocmai pe tema unor soluţii posibile în raport cu situaţii ipotetice [...]'", "Convingerea personală [a] judecătorului E., în raport cu intimata persoană vătămată B., a fost marcată de ideea preconcepută a existenţei unei erori judiciare [...]".

În mod nedemn şi contrar adevărului, contestaţia în anulare admisă de preşedintele completului lasă să se înţeleagă părtinirea preşedintelui completului de apel din primul ciclu procesual, în judecarea apelului, faţă de persoana vătămată din cauză, ca urmare a nepromovării interviului susţinut în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, din care persoana vătămată a făcut parte. Altfel şi mai direct spus, în mod josnic şi complet neadevărat, contestaţia în anulare admisă de preşedintele completului lasă să se înţeleagă că preşedintele completului de apel din primul ciclu procesual ar fi dat soluţia în apel în baza resentimentelor personale faţă de partea vătămată.

Faptul că acest lucru se înţelege din contestaţia în anulare formulată de procuror este dovedit de numeroasele articole, interviuri şi dezbateri din presă, în care contestaţia în anulare formulată de D.N.A. a fost interpretată exact în acest sens. Poziţiile exprimate de şi în mass-media sunt foarte numeroase şi sunt de notorietate.

Admiţând contestaţia în anulare în aceste condiţii, preşedintele completului şi-a dovedit clar lipsa de imparţialitate.

i. Contestaţia în anulare a fost admisă de preşedintele completului cu o motivare incluzând şi referiri la dialogul purtat la Consiliul Superior al Magistraturii cu ocazia interviului de promovare.

Or, schimbul de replici dintre judecătoarea candidată (ulterior preşedinta completului de apel din primul ciclu procesual) şi membrul de drept al Consiliului Superior al Magistraturii (ulterior persoană vătămată în prezenta cauză) pe care s-a întemeiat preşedintele completului nu are semnificaţia dată de acesta.

În mod superficial, preşedintele completului s-a întemeiat exclusiv pe transcrierea interviului şi pe redarea acestuia în cuprinsul contestaţiei în anulare redactate de procuror, fără a viziona înregistrarea audio-video, ataşată de procuror contestaţiei în anulare. Or, exact pasajele privind dialogul specific dintre cele două persoane au fost falsificate în transcriere şi în contestaţia în anulare, sensul fiind grav denaturat. Preşedintele de complet nu a administrat complet probatoriul, părerea lui fiind deja formată înainte de începerea judecăţii, deci a fost lipsit de imparţialitate.

j. Preşedintele completului a admis o contestaţie în anulare al cărei caracter abuziv şi discreţionar este dovedit de caracterul ei complet singular.

La ştiinţa contestatoarei, de la intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., D.N.A. nu a formulat nicio contestaţie în anulare pe motivul incompatibilităţii unui judecător.

k. Preşedintele completului a admis o contestaţie al cărei caracter, vizând denigrarea publică a judecătorului care a prezidat completul de apel din primul ciclu procesual, este dat de faptul că procurorul a apreciat că, prin măsurile dispuse la termenul de judecată din apel din 22 aprilie 2015, numai acest judecător a fost incompatibil şi lipsit de imparţialitate.

Or, în apel, completul este colegial, fiind compus din doi judecători. Măsurile criticate de procuror în contestaţia în anulare admisă de preşedintele completului nu au fost decise singur de judecătorul care a prezidat, ci de ambii judecători ai completului de apel din primul ciclu procesual, după consultare.

Dacă ar fi fost întemeiat motivul de incompatibilitate ţinând de măsurile dispuse în şedinţa de judecată (deşi nu este), atunci incompatibilitatea ar fi existat pentru ambii judecători membri ai completului, care au dispus împreună respectivele măsuri, deci contestaţia în anulare a procurorului, admisă de preşedintele completului, ar fi trebuit să susţină că ambii judecători au fost incompatibili şi lipsiţi de imparţialitate.

Limitarea contestaţiei în anulare numai la pretinsa incompatibilitate a unui singur judecător dintre cei doi care au decis reprezintă o dovadă suplimentară că, prin contestaţia în anulare admisă de preşedintele completului, nu s-a urmărit înfăptuirea justiţiei, ci defăimarea şi hăituirea unui judecător.

l. Preşedintele completului a admis o contestaţie în anulare în care însuşi procurorul care semnează contestaţia în anulare (doamna procuror C.) şi care, în mod voalat, dar incontestabil, îl acuză pe judecătorul care a prezidat completul de apel în primul ciclu procesual de lipsă de imparţialitate în raport cu persoana vătămată, ca urmare a nepromovării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma interviului susţinut la Consiliul Superior al Magistraturii cu participarea respectivei persoane, a candidat de mai multe ori pentru a fi promovată ca judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind respinsă.

Următoarele situaţii sunt cunoscute de contestatoare (şi ulterioare dobândirii de persoana vătămată a calităţilor de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de membru de Drept al Consiliului Superior al Magistraturii): prin Hotărârea nr. 5 din 25 mai 2011 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, sub prezidenţa doamnei B., s-a dat un aviz negativ candidaturii doamnei procuror C., întrucât "acesta [candidatul] nu s-a remarcat din punct de vedere profesional, prin date, activităţi sau preocupări care să-l recomande pentru funcţia de judecător la instanţa supremă". Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 972 din 14 decembrie 2011 candidatura doamnei procuror în vederea promovării a fost respinsă; prin Hotărârea nr. 15 din 25 noiembrie 2011 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, sub prezidenţa doamnei B., s-a dat un aviz negativ candidaturii doamnei procuror C., întrucât "acesta [candidatul] nu s-a remarcat din punct de vedere profesional, prin date, activităţi sau preocupări care să-l recomande pentru funcţia de judecător la instanţa supremă, în condiţiile în care datele enunţate nu conferă selectivitate pentru o atare promovare, aceasta şi pentru că nu a evidenţiat o contribuţie, alta decât cea de participare efectivă". Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 558 din 29 august 2011 candidatura doamnei procuror în vederea promovării a fost respinsă.

Contestatoarea nu a dispus de informaţii privind participarea la interviurile de la Consiliul Superior al Magistraturii a persoanei vătămate, înregistrarea respectivelor şedinţe (din 29 august 2011 şi 14 decembrie 2011) ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nefiind postate pe site-ul oficial al acestei instituţii, din motive pe care contestatoarea nu le cunoaşte.

Contestatoarea s-a întrebat dacă, pentru un observator exterior, neutru, formularea contestaţiei în anulare de procuror, care beneficiază clar persoanei vătămate, nu ar putea fi eventual considerată drept o activitate "de remarcat", "alta decât cea de participare efectivă", care "să confere selectivitate" şi să îl recomande pe procuror pentru funcţia de judecător la instanţa supremă, unde promovarea implică participarea persoanei vătămate, atât ca preşedinte al Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (care avizează), cât şi ca membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii (care decide). Firesc, suspiciunea de lipsă de imparţialitate se extinde asupra preşedintelui completului care a admis respectiva contestaţie în anulare, formulată în aceste condiţii.

m. Preşedintele completului de judecată a admis o contestaţie în anulare în care s-a susţinut în mod vădit nefondat lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului de judecată din apel din primul ciclu procesual.

Afirmaţiile făcute de preşedintele completului de apel din primul ciclu procesual, cu aproape doi ani înainte de judecarea apelului, în cadrul unui interviu la Consiliul Superior al Magistraturii, nu au absolut nicio legătură cu cauza, ele au fost generale şi au vizat aspecte teoretice, precum şi propria caracterizare subiectivă a respectivului judecător asupra persoanei sale.

Dintr-o discuţie pur teoretică referitoare la noţiunea de eroare judiciară nu se poate trage în niciun caz concluzia că, într-o cauză determinată, judecătorul a pornit de la ideea preconcepută că este vorba despre o eroare judiciară şi nu a mai fost imparţial. Aceasta ar însemna, într-un mod complet forţat şi absurd, că pe baza unei simple discuţii teoretice referitoare la eroarea judiciară, acest judecător nu ar mai putea niciodată pronunţa o soluţie de achitare, deoarece automat ar fi deja dovedit că nu a fost imparţial.

De altfel, pe lângă faptul că discuţia de la Consiliul Superior al Magistraturii a avut un caracter pur teoretic, subiectul principal de la care a pornit dezbaterea de idei nici nu a fost eroarea judiciară, ci modul în care acţionează un judecător într-un complet colegial, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când opinia sa este diferită de a celorlalţi membri ai completului. Răspunsurile sunt de bun-simţ pentru orice judecător: analizez probele, expun argumentele mele juridice celorlalţi doi colegi de complet (ipoteza judecătorului de la instanţa supremă), fie îi conving pe ei că argumentele mele sunt corecte, fie mă conving ei pe mine că argumentele lor sunt corecte (exact acest lucru înseamnă deliberarea colegială între judecători, după dezbateri), iar, la limită, fac opinie separată, ceea ce însă nu este dezirabil să se întâmple foarte des la instanţa supremă.

Strict în acest context, ca exemplu, s-a folosit în dezbaterea strict teoretică exemplul erorii judiciare, cu sublinierea că diferenţa fundamentală de opinii între membrii completului, de judecată poate să privească, în egală măsură, achitarea sau condamnarea.

Raţionamentul procurorului care a formulat contestaţia în anulare - admisă de preşedintele completului - pe motivul lipsei de imparţialitate este atât de forţat, încât el ar putea fi aplicat fără probleme nu numai în cazul oricărei hotărâri de achitare pronunţate de judecătorul care a făcut afirmaţiile teoretice generale, dar şi în cazul oricărei hotărâri de condamnare pronunţate de acelaşi judecător. Faptul că argumentele procurorului ar putea fi probleme utilizate pentru a demonstra pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului în căzui oricărei hotărâri de achitare, respectiv în cazul oricărei hotărâri de condamnare, rezultă că el este complet absurd, neexistând în realitate absolut niciun motiv de îndoială referitor la imparţialitatea concretă a judecătorului care depune prezentele note scrise, în judecarea concretă a apelului.

De asemenea, faptul că preşedintele completului de apel din primul ciclu procesual, într-un interviu la Consiliul Superior al Magistraturii în vederea promovării, unde a fost expres întrebat ce lipsuri are, a arătat că este caracterizat de nerăbdare, pe care a început să o înlăture, nu poate fi decât într-un mod incalificabil considerat o dovadă a lipsei de imparţialitate a aceluiaşi judecător, doi ani mai târziu, într-o cauză concretă, absolut fără nicio legătură cu respectivul interviu, ceea ce deci nu are cum să justifice o asemenea contestaţie în anulare admisă de preşedintele completului.

Dacă un judecător spune că se caracterizează prin nerăbdare este considerat lipsit de imparţialitate, înseamnă că respectivul judecător este lipsit de imparţialitate în absolut toate dosarele şi pentru absolut toate părţile, iar nu într-un singur dosar şi doar faţă de una singură dintre părţile dosarului.

Şi acest argument ar justifica absolut orice contestare a imparţialităţii judecătorului, deci este, la rândul lui, absurd, utilizarea lui de un procuror în justificarea unei contestaţii în anulare fiind incalificabilă, iar admiterea unei asemenea contestaţii în anulare de preşedintele completului dovedeşte lipsa lui de imparţialitate.

n. Preşedintele completului a admis o contestaţie în anulare vădit nefondată, fiind întemeiată pe măsurile dispuse în şedinţa publică de judecată (cu repetarea faptului că au fost dispuse în complet colegial, de ambii judecători, iar procurorul de şedinţă nu a apreciat că ar exista vreun motiv să formuleze cerere de recuzare), deşi este vorba strict de măsuri obişnuite privind judecarea cauzei, care nu dovedesc absolut nicio părtinire şi nicio preconcepţie referitoare la soluţia finală.

Contestaţia în anulare admisă de preşedintele completului consideră că judecătorul care a prezidat completul de apel din primul ciclu procesual a fost lipsit de imparţialitate şi avea prefigurată soluţia, pentru următoarele motive: a întrebat-o pe apelanta inculpată dacă insistă în solicitarea de schimbare a încadrării juridice; nu a citat persoana vătămată cu menţiunea dacă formulează plângere prealabilă pentru infracţiunea pentru care se solicită schimbarea încadrării juridice, ci doar a emis o adresă în atenţia persoanei vătămate pentru a-şi preciza poziţia faţă de cererea apelantei inculpate de schimbare a încadrării juridice; nu s-a pronunţat prin decizia de apel asupra cererii de schimbare a încadrării juridice; a respins proba solicitată de procurorul de şedinţă privind stadiul cercetărilor într-un alt dosar, privind o altă persoană.

Niciunul din aceste elemente (deciziile fiind oricum adoptate colegial, de doi judecători) nu dovedeşte sub nicio formă eventuala preconcepţie a respectivului judecător, deci pretinsa lui lipsă de imparţialitate, întrucât: este dreptul şi obligaţia judecătorului să se asigure de voinţa reală a părţilor, faptul că preşedintele completului de judecată de apel din primul ciclu procesual a întrebat o parte dacă insistă într-o cerere, fără a încerca să o determine în vreun fel să adopte o poziţie într-un sens sau în altul, este o atitudine absolut obişnuită la orice judecător; faptul că instanţa, în complet colegial, a emis o adresă în atenţia persoanei vătămate să-şi precizeze poziţia faţă de cererea apelantei inculpate de schimbare a încadrării juridice a dat curs chiar unei cereri exprese în acest sens a procurorului de şedinţă; procurorul de şedinţă chiar a precizat expres că nu solicită emiterea unei adrese în sensul prezenţei persoanei vătămate (adică citarea acesteia), ci doar o adresă în care persoana vătămată să-şi precizeze poziţia faţă de cererea de schimbare a încadrării juridice; prin urmare, instanţa a procedat exact conform solicitării procurorului de şedinţă, iar ulterior, prin contestaţia în anulare admisă de preşedintele completului, un alt procuror afirmă că, astfel, judecătorul a dovedit că nu este imparţial, fiind favorabil inculpatei, ceea ce este schizofrenic; oricum, în împrejurările concrete ale cauzei, decizia completului nu putea sub nicio formă să o defavorizeze pe persoana vătămată, prin lipsa citării cu menţiunea dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă în raport cu cererea de schimbare a încadrării juridice, în condiţiile în care completul i-a adus în scris la cunoştinţă persoanei vătămate existenţa cererii de schimbare a încadrării juridice (însuşi procurorul care a formulat contestaţia în anulare admisă de preşedintele completului afirmă că adresa către persoana vătămată este semnată de judecătorul care a fost apoi considerat lipsit de imparţialitate şi că indică faptul că pentru infracţiunea pentru care s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate); or, persoana vătămată este, formal-teoretic, cel mai bun jurist penalist al României (este doctor în Drept penal, este fost procuror şi actual judecător penalist, este preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), aşa încât, fiind înştiinţată de cererea de schimbare a încadrării juridice a apelantei inculpate, cerându-i-se să-şi precizeze poziţia şi fiind informată despre eventuala necesitate a plângerii prealabile, a fost perfect în măsură să adopte comportamentul procesual dorit, fără să fie vătămată în vreun fel de instanţă, care nu a defavorizat-o, ci a fost imparţială; chestiunea pronunţării sau nu, prin decizia de apel, de completul colegial, asupra cererii de schimbare de încadrare juridică nu are absolut nicio legătură cu pretinsa lipsă de imparţialitate, fiind exclusiv o chestiune de fond, ce nu poate face obiectul unei contestaţii în anulare; oricum, schimbarea încadrării juridice a constituit un motiv de apel (prima instanţă a respins, prin dispozitivul sentinţei, această cerere a inculpatei), deci nu avea de ce să fie analizată ca o cerere distinctă de apel; de altfel, nici completul prezidat de preşedintele completului, în rejudecarea apelului, nu a pus în discuţia părţilor, în mod distinct, cererea de schimbare a încadrării juridice, fiind considerată un motiv de apel, analizat în acest mod; respingerea, de completul colegial, a unei probe solicitate de procurorul de şedinţă, privind simplul stadiu al cercetărilor într-un alt dosar şi privind o altă persoană, pe motivul lipsei de concludentă, nu poate în niciun caz dovedi o pretinsă lipsă de imparţialitate; este de subliniat faptul că, în aceeaşi şedinţă de judecată, completul a respins şi cererea de probe a apelantei inculpate, deşi aceasta, la termenul anterior, o considera vitală în apărarea sa, deci în niciun caz, în chestiunea încuviinţării probelor, completul nu a favorizat inculpata ori defavorizat procurorul; de altfel, nici preşedintele completului, în rejudecarea apelului, nu a încuviinţat vreo probă privind trimiterea unei adrese către parchet.

Şi din acest punct de vedere, cu referire la măsurile dispuse de complet pe parcursul judecării apelului în primul ciclu procesual, nu există niciun element care să susţină motivul de contestaţie în anulare al procurorului - admise de preşedintele completului - privind pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului care a prezidat completul de apel din primă instanţă, contestaţia în anulare a procurorului, deşi complet nefondată, fiind admisă de preşedintele completului numai ca urmare a faptului că a fost lipsit de imparţialitate.

o. Preşedintele completului a admis contestaţia în anulare a procurorului, deşi aceasta era clar neîntemeiată, întrucât, în raport cu motivul de contestaţie în anulare - art. 426 lit. d) teza finală raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., este necesar să existe "o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată".

Din contestaţia în anulare rezultă clar că judecătorul considerat incompatibil este acuzat că a defavorizat-o pe persoana vătămată, deci că sub acest aspect a fost lipsit de imparţialitate.

Subiectul procesual pretins vătămat prin pretinsa lipsă de imparţialitate este, formal-teoretic, cel mai bun jurist penalist al României (este doctor în Drept penal, este fost procuror şi actual judecător penalist, este preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), iar aceasta a cunoscut elementele care dovedesc pretinsa lipsă de imparţialitate (a fost prezentă şi a discutat cu judecătorul care depune prezentele note scrise la interviul de la Consiliul Superior al Magistraturii; a primit adresa semnată de exact acest judecător - cunoscând deci participarea lui în completul de apel - prin care i se cerea poziţia faţă de cererea de schimbare a încadrării juridice, dar nu era citată).

Cu toate acestea, subiectul procesual pretins vătămat prin lipsa de imparţialitate a judecătorului - deci direct interesat - nu a formulat nici cerere de recuzare, nici contestaţie în anulare. Comportamentul procesul al subiectului procesual pretins lezat de pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului, în contextul teoretic-formal al cunoştinţelor sale profesionale de excepţie în domeniu, dovedeşte fără putinţă de tăgadă nu doar că suspiciunile privind pretinsa lipsă de imparţialitate nu sunt "rezonabile", ci chiar că nu există nici măcar o urmă de "suspiciune", deci imparţialitatea - atât obiectivă, cât şi subiectivă - a fost respectată atât în realitate, cât şi la nivelul aparenţelor.

p. Preşedintele completului a admis contestaţia în anulare întemeiată pe art. 6 din Convenţia europeană, în condiţiile în care această normă convenţională nu era aplicabilă în sensul dat de contestaţia în anulare şi necenzurat de decizia dată în soluţionarea ei.

Contestaţia în anulare s-a întemeiat expres pe pretinsa violare a art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, privind imparţialitatea obiectivă şi subiectivă a instanţei, fiind indicate şi soluţii jurisprudenţiale ale Curţii Europene, şi a fost admisă de preşedintele completului tocmai pe acest motiv al lipsei de imparţialitate al unui judecător din apelul din primul ciclu procesual.

Întemeierea contestaţiei în anulare pe art. 6 din Convenţia europeană este aberantă şi absurdă, acest text nefiind aplicabil ratione personae în cauză.

Astfel, art. 6 din Convenţia europeană, consacrând dreptul la un proces echitabil, nu are aplicabilitate generală, ci limitată, atât ratione materiae, cât şi ratione personae.

Ratione materiae, cauza soluţionată prin decizia de apel împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare are natură penală, deci, din acest punct de vedere, art. 6 este aplicabil.

În schimb, în materie penală, art. 6 consacră dreptul la un proces echitabil într-un mod limitat ratione personae, şi anume unei singure persoane, care este persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni (ceea ce, în dreptul procesual penal român, se traduce prin suspect şi prin inculpat). Convenţia europeană urmăreşte să protejeze drepturile individuale în faţa riscului de abuz din partea statului, iar în procesul penal cel care riscă abuzuri este acuzatul. Textul spune expres că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să fie judecată într-un mod conform garanţiilor din art. 6. De aceea art. 6 din Convenţia europeană, în materie penală, este aplicabil ratione personae exclusiv acuzatului.

Nici acuzatorul din procesul penal (procurorul), nici alte părţi (persoana vătămată) nu sunt titulare ale dreptului la un proces echitabil în materie penală, deci nu se bucură de garanţiile consacrate de art. 6 din Convenţia europeană.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, în materie penală, art. 6 nu garantează dreptul de a cere începerea unei proceduri de urmărire penală contra unei persoane, dreptul de a obţine condamnarea penală a unei persoane, dreptul la "răzbunare privată". Dreptul la un proces echitabil în materie penală nu include dreptul de a obţine acuzarea, judecarea sau condamnarea penală a unei persoane, deci în materie penală dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6, este recunoscut exclusiv în beneficiul persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni

Orice pretinsă vătămare a dreptului la un proces penal echitabil, susţinută de altcineva decât de acuzat, este inadmisibilă, deoarece dreptul nici măcar nu există pentru altcineva decât pentru acuzat, deci textul nu este aplicabil.

Întotdeauna pe terenul Convenţiei europene se verifică întâi dacă dreptul există (deci, dacă un anumit articol este aplicabil), iar abia după aceea se verifică dacă a existat o ingerinţă şi, în caz afirmativ, dacă ingerinţa este sau nu justificată, deci dacă a existat sau nu o violare a dreptului. Dreptul individual nu poate să fie însă violat dacă, în prealabil, el nu există pentru persoana care se pretinde victimă.

Prin urmare, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, o persoană nu are dreptul, pe terenul art. 6 din Convenţia europeană, să obţină tragerea la răspundere penală a altei persoane, despre care pretinde că ar fi săvârşit o infracţiune. Altfel spus, în procesul penal, art. 6 nu este sub nicio formă aplicabil persoanei vătămate.

În concret, singura persoană care este titulara dreptului consacrat de art. 6 din Convenţia europeană, în calitate de "acuzat", este inculpata. Numai "acuzata" putea fi vătămată de faptul că instanţa care a judecat acuzaţia în materie penală adusă împotriva ei nu ar fi fost imparţială.

Or, pe de o parte, procurorul, în contestaţia în anulare admisă de preşedintele completului, nu susţine că judecătorul ar fi fost lipsit de imparţialitate faţă de inculpată, iar, pe de altă parte, inculpata oricum a fost achitată, deci nici nu s-ar putea pretinde victimă a unei violări a dreptului său la un proces echitabil, incluzând dreptul de a fi judecată de un judecător imparţial.

Preşedintele completului, parchetul susţine că judecătorul nu ar fi fost imparţial faţă de persoana vătămată. Cum pentru persoana vătămată art. 6 dimensiunea penală din Convenţie nici nu este aplicabil, deci dreptul nu există, în mod logic nu poate exista nicio vătămare a unui drept inexistent.

Singura ipoteză conform jurisprudenţei Curţii Europene, în care, în cursul unui proces penal, art. 6 se aplică şi altei părţi decât acuzatul este aceea în care persoana vătămată se constituie şi parte civilă, deci în procesul penal, alăturată acţiunii penale, există şi acţiunea civilă. Numai în acest caz, art. 6 este aplicabil părţii civile, fiind vorba exclusiv despre aplicabilitatea dimensiunii civile a art. 6 din Convenţia europeană, relativ la dreptul la un proces civil echitabil.

În cauză însă, nu există parte civilă, deoarece persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă. Procesul a rămas astfel pur penal, nefiind alăturată şi o acţiune civilă acţiunii penale. De aceea, procesului îi este aplicabilă exclusiv dimensiunea penală a art. 6 din Convenţia europeană, iar nu şi dimensiunea sa civilă, cu consecinţa că singurul titular al dreptului este "acuzatul", adică inculpata.

Din bogata jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie contestatoarea indică: Hotărârea din 28 octombrie 1991 (Plen), Cauza Helmers c. Suedia, Cererea nr. 11826/85; Hotărârea din 27 august 1992, Cauza Tomasi c. Franţa, Cererea nr. 12850/87; Decizia din 05 aprilie 2001, Cauza Priebke c. Italia, Cererea nr. 48799/99; Decizia parţială din 10 ianuarie 2002, Cauza Serraino c. Italia, Cererea nr. 47570/99; Hotărârea din 12 februarie 2004 (Marea Cameră), Cauza Perrez c. Franţa, Cererea nr. 42287/99. Pentru dezvoltări teoretice privind această jurisprudenţă, a se vedea: Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. 2, C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 428 - 429.

Admiţând contestaţia în anulare pentru lipsa de imparţialitate a judecătorului, în condiţiile în care procurorul îşi întemeiase contestaţia în anulare pe art. 6 din Convenţia europeană, preşedintele completului s-a aflat într-o confuzie gravă, nescuzabilă, privind aplicabilitatea art. 6 din Convenţia europeană, în procesul penal, altei persoane decât celei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.

Prin urmare, întrucât art. 6 dimensiunea penală din Convenţia europeană nici măcar nu este aplicabil pentru pretinsa lipsă de imparţialitate a judecătorului faţă de altcineva decât faţă de "acuzat", nu poate exista nicio violare a acestei norme convenţionale în forma susţinută de procuror în contestaţia în anulare, prin care se pretinde incompatibilitatea judecătorului care a prezidat în primul ciclu procesual completul de apel, aşa încât numai un judecător lipsit de imparţialitate, cum a fost preşedintele completului, a putut admite o contestaţie în anulare manifest nefondată în drept, care trebuia respinsă ca atare.

q. La judecarea fondului contestaţiei în anulare (la termenul din 17 august 2015), persoana vătămată, deşi un participant marginal, auxiliar, în procesul penal (în condiţiile în care nu a înţeles să se constituie parte civilă), a fost lăsată de preşedintele completului, în temeiul calităţii ei de preşedintă a instanţei supreme (care poate cenzura hotărârile judecătoreşti ale preşedintelui completului) şi de membră de drept a Consiliului Superior al Magistraturii (care decide asupra carierei profesionale a preşedintelui completului), să vorbească mult mai mult decât participanţii principali la proces (inculpata şi procurorul) la un loc.

Servilismul preşedintelui completului faţă de persoana vătămată dovedeşte clar lipsa lui de imparţialitate.

r. Preşedintele completului a decis admiterea contestaţiei în anulare a D.N.A. şi anularea deciziei de apel de achitare (la 17 august 2015) pentru două motive principale: modul de redactare a deciziei de achitare şi violarea, prin decizia de achitare, a principiului separaţiei funcţiilor judiciare.

Niciunul dintre cele două motive pentru care s-a admis contestaţia în anulare nu a fost invocat de procuror în contestaţia în anulare, în termenul legal de 10 zile. De altfel, ambele motive ţin de conţinutul deciziei de achitare, care nu era redactată la expirarea termenului de 10 zile de declarare a unei contestaţii în anulare.

Primul motiv pentru care s-a admis contestaţia în anulare a procurorului a fost formulat de procuror abia în şedinţa de judecată din 17 august 2015, deci cu mult după termenul legal de 10 zile şi trebuia respins ca tardiv. Al doilea motiv pentru care s-a admis contestaţia în anulare nici măcar nu a fost invocat de procuror (singurul care a utilizat această cale extraordinară de atac), ci de persoana vătămată, tot în şedinţa din 17 august 2015, deci nu numai tardiv, dar şi de un subiect procesual care nu a exercitat această cale de atac.

Admiterea contestaţiei în anulare pe două motive tardive, în plus unul nefiind nici măcar invocat de cel care a utilizat această cale extraordinară de atac, demonstrează părtinirea manifestă a preşedintelui completului.

s. Preşedintele completului a admis contestaţia în anulare a procurorului cu o motivare care dovedeşte profunde resentimente personale faţă de preşedinta completului care a decis achitarea, despre care se spune că, într-un interviu de promovare, ar fi făcut confuzii grave între instituţiile juridice.

Preşedintele completului este, şi el, tot judecător de curte de apel, deci egal în grad, neavând nicio competenţă profesională superioară care să îi permită să se pronunţe asupra competenţei profesionale a preşedintelui completului de apel din primul ciclu procesual.

În lipsa lui de măsură, cauzată manifest de lipsa de imparţialitate, preşedintele completului s-a transformat, cu de la sine putere, atât în complet de casaţie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi în Consiliu Superior al Magistraturii, pronunţându-se asupra competenţei profesionale a unui judecător de curte de apel, cu care este strict egal în grad.

De altfel, aprecierea preşedintelui completului, în sensul că preşedinta completului de apel din primul ciclu procesual ar fi făcut confuzii grave în cursul interviului de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este şi de rea-credinţă, afirmaţia nefiind întemeiată. În cursul interviului s-a adus în discuţie eroarea judiciară, dar afirmaţiile judecătoarei care a susţinut interviul nu conţin vreo confuzie de instituţii juridice. Punctul de pornire al discuţiei nu a fost eroarea judiciară, ci formularea unei opinii separate în cadrul completului colegial la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În răspunsul său, judecătoarea intervievată, referindu-se la situaţiile în care ar face opinie separată, a indicat exemplul posibilei erori judiciare. Nu se discuta despre legalitatea hotărârii cenzurate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (prin ipoteză, care nu este definitivă, deci nu poate fi calificată drept eroare judiciară), ci despre modul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va soluţiona cauza în mod definitiv, iar soluţia din această hotărâre definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea reprezenta o eroare judiciară, caz în care, pentru a nu fi parte la o eroare judiciară (fie o condamnare pe nedrept, fie o achitare nejustificată), judecătoarea a considerat că este justificată utilizarea posibilităţii de a face opinie separată. De altfel, ar fi absurd să se creadă că referirea la eroarea judiciară a vizat altă hotărâre decât cea definitivă ce ar urma să fie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică în concret ar fi vizat hotărârea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o cenzurează, întrucât ca membru al completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cale de atac (ipoteza discuţiei din interviul de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) un judecător nu poate face opinie separată la hotărârea pe care o cenzurează (nu a participat la adoptarea ei), ci numai la hotărârea pe care urmează să o pronunţe completul din care face parte (prin ipoteză, un complet colegial la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adoptând o hotărâre definitivă, deci care este susceptibilă să conţină o eroare judiciară).

Reaua-credinţă în motivare, determinată de sentimente personale negative puternice, trădează lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului.

t. La rejudecarea apelului după admiterea contestaţiei în anulare (la termenul din 10 septembrie 2015), persoana vătămată, deşi un participant marginal, auxiliar, în procesul penal (în condiţiile în care nu a înţeles să se constituie parte civilă), a fost lăsată de preşedintele completului, în temeiul calităţii ei de preşedintă a instanţei supreme (care poate cenzura hotărârile judecătoreşti ale preşedintelui completului) şi de membră de drept a Consiliului Superior al Magistraturii (care decide asupra carierei profesionale a preşedintelui completului), să vorbească mult mai mult decât participanţii principali la proces (inculpata şi procurorul) la un loc.

Servilismul preşedintelui completului faţă de persoana vătămată dovedeşte clar lipsa lui de imparţialitate.

u. La rejudecarea apelului, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în scris şi motivat de inculpată a fost respinsă ca inadmisibilă de preşedintele completului, care a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională, într-un mod care dovedeşte clar părtinirea şi faptul că orice cerere a inculpatei are soarta respingerii, oricât de admisibilă şi de întemeiată ar fi.

Prin excepţia de neconstituţionalitate, inculpata a susţinut neconstituţionalitatea a trei categorii de norme din C. proc. pen.

Cu privire la primul grup de norme (motivul nr. 1 de neconstituţionalitate), excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă de preşedintele completului ca inadmisibilă, întrucât s-a considerat că poartă asupra unor dispoziţii normative care reglementează momente procesuale depăşite, nemaifiind îndeplinită condiţia interesului actual.

Soluţia preşedintelui completului este aberantă juridic, întrucât acesta nici măcar nu a citit (deci, cu atât mai puţin a înţeles) obiectul excepţiei de neconstituţionalitate (aceasta a fost depusă prin registratură la ora 10,00, şedinţa de judecată a început la ora 11,00, iar preşedintele completului a luat cunoştinţă de excepţia de neconstituţionalitate în sala de şedinţă, admisibilitatea acesteia fiind discutată imediat în şedinţa de judecată, fiind prima chestiune pusă în discuţia părţilor, iar excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă pe loc).

Preşedintele completului a apreciat în mod fundamental greşit că excepţia de neconstituţionalitate ar viza dispoziţii legislative referitoare la judecarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, iar această chestiune a fost tranşată definitiv printr-o decizie anterioară, prin care s-a admis contestaţia în anulare, s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare, rezultatul fiind rejudecarea apelului. Sub acest aspect, persoana vătămată a făcut în şedinţa de judecată o constatare juridică profundă, şi anume că denumirea marginală a art. 432 alin. (1) C. proc. pen. (în mod corect, potrivit normelor de tehnică legislativă ignorate de persoana vătămată, denumirea marginală este a unui articol, iar nu a unui alineat) ar fi "Judecata contestaţiei în anulare" (deşi orice persoană care cunoaşte limba română - limbă oficială a statului român potrivit art. 13 din Constituţie -, care ştie să citească şi care a deschis un C. proc. pen. poate constata că denumirea marginală este "Procedura de judecare").

În realitate, textul de bază la care s-a referit excepţia de neconstituţionalitate (primul motiv de neconstituţionalitate) este art. 432 alin. (1) C. proc. pen. (celelalte texte sunt numai texte la care acesta este raportat) şi care face vorbire de "procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului", adică exact situaţia din dosar la acel moment procesual când s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. În cuprinsul excepţiei de neconstituţionalitate s-a arătat expres: "Instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea apelului în rejudecare aplică deci normele juridice invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate întrucât constituie chiar temeiul rejudecării" (la secţiunea privind admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate); "Dispoziţiile legale criticate arată că se rejudecă apelul într-o cauză penală dacă decizia iniţială de apel a fost anulată prin admiterea unei contestaţii în anulare" (la secţiunea privind fondul excepţiei de neconstituţionalitate - motivul nr. 1 de neconstituţionalitate); "dispoziţiile legale criticate permit rejudecarea apelului" (la secţiunea privind fondul excepţiei de neconstituţionalitate - motivul nr. 1 de neconstituţionalitate).

Prin urmare, în repetate rânduri, inculpata autoare a excepţiei de neconstituţionalitate a arătat că sunt criticate pentru neconstituţionalitate dispoziţiile [din art. 432 alin. (1) C. proc. pen.] care reglementează rejudecarea apelului. A contrario, nu este vorba de dispoziţiile (din acelaşi alineat al aceluiaşi articol) privitoare la judecarea contestaţiei în anulare (procedură finalizată anterior).

Oricât de grosier ar încerca persoana vătămată să falsifice realitatea şi să pretindă că denumirea marginală a art. 432 C. proc. pen. ar fi "Judecata contestaţiei în anulare", în realitate aceasta este "Procedura de judecare" (fără absolut nicio limitare la contestaţia în anulare). în cuprinsul său, art. 432 alin. (1) C. proc. pen. (text cu privire la care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate) reglementează două proceduri succesive: "judecarea contestaţiei în anulare" şi "rejudecarea apelului" după admiterea contestaţiei în anulare.

Cât timp, în mod evident şi repetat, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate l-au constituit dispoziţiile art. 432 alin. (1) C. proc. pen. relative la rejudecarea apelului (iar nu la judecarea contestaţiei în anulare), iar preşedintele completului în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate prezida exact instanţa care rejudecă apelul (faza procesuală fiind deci aceea a rejudecării apelului), a decide că excepţia de neconstituţionalitate poartă asupra unor dispoziţii legislative care sunt depăşite temporal şi că nu mai este îndeplinită condiţia interesului actual poate fi justificat numai dacă fie judecătorii (inclusiv preşedintele completului) sunt adepţii teoriei metafizice că timpul poate curge şi dinspre viitor spre trecut (în timp ce juridic timpul curge întotdeauna dinspre trecut spre viitor), fie judecătorii (inclusiv preşedintele completului) aveau decizia de apel deja adoptată înainte de şedinţa de judecată (caz în care, cu adevărat, procedura de rejudecare a apelului era în realitate terminată, adică era o pură mascaradă judiciară, ceea ce ar face tardivă o excepţie de neconstituţionalitate privind tocmai rejudecarea apelului care formal se petrecea).

Mai mult, prin note scrise depuse prin registratură înainte de şedinţa publică şi aflate la dosar, inculpata, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie, a solicitat instanţei care rejudecă apelul (prezidată de preşedintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă şi să pronunţe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului. în respectivele note scrise inculpata a precizat expres că, în legătură cu această cerere, cu care a învestit în mod expres instanţa care rejudecă apelul (prezidată de preşedintele completului), a ridicat separat, în scris şi motivat, şi o excepţie de neconstituţionalitate, fiind imposibil să nu existe deci o legătură între textele legislative criticate prin excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea de instanţa de rejudecare a apelului (prezidată de preşedintele completului) a acestei cereri a inculpatei. Este însă perfect adevărat că instanţa de apel (prezidată de preşedintele completului) a ignorat total cererile inculpatei din respectivele note scrise (nici măcar nu a dat posibilitatea inculpatei să le susţină oral şi să fie supuse dezbaterii contradictorii, deoarece după respingerea ca inadmisibile a excepţiei de neconstituţionalitate şi a cererii de recuzare a constatat abuziv şi fără să întrebe părţile că nu mai sunt alte cereri prealabile şi a trecut la rejudecarea apelului). Din punct de vedere juridic, modul în care a procedat instanţa poate fi calificat drept respingerea prin (în) tăcere a cererilor ca necitite, ceea ce se justifică prin manifesta lipsă de imparţialitate a preşedintelui completului.

Este imposibil ca inculpata să nu remarce că persoana vătămată a făcut o lungă argumentaţie orală privind inadmisibilitatea motivului nr. 1 de neconstituţionalitate, cu referiri permanente la faptul că s-ar critica inexistenţa unei căi de atac, cu trimiteri la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la dublul grad de jurisdicţie. Persoana vătămată s-a apărat pe ceea ce nu s-a susţinut vreodată în respectiva excepţie de neconstituţionalitate - a confundat la modul absolut respectiva excepţie de neconstituţionalitate cu o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o cu totul altă cauză (pe care a şi indicat-o expres), altfel spus persoana vătămată s-a apărat în prezenta cauză cu privire la o excepţie de neconstituţionalitate diferită ridicată într-o altă cauză, un asemenea procedeu fiind quasi-imposibil de combătut din lipsă de text (legiuitorul nu a avut atâta imaginaţie încât să reglementeze această situaţie de dedublare). Nicăieri în motivul nr. 1 de neconstituţionalitate inculpata nu a făcut vorbire de chestiunea vreunei căi de atac, nicăieri inculpata nu s-a întemeiat pe interpretarea normelor constituţionale în lumina art. 2, ci a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (cifra 4 fiind distinctă de cifra 2, aspect pe care până şi un jurist - despre jurişti se afirmă că nu ar cunoaşte matematică - ar trebui să fie capabil să îl distingă), care consacră dreptul la non bis in idem (art. 4, pe care s-a întemeiat apelanta) complet distinct de dreptul la dublul grad de jurisdicţie (art. 2, pe care s-a apărat persoana vătămată). Preşedintele completului nici măcar nu a observat lipsa de orice legătură cu subiectul a susţinerilor persoanei vătămate, pentru că oricum nu citise excepţia de neconstituţionalitate şi pentru că oricum era decis dinainte să o respingă, deci acesta nu a fost în niciun caz imparţial.

Cu privire la al doilea grup de norme (motivul nr. 2 de neconstituţionalitate), excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca nefiind de competenţa Curţii Constituţionale, partea fiind îndrumată cu generozitate de preşedintele completului de judecată să se adreseze Parlamentului şi Guvernului. Poziţia preşedintelui completului este aberantă juridic şi batjocoritoare la adresa inculpatei autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, în condiţiile în care partea nu cunoaşte absolut nicio soluţie jurisprudenţială a Curţii Europene a Drepturilor omului conform căreia o solicitare adresată Parlamentului ori Guvernului ar constitui un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Obiectul excepţiei sale de neconstituţionalitate l-a reprezentat neconstituţionalitatea normelor juridice indicate - chestiune de competenţa Curţii Constituţionale -, iar nu interpretarea respectivelor norme juridice - chestiune de competenţa instanţelor judecătoreşti - şi cu atât mai puţin modificarea lor. În mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a considerat admisibile şi a admis excepţii de neconstituţionalitate, statuând că o anumită dispoziţie legislativă este neconstituţională în măsura în care s-ar interpreta într-un anumit mod. Cu caracter exemplificativ, indicăm Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 712/30.09.2014. Astfel de excepţii de neconstituţionalitate sunt perfect admisibile. Numai un preşedinte de complet lipsit de imparţialitate poate respinge - şi cu o asemenea motivare - o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale.

În concret, excepţia de neconstituţionalitate (motivul nr. 2) a vizat acele dispoziţii legislative procesuale penale din interpretarea cărora ar rezulta că instanţa care judecă pe fond (în primă instanţă sau în apel) o cauză penală nu ar avea competenţa să statueze asupra legalităţii urmăririi penale ori a probelor administrate în cursul urmăririi penale, deoarece asupra acestor chestiuni ar statua definitiv judecătorul de cameră preliminară, hotărârea lui fiind definitivă şi legând juridic instanţa care judecă (în primă instanţă sau în apel) fondul procesului penal.

În cauză, în rejudecarea apelului (care este o judecată pe fondul temeiniciei acuzaţiei în materie penală), prin note scrise depuse prin registratură înainte de şedinţa de judecată şi aflate la dosar, inculpata a solicitat instanţei care rejudeca apelul să constate unele nulităţi referitoare la urmărirea penală şi la probele administrate în cursul urmăririi penale. Cu privire la admisibilitatea acestor cereri în faţa instanţei care rejudeca apelul, inculpata a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legislative din interpretarea cărora ar putea eventual rezulta că respectivele cereri nu ar mai putea fi formulate ulterior procedurii de cameră prealabilă, deci ar fi inadmisibile. Interesul actual al inculpatei şi legătura dispoziţiilor legale criticate cu soluţionarea acestor cereri erau evidente pentru oricine, mai puţin pentru preşedintele completului de judecată, lipsit de imparţialitate. Este însă perfect adevărat că instanţa de apel (inclusiv preşedintele completului) a ignorat total cererile inculpatei din respectivele note scrise (nici măcar nu a dat posibilitatea inculpatei să le susţină oral şi să fie supuse dezbaterii contradictorii, deoarece după respingerea ca inadmisibile a excepţiei de neconstituţionalitate şi a cererii de recuzare a constatat abuziv şi fără să întrebe părţile că nu mai sunt alte cereri prealabile şi a trecut la rejudecarea apelului). Din punct de vedere juridic, modul în care a procedat instanţa (inclusiv preşedintele completului) poate fi calificat drept respingerea prin (în) tăcere a cererilor ca necitite.

Într-o cauză similară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (în complet de 3 judecători de judecare pe fond în primă instanţă a unei cauze penale) a procedat în mod radical diferit, adică a considerat admisibilă excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legislative şi a sesizat Curtea Constituţională. Este vorba de încheierea din 17 februarie 2015, Dosar nr. x/1/2014, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate fiind doamna judecător D., reprezentată prin acelaşi avocat ca şi contestatoarea din prezenta cauză. în respectiva cauză, după finalizarea definitivă a procedurii de cameră preliminară, inculpata a formulat, în faţa instanţei judecând fondul, cereri privind nulitatea actelor de urmărire penală şi a probelor din această fază şi a ridicat (cu aceeaşi motivare) excepţia de neconstituţionalitate a acestor texte.

Principiul securităţii juridice (consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului) şi dreptul la interzicerea discriminării impuneau ca, şi în prezenta cauză, situaţia de fapt fiind similară, soluţia în drept să fie similară, adică să se sesizeze Curtea Constituţională, refuzul preşedintelui completului fiind explicat numai prin lipsa lui de imparţialitate.

Cu privire la al treilea grup de norme (motivul nr. 3 de neconstituţionalitate), excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă de instanţa prezidată de preşedintele completului ca inadmisibilă, întrucât s-a considerat (ca şi la motivul nr. 1 de neconstituţionalitate) că poartă asupra unor dispoziţii normative care reglementează momente procesuale depăşite, nemaifiind îndeplinită condiţia interesului actual.

Dispoziţia legală criticată privea modul de soluţionare a unei cereri de preschimbare a unui termen de judecată.

Or, prin note scrise depuse prin registratură înainte de şedinţa publică şi aflate la dosar, inculpata, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie, a solicitat instanţei care rejudeca apelul (prezidată de preşedintele completului) să îi remedieze violarea dreptului la un proces echitabil, inter alia prin anularea încheierii prin care s-a preschimbat termenul de judecată şi care s-a întemeiat pe textul legal criticat. Este deci imposibil să nu existe o legătură între textul legislativ criticat prin excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea de instanţa de rejudecare a apelului (prezidată de preşedintele completului) a acestei cereri a inculpatei. Este însă perfect adevărat că instanţa de apel (prezidată de preşedintele completului) a ignorat total cererile inculpatei din respectivele note scrise (nici măcar nu a dat posibilitatea apelantei să le susţină oral şi să fie supuse dezbaterii contradictorii, deoarece după respingerea ca inadmisibile a excepţiei de neconstituţionalitate şi a cererii de recuzare a constatat abuziv şi fără să întrebe părţile că nu mai sunt alte cereri prealabile şi a trecut la rejudecarea apelului). Din punct de vedere juridic, modul în care a procedat instanţa (prezidată de preşedintele completului) poate fi calificat drept respingerea prin (în) tăcere a cererilor ca necitite. Şi acest fapt dovedeşte completa parţialitate a preşedintelui completului.

Cererea inculpatei era deci una adresată instanţei de rejudecare a apelului (prezidată de preşedintele completului) şi cu care inculpata învestise expres această instanţă în această fază procesuală, deci interesul inculpatei în verificarea constituţionalităţii normei legislative pe care se întemeia cererea sa era actual, momentul procesual nefiind depăşit, iar excepţia de neconstituţionalitate având clar legătură cu soluţionarea acestei cereri. Numai un judecător profund parţial, cum a fost preşedintele completului, nu a sesizat nicio urmă de legătură între excepţia de neconstituţionalitate şi cauză.

v. La rejudecarea apelului, preşedintele completului a omis pur şi simplu să pună în discuţia părţilor cererile inculpatei, conţinute în notele scrise depuse prin registratură înainte de şedinţa publică şi aflate la dosar, prin care aceasta, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie, a solicitat instanţei care rejudeca apelul (prezidată de preşedintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă şi să pronunţe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului.

În respectivele note scrise inculpata a precizat expres că, în legătură cu respectiva cerere, cu care a învestit în mod expres instanţa care rejudeca apelul (prezidată de preşedintele completului), a ridicat separat, în scris şi motivat, şi o excepţie de neconstituţionalitate, fiind imposibil să nu existe deci o legătură între textele legislative criticate prin excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea de instanţa de rejudecare a apelului (prezidată de preşedintele completului) a acestei cereri a inculpatei.

Este însă perfect adevărat că instanţa de apel (prezidată de preşedintele completului) a ignorat total cererile inculpatei din respectivele note scrise (nici măcar nu a dat posibilitatea inculpatei să le susţină oral şi să fie supuse dezbaterii contradictorii, deoarece după respingerea ca inadmisibile a excepţiei de neconstituţionalitate şi a cererii de recuzare a constatat abuziv şi fără să întrebe părţile că nu mai sunt alte cereri prealabile şi a trecut la rejudecarea apelului).

Din punct de vedere juridic, modul în care a procedat instanţa (prezidată de preşedintele completului) poate fi calificat drept respingerea prin (în) tăcere a cererilor ca necitite.

Numai un judecător complet lipsit de imparţialitate, care avea de la început soluţia decisă, cum este preşedintele completului, se putea comporta în acest mod.

w. La rejudecarea apelului, preşedintele completului a considerat inadmisibilă şi a refuzat să trimită completului competent o cerere de recuzare făcută în şedinţă publică (din 10 septembrie 2015) de inculpată, prin care aceasta susţinea clar lipsa de imparţialitate a judecătorului.

Procedând în acest mod abuziv, preşedintele completului a împiedicat un complet legal constituit să statueze asupra cererii de recuzare a sa pe motivul lipsei de imparţialitate, iar modul în care a procedat dovedeşte tocmai că lipsa lui de imparţialitate este nu numai o suspiciune rezonabilă, ci o realitate gravă.

x. La rejudecarea apelului după admiterea contestaţiei în anulare, toate cererile de probe ale inculpatei au fost respinse în mod complet nejustificat, deşi ele erau esenţiale pentru apărare şi pentru aflarea adevărului.

Preşedintele completului a procedat în acest mod deoarece avea deja soluţia stabilită înainte de judecată, nu l-a interesat în vreun fel aflarea adevărului, ci numai o condamnare a inculpatei (chiar la nivelul stabilit de prima instanţă), fiind complet lipsit de imparţialitate.

4. La judecarea contestaţiei în anulare, cererea de recuzare a preşedintelui de complet a fost respinsă, prin încheierea din 17 august 2015, cu motivarea că partea nu poate să-şi aleagă judecătorul cauzei.

Cum s-a demonstrat însă, D.N.A. şi-a ales, direct sau indirect, ambii membri ai completului de judecată.

Altfel spus, numai D.N.A., prin manopere dolosive, are acest privilegiu, de a-şi alege judecătorii care îi sunt servili.

Mai mult, cererea de abţinere de la judecarea cererii de recuzare, formulată de judecătoarea care a prezidat completul de apel care a dispus achitarea (şi care, fiind pe lista de permanenţă, trebuia să judece cererea de recuzare a preşedintelui completului care judeca pe fond contestaţia în anulare), a fost admisă, în acest caz nemaiconsiderându-se, ca în cazul judecătorului recuzat, că este vorba despre un profesionist care ştie să rămână obiectiv.

Discriminarea inculpatei este evidentă, iar lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului nu a fost sancţionată juridic prin admiterea cererii de recuzare, aşa cum ar fi fost temeinic şi legal.

B. Incompatibilitatea judecătorului de pe locul doi din completul de judecată care a pronunţat decizia contestată.

1. Judecătorul de pe locul doi din completul care a pronunţat decizia din rejudecarea apelului a fost ales expres de preşedintele completului (la rândul său ales expres de D.N.A.) să facă parte din completul care a judecat pe fond contestaţia în anulare a D.N.A. şi apoi, ca urmare firească, apelul în rejudecare.

Este evident că alegerea acestui judecător pentru a intra în complet, făcută de preşedintele completului, ales direct de D.N.A. şi lipsit în mod vădit de orice dubiu de cea mai mică urmă de imparţialitate, s-a făcut în considerarea faptului că şi acest judecător este lipsit de imparţialitate, urmărind favorizarea procurorului şi a persoanei vătămate şi defavorizarea inculpatei.

Dintre toţi judecătorii de permanenţă pe perioada vacanţei judecătoreşti, între 23 iulie 2015 şi 31 august 2015 (adică timp de peste o lună), preşedintele completului (ales de D.N.A.) arbitrar l-a ales exact pe acesta. Lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului (ales de D.N.A.) îl afectează (potrivit teoriei juridice a contaminării sau a fructului otrăvit) şi pe acesta, devenit la rândul său judecător ales de D.N.A. (în mod indirect, prin intermediul preşedintelui de complet, pe care D.N.A. şi l-a ales în mod direct).

Fiind ales în mod direct şi neechivoc de preşedintele completului şi, prin acesta, în mod indirect, dar neechivoc, de D.N.A., acceptând să facă parte dintr-o instanţă a cărei compunere nu a fost legală în mod evident, judecătorul de pe locul doi din completul de judecată a dovedit clar că a fost pe deplin părtinitor în favoarea procurorului şi a persoanei vătămate şi în defavoarea inculpatei, deci a fost lipsit de imparţialitate.

Prin modul în care a soluţionat absolut toate chestiunile de drept, exclusiv în favoarea acuzării şi persecutând inculpata, violând grav, repetat, masiv, dreptul substanţial şi procedural, intern şi internaţional, judecătorul de pe locul doi şi-a dovedit clar lipsa de imparţialitate.

Ca şi în cazul preşedintelui completului, contestatoarea reiterează faptul că argumentele în acest sens au rolul nu de a critica pe fond decizia contestată (calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare fiind limitată exclusiv la motivele expres şi limitativ enumerate de art. 426 C. proc. pen.), pentru că acest lucru nu este admisibil, ci de a dovedi, prin caracterul grav şi vădit ilegal al tuturor deciziilor luate de acest judecător (de cele mai multe ori cu depăşirea limitelor disciplinare şi penale), persecutarea şi discriminarea constante ale inculpatei şi favorizarea făţişă a acuzării şi a persoanei vătămate.

Nu este deci vorba de critica izolată a unei măsuri decise de judecătorul de pe poziţia doi, ci de evaluarea globală a modului în care acesta a judecat cauza, rezultatul fiind dovedirea fără putinţă de tăgadă a lipsei lui de imparţialitate.

Judecătorul de pe poziţia doi a participat numai la judecarea fondului contestaţiei în anulare (la termenul din 17 august 2015), adoptând decizia din aceeaşi zi, precum şi la rejudecarea apelului (la termenul din 10 septembrie 2015), adoptând decizia din ziua următoare (11 septembrie 2015), împotriva căreia se îndreaptă prezenta contestaţie în anulare.

a. Judecătorul de pe poziţia doi a participat la adoptarea, în mod colegial, a tuturor deciziilor împreună cu preşedintele completului.

Prin urmare, toate criticile privind activitatea preşedintelui completului (în măsura în care se referă la judecarea şi soluţionarea pe fond a contestaţiei în anulare şi la rejudecarea şi soluţionarea apelului) sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi pentru judecătorul de pe locul doi (cu excepţia acelor activităţi rezervate de lege exclusiv preşedintelui de complet, pentru care judecătorul de pe locul doi nu se implică).

Este vorba de argumentele privind lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului (secţiunea A din cazul 2 de contestaţie în anulare), în concret de cele dezvoltate la pct. 3 lit. f) (inclusiv) - x. (inclusiv), toate fără lit. q) şi t).

b. În plus, specific numai judecătorului din poziţia doi, acesta a făcut parte din completul care, prin încheierea din 17 august 2015, a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a preşedintelui completului. În condiţiile în care ea însăşi fusese expres selectată de acesta să facă parte din complet, iar lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului era vizibilă pentru oricine (mai puţin pentru un judecător părtinitor), este evident că şi judecătorul de pe locul doi şi-a dovedit lipsa de imparţialitate prin respingerea cererii de recuzare a colegului său.

C. Incompatibilitatea judecătorului de pe locul doi din completul de judecată care a pronunţat încheierea de admitere în principiu a contestaţiei în anulare a procurorului

1. Judecătorul de pe locul doi din completul care a pronunţat încheierea de admitere în principiu a contestaţiei în anulare (din 23 iulie 2015) a fost ales expres de preşedintele completului (la rândul său ales expres de D.N.A.) să facă parte din completul care a judecat admisibilitatea în principiu.

Este evident că alegerea acestui judecător pentru a intra în complet, făcută de preşedintele completului, ales direct de D.N.A. şi lipsit în mod lipsit de orice dubiu de cea mai mică urmă de imparţialitate, s-a făcut în considerarea faptului că şi acest judecător este lipsit de imparţialitate, urmărind favorizarea procurorului şi a persoanei vătămate şi defavorizarea inculpatei.

Lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului (ales de D.N.A.) îl afectează (potrivit teoriei juridice a contaminării sau a fructului otrăvit) şi pe acesta, devenit la rândul său judecător ales de D.N.A. (în mod indirect, prin intermediul preşedintelui de complet, pe care D.N.A. şi l-a ales în mod direct).

Relevanţa constatării lipsei de imparţialitate a acestui judecător (care nu a pronunţat decizia contestată) este dublă: pe de o parte, conform aceleiaşi teorii a contaminării sau fructului, el a decis (împreună cu preşedintele completului), prin fixarea arbitrară a datei judecăţii, compunerea completului care a judecat pe fond contestaţia în anulare şi care a rejudecat apelul; pe de altă parte, contestatoarea solicită, în prezenta contestaţie în anulare, şi constatarea nulităţii absolute a încheierii din 23 iulie 2015, prin care s-a admis în principiu contestaţia în anulare a D.N.A.

2. Fiind ales în mod direct şi neechivoc de preşedintele completului şi, prin acesta, în mod indirect, dar neechivoc, de D.N.A., acceptând să facă parte dintr-o instanţă a cărei compunere nu a fost legală în mod evident, judecătorul de pe locul doi din completul de judecată a dovedit clar că a fost pe deplin părtinitor în favoarea procurorului şi a persoanei vătămate şi în defavoarea inculpatei, deci a fost lipsit de imparţialitate.

3. Prin modul în care a soluţionat absolut toate chestiunile de drept, exclusiv în favoarea acuzării şi persecutând inculpata, violând grav, repetat, masiv, dreptul substanţial şi procedural, intern şi internaţional, judecătorul de pe locul doi şi-a dovedit clar lipsa de imparţialitate.

Ca şi în cazul preşedintelui completului, contestatoarea a reiterat faptul că argumentele în acest sens au rolul nu de a critica pe fond încheierea de admitere în principiu (calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare fiind limitată exclusiv la motivele expres şi limitativ enumerate de art. 426 C. proc. pen.), pentru că acest lucru nu este admisibil, ci de a dovedi, prin caracterul grav şi vădit ilegal al tuturor deciziilor luate de acest judecător (de cele mai multe ori cu depăşirea limitelor disciplinare şi penale), persecutarea şi discriminarea constante ale inculpatei şi favorizarea făţişă a acuzării şi a persoanei vătămate.

Nefiind deci vorba de critica izolată a unei măsuri decise de judecătorul de pe poziţia doi, ci de evaluarea globală a modului în care acesta a judecat cauza, rezultatul fiind dovedirea fără putinţă de tăgadă a lipsei lui de imparţialitate.

Judecătorul de pe poziţia doi a participat numai la judecarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare (la termenul din 23 iulie 2015), adoptând încheierea din aceeaşi zi.

Judecătorul de pe poziţia doi a participat la adoptarea, în mod colegial, a tuturor deciziilor împreună cu preşedintele completului.

Prin urmare, toate criticile privind activitatea preşedintelui completului (în măsura în care se referă la judecarea şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare) sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi pentru judecătorul de pe locul doi (cu excepţia acelor activităţi rezervate de lege exclusiv preşedintelui de complet, pentru care judecătorul de pe locul doi nu se implică).

Este vorba de argumentele privind lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului (secţiunea A din cazul 2 de contestaţie în anulare), în concret de cele dezvoltate la pct. 3 lit. d) şi lit. e).

Sintetizând, din toate cele expuse supra a rezultat că: preschimbarea termenului de judecată s-a făcut de un judecător incompatibil, deoarece a fost complet lipsit de imparţialitate; admiterea în principiu a contestaţiei în anulare a procurorului s-a făcut de o instanţă compusă din doi judecători incompatibili, deoarece au fost complet lipsiţi de imparţialitate; respingerea cererii de recuzare a preşedintelui completului, cu ocazia judecării fondului contestaţiei în anulare, s-a făcut de o instanţă în care unul dintre judecători era incompatibil, deoarece a fost complet lipsit de imparţialitate; admiterea pe fond contestaţiei în anulare a procurorului s-a făcut de o instanţă compusă din doi judecători incompatibili, deoarece au fost complet lipsiţi de imparţialitate; rejudecarea apelului şi adoptarea deciziei de soluţionare a apelului în urma rejudecării s-au făcut de o instanţă compusă din doi judecători incompatibili, deoarece au fost complet lipsiţi de imparţialitate.

În concluzie, contestatoarea a solicitat instanţei care soluţionează prezenta contestaţie în anulare: cu caracter prealabil şi necesar în vederea soluţionării contestaţiei în anulare a contestatoarei, constatarea nulităţii absolute a: Rezoluţiei din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestaţiei în anulare formulate de procuror; încheierii din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare formulate de procuror; încheierii din 17 august 2015 de respingere ca neîntemeiată a cererii de recuzare a preşedintelui completului; Deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015 de admitere pe fond a contestaţiei în anulare formulate de procuror şi de desfiinţare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare; cu caracter principal, admiterea pe fond a prezentei contestaţii în anulare şi desfiinţarea (anularea) Deciziei penale nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 şi, în consecinţă, în principal (potrivit dreptului la non bis in idem) constatarea faptului că Decizia penală nr. 733/A din 20 mai 2015 există juridic, produce efecte juridice şi este definitivă, iar în subsidiar rejudecarea, la un termen ulterior, a apelului, cu respectarea principiului non reformatio in pejus.

III. Cazul nr. 3 de contestaţie în anulare şi motivele pe care acesta se sprijină: inculpata a fost condamnată, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv există autoritate de lucru judecat [art. 426 lit. b) raportat la art. 396 alin. (6) corelat cu art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.; art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia europeană a drepturilor omului privind dreptul la stabilitatea hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat; art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului privind dreptul de a nu fi judecat penal de două ori]

Potrivit art. 426 lit. b) C. proc. pen., reprezintă un caz în care se poate face contestaţie în anulare situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi la dosar existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Conform art. 396 alin. (6) corelat cu art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., încetarea procesului penal se dispune atunci când există autoritate de lucru judecat.

Sub acest aspect, contestatoarea a înţeles să invoce Decizia penală nr. 733/A din 20 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, din Dosarul nr. x/3/2014, aflată la dosarul cauzei şi disponibilă judecătorilor care au rejudecat apelul (deci, care au judecat-o penal pe inculpată pentru a doua oară, pentru aceeaşi acuzaţie).

Aceasta este o decizie pronunţată în apel, are caracter definitiv [art. 552 alin. (1) C. proc. pen.] şi se bucură de autoritate de lucru judecat, prin ea inculpata fiind achitată. Rejudecarea şi condamnarea inculpatei prin decizia contestată în prezenta cauză semnifică violarea, prin decizia de condamnare din rejudecarea apelului, a autorităţii de lucru judecat, iar din punct de vedere internaţional convenţional violarea dreptului la stabilitatea hotărârii judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi a dreptului de a nu fi judecat penal de două ori pentru aceeaşi faptă.

Contestatoarea este perfect conştientă de faptul că, prin decizia din 17 august 2015, ca efect al admiterii contestaţiei în anulare, această decizie definitivă de apel din primul ciclu procesual (de achitare) a fost anulată (desfiinţată), deci că, aparent, ea nici măcar nu mai există juridic, deci cu atât mai puţin nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat.

Sub acest aspect însă, contestatoarea a înţeles să invoce atât o excepţie de neconvenţionalitate (care va fi dezvoltată infra în prezenta contestaţie în anulare), cât şi o excepţie de neconstituţionalitate (care este depusă alăturat, în formă scrisă şi motivată)

În măsura în care dispoziţiile legislative care au permis desfiinţarea deciziei definitive de apel din primul ciclu procesual (de achitare) contravin Convenţiei europene şi/sau Constituţiei, deci este admisă excepţia de neconstituţionalitate şi/sau excepţia de neconvenţionalitate, respectivele dispoziţii legislative devin inaplicabile, cu consecinţa că nu mai există niciun temei legislativ al desfiinţării deciziei de achitare, aşa încât aceasta trebuie considerată ca existând juridic şi bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

În raport cu această argumentare a contestatoarei, este evident că atât excepţia de neconvenţionalitate, cât şi excepţia de neconstituţionalitate au legătură cu soluţionarea prezentei contestaţii în anulare, deci ele sunt admisibile, instanţa judecătorească de contestaţie în anulare fiind obligată să soluţioneze pe fond excepţia de neconvenţionalitate, respectiv să sesizeze Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate.

Lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor legale care au stat la baza desfiinţării deciziei de apel de achitare şi renaşterea existenţei juridice şi a autorităţii de lucru judecat ale acesteia, în urma admiterii excepţiei de neconvenţionalitate şi/sau a excepţiei de neconstituţionalitate, fac să fie admisibil şi întemeiat cazul de contestaţie în anulare privind existenţa probelor privind cauza de încetare a procesului penal constând în existenţa autorităţii de lucru judecat (a unei soluţii de achitare).

5. Din toate cele expuse supra rezultă că: judecarea şi soluţionarea contestaţiei în anulare a procurorului (preschimbarea termenului de judecată, admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, admiterea pe fond contestaţiei în anulare) s-au făcut cu violarea dreptului la stabilitatea hotărârii judecătoreşti având autoritate de lucru judecat şi a dreptului de a nu fi judecat penal de două ori pentru aceeaşi faptă, consacrate internaţional convenţional, precum şi - din perspectiva dreptului intern - cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; rejudecarea apelului şi adoptarea deciziei de soluţionare a apelului în urma rejudecării s-au făcut cu violarea dreptului la stabilitatea hotărârii judecătoreşti având autoritate de lucru judecat şi a dreptului de a nu fi judecat penal de două ori pentru aceeaşi faptă, consacrate internaţional convenţional, precum şi - din perspectiva dreptului intern - cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat.

6. În concluzie, contestatoarea a solicitat instanţei care soluţionează prezenta contestaţie în anulare: cu caracter prealabil şi necesar în vederea soluţionării contestaţiei în anulare a contestatoarei, constatarea nulităţii absolute a: Rezoluţiei din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestaţiei în anulare formulate de procuror; încheierii din - 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare formulate de procuror; din 17 august 2015 de respingere ca neîntemeiată a cererii de recuzare a preşedintelui; Deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015 de admitere pe fond a contestaţiei în formulate de procuror şi de desfiinţare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare; cu caracter principal, admiterea pe fond a prezentei contestaţii în anulare şi desfiinţarea (anularea) Deciziei penale nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 şi, în consecinţă, potrivit dreptului la non bis in idem) constatarea faptului că Decizia penală nr. 733/A din 20 mai 2015 există juridic, produce efecte juridice şi este definitivă.

III. Cererile contestatoarei privind contestaţia în anulare, în temeiul C. proc. pen.

Contestatoarea a solicitat instanţei:

1. Admiterea în principiu a contestaţiei în anulare.

Contestatoarea se întemeiază pe art. 431 alin. (2) C. proc. pen.

2. Cu caracter prealabil şi necesar în vederea soluţionării contestaţiei în anulare a contestatoarei, constatarea nulităţii absolute a următoarelor acte ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, din Dosarul nr. x/2/2015: Rezoluţia din 23 iulie 2015 de admitere a cererii de preschimbare a termenului de judecare a admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare (formulate de procuror privind judecarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare împotriva Deciziei penale nr. 733/A din 20 mai 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014); încheierea din 23 iulie 2015, prin care a fost admisă în principiu contestaţia în anulare (formulată de procuror împotriva Deciziei penale nr. 733/A din 20 mai 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014); încheierea din 17 august 2015, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a preşedintelui completului (care judeca fondul contestaţiei în anulare formulate de procuror împotriva Deciziei penale nr. 733/A din 20 mai 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014; Decizia penală nr. 1006 din 17 august 2015, prin care a fost admisă contestaţia în anulare formulată de procuror şi a fost desfiinţată Decizia penală nr. 733/A din 20 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014, toate cele de mai sus cu consecinţa constatării că există juridic şi produce efecte juridice Decizia penală nr. 733/A din 20 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014 (decizia de apel din primul ciclu procesual de achitare), care are caracter definitiv şi are autoritate de lucru judecat.

Contestatoarea s-a întemeiat pe art. 280, art. 281 alin. (1) lit. a) şi art. 282 alin. (1) C. proc. pen., existând - conform motivelor invocate supra şi a textelor legislative menţionate aici - atât motive de nulitate absolută, cât şi motive de nulitate relativă, în cazul acestora din urmă aducându-se o vătămare drepturilor inculpatei (judecarea şi condamnarea sa vădit nelegale, după ce fusese achitată definitiv) care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actelor indicate.

3. Desfiinţarea (anularea), prin decizie, a deciziei contestate, respectiv Decizia penală nr. 1095/A din 11 septembrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015.

Contestatoarea s-a întemeiat pe art. 432 alin. (1) teza I şi alin. (2) C. proc. pen.

4. În subsidiar faţă de pct. 3, rejudecarea apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 2873 din 18 decembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014, acordând un termen în acest sens.

Prezenta cerere are caracter subsidiar faţă de cererea de la pct. 3, fiind valabilă numai dacă instanţa respinge cererea de la pct. 3 ca inadmisibilă ori ca neîntemeiată.

Contestatoarea s-a întemeiat pe art. 432 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen.

În cazul rejudecării apelului, contestatoarea - s-a arătat - reiterează şi învesteşte expres prezenta instanţă cu toate cererile şi excepţiile privind nulităţile referitoare la urmărirea penală şi la probele administrate în cursul urmăririi penale, formulate în faţa instanţei care a rejudecat apelul în urma admiterii contestaţiei în anulare a D.N.A. şi care fac parte integrantă din prezenta contestaţie în anulare (în ipoteza în care instanţa învestită cu soluţionarea prezentei contestaţii în anulare decide rejudecarea apelului).

S-a arătat că în vederea soluţionării acestor cereri şi excepţii, prin prezenta contestaţie în anulare contestatoarea ridică excepţia de neconvenţionalitate, iar în mod separat (ataşată prezentei contestaţii în anulare) şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din C. proc. pen. care nu permit instanţei care judecă (în primă instanţă sau în apel) fondul unei acuzaţii în materie penală să mai statueze - după finalizarea procedurii de cameră preliminară - asupra acestor chestiuni, ceea ce violează dreptul la un proces echitabil sub aspectul plenitudinii de jurisdicţie.

IV. Cererile contestatoarei privind remedierea, de instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, a violării drepturilor sale consacrate de Convenţia europeană a drepturilor omului

Contestatoarea a formulat şi a învestit instanţa care judecă prezenta contestaţie în anulare (care poartă asupra unei decizii pronunţate în rejudecarea apelului, după anularea unei prime decizii definitive de apel, de achitare) cu prezentele cereri privind remedierea violării drepturilor consacrate de Convenţia europeană a drepturilor omului.

S-au formulat următoarele precizări prealabile:

A. Sub aspectul dreptului material

Cererile formulate infra se întemeiază în mod direct pe dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului.

Conform art. 11 alin. (2) din Constituţie, în calitate de tratat internaţional ratificat de România, Convenţia europeană este direct aplicabilă în ordinea juridică internă română (are caracter seif executing), consacrând direct drepturi pentru subiectele din ordinea juridică internă şi fiind aplicabilă direct de autorităţile şi jurisdicţiile naţionale.

Potrivit art. 20 din Constituţie, în calitate de tratat internaţional în materia drepturilor omului la care România este parte, Convenţia europeană are, în ordinea juridică internă, forţă juridică supralegislativă şi valoare interpretativă constituţională - în caz de conflict între o lege internă şi Convenţia europeană, prevalează normele convenţionale, înlăturând de la aplicare dispoziţiile legislative contrare (neconvenţionale), cu respectarea principiului subsidiarităţii.

Instanţa care judecă prezenta contestaţie în anulare are, deci, obligaţia să aplice în mod direct Convenţia europeană şi să înlăture de la aplicare normele din C. proc. pen., în cazul în care acestea din urmă sunt neconvenţionale.

B. Sub aspectul dreptului procesual

Conform art. 13 din Convenţie, inculpata are dreptul la un remediu efectiv în cazul în care pretinde că este victima unei violări a drepturilor sale convenţionale. Altfel spus, ordinea juridică internă trebuie să îi ofere posibilitatea de a sesiza o autoritate sau jurisdicţie naţională, competentă să analizeze şi să statueze pe fond asupra violării drepturilor omului susţinute de inculpată, printr-un act având puterea să remedieze, să înlăture respectivele violări.

Absenţa oricărui remediu efectiv, adică a oricărei posibilităţi de analiză pe fond a susţinerilor privind violarea drepturilor convenţionale şi de adoptare a unui act de remediere a acestora semnifică violarea art. 13 din Convenţie, raportat la articolul din Convenţie care consacră dreptul despre care se pretinde că este violat.

În măsura în care dreptul naţional nu prevede expres niciun asemenea remediu efectiv, art. 13 din Convenţie se bucură, el însuşi, de aplicabilitate directă şi de forţă supralegislativă, deci garantează el însuşi dreptul inculpatei de a se adresa unei autorităţi sau jurisdicţii naţionale care să aibă competenţa să analizeze pe fond cererile sale şi să dispună măsurile necesare de remediere a violării drepturilor sale convenţionale.

Violarea drepturilor inculpatei provine din modul şi faptul rejudecării şi pronunţării deciziei definitive de apel din rejudecare (care semnifică o condamnare penală a sa), deşi anterior fusese achitată definitiv (prin decizia definitivă de apel din primul ciclu procesual, ulterior desfiinţată).

Împotriva deciziei definitive de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A. şi de anulare a deciziei definitive de apel de achitare a sa, inculpata a exercitat atât calea de atac a apelului (Dosar nr. x/2/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, finalizat prin Hotărârea nr. 297 din 04 septembrie 2015, definitivă), cât şi calea de atac a contestaţiei în anulare (Dosar nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, finalizat cu Decizia nr. 1058/A din 02 septembrie 2015, definitivă). Ambele căi de atac au fost respinse ca inadmisibile, prin hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce înseamnă că, nefiind susceptibile de a duce la analiza pe fond a criticilor formulate de inculpată, ele nu erau apte să remedieze violarea drepturilor inculpatei, deci nu constituie remedii efective în sensul art. 13 din Convenţie.

De asemenea, inculpata a formulat şi a învestit expres cu toate aceste cereri privind remedierea violării drepturilor sale convenţionale instanţa care a rejudecat apelul, dar această instanţă nici măcar nu a pus în discuţia părţilor aceste cereri ale sale, ignorându-le complet şi, astfel, respingându-le implicit ca necitite.

Cum violarea drepturilor convenţionale ale inculpatei provine din modul şi faptul judecării apelului privind fondul acuzaţiei penale aduse împotriva sa, în urma admiterii contestaţiei în anulare a D.N.A. împotriva deciziei definitive de achitare a sa, rezultă - în condiţiile respingerii ca inadmisibile a căilor de atac utilizate de inculpată împotriva deciziei de desfiinţare a deciziei de achitare şi ale neanalizării cererilor sale de instanţa de rejudecare a apelului - că singura autoritate naţională susceptibilă - direct în temeiul art. 13 din Convenţie şi chiar în absenţa unor dispoziţii exprese din C. proc. pen. (care este neconvenţional prin absenţa reglementării unui remediu efectiv) - să analizeze pe fond cererile inculpatei de protejare a drepturilor sale convenţionale şi să dispună remedierea acestor violări este chiar instanţa de judecată care va soluţiona prezenta contestaţie în anulare.

În concluzie, chiar în absenţa oricărei dispoziţii exprese în C. proc. pen., dreptul la remediu efectiv (art. 13 din Convenţie) obligă instanţa în faţa căreia inculpata formulează cererile dezvoltate infra să statueze pe fondul acestor cereri (iar nu să le respingă ca inadmisibile sub pretextul absenţei unei căi procedurale reglementate expres de C. proc. pen.) şi să ia măsuri efective pentru remedierea violării drepturilor inculpatei consacrate de Convenţie, având în vedere aplicabilitatea directă şi superioritatea în dreptul intern român ale acesteia.

1. Cerere pentru remedierea violării dreptului la non bis in idem, consacrat de art. 4 parag. 1 şi 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie corelat cu dreptul la stabilitatea hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Prin Decizia penală nr. 733 din 20 mai 2015, Dosar nr. x/3/2014, pronunţată în apel şi având caracter definitiv (intrată în puterea lucrului judecat), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a achitat-o pe inculpată de acuzaţia în materie penală care i s-a adus.

Prin urmare, inculpata a fost judecată pentru o acuzaţie în materie penală şi, în urma unei judecăţi complete (primă instanţă şi apel) a fost achitată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, având putere de lucru judecat şi exprimând adevărul judiciar.

În urma admiterii, prin Decizia penală nr. 1006 din 17 august 2015, Dosar nr. x/2/2015, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a contestaţiei în anulare formulate de D.N.A. împotriva deciziei definitive de apel de achitare, inculpata a fost rejudecată pe fond (în apel) cu privire la acuzaţia în materie penală care i se aduce, rejudecarea finalizându-se cu decizia definitivă împotriva căreia este îndreptată contestaţia în anulare din prezenta cauză.

Faptul în sine al rejudecării inculpatei pe fond pentru acuzaţia penală care i se aduce, în condiţiile în care ea a făcut obiectul unei prime judecăţi complete pentru exact aceeaşi acuzaţie, finalizate printr-o hotărâre definitivă şi prin care a fost achitată, violează dreptul inculpatei la non bis in idem şi dreptul la stabilitatea hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

Astfel, art. 6 parag. 1 din Convenţie, interpretat potrivit jurisprudenţei Curţii Europene şi în lumina preambulului Convenţiei (care consacră principiul preeminenţei dreptului, ce include dreptul la stabilitatea şi siguranţa raporturilor juridice), consacră dreptul la stabilitatea hotărârii judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

La rândul său, art. 4 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie consacră dreptul la non bis in idem, nicio persoană care a fost deja judecată în mod definitiv pentru o infracţiune judecată finalizată cu o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, fie ea de condamnare sau le achitare) neputând fi judecată pentru a doua oară pentru aceeaşi infracţiune. Astfel, conform art. 4 parag. 1 din Protocolul nr. 7, regula este că nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit penal din cauza unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat definitiv.

Art. 4 parag. 2 din Protocolul nr. 7 permite, ca excepţie, redeschiderea procesului dacă un viciu fundamental în procedura precedentă este de natură să afecteze hotărârea intervenită. Prin urmare, numai ca excepţie o persoană achitată definitiv poate fi rejudecată, şi anume dacă există un viciu fundamental în procedura anterioară, excepţia fiind de strictă interpretare (caracterul strict al excepţiei decurge şi din faptul că dreptul la non bis in idem este un drept nesusceptibil de derogare nici măcar în situaţii excepţionale, conform art. 4 parag. 3 din Protocolul nr. 7 corelat cu art. 15 din Convenţie).

Or, condiţia convenţională pentru a putea rejudeca o persoană achitată definitiv este ca procedura anterioară să fie afectată de un viciu fundamental. Nu este vorba deci nici de un viciu minor, nici măcar de un viciu obişnuit, ci excepţia de la puterea de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive de achitare există numai în prezenţa unui viciu major, fundamental.

În schimb, dispoziţiile art. 432 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. permit rejudecarea apelului dacă decizia definitivă iniţială de achitare a fost pronunţată de un judecător faţă de care există o suspiciune că i-ar fi fost afectată imparţialitatea. Nu este vorba deci de existenţa reală a unui caz de lipsă de imparţialitate, de natură să afecteze hotărârea de achitare cu putere de lucru judecat, ci de o simplă suspiciune. Este evident că o simplă suspiciune de lipsă de imparţialitate nu poate fi calificată drept un viciu fundamental, deci acest motiv de rejudecare a unei cauze penale în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare este neconvenţional.

Aceste dispoziţii din C. proc. pen. contravin art. 4 parag. 1 şi 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţie, iar inculpata ridică excepţia de neconvenţionalitate a lor [art. 432 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu referire la cuvântul "suspiciune"], de competenţa instanţei în faţa căreia excepţia este ridicată, solicitându-i acesteia să înlăture de la aplicare dispoziţiile legislative neconvenţionale şi să aplice direct normele convenţionale supralegislative.

Cu privire la aceleaşi dispoziţii legislative, inculpata a ridicat separat, în scris şi motivat, şi o excepţie de neconstituţionalitate.

În plus, admiterea contestaţiei în anulare (prin decizia de anulare a deciziei definitive de apel de achitare) s-a făcut, în realitate, exclusiv pentru motive ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii (substanţiale şi procedurale, interne şi europene) de completul de apel din primul ciclu procesual, deci în realitate s-a procedat atât la o judecată a fondului, cu privire la probe şi vinovăţie (ca într-un apel), cât şi la o judecată a legalităţii hotărârii de apel (ca într-un recurs în casaţie), fiind deci în realitate vorba de un apel deghizat, prin care a fost desfiinţată ca netemeinică şi nelegală o decizie definitivă de apel, intrată în puterea lucrului judecat, care a fost ştearsă.

A rezultat că, în realitate, cum contestaţia în anulare a procurorului nu a fost decât un apel deghizat, iar judecarea contestaţiei în anulare a presupus de fapt analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de achitare, deci a constituit o judecată pe fond, inculpata a fost, după citarea sa, judecată pe fondul acuzaţiei penale împotriva sa, de încă două ori (decizia de admitere a contestaţiei în anulare şi decizia din rejudecarea apelului), adică ea a făcut până acum obiectul a trei judecăţi definitive pe fond (incluzând-o pe cea din primul ciclul procesual) privind temeinicia acuzaţiei penale care i se aduce.

Ca o consecinţă a înlăturării aplicării normelor interne neconvenţionale şi al aplicării corecte a normelor convenţionale supralegislative consacrând dreptul la non bis in idem, dreptul la un proces echitabil sub aspectul dreptului la stabilitatea hotărârii judecătoreşti dând putere de lucru judecat şi dreptul la un remediu efectiv, inculpata a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre definitivă prin care să constate nulitatea absolută a deciziei de anulare a deciziei de achitare şi a deciziei date în rejudecarea apelului.

În plus, în temeiul aceloraşi norme internaţionale convenţionale, inculpata a solicitat instanţei ca, după ce anulează cele două decizii, să nu procedeze la a doua rejudecare a apelului, deoarece acest fapt ar constitui în realitate cea de-a patra judecată definitivă pe fondul uneia şi aceleiaşi acuzaţii penale care i se aduce, ci doar să constate existenţa juridică, efectele juridice, caracterul definitiv şi autoritatea de lucru judecat a primei decizii definitive, cea din apelul din primul ciclu procesual, de achitare.

Contestatoarea a precizat expres faptul că supra (la dezvoltarea cazurilor şi motivelor de contestaţie în anulare şi la precizarea cererilor privind soluţia în contestaţie în anulare) a solicitat rejudecarea apelului numai în mod subsidiar, întemeindu-se exclusiv pe dreptul intern şi numai dacă i se respinge cererea principală, identică celui prezentate aici. Cum însă contestatoarea a invocat preeminenţa dreptului internaţional convenţional al drepturilor omului, rezultă şi din această perspectivă faptul că are caracter principul cererea sa de desfiinţare a deciziei din rejudecarea apelului, de constatare a nulităţii absolute a deciziei de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A. şi de constatare a existenţei, a caracterului definitiv şi a autorităţii de lucru judecat a deciziei de achitare, continuarea judecăţii (o nouă rejudecare a apelului) fiind complet subsidiară, chiar marginală, şi numai dacii prezenta instanţă refuză să aplice normele internaţionale convenţionale şi se limitează doar la aplicarea C. proc. pen.

2. Cerere pentru remedierea violării dreptului la un proces echitabil sub aspectul dreptului de a fi judecat de o instanţă stabilită de lege, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie

Art. 6 parag. 1 din Convenţie consacră dreptul la legalitatea instanţei, ca o dimensiune a dreptului la un proces echitabil, persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni având dreptul să fie judecată de o instanţă stabilită de lege, iar nu fixată arbitrar, nelegal.

În cadrul judecării contestaţiei în anulare şi al rejudecării apelului, instanţa nu a fost stabilită de lege, fiind nelegal constituită şi compusă când a judecat şi soluţionat cererea D.N.A. de preschimbare a termenului, când a judecat şi soluţionat admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare a D.N.A., când a judecat şi soluţionat fondul contestaţiei în anulare a D.N.A. şi a rejudecat şi soluţionat apelul (în al doilea ciclu procesual).

1. Judecarea şi soluţionarea cererii de preschimbare a termenului judecată s-au făcut de o instanţă care nu este stabilită de lege, întrucât s-au făcut de un singur judecător, iar nu de un complet de judecată.

Art. 353 alin. (10) C. proc. pen. dispune, în fraza 1, că preschimbarea termenului de judecată se dispune de completul învestit cu soluţionarea cauzei penale, iar în fraza a II-a că preschimbarea termenului de judecată se dispune de preşedintele completului de judecată. În cazul completelor colegiale (de 2, 3 sau 5 judecători), completul de judecat nu se identifică cu preşedintele completului de judecată. Textul este confuz, contradictoriu, fiind neclar dacă preschimbarea termenului de judecată se decide numai de preşedintele completului sau de întregul complet de judecată.

Noţiunea de "lege" este o noţiune europeană autonomă, care presupune, între altele, respectarea exigenţei calitative a previzibilităţii legii, în sensul că aceasta trebuie să fie suficient de clară, de previzibilă, pentru ca destinatarii acesteia să o poată înţelege şi, deci, respecta. Convenţia, în preambulul său, are în vedere preeminenţa dreptului, ceea ce, în jurisprudenţa europeană, semnifică şi respectarea exigenţei calitative a previzibilităţii şi clarităţii legii.

Rezultă că art. 353 alin. (10) C. proc. pen., care este neclar, confuz, contradictoriu, stabilind că preschimbarea termenului de judecată se face atât de completul de judecată, cât şi de preşedintele completului de judecată, este neconvenţional, contravenind art. 6 din Convenţia europeană, interpretat în lumina preambulului Convenţiei europene şi a jurisprudenţei Curţii Europene, privind exigenţa calitativă a previzibilităţii şi clarităţii legii.

Sub acest aspect, contestatoarea ridică excepţia de neconvenţionalitate a art. 353 alin. (10) C. proc. pen., de competenţa instanţei judecătoreşti. Distinct, contestatoarea a ridicat, în scris şi motivat, şi excepţia de neconstituţionalitate a aceleiaşi dispoziţii legislative.

Întrucât norma legislativă nu este clară, ea trebuia interpretată şi aplicată în mod corelat cu art. 354 C. proc. pen., conform căruia instanţa judecă în complet de judecată.

De asemenea, art. 99 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti arată că se soluţionează de completul de judecată care a primit dosarul prin repartizare aleatorie cererea de preschimbare a primului termen de judecată. Sensul textului este de a arăta că, până şi înainte de primul termen de judecată, cererile de preschimbare de termen se soluţionează potrivit acelei proceduri - adică, sub aspectul care ne interesează, de completul de judecată. A fortiori, după începerea judecăţii, aceste cereri se soluţionează tot de completul de judecată.

În concluzie, judecarea şi soluţionarea cererii de preschimbare a termenului s-au făcut de o instanţă care nu era stabilită de lege (legea nesatisfăcând exigenţa de claritate), cu violarea dreptului convenţional al inculpatei. Contestatoarea solicită instanţei care judecă prezenta contestaţie în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluţiei din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului de judecată, această constatare a nulităţii absolute fiind esenţială pentru soluţionarea contestaţiei în anulare cu care prezenta instanţă este învestită.

2. Judecarea şi soluţionarea cererii de preschimbare a termenului nu s-au făcut de completul (sau preşedintele completului) învestit iniţial şi aleatoriu cu soluţionarea contestaţiei în anulare (violându-se principiul continuităţii), ci s-au făcut de un alt judecător, care nici nu a fost desemnat în mod aleatoriu (violându-se principiul repartizării aleatorii), ci a fost ales în mod direct de D.N.A., parte acuzatoare.

Art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 354 alin. (2) C. proc. pen. stabilesc principiul continuităţii.

În dezvoltarea acestora, art. 99 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti arată că se soluţionează de completul de judecată care a primit dosarul prin repartizare aleatorie cererea de preschimbare a primului termen de judecată. Sensul textului este de a arăta că, până şi înainte de primul termen de judecată, cererile de preschimbare de termen se soluţionează potrivit acelei proceduri - adică, sub aspectul care ne interesează, de completul de judecată stabilit iniţial. A fortiori, după începerea judecăţii, aceste cereri se soluţionează tot de completul de judecată învestit în cauză, iar nu de un alt complet de judecată.

În situaţii obiectiv justificate, aceleaşi dispoziţii legislative permit excepţii de la principiul continuităţii, dar art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 361 alin. (3) C. proc. pen. impun, în acest caz, respectarea principiului repartizării aleatorii. Chiar în condiţiile completelor separate pentru soluţionarea cauzelor urgente pe perioada vacanţelor judecătoreşti (prevăzute de art. 100 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), repartizarea cauzelor acestor complete se face tot în mod aleatoriu, neexistând nicio excepţie de la principiul repartizării aleatorii şi, oricum, o asemenea excepţie de la un principiu legal neputând fi introdusă la nivel regulamentar.

Dacă nu este posibilă soluţionarea cererii de preschimbare de completul învestit cu cauza, atunci ea trebuie atribuită unui alt complet prin repartizare aleatorie.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat, cererea de preschimbare fiind soluţionată, în ziua în care a fost depusă, de unul dintre judecătorii completului stabilit pentru ziua respectivă, ceea ce violează şi principiul continuităţii, şi principiul repartizării aleatorii.

Nu se poate invoca art. 2 pct. VI fraza 1 şi fraza finală din Hotărârea nr. 163 din 05 iunie 2014 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, conform cărora "Soluţionarea cererilor de preschimbare a termenului de judecată se va efectua de către judecătorii desemnaţi din planificarea de permanenţă/complete aferent zilei înregistrării cererii. [...] Dispoziţiile prezentului paragraf se aplică şi în celelalte materii.". Din structura tehnică a hotărârii rezultă că art. 1 se aplică secţiilor a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a şi a VII-a, art. 2 (din care face parte pct. VI) se aplică secţiei a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, art. 3 se aplică secţiei a IV-a, iar art. 4 prevede comunicarea hotărârii secţiilor civile (în sensul de nepenale), deci în niciun caz secţiilor I penală şi a II-a penală (precizarea că textul se aplică şi în celelalte materii are în vedere materiile în care judecă secţia a VIII-a). Dispoziţia contravine normelor legale şi regulamentare privind continuitatea şi repartizarea aleatorie, deoarece, dată fiind cunoaşterea prealabilă a completelor pe zile în vacanţa judecătorească, se poate dirija dosarul la un complet, prin depunerea cererii exact în ziua în care este planificat completul dorit (este exact modul în care D.N.A. a procedat).

În concluzie, judecarea şi soluţionarea cererii de preschimbare a termenului s-au făcut de o instanţă care nu era stabilită de lege (s-au încălcat principiul continuităţii şi principiul repartizării aleatorii), cu violarea dreptului convenţional al contestatoarei. Contestatoarea solicită instanţei care judecă prezenta contestaţie în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluţiei din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului de judecată, această constatare a nulităţii absolute fiind esenţială pentru soluţionarea contestaţiei în anulare cu care prezenta instanţă este învestită.

3. Judecarea şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare a D.N.A. nu s-au făcut de completul învestit iniţial şi aleatoriu cu soluţionarea contestaţiei în anulare (violându-se principiul continuităţii), ci s-au făcut de un alt complet de judecată, care nici nu a fost desemnat în mod aleatoriu (violându-se principiul repartizării aleatorii), ci a fost ales în mod direct de D.N.A., parte acuzatoare.

Dreptul intern român (norme indicate supra) consacră principiul repartizării aleatorii şi principiul continuităţii. Contestaţia în anulare a fost atribuită unui complet de judecată stabilit aleatoriu, deci învestit în mod legal. Potrivit principiului continuităţii, acest complet trebuia să soluţioneze admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare.

Chiar dacă s-ar admite că ar fi fost legală şi temeinică rezoluţia de preschimbare a termenului de judecată (deşi nu a existat nicio urgenţă), noul termen trebuia fixat în aşa fel încât cauza să continue a fi judecată de completul legal învestit, pentru respectarea principiului continuităţii. La limită, dacă s-ar accepta că, urmare a unei urgenţe maxime, că trebuia fixat un termen de judecată mai rapid, într-o zi în care nu funcţiona completul iniţial stabilit aleatoriu, cauza trebuia oricum repartizată unui complet stabilit aleatoriu, iar nu reţinută spre judecare de completul prezidat de judecătorul care a decis preschimbarea, care a fost ales direct de D.N.A. (prin alegerea zilei de formulare a cererii de preschimbare) şi care şi-a atribuit sieşi (cu violarea principiului repartizării aleatorii) soluţionarea cauzei.

Chiar dacă s-ar presupune că ar fi legal şi aplicabil pct. VI din art. 2 al Hotărârii nr. 163 din 05 iunie 2014 al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, el tot a fost încălcat, deoarece fraza a II-a precizează: "în cazul admiterii cererii de preschimbare, se vor stabili termene de judecată pe rolul completelor învestite cu soluţionarea cauzelor, urmând a se aprecia dacă în situaţia respectivelor cauze se impune fixarea unui termen în perioada vacanţei judecătoreşti." Altfel spus, admiterea cererii de preschimbare oricum nu trebuia să ducă la schimbarea completului iniţial învestit legal şi aleatoriu, ci cauza trebuia judecată în continuare de acel complet, dar la un termen preschimbat faţă de termenul iniţial; acest termen poate fi fixat chiar pe perioada vacanţei judecătoreşti, dar fără ca acest lucru să permită schimbarea completului învestit iniţial.

Prin Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 16J din 27 octombrie 2010, menţinută prin respingerea recursului prin Decizia (irevocabilă) nr. 57 din 14 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Dosar nr. x/1/2011 (ambele accesibile pe site-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii). A fost sancţionat disciplinar, pentru nerespectarea normelor referitoare la repartizarea aleatorie a dosarelor, un judecător care a preschimbat termenul de judecată, şi-a atribuit completului său (altul decât cel învestit iniţial în mod aleatoriu) dosarul şi a soluţionat cauza, reţinându-se că nu poate fi vorba de o simplă neglijenţă, ci de intenţie.

În concluzie, judecarea şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare a D.N.A. s-au făcut de o instanţă care nu era stabilită de lege (s-au încălcat principiul continuităţii şi principiul repartizării aleatorii), cu violarea dreptului convenţional al contestatoarei. Contestatoarea solicită instanţei care judecă prezenta contestaţie în anulare să constate nulitatea absolută a încheierii din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei D.N.A., această constatare a nulităţii absolute fiind esenţială pentru soluţionarea contestaţiei în anulare cu care prezenta instanţă este învestită.

4. Judecarea şi soluţionarea fondului contestaţiei în anulare a D.N.A. nu s-au făcut de completul învestit iniţial şi aleatoriu cu soluţionarea contestaţiei în anulare (violându-se principiul continuităţii), ci s-au făcut de un alt complet de judecată, care nici nu a fost desemnat în mod aleatoriu (violându-se principiul repartizării aleatorii), ci a fost ales în mod direct de D.N.A., parte acuzatoare, şi de preşedintele completului, acesta din urmă ales direct de D.N.A.

Dreptul intern român (norme indicate supra) consacră principiul repartizării aleatorii şi principiul continuităţii. Contestaţia în anulare a fost atribuită unui complet de judecată stabilit aleatoriu, deci învestit în mod legal. Potrivit principiului continuităţii, acest complet trebuia să soluţioneze admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare.

La 23 iulie 2015, admiterea în principiu a contestaţiei în anulare a D.N.A. s-a făcut de completul din lista de permanenţă (ceea ce oricum este ilegal, cum am demonstrat supra). Chiar şi aşa, acest complet a fixat în mod complet arbitrar data şedinţei de judecată pentru soluţionarea fondului în ziua în care niciunul dintre cei doi membri ai acestui complet nu avea şedinţă de judecată (iar al doilea judecător se afla chiar în concediu). Termenul fixat arbitrar a avut un singur scop, şi anume alegerea de preşedintele completului de judecată a judecătorului cu care a dorit să formeze mai departe complet pentru judecarea fondului contestaţiei în anulare, acesta fiind singurul motiv pentru care următorul termen a fost stabilit pentru o dată anume, respectiv aceea în care judecător de permanenţă era judecătorul pe care l-a dorit preşedintele completului de judecată.

Altfel spus, în condiţiile în care planificarea judecătorilor pe zile în perioada vacanţei judecătoreşti este cunoscută şi publică, prin introducerea arbitrară a cererii de preschimbare de D.N.A. într-o zi anume D.N.A. şi-a ales preşedintele completului de judecată, iar prin fixarea arbitrară a zilei judecăţii pe fond preşedintele completului de judecată şi-a ales colegul de complet. Principiile continuităţii şi repartizării aleatorii au fost violate cu bună-ştiinţă şi cu vădită rea-credinţă.

În concluzie, judecarea şi soluţionarea fondului contestaţiei în anulare a D.N.A. s-au făcut de o instanţă care nu era stabilită de lege (s-au încălcat principiul continuităţii şi principiul repartizării aleatorii), cu violarea dreptului convenţional al contestatoarei. Contestatoarea a solicitat instanţei care a judecat prezenta contestaţie în anulare să constate nulitatea absolută a deciziei din 17 august 2015 de admitere a contestaţiei D.N.A. şi de desfiinţare a deciziei definitive de achitare, această constatare a nulităţii absolute fiind esenţială pentru soluţionarea contestaţiei în anulare cu care prezenta instanţă este învestită.

5. Pentru exact aceleaşi motive, nici rejudecarea apelului în urma admiterii contestaţiei în anulare, nici decizia pronunţată (împotriva căreia este îndreptată prezenta contestaţie în anulare) nu s-au făcut de o instanţă prevăzută de lege.

În concluzie, judecarea şi soluţionarea apelului în al doilea ciclu procesual s-au făcut de o instanţă care nu era stabilită de lege (s-au încălcat principiul continuităţii şi principiul repartizării aleatorii), cu violarea dreptului convenţional al contestatoarei. Contestatoarea solicită instanţei care judecă prezenta contestaţie în anulare să desfiinţeze (anuleze), ca urmare a nulităţii absolute, Decizia nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 de soluţionare a apelului în al doilea ciclu procesual.

Cei trei judecători care, după caz, au admis cererea de preschimbare a D.N.A., au decis admiterea în principiu, au decis admiterea pe fond a contestaţiei în anulare a D.N.A., apoi au hotărât asupra apelului în urma rejudecării nu au fost imparţiali.

Lipsa lor de imparţialitate este dovedită pe larg prin cele expuse supra, drept cazuri şi motive de contestaţie în anulare.

Toate aceste elemente demonstrează faptul că, participând (succesiv) cu bună-ştiinţă, înscenare judiciară, cei trei judecători care au intervenit în judecarea contestaţiei în anulare (preschimbare termen, admitere în principiu, admitere pe fond) şi în rejudecarea apelului aveau dinainte stabilită soluţia, că participarea lor la activitatea de judecată a fost formală, că ei deciseseră dinainte luarea tuturor măsurilor de privilegiere a D.N.A. parte acuzatoare) şi persoanei vătămate şi de persecutare şi discriminare a inculpatei. Nu numai că aceşti judecători au fost lipsiţi de aparenţa de imparţialitate, dar ei şi în substanţă au fost grav, complet, lipsiţi de imparţialitate, atât la nivel obiectiv, cât şi la nivel subiectiv.

În concluzie, judecarea şi soluţionarea cererii de preschimbare, a admisibilităţii în principiu, a fondului contestaţiei în anulare a D.N.A. şi a apelului în al doilea ciclu procesual s-a făcut de o instanţă care nu era imparţială, cu violarea dreptului convenţional al contestatoarei. Contestatoarea a solicitat instanţei care a judecat prezenta contestaţie în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluţiei din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului, a încheierii din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare şi a Deciziei nr. 1006 din 23 iulie 2015 de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A. şi de anulare a deciziei definitive de apel de achitare, respectiv să desfiinţeze (anuleze), ca urmare a nulităţii absolute, Decizia nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 de soluţionare a apelului în al doilea ciclu procesual.

4. Cerere pentru remedierea violării dreptului la un proces echitabil sub modul dreptului ca procesul şi se desfăşoare în mod echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie.

5. Rejudecarea şi soluţionarea apelului în al doilea ciclu procesual, prin decizia care face obiectul prezentei contestaţii în anulare, s-au făcut în urma încălcării grave şi repetate a caracterului echitabil al procesului, a egalităţii de arme şi a lipsei de arbitrariu, produse în timpul judecării contestaţiei în anulare a D.N.A. şi a rejudecării apelului.

1. După pronunţarea deciziei de apel de achitare, dosarul privind contestaţia în anulare formulată de D.N.A. a fost înregistrat pe portalul instanţei doar cu indicarea D.N.A. drept contestator, dar fără indicarea numelor inculpatei şi persoanei vătămate, aşa încât orice căutare pe portal a dosarului după singurul criteriu ce putea fi utilizat (numele participanţilor, alţii decât D.N.A.) nu ducea la niciun rezultat, scopul fiind împiedicarea inculpatei să ia cunoştinţă de existenţa dosarului şi de măsurile dispuse în acesta.

2. La primele două termene de judecată a contestaţiei în anulare a D.N.A. de completul legal învestit prin repartizare aleatorie (24 şi 26 iunie 2015), dosarul cauzei a lipsit, fiind sustras cu o zi înainte (23 iunie 2015), prin decizia preşedintei de secţie şi a preşedintei de instanţă, fără ştirea preşedintelui de complet, sub pretextul că Inspecţia Judiciară face verificări disciplinare. Conducerea secţiei şi a instanţei a împiedicat astfel completul legal învestit prin repartizare aleatorie să judece cauza. Pe de altă parte însă, din soluţia pronunţată de Inspecţia Judiciară (Rezoluţia nr. 4641IJ/2083/DIJI2015 din 24 august 2015) rezultă că aceasta a solicitat exclusiv copiile dosarelor, iar nu dosarele în original, deci caracterul abuziv al măsurii conducerii secţiei şi instanţei este evident.

Ulterior, prin decizia judecătorului înlocuitor al preşedintei de secţie şi a preşedintei de instanţă, tot fără ştirea sau aprobarea preşedintei de complet, dosarul a mai fost luat odată completului, sub pretextul retrimiterii la Inspecţia Judiciară, de această dată în cauza disciplinară împotriva celor doi judecători din apel care au dispus achitarea. Numai că în rezoluţia Inspecţiei Judiciare de începere a cercetării disciplinare (Rezoluţia nr. 3123/IJ/1888/DIJ/2015 din 11 august 2015) se arată că s-a solicitat Curţii de Apel Bucureşti consultarea dosarului la sediul instanţei, ceea ce inspectorul judiciar pretinde că a şi mijlocit, deci că niciodată dosarele nu au părăsit fizic sediul instanţei şi nici măcar arhiva secţiei.

A rezultat că, de două ori, preşedinta instanţei, împreună cu preşedinta secţiei sau cu înlocuitorul acesteia, au sustras dosarul de la completul legal învestit aleatoriu, sub pretextul trimiterii lui în original la Inspecţia Judiciară, deşi acest lucru nu a fost solicitat, iar actele Inspecţiei Judiciare (cele două rezoluţii) nu arată că s-ar fi realizat în concret. Prin urmare, pur şi simplu, dosarul original a fost ascuns de conducerea instanţei şi a secţiei de două ori.

Având în vedere şi cele demonstrate supra privind caracterul nelegal al instanţei, a rezultat că la contestaţia în anulare a D.N.A., întrucât nu a convenit D.N.A. (parte acuzatoare) completul legal învestit în mod aleatoriu, prin manopere dolosive (sustragerea originalului dosarului şi împiedicarea completul legal învestit prin repartizare aleatorie să judece cauza, de preşedinta de secţie şi de preşedinta de instanţă; depunerea cererii de preschimbare a D.N.A. într-o anumită zi, fixată arbitrar; fixarea arbitrară de instanţă a termenului pentru judecarea pe fond) D.N.A. şi-a ales preşedintele de complet, iar acesta şi-a ales colegul de complet, totul cu complicitatea anterioară a preşedintei de secţie şi a preşedintei de instanţă.

Cererea de preschimbare a termenului, formulată de D.N.A., a fost admisă fără motivare, în mod discreţionar, deşi contestaţiile în anulare nu fac parte din categoria cauzelor urgente, în cauză nu era vorba de condamnaţi sau arestaţi, iar D.N.A. ceruse preschimbarea după aproape 1 lună de la fixarea următorului termen de judecată de completul legal învestit, fără ca brusc să apară vreun motiv de urgenţă. Ulterior, urgenţa a dispărut complet, pentru că, după admiterea în principiu a contestaţiei în anulare (tot la 23 iulie 2015, data admiterii cererii de preschimbare a termenului), termenul pentru judecata pe fond a contestaţiei în anulare a fost stabilit abia pe 17 august 2015, iar rejudecarea apelului (după un prim termen amânat pentru lipsă de apărare) are loc abia pe 10 septembrie 2015. Urgenţa a existat doar în vederea sustragerii dosarului de la completul legal învestit aleatoriu, iar apoi a dispărut.

Preschimbarea termenului a urmărit o fraudă la lege (la Constituţie).

În mod expres, "din considerente de celeritate", procurorul care a solicitat preschimbarea termenului a invocat decizia din 14 iulie 2015 a Curţii Constituţionale, prin care examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare a fost declarată neconstituţională dacă se face "fără citarea părţilor". Cum decizia de neconstituţionalitate produce efecte erga omnes de la data publicării sale oficiale, invocarea ei expresă pentru a justifica urgenţa şi preschimbarea termenului de judecată semnifică faptul că s-a dorit ca judecata să se facă fără citarea părţilor, ştiindu-se că acest lucru este neconstituţional, dar devansându-se la maximum termenul de judecată, astfel încât aceasta să aibă loc înainte de publicare.

Altfel spus, preschimbarea termenului s-a făcut, exact aşa cum a solicitat parchetul, de o manieră în care admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare să fie analizată înainte de publicarea unei decizii a Curţii Constituţionale (deja adoptată şi indicată expres în cererea de preschimbare formulată de D.N.A.), adică fără citarea părţilor, dar cu participarea procurorului, adică aplicând un text legislativ despre care se ştia deja că este neconstituţional, deci prin fraudă la Constituţie.

4. La şedinţa de judecată privind admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare nu a participat decât procurorul, inculpata nefiind citată şi neputând să-şi prezinte oral argumentele, ceea ce violează principiul egalităţii de arme între acuzare şi apărare.

5. Contestaţia în anulare a D.N.A. a fost declarată admisibilă în principiu, instanţa statuând că există numai trei condiţii ce trebuie verificate sub acest aspect: termenul de 10 zile, încadrarea în motivele prevăzute de C. proc. pen. şi prezentarea sau invocarea de dovezi. Argumentul scris al inculpatei, în sensul că o contestaţie în anulare este admisibilă numai dacă este vorba de o hotărâre care se execută (deci, de condamnare) şi numai dacă este în favoarea condamnatului nici măcar nu a fost analizat.

6. La judecarea contestaţiei în anulare, cererea de recuzare a preşedintelui de complet a fost respinsă, cu motivarea că partea nu poate să-şi aleagă judecătorul cauzei. Altfel spus, numai D.N.A., prin manopere dolosive, are acest privilegiu. În schimb, cererea de abţinere de la judecarea cererii de recuzare, formulată de judecătoarea care a prezidat completul de apel care a dispus achitarea, a fost admisă, în acest caz nemaiconsiderându-se, ca în cazul judecătorului recuzat, că este vorba despre un profesionist care ştie să rămână obiectiv.

7. Admiterea contestaţiei în anulare a D.N.A. şi anularea deciziei de apel de achitare (la 17 august 2015) s-au făcut pentru două motive principale: modul de redactare a deciziei de achitare şi violarea, prin decizia de achitare, a principiului separaţiei funcţiilor judiciare.

Niciunul dintre cele două motive pentru care s-a admis contestaţia în anulare nu a fost invocat de D.N.A. în contestaţia în anulare, în termenul legal de 10 zile. De altfel, ambele motive ţin de conţinutul deciziei de achitare, care nu era redactată la expirarea termenului de 10 zile de declarare a unei contestaţii în anulare. Primul motiv pentru care s-a admis contestaţia în anulare a D.N.A. a fost formulat de D.N.A. abia în şedinţa de judecată din 17 august 2015, deci cu mult după termenul legal de 10 zile şi trebuia respins ca tardiv. Al doilea motiv pentru care s-a admis contestaţia în anulare nici măcar nu a fost invocat de D.N.A. (care a utilizat această cale extraordinară de atac), ci de persoana vătămată, tot în şedinţa din 17 august 2015, deci nu numai tardiv, dar şi de un participant care nu a exercitat această cale de atac.

Admiterea contestaţiei în anulare s-a făcut deci pe două motive tardive, în plus unul nefiind nici măcar invocat de cel care a utilizat această cale extraordinară de atac.

8. Consiliul Superior al Magistraturii a trimis D.N.A., la solicitarea acesteia, o transcriere a interviului de promovare al judecătoarei care a prezidat completul de apel, care conţine falsuri evidente exact în partea esenţială a discuţiei cu persoana vătămată, iar instanţa care a admis contestaţia în anulare s-a întemeiat tocmai pe această parte falsificată din transcriere.

9. Admiterea contestaţiei în anulare s-a făcut, în realitate, exclusiv pentru motive ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii (substanţiale şi procedurale, interne şi europene) de completul de apel, deci în realitate s-a procedat atât la o judecată a fondului, cu privire la probe şi vinovăţie (ca într-un apel), cât şi la o judecată a legalităţii hotărârii de apel (ca într-un recurs în casaţie), fiind deci în realitate vorba de un apel deghizat, prin care a fost desfiinţată ca netemeinică şi nelegală o decizie definitivă de apel, intrată în puterea lucrului judecat, care a fost ştearsă.

10. La termenul de judecată privind rejudecarea apelului (10 septembrie 2015), instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate formulată de inculpată fără să o studieze în mod corespunzător (a fost predată completului de grefier la începutul şedinţei şi a fost prima chestiune discutată), iar respingerea s-a făcut pe motive aberante, fără absolut nicio legătură cu realitatea şi cu conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate, pentru că ea nu a fost nici măcar înţeleasă de judecători, care au tratat-o cu dispreţ.

11. În mod abuziv, completul de rejudecare a apelului, la termenul din 10 septembrie 2015, a refuzat să trimită unui alt complet cererea de recuzare a celor doi judecători formulată de inculpată în şedinţă (după ce aceştia refuzaseră sesizarea Curţii Constituţionale), deşi aceasta a arătat că judecătorii nu sunt imparţiali (deci, s-a întemeiat pe un motiv prevăzut de C. proc. pen.), sub pretextul că respectiva cerere este inadmisibilă, aşa încât chiar judecătorii suspectaţi de parţialitate au decis asupra acestei chestiuni.

12. La rejudecarea apelului, cererea scrisă a inculpatei, prin care solicita şi învestea expres instanţa de apel din al doilea ciclu procesual cu cereri pentru remedierea violării drepturilor sale convenţionale, nici măcar nu a fost pusă în discuţia părţilor, fiind complet ignorată de instanţă, preşedintele completului statuând în mod arbitrar că nu mai sunt chestiuni prealabile şi trecând la rejudecarea apelului.

13. La termenul din 10 septembrie 2015 de rejudecare a apelului, toate probele solicitate de inculpată în apărare au fost respinse, deşi ele erau esenţiale pentru apărare şi pentru stabilirea adevărului.

14. Prin note scrise separate depuse la dosarul de rejudecare a apelului la 10 septembrie 2015, înainte de începerea şedinţei de judecată, inculpata a formulat unele cereri privind nulităţi referitoare la urmărirea penală şi la probe administrate în cursul urmăririi penale.

Cu caracter prealabil, cu privire la neinvocarea, în procedura de cameră preliminară, a tuturor acestor cereri şi excepţii privind nulităţile, contestatoarea a arătat că în acea procedură a fost asistată nu de un apărător ales, ci de un apărător numit din oficiu, care avea obligaţia să formuleze toate aceste cereri şi excepţii privind nulităţile, dar nu a făcut-o.

Sub acest aspect, este clară jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la caracterul real şi efectiv, iar nu doar teoretic şi iluzoriu, al dreptului la apărare (dimensiune a dreptului la un proces penal echitabil), la obligaţiile pozitive ale statului şi la răspunderea statului în cazul deficienţelor grave de asigurare a apărării de un avocat din oficiu (al cărui statut, sub aspectul angajării răspunderii statului, este diferit de statutul apărătorului ales).

La rândul său, inculpata nu are studii juridice, deci nu era capabilă să cunoască şi să formuleze singură, în procedura de cameră preliminară, aceste cereri şi excepţii.

Inculpata nu este deci în culpă pentru neinvocarea lor în procedura de cameră preliminară, iar refuzul analizării lor în cursul judecări fondului (chiar în apelul în rejudecare), pe motivul inadmisibilităţii sau al tardivităţii, ar menţine starea de violare a drepturilor reclamantei, fără că statul, prin autorităţile sale, să fi luat măsuri pentru remedierea acestei violări.

Cât priveşte admisibilitatea respectivelor cereri referitoare la nulităţi privind urmărirea penală şi probe administrate în cursul urmăririi penale, inculpata ridică excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen., în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei, deoarece aceste dispoziţii contravin dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, interpretat în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Dispoziţiile legale criticate instituie principiul separării funcţiilor judiciare, adică sub aspectul care interesează în cauză - separarea între funcţia de judecată (care se exercită la judecarea pe fond a cauzei, în primă instanţă şi în apel) şi funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată şi stabilesc faptul că cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei se soluţionează în procedura de cameră preliminară. În măsura în care aceste dispoziţii legislative se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile respective, ele sunt neconstituţionale.

Conform normei europene convenţionale şi jurisprudenţiale, orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de o instanţă judecătorească.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene (e.g.: Ringeisen c. Austria, 16 iulie 1971; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgia, 23 iunie 1981; Belilos c. Elveţia, 29 aprilie 1988; Beaumartin c. Franţa, 24 noiembrie 1994; Fischer c. Austria, 26 aprilie 1995; Terra Woningen B. V. c. Olanda, 17 decembrie 1996; Chevrol c. Franţa, 13 februarie 2003; Silvester's Horeca Service c. Belgia, 04 martie 2004; A. Menarini Diagnostics SRL c. Italia, 27 septembrie 2011), în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, instanţa este un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, atât în fapt, cât şi în drept, care trebuie să aibă competenţa să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care a fost învestită.

Rezultă că instanţa penală care cercetează fondul cauzei (atât în primă instanţă, cât şi în apel, inclusiv în rejudecare), deci cea care se pronunţă cu privire la temeinicia unei acuzaţii în materie penală aduse unei persoane, trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, în fapt şi în drept. În măsura în care instanţa de fond (de primă instanţă sau de apel) nu poate face propria judecată şi nu poate avea propria statuare asupra legalităţii probelor administrate în faza de urmărire penală şi asupra legalităţii urmăririi penale şi a propriei învestiri prin actul de sesizare, fiind legată de statuarea definitivă a judecătorilor care au decis în procedura de cameră preliminară, deci de o separaţie rigidă între cele două funcţii judiciare, înseamnă că instanţa de fond (de primă instanţă ori de apel) nu se bucură de plenitudine de jurisdicţie, că ea este obligată să considere legale actele şi probele calificate ca atare de judecătorii care s-au pronunţat în procedura de cameră preliminară, soluţie care se impune instanţei de fond fără ca aceasta să facă propria sa judecată. Acest lucru semnifică tocmai lipsa plenitudinii de jurisdicţie a instanţei penale de fond (de primă instanţă sau de apel), învestite cu o acuzaţie de natură penală împotriva unei persoane.

Faptul că judecătorul de cameră preliminară exercită şi funcţia de judecată [art. 346 alin. (7) C. proc. pen.] nu este suficient, deoarece judecata pe fond în rejudecarea apelului în cazul inculpatei s-a făcut de un complet compus din 2 judecători de la o instanţă superioară, iar calitatea de judecător de cameră preliminară a avut-o un singur judecător, de la o instanţă inferioară.

În concluzie, art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen., în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei, sunt neconvenţionale, contravenind art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul dimensiunii sale referitoare la plenitudinea de jurisdicţie a instanţei care judecă pe fond o acuzaţie în materie penală.

Instanţa care a rejudecat apelul - în urma admiterii contestaţiei în anulare a D.N.A. - a respins în mod aberant excepţia de neconstituţionalitate. Cât priveşte excepţia de neconvenţionalitate, nici măcar nu a pus-o în discuţia părţilor.

Contestatoarea a solicitat deci instanţei care a soluţionat prezenta contestaţie în anulare împotriva deciziei date în rejudecarea apelului ca, în urma admiterii excepţiei de neconvenţionalitate, să considere că toate cererile sale referitoare la nulităţile privind urmărirea penală şi probele administrate în cursul urmăririi penale erau admisibile şi erau întemeiate pe fond, deşi chestiunea nu a fost nici măcar pusă în discuţia părţilor de instanţa care a rejudecat apelul, ceea ce înseamnă că respectiva decizie (împotriva căreia este formulată prezenta contestaţie în anulare) este lovită de nulitate.

Cu privire la aceleaşi norme legislative, contestatoarea a ridicat în prezenta cauză, separat, în scris şi motivat, şi o excepţie de neconstituţionalitate.

În concluzie, judecarea contestaţiei în anulare a D.N.A. şi rejudecarea apelului în al doilea ciclu procesual s-au făcut cu violarea gravă a dreptului convenţional al contestatoarei a un proces echitabil. Contestatoarea a solicitat instanţei care a judecat prezenta contestaţie în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluţiei din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului, a încheierii din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare şi a Deciziei nr. 1006 din 23 iulie 2015 de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A. şi de anulare a deciziei definitive de apel de achitare, respectiv să desfiinţeze (anuleze), ca urmare a nulităţii absolute, Decizia nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 de soluţionare a apelului în al doilea ciclu procesual.

5. Cerere pentru remedierea violării dreptului de a nu fi supus unui abuz de drept privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la non bis in idem consacrat de art. 17 din Convenţie corelat cu art. 6 parag. 1 din Convenţie şi cu art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Prin decizia de admitere a contestaţiei în anulare şi de anulare a deciziei definitive de apel, care a determinat rejudecarea apelului soluţionat prin decizia împotriva căreia este formulată prezenta contestaţie în anulare, instanţa a violat principiul autorităţii de lucru judecat şi dreptul de a nu fi judecat de două ori, ca urmare a unui abuz de drept, interzis de art. 17 din Convenţie, deoarece a refuzat judecătorilor apelului dreptul să aplice direct şi prioritar art. 6 din Convenţia europeană şi a considerat că art. 6 din Convenţia europeană este aplicabil procurorului şi persoanei vătămate.

1. În mod aberant juridic, în decizia de admitere a contestaţiei în anulare care a dus la rejudecarea apelului se susţine că judecătorii care au pronunţat decizia de apel de achitare sau întemeiat pe art. 6 din Convenţie, dar fără a constata expres neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale C. proc. pen.

Nicăieri în Constituţie sau în legislaţia internă nu este fixată obligaţia judecătorului de a arăta expres că înlătură de la aplicare o lege internă neconvenţională. El are doar obligaţia constituţională să refuze aplicarea unei legi interne neconvenţionale şi să aplice direct norma convenţională mai favorabilă (ceea ce judecătorii apelului au şi făcut).

Altfel spus, judecătorul are obligaţia să spună expres norma pe care se întemeiază, iar nu şi norma pe care nu se întemeiază.

Or, judecătorii apelului din primul ciclu procesual au spus expres că se întemeiază pe art. 6 din Convenţie, pe care, în mod constituţional, l-au aplicat direct şi cu prioritate, afirmând expres că îl aplică.

2. În mod aberant juridic, în decizia de admitere a contestaţiei în anulare care a dus la rejudecarea apelului se susţine implicit că judecătorii apelului din primul ciclu procesual, declarându-se apărători ai drepturilor omului şi aplicând Convenţia, s-au transformat în avocaţi ai inculpatei.

Judecătorii au obligaţia constituţională să respecte şi să aplice Convenţia, iar aceasta consacră şi garantează drepturile omului. În cazul unui proces penal, dreptul la un proces echitabil este consacrat tocmai în favoarea persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.

Apărând astfel dreptul inculpatei la un proces echitabil, judecătorii apelului din primul ciclu procesual nu au făcut altceva decât să acţioneze ca judecători, obligaţi să aplice Convenţia, fără să acţioneze în vreun fel ca avocaţi ai inculpatei.

3. În mod aberant juridic, decizia care a dus la rejudecarea apelului a admis, pe motivul lipsei de imparţialitate, o contestaţie în anulare în care se susţine că normele convenţionale privind dreptul la un proces echitabil, consacrate de art. 6 din Convenţie (echitatea procedurii, imparţialitatea judecătorilor, securitatea raporturilor juridice), au fost încălcate în ceea ce priveşte ceilalţi participanţi la procesul penal (procuror şi persoana vătămată), care trebuie să beneficieze şi ei de dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie.

Admiterea unei contestaţii în anulare întemeiate pe art. 6 din Convenţie (cu consecinţa rejudecării apelului) este aberantă şi absurdă, acest text nefiind aplicabil ratione personae în cauză în maniera în care a fost făcută.

Astfel, art. 6 din Convenţie, consacrând dreptul la un proces echitabil, nu are aplicabilitate generală, ci limitată, atât ratione materiae, cât şi ratione personae.

Ratione materiae, cauza soluţionată prin decizia de apel anulată de judecătorii care au soluţionat contestaţia în anulare are natură penală, deci, din acest punct de vedere, art. 6 este aplicabil.

În schimb, în materie penală, art. 6 din Convenţie consacră dreptul la un proces echitabil într-un mod limitat ratione personae, şi anume unei singure persoane, care este persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni (ceea ce, în dreptul procesual penal român, se traduce prin suspect şi prin inculpat). Convenţia urmăreşte să protejeze drepturile individuale în faţa riscului de abuz din partea statului, iar în procesul penal cel care riscă abuzuri este acuzatul. Textul spune expres că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să fie judecată într-un mod conform garanţiilor din art. 6. De aceea art. 6 din Convenţie, în materie penală, este aplicabil ratione personae exclusiv acuzatului.

Nici acuzatorul din procesul penal (procurorul), nici alţi subiecţi procesuali (persoana vătămată) nu sunt titulare ale dreptului la un proces echitabil în materie penală, deci nu se bucură de garanţiile consacrate de art. 6 din Convenţia europeană.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene, în materie penală, art. 6 din Convenţia europeană nu garantează dreptul de a cere începerea unei proceduri de urmărire penală contra unei persoane, dreptul de a obţine condamnarea penală a unei persoane, dreptul la "răzbunare privată". Dreptul la un proces echitabil în materie penală nu include dreptul de a obţine acuzarea, judecarea sau condamnarea penală a unei persoane, deci în materie penală dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană, este recunoscut exclusiv în beneficiul persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.

Orice pretinsă vătămare a dreptului la un proces penal echitabil, susţinută de altcineva decât de acuzat, este inadmisibilă, deoarece dreptul nici măcar nu există pentru altcineva decât pentru acuzat, deci textul nu este aplicabil.

Întotdeauna pe terenul Convenţiei europene se verifică întâi dacă dreptul există (deci, dacă un anumit articol este aplicabil), iar abia după aceea se verifică dacă a existat o ingerinţă şi, în caz afirmativ, dacă ingerinţa este sau nu justificată, deci dacă a existat sau nu o violare a dreptului. Dreptul individual nu poate să fie însă violat dacă, în prealabil, el nu există pentru persoana care se pretinde victimă.

Prin urmare, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene o persoană nu are dreptul, pe terenul art. 6 din Convenţia europeană, să obţină tragerea la răspundere penală a altei persoane, despre care pretinde că ar fi săvârşit o infracţiune. Altfel spus, în procesul penal, art. 6 nu este sub nicio formă aplicabil persoanei vătămate.

În concret, în cauza soluţionată în apel în primul ciclu procesual, ca şi în prezent, singura persoană care este titulara dreptului consacrat de art. 6 din Convenţia europeană, în calitate de "acuzat", este inculpata. Numai acuzata putea fi vătămată de faptul că instanţa care a judecat acuzaţia în materie penală adusă împotriva ei nu ar fi respectat exigenţele procesului echitabil.

Singura ipoteză conform jurisprudenţei Curţii Europene, în care, în cursul unui proces penal, art. 6 din Convenţie se aplică şi altei părţi decât acuzatul este aceea în care persoana vătămată se constituie parte civilă, deci în procesul penal, alăturată acţiunii penale, există şi acţiunea civilă. Numai în acest caz, art. 6 din Convenţie este aplicabil părţii civile, fiind vorba exclusiv despre aplicabilitatea dimensiunii civile a art. 6 din Convenţie, relativ la dreptul la un proces civil echitabil.

În cauză însă, nu există parte civilă, deoarece persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă. Procesul a rămas astfel pur penal, nefiind alăturată şi o acţiune civilă acţiunii penale. De aceea, procesului îi este aplicabilă exclusiv dimensiunea penală a art. 6 din Convenţie, iar nu şi dimensiunea sa civilă, cu consecinţa că singurul titular al dreptului este "acuzatul", adică inculpata.

Din bogata jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie indicăm: Hotărârea din 28 octombrie 1991 (Plen), Cauza Helmers c. Suedia, Cererea nr. 11826/85; Hotărârea din 27 august 1992, Cauza Tomasi c. Franţa, Cererea nr. 12850/87; Decizia din 05 aprilie 2001, Cauza Priebke c. Italia, Cererea nr. 48799/99; Decizia parţială din 10 ianuarie 2002, Cauza Serraino c. Italia, Cererea nr. 47570/99; Hotărârea din 12 februarie 2004 (Marea Cameră), Cauza Perrez c. Franţa, Cererea nr. 42287/99. Pentru dezvoltări teoretice privind această jurisprudenţă, a se vedea: Corneliu BÎRSAN, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. 2, C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 428 - 429.

Instanţa care a admis contestaţia în anulare şi a decis rejudecarea apelului s-a aflat într-o confuzie gravă, nescuzabilă, privind aplicabilitatea art. 6 din Convenţia europeană (pe care s-a întemeiat expres şi pe larg procurorul în contestaţia în anulare admisă de judecători), în procesul penal, altei persoane decât celei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.

Prin urmare, întrucât art. 6 dimensiunea penală din Convenţie nici măcar nu este aplicabil pentru pretinsa violare a garanţiilor procesului echitabil faţă de altcineva decât faţă de "acuzat", nu poate exista nicio violare a acestei norme convenţionale în forma reţinută de instanţa care a admis contestaţia în anulare aşa cum a fost formulată de procuror (adică faţă de procuror şi faţă de persoana vătămată), deci decizia de admitere pe fond a contestaţiei în anulare, de anulare a deciziei de apel şi de rejudecare a apelului este manifest ilegală, contravenind art. 6 din Convenţia europeană, cu consecinţa că acelaşi caracter îl are şi decizia pronunţată în rejudecarea apelului, contra căreia este formulată prezenta contestaţie în anulare.

În concluzie, soluţionarea pe fond a contestaţiei în anulare a D.N.A., cu consecinţa rejudecării apelului, s-a făcut cu violarea gravă a dreptului convenţional al contestatoarei la protecţie împotriva abuzului de drept. Contestatoarea a solicitat instanţei care a judecat prezenta contestaţie în anulare să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 1006 din 23 iulie 2015 de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A. şi de anulare a deciziei definitive de apel de achitare, respectiv să desfiinţeze (anuleze), ca urmare a nulităţii absolute, Decizia nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 de soluţionare a apelului în al doilea ciclu procesual.

Decizia definitivă de apel de achitare a inculpatei a format obiectul unei contestaţii în anulare a D.N.A., admisă şi în principiu, şi pe fond, ceea ce a determinat rejudecarea apelului soluţionat prin decizia contra căreia este îndreptată prezenta contestaţie în anulare.

Decizia definitivă de anulare a achitării inculpatei a format obiectul unei contestaţii în anulare a inculpatei, respinsă ca inadmisibilă în faza admisibilităţii în principiu (Dosar nr. x/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală).

Situaţia juridică în ambele cauze este similară: existenţa unei decizii definitive; exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare; motivarea contestaţiei în anulare pe lipsa de imparţialitate a judecătorilor; judecarea contestaţiei în anulare în timpul vacanţei judecătoreşti; formularea de cel care a introdus contestaţie în anulare a unei cereri de preschimbare a termenului.

În schimb, modul de judecare (nu se discută însăşi soluţia pe fond) a celor două contestaţii în anulare a fost complet diferit, de fiecare dată exclusiv prin favorizarea D.N.A. şi a persoanei vătămate şi prin persecutarea şi discriminarea inculpatei.

Dosarul privind contestaţia în anulare formulată de D.N.A. a fost înregistrat pe portalul instanţei doar cu indicarea D.N.A. drept contestator, dar fără indicarea numelor inculpatei şi al persoanei vătămate, aşa încât orice căutare pe portal a dosarului după singurul criteriu ce putea fi utilizat (numele participanţilor, alţii decât D.N.A.) nu ducea la niciun rezultat, scopul fiind împiedicarea inculpatei să ia cunoştinţă de existenţa dosarului şi de măsurile dispuse în acesta. În schimb, contestaţia în anulare formulată de inculpată a avut toate informaţiile necesare postate pe portalul instanţelor.

Cererea de preschimbare formulată de D.N.A. a fost soluţionată de un singur judecător, cererea de preschimbare formulată de inculpată a fost soluţionată de doi judecători.

Cererea de preschimbare formulată de D.N.A. a fost soluţionată de un alt judecător decât completul stabilit iniţial aleatoriu, cererea de preschimbare formulată de inculpată a fost soluţionată chiar de completul învestit iniţial aleatoriu (deci, nu de judecătorul/completul de permanenţă, deşi era tot perioada de vacanţă judecătorească).

Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de D.N.A. a fost soluţionată de un alt complet decât completul stabilit iniţial aleatoriu, admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate de inculpată a fost soluţionată chiar de completul învestit iniţial aleatoriu.

Judecarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare a D.N.A. s-a făcut în aceeaşi zi în care s-a decis preschimbarea termenului de judecată, spre deosebire de situaţia contestaţiei în anulare formulate de inculpată, când s-a fixat un termen ulterior.

La şedinţa de judecată privind admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare a D.N.A. nu a participat decât procurorul, inculpata nefiind citată şi neputând să-şi prezinte oral argumentele. În schimb, la contestaţia în anulare formulată de inculpată au fost citaţi participanţii, inclusiv persoana vătămată, procurorul şi persoana vătămată argumentând pe larg opinia lor în sensul inadmisibilităţii contestaţiei în anulare a inculpatei.

Contestaţia în anulare a D.N.A. a fost declarată admisibilă în principiu, instanţa statuând că există numai trei condiţii ce trebuie verificate sub acest aspect: termenul de 10 zile, încadrarea în motivele prevăzute de C. proc. pen. şi prezentarea sau invocarea de dovezi. Argumentul scris al inculpatei, în sensul că o contestaţie în anulare este admisibilă numai dacă este vorba de o hotărâre care se execută (deci, de condamnare) şi numai dacă este în favoarea condamnatului nici măcar nu a fost analizat. În schimb, în contestaţia în anulare formulată de inculpată, D.N.A. şi persoana vătămată au susţinut inadmisibilitatea acesteia pe un alt motiv (şi anume că o contestaţie în anulare nu poate viza decât o hotărâre care soluţionează fondul cauzei), iar instanţa a respins contestaţia în anulare ca inadmisibilă, deci pentru contestaţia în anulare a inculpatei există mai multe motive de inadmisibilitate decât pentru contestaţia în anulare a D.N.A.

Distinct, la judecarea contestaţiei în anulare a D.N.A., cererea de recuzare a preşedintelui de complet (formulată de inculpată) a fost respinsă, cu motivarea că partea nu poate să-şi aleagă judecătorul cauzei. În schimb, în aceeaşi contestaţie în anulare, aşa cum am demonstrat supra, prin manopere dolosive D.N.A. şi-a ales completul. Altfel spus, numai D.N.A., prin manopere dolosive, are acest privilegiu, de a-i alege judecătorul care soluţionează cauza.

Tot distinct, judecarea contestaţiei în anulare a D.N.A. de completul legal învestit aleatoriu a fost împiedicată prin sustragerea dosarului sub pretextul trimiterii lui, cu 1 zi înainte de termen, către Inspecţia Judiciară, deşi într-o situaţie absolut similară (dosar solicitat cu 1 zi înainte de termen pentru a fi consultat de Inspecţia Judiciară) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (în judecarea unei căi de atac utilizate de inculpată) a refuzat (perfect justificat) să trimită dosarul, pe motivul că este necesar la termenul de judecată. Şi în acest caz, discriminarea contestatoarei este evidentă.

În concluzie, soluţionarea în faza admisibilităţii în principiu şi pe fond a contestaţiei în anulare a D.N.A. şi soluţionarea apelului în rejudecare s-au făcut cu violarea gravă a dreptului convenţional al inculpatei la interzicerea discriminării. Contestatoarea solicită instanţei care judecă prezenta contestaţie în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluţiei din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului, a încheierii din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare şi a Deciziei nr. 1006 din 23 iulie 2015 de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A. şi de anulare a deciziei definitive de apel de achitare, respectiv să desfiinţeze (anuleze), ca urmare a nulităţii absolute, Decizia nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 de soluţionare a apelului în al doilea ciclu procesual:

V. În susţinerea contestaţiei s-a solicitat administrarea următoarelor mijloace de probă: mijloace de probă aflate la dosar; proba cu înscrisuri, respectiv: Rezoluţia Inspecţiei Judiciare nr. 3464/IJ/2083/DIJ/2015 din 24 august 2015 (prin care a fost clasată sesizarea disciplinară făcută de contestatoare împotriva persoanei vătămate) din care rezultă că, pentru soluţionarea acestei sesizări disciplinare, Inspecţia Judiciară nu a solicitat dosarele cauzei în original, ci doar în copie, aşa încât nu a existat niciun motiv real ca la termenele din 24 iunie 2015 şi 26 iunie 2015 contestaţia în anulare a D.N.A. să nu poată fi judecată, din lipsa dosarului, de completul legal învestit prin repartizare aleatorie;

Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 163 din 05 iunie 2014 (privind desfăşurarea activităţii pe parcursul vacanţei judecătoreşti); Extras din Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 89 din 27 mai 2015 şi planificarea completelor de judecată ale secţiei I penale pe perioada lunilor iulie şi august 2015; Extras din Hotărârea nr. 5 din 25 mai 2011 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (privind avizarea negativă a candidaturii pentru funcţia de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a procurorului D.N.A. care a formulat contestaţia în anulare);

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 558 din 29 august 2011 (privind respingerea candidaturii pentru funcţia de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a procurorului D.N.A. care a formulat contestaţia în anulare); Extras din Hotărârea nr. 15 din 25 noiembrie 2011 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (privind avizarea negativă a candidaturii pentru funcţia de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a procurorului D.N.A. care a formulat contestaţia în anulare);

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 972 din 14 decembrie 2011 (privind respingerea candidaturii pentru funcţia de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a procurorului D.N.A. care a formulat contestaţia în anulare); Extras din încheierea din 19 martie 2015, Dosar nr. x/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (prin care s-a considerat admisibilă o excepţie de neconstituţionalitate privind imposibilitatea contestării legalităţii urmăririi penale şi probelor din cursul urmăririi penale în timpul judecăţii şi a fost sesizată Curtea Constituţională);

Adresa din 03 septembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, către CAB în Dosarul nr. x/2/2015/a1, în care se refuză trimiterea dosarului în original ca urmare a şedinţei de judecată din ziua următoare; Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 16J din 27 octombrie 2010; Decizia nr. 57 din 14 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Complet 5 judecători, Dosar nr. x/1/2011.

De asemenea, contestatoarea a solicitat încuviinţarea următoarelor mijloace de probă: depunerea înregistrărilor audio ale şedinţelor de judecată din 23 iulie 2015 admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare), din 17 august 20 15 (fondul contestaţiei în anulare a D.N.A.) şi din 10 septembrie 2015 (rejudecarea apelului) - pentru dovedirea modului în care au acţionat judecătorii, şi anume în mod complet lipsit de imparţialitate; ataşarea Dosarului nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în care s-a soluţionat contestaţia în anulare a contestatoarei contra deciziei din 17 august 2015 de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A.

şi de rejudecare a apelului (în rea dovedirii caracterului discriminator al măsurilor în cazul contestatoarei); comunicarea de Inspecţia Judiciară a Rezoluţiei din 11 august 2015, lucrarea nr. 3123/IJ/1888/DIJ/2015 (privind procedura disciplinară vizându-i pe judecătorii E. şi F., în care se arată că dosarele au fost consultate de inspectorul judiciar la arhiva secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti, deci nu au părăsit sediul instanţei); comunicarea de D.N.A. a numărului contestaţiilor în anulare introduse de un procuror D.N.A. (din structura centrală şi din serviciile teritoriale) împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive pe motivul suspiciunii rezonabile că imparţialitatea judecătorului a fost afectată [art. 426 lit.

d) teza a II-a raportat la art. 64 alin. (1) lit.

f) C. proc. pen.], de la data intrării în vigoare a noului C. proc. pen. şi până în prezent (în vederea dovedirii caracterului discriminator al măsurilor în cazul contestatoarei); comunicarea de Curtea de Apel Bucureşti, cu referire la secţiile I penală şi a II-a penală şi la vacanţa judecătorească 2015 - 01 iulie 2015 - 31 august 2015 (în vederea dovedirii caracterului discriminator al măsurilor în cazul contestatoarei): a. a numărului total al cererilor de preschimbare a termenului depuse în perioada vacanţei judecătoreşti 2015; b. a numărului cererilor de preschimbare [raportate la numărul de la lit. a)] soluţionate exact în aceeaşi zi cu data depunerii; c. a numărului cererilor de preschimbare [raportate la numărul de la lit. a)] soluţionate de preşedintele completului de permanenţă din ziua depunerii; d. a numărului cererilor de preschimbare a termenului depuse în perioada vacanţei judecătoreşti în cauze în care competenţa de judecată în dosar aparţine unui complet format din 2 judecători; e. a numărului cererilor de preschimbare [raportate la numărul de la lit. d)] soluţionate doar de preşedintele completului, iar nu de ambii judecători; comunicarea de Curtea de Apel Bucureşti şi de Inspecţia Judiciară a tuturor înscrisurilor (cum ar fi cererile Inspecţiei Judiciare către CAB, documentele de predare primire ale CAB şi Inspecţiei Judiciare către poşta militară, poştă, serviciu de curierat sau curier al instanţei a dosarelor în original, indicând conţinutul livrării, greutatea, data, numele persoanelor, precum şi orice alte documente relevante) - pentru a dovedi că dosarele în original nu au părăsit niciodată sediul Curţii de Apel Bucureşti sau măcar că nu au fost citate în original de Curtea de Apel Bucureşti; audierea ca martor a preşedintei Curţii de Apel Bucureşti, a inspectorilor judiciari desemnaţi în lucrările nr. 3464/U/2083/DIJ/2015 şi nr. 3123/U/1888/DIJ/2015 şi a personalului însărcinat cu expedierea şi primirea corespondenţei la CAB şi la Inspecţia judiciară, pentru a se stabili dacă dosarul în original a fost solicitat de inspectorii judiciari, a fost transmis de CAB şi a ajuns la inspectorii judiciari; ascultarea judecătorilor care au fost implicaţi în judecarea contestaţiei în anulare a D.N.A.

şi în rejudecarea apelului, exclusiv în ceea ce priveşte chestiunea lipsei lor de imparţialitate, motiv de incompatibilitate a lor.

Contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 5, a art. 426 lit. d) teza a II-a, a art. 64 alin. (1) lit. t) şi a art. 68 alin. (5) teza finală C. proc. pen.

Astfel, atât o cerere de recuzare formulată în cursul procesului, cât şi o contestaţie în anulare întemeiată pe art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. vizează exact aceeaşi instituţie procesuală - şi anume incompatibilitatea judecătorului. Sunt doar două căi procedurale cererea de recuzare şi contestaţia în anulare, purtând asupra aceleiaşi instituţii juridice incompatibilitatea judecătorului.

Or, în procedura în care se statuează asupra incompatibilităţii judecătorului pe calea cererii de recuzare, art. 68 alin. (5) teza finală C. proc. pen. permite completului care soluţionează cererea de recuzare să-l asculte pe judecătorul recuzat, cu privire la motivele de incompatibilitate.

Dacă exact aceeaşi problemă de drept (incompatibilitatea judecătorului) este cercetată pe cealaltă cale procedurală (contestaţia în anulare), există identitate de raţiune, deci nimic nu împiedică aplicarea prin analogie a dispoziţiei procedurale de la judecarea cererii de recuzare în cadrul procedurii privind judecarea contestaţiei în anulare, ceea ce înseamnă că, şi în această a doua procedură, judecătorii despre care se afirmă că ar fi fost incompatibili pot fi ascultaţi de instanţă, exclusiv pe acest aspect (evident, în niciun caz pe niciun alt aspect, privind modul în care au judecat şi au decis).

Ascultarea acestor judecători, exclusiv cu privire la chestiunea incompatibilităţii lor, în procedura contestaţiei în anulare (similar cu ascultarea lor în procedura cererii de recuzare, unde există expres această posibilitate), nu violează niciun principiu fundamental al procesului penal, ci, dimpotrivă, poate contribui la aflarea adevărului, care este scopul procesului penal, potrivit art. 5 C. proc. pen.

VI. Aspecte de procedură şi de formă

Contestatoarea a solicitat să fie citată pentru şedinţa de judecată în care se va analiza admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, deoarece doreşte dezbaterea orală şi contradictorie a acesteia.

S-a invocat în mod expres violarea drepturilor contestatoarei consacrate de art. 6 şi de art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, de art. 4 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie şi de art. I din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţie.

Contestatoarea a invocat, de asemenea, o excepţie de neconstituţionalitate, în cauza de faţă, cerere ataşată Dosarului nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Excepţia de neconstituţionalitate a vizat următoarele dispoziţii legale: art. 432 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; art. 3 C. proc. pen., art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1), (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen. (toate în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei); art. 353 alin. (10) C. proc. pen.

A solicitat contestatoarea următoarele:

1. Instanţei judecătoreşti în faţa căreia a ridicat excepţia de neconstituţionalitate: sesizarea, prin încheiere, a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate;

2. Curţii Constituţionale: admiterea excepţiei de neconstituţionalitate aşa cum a fost formulată şi declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 432 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; art. 3 C. proc. pen., art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1), (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen. (toate în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei); art. 353 alin. (10) C. proc. pen.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-au invocat următoarele aspecte de fapt:

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost achitată definitiv printr-o decizie de apel, în cadrul căreia instanţa a statuat asupra caracterului nelegal al unor probe administrate în cursul urmăririi penale.

Împotriva acestei decizii penale definitive de achitare D.N.A. a formulat contestaţie în anulare, solicitând ulterior preschimbarea termenului de judecată, care a fost decisă de un singur judecător.

Contestaţia în anulare a fost admisă, decizia de apel de achitare fiind anulată, pe motivul suspiciunii lipsei de imparţialitate a preşedintei completului, rezultând între altele din anularea unor probe administrate în cursul urmăririi penale cu violare art. 3 C. proc. pen. (indicat expres în cuprinsul deciziei de admitere a contestaţiei în anulare), care consacră principiul separării funcţiilor judiciare.

În decizia prin care a fost admisă contestaţia în anulare instanţa s-a întemeiat expres şi pe art. 353 alin. (10) C. proc. pen., pentru a aprecia drept legală preschimbarea termenului de judecată de preşedintele de complet, iar nu chiar de completul de judecată.

În urma anulării deciziei definitive de apel de achitare, instanţa a rejudecat apelul. împotriva deciziei pronunţate în rejudecarea apelului autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a formulat contestaţie în anulare.

În contestaţia sa în anulare declarată împotriva deciziei prin care s-a soluţionat apelul în rejudecare, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat nu numai desfiinţarea (anularea) acestei decizii, ci şi a rezoluţiei de preschimbare a termenului, a încheierii de admitere în principiu şi a deciziei de admitere pe fond a contestaţiei în anulare a D.N.A. Tot în contestaţia în anulare autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat, în subsidiar, rejudecarea apelului şi, în acest sens, a solicitat constatarea unor nulităţi privind urmărirea penală şi probe administrate în cursul urmăririi penale.

În drept s-au invocat următoarele aspecte:

Cu privire la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate s-a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate fixate de art. 144 lit. d) din Constituţie, de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume: excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii dintr-o lege; excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii care au legătură cu soluţionarea cauzei; excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii care nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituţionale; excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în cursul unui proces judiciar; excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de una dintre părţile procesului; excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti; excepţia de neconstituţionalitate este motivată.

Cu specială privire asupra condiţiei de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei a normelor juridice vizate de excepţia de neconstituţionalitate, s-a apreciat că această condiţie este îndeplinită pentru ambele categorii de dispoziţii legale criticate.

Astfel, s-a arătat că art. 432 alin. (1) C. proc. pen. a constituit însuşi temeiul rejudecării cauzei de instanţa de apel, după admiterea contestaţiei în anulare a D.N.A., iar motivul rejudecării a fost dat de anularea deciziei definitive din apelul din primul ciclu procesual, întemeiată pe art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; în prezenta contestaţie în anulare, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat atât constatarea nulităţii absolute a deciziei de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A. şi desfiinţarea deciziei din rejudecarea apelului, cât şi constatarea existenţei juridice, a caracterului definitiv şi a autorităţii de lucru judecat ale deciziei definitive din apelul din primul ciclu procesual, fără rejudecarea apelului în cazul admiterii contestaţiei sale în anulare.

S-a mai arătat că art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen. sunt dispoziţii legislative invocate expres de instanţă în decizia de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A., despre care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că este nulă, chestiunea constatării nulităţii absolute a acestei decizii fiind formulată expres de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate în contestaţia sa în anulare, chestiune cu care a învestit expres instanţa în faţa căreia a ridicat prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

S-a precizat că art. 3 C. proc. pen., art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen. vor fi aplicate de instanţa în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, atât pentru a se pronunţa asupra cererii exprese a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate de constatare a nulităţii absolute a deciziei de admitere a contestaţiei în anulare a D.N.A. (admisă şi pentru că s-a apreciat că instanţa care a dispus achitarea nu putea statua asupra unor chestiuni de cameră preliminară; de asemenea, statuarea instanţei în faţa căreia s-a ridicat prezenta excepţie de neconstituţionalitate asupra contestaţiei în anulare presupune în mod necesar ca ea să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor luate de instanţa care a pronunţat decizia împotriva căreia contestaţia în anulare este formulată, iar această statuare trebuie să se întemeieze şi pe normele legislative asupra cărora excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată), cât şi în cazul în care aceasta va decide rejudecarea apelului (întrucât autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, prin contestaţia sa în anulare, a învestit în mod subsidiar, dar expres, această instanţă pentru a decide asupra admisibilităţii cererilor sale privind nulităţile referitoare la urmărirea penală şi la probe);

Cu privire la dispoziţiile art. 353 alin. (10) C. proc. pen. s-a arătat că acesta urmează a fi aplicat de instanţa judecătorească pentru soluţionarea cererii privind nulitatea absolută a preschimbării termenului de judecată a admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare a D.N.A., precum şi a cererii privind nulitatea absolută a deciziei de admitere pe fond a contestaţiei în anulare a D.N.A. (şi în care s-a reţinut legalitatea preschimbării de termen), în condiţiile în care, prin contestaţia sa în anulare, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a învestit expres instanţa în faţa căreia ridică excepţia de neconstituţionalitate cu asemenea cereri.

S-a arătat că instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate aplică în mod evident normele juridice invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât constituie temeiul pentru a verifica admisibilitatea şi temeinicia cererilor de nulitate formulate de aceasta, iar în caz de rejudecare a apelului chiar temeiul soluţionării unor cereri, deci excepţia de neconstituţionalitate purtând asupra acestor dispoziţii legislative are, evident, legătură cu soluţionarea cauzei (a contestaţiei în anulare în cadrul căreia a fost ridicată).

Cu privire specială la condiţia de admisibilitate privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în cursul unui proces judiciar s-a arătat că textul de lege dispune expres că excepţia poate fi ridicată în orice stare a pricinii, ceea ce semnifică inclusiv căile extraordinare de atac, cum este contestaţia în anulare. De altfel, Curtea Constituţională a soluţionat pe fond excepţii de neconstituţionalitate ridicate în căile extraordinare de atac din procesul penal contestaţie în anulare, revizuire, recurs în casaţie, ceea ce înseamnă că le-a considerat admisibile (iar uneori chiar le-a admis pe fond).

Cât priveşte aplicarea comună a criteriilor de admisibilitate privind legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza şi ridicarea ei în cursul procesului, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a subliniat că, potrivit art. 431 - art. 432 C. proc. pen., procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare este o procedură unitară, chiar dacă este compusă, după caz, din mai multe faze: admisibilitatea în principiu, fondul contestaţiei în anulare şi rejudecarea cauzei după admiterea contestaţiei în anulare. Aşa fiind, este suficient să existe o legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare raportată la oricare dintre fazele judecării (unitare a) acesteia, pentru ca excepţia să fie considerată ca ridicată în cursul procesului, mai exact în cursul judecării contestaţiei în anulare şi, în egală măsură, ca având legătură cu cauza. Atunci când cauza se află în prima fază (admisibilitatea în principiu), instanţa nu poate respinge excepţia de neconstituţionalitate pe motivul că aceasta nu ar avea legătură cu cauza, deoarece ar viza chestiuni de drept care s-ar discuta în fazele următoare (fondul contestaţiei în anulare sau rejudecarea), ci cel mult ar putea reporta chestiunea analizei admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate până la ajungerea cauzei în faza respectivă, situaţia fiind similară în faza fondului contestaţiei în anulare prin raportare la faza rejudecării.

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a precizat în mod expres faptul că obiectul excepţiei sale de neconstituţionalitate îl reprezintă neconstituţionalitatea normelor juridice indicate - chestiune de competenţa Curţii Constituţionale -, iar nu interpretarea respectivelor norme juridice - chestiune de competenţa instanţelor judecătoreşti -, respectiv nu modificarea sau completarea acestor norme legislative - chestiune de competenţa legiuitorului. În mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a considerat admisibile şi a admis excepţii de neconstituţionalitate, statuând că o anumită dispoziţie legislativă este neconstituţională în măsura în care s-ar interpreta într-un anumit mod. Cu caracter exemplificativ, s-a indicat Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, publicată în M.Of. nr. 712/30.09.2014.

Fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, instanţa judecătorească are obligaţia sesizării Curţii Constituţionale, singura competentă să statueze asupra temeiniciei acesteia.

Asupra fondului excepţiei de neconstituţionalitate s-au arătat următoarele:

Motivul 1 de neconstituţionalitate: dispoziţiile art. 432 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. contravin dreptului la non bis in idem, consacrat de arte 129 corelat cu art. 21 alin. (3) din Constituţie, interpretate - potrivit arte 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina art. 4 parag. 1 şi 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului corelat cu art. 6 parag. 1 din Convenţie, interpretat în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

Dispoziţiile legale criticate arată că se desfiinţează o deciziei penală definitivă de apel şi se rejudecă apelul într-o cauză penală, pe motivul incompatibilităţii judecătorului, urmare a existenţei unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea acestuia a fost afectată.

Dreptul constituţional la exercitarea căilor de atac şi la un proces echitabil, consacrat de art. 129 corelat cu art. 21 alin. (3) din Constituţie trebuie interpretat, în materie penală, conform art. 20 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu art. 4 parag. 1 şi 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la non bis in idem, corelat cu art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, care statuează că un element al dreptului la un proces echitabil este stabilitatea autorităţii de lucru judecat.

Astfel, conform art. 4 parag. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, regula este că nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit penal din cauza unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat definitiv.

Art. 4 parag. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie permite, ca excepţie, redeschiderea procesului dacă un viciu fundamental în procedura precedentă este de natură să afecteze hotărârea intervenită. Prin urmare, numai ca excepţie o persoană achitată definitiv poate fi rejudecată, şi anume dacă există un viciu fundamental în procedura anterioară, excepţia fiind de strictă interpretare.

Or, condiţia convenţională şi, prin aceasta, şi constituţională pentru a putea rejudeca o persoană achitată definitiv este ca procedura anterioară să fie afectată de un viciu fundamental. Nu este vorba deci nici de un viciu minor, nici măcar de un viciu obişnuit, ci excepţia de la puterea de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive de achitare există numai în prezenţa unui viciu major, fundamental.

În schimb, dispoziţiile legale criticate permit desfiinţarea unei decizii definitive de apel şi rejudecarea apelului dacă decizia definitivă iniţială de achitare a fost pronunţată de un judecător faţă de care există o suspiciune că i-ar fi fost afectată imparţialitatea. Nu este vorba deci de existenţa reală a unui caz de lipsă de imparţialitate, de natură să afecteze hotărârea de achitare cu putere de lucru judecat, ci de o simplă suspiciune. Este evident că o simplă suspiciune de lipsă de imparţialitate nu poate fi calificată drept un viciu fundamental, deci acest motiv de rejudecare a unei cauze penale în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare este neconstituţional.

În concluzie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 432 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. sunt neconstituţionale, prin raportare la art. 129 corelat cu art. 21 alin. (3) din Constituţie, interpretate- potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina art. 4 parag. 1 şi 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, corelat cu art. 6 parag. 1 din Convenţie, interpretat în lumina jurisprudenţei Curţii Europene.

Motivul 2 de neconstituţionalitate: dispoziţiile art. 3, art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen., în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei, contravin dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, interpretat - potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

S-a arătat că dispoziţiile legale criticate instituie principiul separării funcţiilor judiciare, adică sub aspectul care interesează în cauză - separarea între funcţia de judecată (care se exercită la judecarea pe fond a cauzei, în primă instanţă şi în apel) şi funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată şi stabilesc faptul că cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei se soluţionează în procedura de cameră preliminară. În măsura în care aceste dispoziţii legislative se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile respective, ele sunt neconstituţionale.

Conform normei constituţionale [art. 21 alin. (3) din Constituţie] interpretate în lumina normei europene convenţionale (art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană) şi jurisprudenţiale, orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de o instanţă judecătorească.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene (e.g.: Ringeisen c. Austria, 16 iulie 1971; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgia, 23 iunie 1981; Beii/os c. Elveţia, 29 aprilie 1988; Beaumartin c. Franţa, 24 noiembrie 1994; Fischer c. Austria, 26 aprilie 1995; Terra Woningen B. V. c. Olanda, 17 decembrie 1996; Chevrol c. Franţa, 13 februarie 2003; Silvester's Horeca Service c. Belgia, 04 martie 2004; A. Menarini Diagnostics SRL c. Italia, 27 septembrie 2011), în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană instanţa este un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, atât în fapt, cât şi în drept, care trebuie să aibă competenţa să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care a fost învestită.

Rezultă că instanţa penală care cercetează fondul cauzei (atât în primă instanţă, cât şi în apel), deci cea care se pronunţă cu privire la temeinicia unei acuzaţii în materie penală aduse unei persoane, trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, în fapt şi în drept. În măsura în care instanţa de fond (de primă instanţă sau de apel) nu poate face propria judecată şi nu poate avea propria statuare asupra legalităţii probelor administrate în faza de urmărire penală şi asupra legalităţii urmăririi penale şi a propriei învestiri prin actul de sesizare, fiind legată de statuarea definitivă a judecătorilor care au decis în procedura de cameră preliminară, deci de o separaţie rigidă între cele două funcţii judiciare, înseamnă că instanţa de fond (de primă instanţă ori de apel) nu se bucură de plenitudine de jurisdicţie, că ea este obligată să considere legale actele şi probele calificate ca atare de judecătorii care s-au pronunţat în procedura de cameră preliminară, soluţie care se impune instanţei de fond fără ca aceasta să facă propria sa judecată. Acest lucru semnifică tocmai lipsa plenitudinii de jurisdicţie a instanţei penale de fond (de primă instanţă sau de apel), învestite cu o acuzaţie de natură penală împotriva unei persoane.

S-a apreciat că faptul că judecătorul de cameră preliminară exercită şi funcţia de judecată [art. 346 alin. (7) C. proc. pen.] nu este suficient, deoarece judecata pe fond în rejudecarea apelului în cazul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate s-a făcut de un complet compus din 2 judecători de la o instanţă superioară, iar calitatea de judecător de cameră preliminară a avut-o un singur judecător, de la o instanţă inferioară.

În concluzie, art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (4) C. proc. pen., în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei, sunt neconstituţionale, contravenind art. 21 alin. (3) din Constituţie, interpretat - potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

Motivul 3 de neconstituţionalitate: dispoziţiile art. 353 alin. (10) C. proc. pen. contravin principiului clarităţii şi previzibilităţii, consacrat de art. 1 alin. (3) şi 5 din Constituţie, interpretat- potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina preambulului Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

Dispoziţia legală criticată [art. 353 alin. (10) C. proc. pen.] dispune, în fraza 1, că preschimbarea termenului de judecată se dispune de completul învestit cu soluţionarea cauzei penale, iar în fraza a II-a că preschimbarea termenului de judecată se dispune de preşedintele completului de judecată. în cazul completelor colegiale (de 2, 3 sau 5 judecători), completul de judecat nu se identifică cu preşedintele completului de judecată. Textul este confuz, contradictoriu, fiind neclar dacă preschimbarea termenului de judecată se decide numai de preşedintele completului sau de întregul complet de judecată.

Dispoziţiile constituţionale [art. 1 alin. (3) şi 5 din Constituţie] stabilesc că România este stat de drept, iar respectarea legii este obligatorie. În interpretarea acestor principii constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012), Curtea Constituţională a statuat constant că o normă legislativă neclară, imprecisă este neconstituţională. Exact aceeaşi este situaţia normelor criticate prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

În acelaşi sens, Curtea Constituţionala precizează în motivarea Deciziei nr. 348 din 17 iunie 2014:

"17. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 307/5.04.2006, Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006, publicată în M. Of. nr. 921/14.11.2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 584/17.08.2010, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 53/23.01.2012, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116/15.02.2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Or, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

18. În lumina celor enunţate mai sus, Curtea constată că, în mod evident, prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Aşa fiind, Curtea nu poate decât să concluzioneze în sensul că textul de lege supus controlului de constituţionalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe. Rezultă că o asemenea soluţie normativă afectează garanţiile constituţionale şi, implicit, cele convenţionale care caracterizează dreptul la un proces echitabil, garanţii menţionate la paragraful 17.

19. Faţă de cele de mai sus, Curtea constată că deficienţele de reglementare evidenţiate în ceea ce priveşte prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt de natură să încalce dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."

S-a arătat că noţiunea de "lege" este o noţiune europeană autonomă, care presupune, între altele, respectarea exigenţei calitative a previzibilităţii legii, în sensul că aceasta trebuie să fie suficient de clară, de previzibilă, pentru ca destinatarii acesteia să o poată înţelege şi, deci, respecta. Convenţia europeană, în preambulul său, are în vedere preeminenţa dreptului, ceea ce, în jurisprudenţa europeană, semnifică şi respectarea exigenţei calitative a previzibilităţii şi clarităţii legii.

A rezultat că art. 353 alin. (10) C. proc. pen., care este neclar, confuz, contradictoriu, stabilind că preschimbarea termenului de judecată se face atât de completul de judecată, cât şi de preşedintele completului de judecată, este neconstituţional, contravenind art. 1 alin. (3) şi 5 din Constituţie, interpretat - potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina preambulului Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind exigenţa calitativă a previzibilităţii şi clarităţii legii.

În vederea dovedirii îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a arătat că înţelege să se folosească de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în special rezoluţia de preschimbare a termenului admisibilităţii contestaţiei în anulare, decizia de admitere a contestaţiei în anulare, decizia de soluţionare a apelului în rejudecare, notele scrise depuse de ea la instanţa de apel în rejudecare şi contestaţia în anulare formulată de ea împotriva deciziei date în rejudecarea apelului.

Sub aspect procedural s-a arătat că excepţia de neconstituţionalitate este scutită de taxă judiciară de timbru, în temeiul art. 13 din Legea nr. 47/1992, iar în caz de neprezentare autoarea excepţiei de neconstituţionalitate solicită judecarea ei în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a C. proc. pen., aplicabil potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992.

S-a subliniat că prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate autoarea solicită expres remedierea violării drepturilor sale consacrate de Convenţia europeană a drepturilor omului.

În conformitate cu Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015 a Curţii Constituţionale a României, Decizie publicată în M. Of. Nr. 707/21.09.2015 cauza a fost soluţionată cu citarea părţilor şi subiecţilor procesuali.

În faţa Curţii, contestatoarea a fost asistată de apărător ales.

La termenul din 19 octombrie 2015 contestatoarea, prin apărător ales, a formulat o cerere de recuzare a doamnei judecător G., membru al completului de judecată, cerere ce a fost respinsă ca nefondată prin încheierea dată în cauză la 20 octombrie 2015.

Contestatoarea a depus la dosar note scrise prin care a formulat şi învestit instanţa care soluţionează contestaţia în anulare cu o cerere privind remedierea violărilor dreptului la un proces echitabil, sub aspectul legalităţii şi al imparţialităţii instanţei, consacrat de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Sub aspectul dreptului material s-a arătat că cererile formulate infra se întemeiază în mod direct pe dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului.

Conform art. 11 alin. (2) din Constituţie, în calitate de tratat internaţional ratificat de România, Convenţia este direct aplicabilă în ordinea juridică internă română (are caracter seif executing), consacrând direct drepturi pentru subiectele din ordinea juridică internă şi fiind aplicabilă direct de autorităţile şi jurisdicţiile naţionale.

Potrivit art. 20 din Constituţie, în calitate de tratat internaţional în materia drepturilor omului la care România este parte, Convenţia are, în ordinea juridică internă, forţă juridică supralegislativă şi valoare interpretativă constituţională - în caz de conflict între o lege internă şi Convenţie, prevalează normele convenţionale, înlăturând de la aplicare dispoziţiile legislative contrare (neconvenţionale), cu respectarea principiului subsidiarităţii.

Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are, deci, obligaţia să aplice în mod direct Convenţia şi să înlăture de la aplicare normele C. proc. pen., în cazul în care acestea din urmă sunt neconvenţionale.

Sub aspectul dreptului procesual, conform art. 13 din Convenţie, petenta condamnată are dreptul la un remediu efectiv în cazul în care pretinde că este victima unei violări a drepturilor sale convenţionale. Altfel spus, ordinea juridică internă trebuie să îi ofere posibilitatea de a sesiza o autoritate sau jurisdicţie naţională, competentă să analizeze şi să statueze pe fond asupra violării drepturilor omului susţinute de ea, printr-un act având puterea să remedieze, să înlăture respectivele violări.

Absenţa oricărui remediu efectiv, adică a oricărei posibilităţi de analiză pe fond a susţinerilor privind violarea drepturilor convenţionale şi de adoptare a unui act de remediere a acestora semnifică violarea art. 13 din Convenţie, raportat la articolul din Convenţie care consacră dreptul despre care se pretinde că este violat.

În măsura în care dreptul naţional nu prevede expres niciun asemenea remediu efectiv, art. 13 din Convenţie se bucură, el însuşi, de aplicabilitate directă şi de forţă supralegislativă, deci garantează el însuşi dreptul petentei condamnate de a se adresa unei autorităţi sau jurisdicţii naţionale care să aibă competenţa să analizeze pe fond cererile sale şi să dispună măsurile necesare de remediere a violare a drepturilor sale convenţionale.

Violarea drepturilor petentei condamnate provine atât din modul în care au fost compuse completurile care soluţionează contestaţia în anulare şi, respectiv, care a soluţionat cererea de recuzare (legalitatea instanţei), cât şi din compunerea concretă completului care a soluţionat cererea de recuzare (imparţialitatea instanţei).

Împotriva modului în care au fost compuse cele două completuri, petenta condamnată nu are nicio cale efectivă de atac, deoarece o eventuală acţiune în contencios administrativ împotriva unor hotărâri ale Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti (care trebuie precedată de o plângere prealabilă obligatorie) se va soluţiona (în primă instanţă şi în recurs) la mult timp după soluţionarea prezentei cauze (contestaţia în anulare), prezenta cauză nu se suspendă, iar o eventuală hotărâre favorabilă de contencios administrativ nu produce niciun efect pentru hotărârea penală prin care se va fi soluţionat prezenta contestaţie în anulare. Calea acţiunii în contencios administrativ nu este aptă să remedieze violarea drepturilor petentei condamnate, deci nu constituie un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenţie.

S-a arătat că împotriva compunerii concrete a completului care soluţionează contestaţia în anulare petenta condamnată a formulat o cerere de recuzare, care a fost însă soluţionată de un complet în compunerea căruia a intrat un judecător aflat în exact aceeaşi situaţie de incompatibilitate cu judecătorul recuzat, care nu s-a abţinut şi care nu avea cum să fie imparţial când a judecat o cerere de recuzare privind o situaţie identică aceleia în care el însuşi se află. Art. 67 alin. (2) fraza finală C. proc. pen. dispune că este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării, deci petenta condamnată nu are nicio posibilitate efectivă, potrivit legii interne, să conteste lipsa de imparţialitate a judecătorului care a statuat asupra cererii de recuzare.

Cum violarea drepturilor convenţionale ale petentei condamnate provine din modul în care au fost constituite cele două completuri şi din compunerea concretă a celui de-al doilea, rezultă - în condiţiile inexistenţei oricărui remediu efectiv potrivit legii interne - că singura autoritate naţională susceptibilă - direct în temeiul art. 13 din Convenţie şi chiar în absenţa unor dispoziţii exprese C. proc. pen. (care este neconvenţional prin absenţa reglementării unui remediu efectiv) - să analizeze pe fond cererile petentei condamnate de protejare a drepturilor sale convenţionale şi să dispună remedierea acestor violări este chiar instanţa de judecată care în prezent soluţionează contestaţia în anulare.

În concluzie, chiar în absenţa oricărei dispoziţii exprese în C. proc. pen., dreptul la remediu efectiv (art. 13 din Convenţie) obligă instanţa în faţa căreia petenta inculpată formulează cererile dezvoltate intra să statueze pe fondul acestor cereri (iar nu să le respingă ca inadmisibile sub pretextul absenţei unei căi procedurale reglementate expres de C. proc. pen.) şi să ia măsuri efective pentru remedierea violării drepturilor petentei condamnate consacrate de Convenţie, având în vedere aplicabilitatea directă şi superioritatea în dreptul intern român ale acesteia.

Contestatoarea a arătat că înţelege să formuleze cereri pentru remedierea violărilor dreptului la judecarea cauzei de o instanţă stabilită prin lege, consacrat de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţie

a. Astfel, s-a arătat că instanţa care soluţionează prezenta contestaţie în anulare nu este stabilită prin lege deoarece modul în care a fost compusă violează principiul repartizării aleatorii, consacrat de art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi de art. 361 alin. (3) C. proc. pen.

Principiul repartizării aleatorii vizează soluţionarea unei cauze de judecători cărora nu le este atribuită direct o cauză. Prin urmare, el nu se reduce la atribuirea aleatorie a unei cauze unui complet, ci interzice şi schimbarea arbitrară a componenţei unui complet, după ce o cauză este atribuită respectivului complet, aşa încât ea să ajungă la un judecător selectat special.

Prezenta contestaţie în anulare a fost iniţial înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, repartizată secţiei a II-a penale, iar apoi repartizată aleatoriu Completului C16A.

Abia ulterior, prin hotărâre a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, s-a fixat componenţa acestui complet de judecată şi aceasta numai pentru luna octombrie 2015 (când era fixat primul termen de judecată fixat în cauză). Prin urmare, judecătorii care alcătuiesc acest complet au fost stabiliţi după atribuirea cauzei respectivului complet, fiind desemnaţi direct fără vreun criteriu obiectiv sau aleatoriu, iar desemnarea s-a făcut pentru o perioadă extrem de limitată (1 lună), adică până începe judecarea cauzei.

Distinct, respectiva hotărâre a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nu este publicată pe site-ul oficial al instanţei, aşa cum cere art. 22 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Publicarea trebuia să fie anterioară începerii activităţii de judecată a completului în cauză, iar nu păstrată secretă şi accesibilă petentei condamnate abia în ziua primului termen de judecată, prin lecturarea copiei hotărârii aflate în dosar.

Petenta condamnată a solicitat judecarea cauzei sale de un complet a cărei compunere să nu fie stabilită arbitrar, ci din judecători desemnaţi aleatoriu. De asemenea, petenta condamnată a solicitat constatarea nulităţii absolute a încheierii de şedinţă din 19 octombrie 2015 pronunţate de acest complet. Potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, care poate fi invocată în orice stare a procesului.

b. S-a mai arătat că instanţa care a soluţionat cererea de recuzare nu a fost stabilită de lege, întrucât judecătorul care l-a înlocuit în compunerea completului (în vederea soluţionării cererii de recuzare) pe judecătorul recuzat nu figurează în lista de permanenţă aprobată pentru ziua de 19 octombrie 2015 (data ivirii incidentului procedural) prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 313 din 11 decembrie 2014, prin care s-a aprobat planificarea de permanenţă pe anul 2015.

Nicio hotărâre de modificare a planificării pe permanenţă la secţia a II-a penală pentru ziua de 19 octombrie 2015 (data când s-a ivit incidentul procedural) nu este publicată pe site-ul oficial al Curţii de Apel Bucureşti, aşa cum obligă art. 22 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Petenta condamnată a solicitat constatarea nulităţii absolute a încheierii din 19 octombrie 2015, precum şi a încheierii din 20 octombrie 2015, de respingere a cererii sale de recuzare, ambele pronunţate de acest complet. Potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, care poate fi invocată în orice stare a procesului.

Contestatoarea a formulat o cerere pentru remedierea violării dreptului la judecarea cauzei de o instanţă imparţială, consacrat de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţie

Completul care a soluţionat cererea de recuzare a doamnei judecător G. a fost compus prin includerea, în locul judecătorului recuzat, a doamnei judecător H.

Or, doamna judecător H. era incompatibilă, din trei motive.

În primul rând, doamna judecător H. se află exact în aceeaşi situaţie cu judecătorul recuzat, adică doamna judecător G., în sensul că, în primul ciclu procesual, în contestaţie, a statuat asupra stării de detenţie a petentei condamnate (prin încheierea din 402/C/DL din 17 iunie 2014, Dosar nr. x/3/2014). Prin hotărârea sa, doamna judecător a confirmat prima hotărâre, prin care privarea de libertate era justificată pe calitatea persoanei vătămate de "reper de moralitate, profesionalism, corectitudine şi demnitate", ceea ce dovedeşte părtinirea evidentă a doamnei judecător prin privilegierea persoanei vătămate. În urma hotărârii definitive de apel de achitare din primul ciclu procesual, se putea pune în discuţie legalitatea privării de libertate şi, prin aceasta, a activităţii doamnei judecător. Hotărârea definitivă de achitare a fost desfiinţată în urma contestaţiei în anulare a D.N.A., iar în urma rejudecării apelului s-a ajuns la o condamnare definitivă, care elimină orice risc de constatare a ilegalităţii activităţii doamnei judecător. Prezenta contestaţie în anulare a petentei condamnate urmăreşte tocmai desfiinţarea deciziei de condamnare din rejudecarea apelului, ceea de deschide posibilitatea achitării sale, deci face să renască un risc pentru constatarea nelegalităţii detenţiei şi, prin aceasta, a nelegalităţii activităţii doamnei judecător. Doamna judecător are tot interesul în menţinerea deciziei de condamnare, adică în respingerea prezentei contestaţii în anulare, iar, în acest sens, are tot interesul în menţinerea în complet a judecătorului recuzat, care se află în aceeaşi situaţie juridică şi care are acelaşi interes. Există nu doar o suspiciune rezonabilă, ci certitudinea, atât pentru petenta condamnată, cât şi pentru orice observator obiectiv, că imparţialitatea doamnei judecător este afectată, şi aceasta nu doar la nivelul aparenţelor, ci şi în realitate.

În al doilea rând, fiind exact în aceeaşi situaţie juridică precum judecătorul cu privire la care trebuia să judece o cerere de recuzare, doamna judecător H. nu putea în niciun caz să admită cererea de recuzare, întrucât aceasta ar fi însemnat, automat, că ea însăşi s-a aflat în incompatibilitate când a judecat cererea de recuzare, pentru identitate de motive. Or, în acest caz, doamna judecător şi-ar fi încălcat obligaţia de a se abţine (interdicţia vizând judecătorul care soluţionează o cerere de recuzare, prevăzută în art. 61 alin. (2) fraza finală C. proc. pen. se referă exclusiv la recuzarea acestui judecător, ceea ce nu înseamnă că acest judecător nu se poate abţine, excepţiile, limitările, interdicţiile fiind de strictă interpretare, iar în practică judecătorii chemaţi să statueze asupra unor cereri de recuzare formulează cereri de abţinere, care se şi admit).

În al treilea rând, doamna judecător H. se află într-o situaţie de incompatibilitate mai gravă decât a judecătorului recuzat, deoarece în cauză a fost chiar judecător de drepturi şi libertăţi (în fază de contestaţie). Or, art. 64 alin. (4) C. proc. pen. interzice judecătorului de drepturi şi libertăţi să participe la judecata în căile de atac (cum este o contestaţie în anulare). Textul nu se referă la judecata "căilor de atac", ci la judecata "în căile de atac", semnificaţia fiind mai largă. Cum textul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, deci judecata în căile de atac nu semnifică numai judecarea pe fond a căii de atac, ci şi judecarea unui incident procedural "în" calea de atac. În temeiul art. 66 alin. (1) C. proc. pen., doamna judecător avea obligaţia să se abţină, nerespectarea acestei obligaţii constituind o abatere disciplinară [art. 99 lit. b) şi i) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor].

Petenta condamnată a solicitat constatarea nulităţii absolute a încheierii din 19 octombrie 2015, precum şi a încheierii din 20 octombrie 2015, de respingere a cererii sale de recuzare, ambele pronunţate de un complet din care a făcut parte un judecător incompatibil. Un complet în compunerea căruia intră un judecător incompatibil este un complet nelegal constituit Potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, care poate invocată în orice stare a procesului.

Contestatoarea a formulat o cerere pentru remedierea violării dreptului la judecarea cauzei în mod echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţie.

Respingerea cererii de recuzare a avut loc în data de 20 octombrie 2015, ora 15,05. După aceea, avocatul petentei condamnate a fost citat telefonic pentru termenul din 21 octombrie 2015, şi anume cu mai puţin de 24 de ore înainte de şedinţa de judecată.

Nu există absolut nicio urgenţă care să justifice un astfel de procedeu. Contestaţia în anulare nu este declarată de lege urgentă, iar în cauză nu există persoane private de libertate.

Această grabă complet nejustificată întăreşte suspiciunea că soluţionarea prezentei cauze trebuie să se facă până la sfârşitul lunii octombrie 2015 (cât timp este valabilă compunerea specială, sui generis, a Completului C16A), de un complet stabilit special pentru această cauză.

Acest mod de a proceda împiedică în acelaşi timp exercitarea reală şi efectivă a dreptului la apărare.

Pe de o parte, petenta condamnată locuieşte la mare distanţă de Bucureşti, în municipiul Galaţi, deplasarea sa intempestivă fiind dificilă.

Pe de altă parte, apărătorul ales al petentei condamnate a predat, în ziua de 20 octombrie 2015, cursuri la un master în limba franceză, de la ora 16,00 până la ora 21,00. În integralitate, în noaptea de 20 - 21 octombrie 2015, avocatul a stat treaz, pentru a redacta cele două cereri din prezentul dosar (prezentele note scrise şi o excepţie de nelegalitate), pentru a fi depuse la registratura instanţei dimineaţă, la începutul programului, din respect pentru instanţă, şi pentru parchet, să poată dispune de timp pentru a le studia (să nu se repete situaţia din rejudecarea apelului, când notele scrise au fost respinse ca necitite de completul care a decis definitiv condamnarea petentei condamnate), precum şi pentru a pregăti celelalte aspecte privind apărarea. După o noapte nedormită, avocatul trebuie să susţină cauza începând cu ora 13,00, în ziua de 21 octombrie 2015, iar apoi, de la ora 16,00 până la ora 21,00, va preda, din nou, cursuri la masterul francofon.

Avocatul speră că autorităţile judiciare nu îşi propun să atenteze la integritatea sa fizică pentru simplul fapt că apără (oricum absolut fără niciun succes şi absolut fără nicio şansă) o persoană simplă împotriva unui întreg sistem complet abuziv, condus (instanţele) de persoana vătămată, respectiv aflat în parteneriat de nădejde (D.N.A.) cu persoana vătămată şi de la care persoana vătămată cere o activitate "de remarcat" (cu referire la doamna procuror de şedinţă, respinsă pe acest motiv în mod repetat la promovare ca judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii - unde persoana vătămată este membră de drept în urma avizului negativ al Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - prezidat de persoana vătămată).

În susţinerea cererii, petenta condamnată s-a întemeiat pe mijloacele de probă indicate în prezentele note scrise, aflate la dosar ori în dosarele ataşate.

De asemenea, petenta condamnată s-a întemeiat pe lista hotărârilor Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, postate pe site-ul oficial al instanţei, www.cabl864.eu, din care se vede că, la data de 21 octombrie 2015, ultima hotărâre publicată era cea cu nr. 137 din 03 septembrie 2015 - ataşat notelor scrise.

S-a subliniat că notele scrise depuse constituie invocarea violării şi solicitarea protejării drepturilor convenţionale, în vederea epuizării căilor interne de atac, condiţie de admisibilitate a unei plângeri individuale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 34 şi art. 35 din Convenţie.

Contestatoarea a invocat, printr-o cerere depusă la dosar, excepţia de nelegalitate Hotărârii Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti prin care au fost desemnaţi judecătorii cauzei în compunerea completului învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare şi a solicitat constatarea nulităţii parţiale a acesteia, şi anume dispoziţia privind stabilirea compunerii completului C16A al secţiei a II-a pentru luna octombrie 2015.

În fapt, s-a arătat că autoarea excepţiei de nelegalitate a depus la instanţă contestaţia în anulare care formează obiectul prezentei cauze la data de 21 septembrie 2015.

Ulterior, cauza a fost atribuită secţiei a II-a, iar apoi, prin repartizare aleatorie, ea a fost atribuită Completului C 16A.

Potrivit Hotărârii Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 313 din 11 decembrie 2014, prin care s-au aprobat completurile şi planificarea de permanenţă pe anul 2015, pentru ziua de 19 octombrie 2015 (data primului termen de judecată în cauză) Completul C 16A era compus din doamna judecător I. şi domnul judecător J.

Prin actul administrativ vizat de prezenta excepţie de nelegalitate a fost modificată compunerea Completului C16A al secţiei a II-a, numai pentru luna octombrie 2015, în sensul că s-a stabilit că este compus din doamna judecător K. şi doamna judecător G.

Modificarea compunerii completului s-a făcut după ce prezenta cauză a fost înregistrată la instanţă, atribuită secţiei a II-a şi repartizată aleatoriu Completului C 16A, deci când se ştia deja că prezenta cauză va fi soluţionată de acest complet.

În drept, sub aspectul admisibilităţii excepţiei de ne legalitate, s-a arătat că prezenta excepţie de nelegalitate îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 4 alin. (1) şi (2) raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: actul vizat de excepţia de nelegalitate este un act administrativ, fiind un act unilateral, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii şi care dă naştere unor raporturi juridice; în practica sa, însuşi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti acceptă că aceste acte sunt acte administrative; actul vizat are caracter individual; excepţia de nelegalitate este ridicată în cadrul unui proces; excepţia de nelegalitate este ridicată de o parte interesată; excepţia este ridicată în faţa instanţei care soluţionează fondul litigiului; de actul vizat depinde soluţionarea cauzei pe fond.

Cu privire la fondul excepţiei de nelegalitate s-a arătat că există două motive de nelegalitate a actului vizat.

În primul rând, actul vizat violează principiul repartizării aleatorii, consacrat de art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi de art. 361 alin. (3) C. proc. pen.

Principiul repartizării aleatorii vizează soluţionarea unei cauze de judecători cărora nu le este atribuită direct o cauză. Prin urmare, el nu se reduce la atribuirea aleatorie a unei cauze unui complet, ci interzice şi schimbarea arbitrară a componenţei unui complet, după ce o cauză este atribuită respectivului complet, aşa încât ea să ajungă la un judecător selectat special.

Judecătorii completului au fost desemnaţi după ce cauza a fost atribuită acestuia, fără să existe vreo justificare a faptului că au fost desemnaţi aceşti judecători, iar nu alţii, pe baza unui criteriu obiectiv sau în mod aleatoriu (de exemplu, prin tragere la sorţi).

Potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, care poate fi invocată în orice stare a procesului.

Selectarea expresă a unor judecători pentru a intra, pentru o perioadă foarte scurtă, în compunerea unui anumit complet de judecată, despre care se ştia anterior că va judeca o anumită cauză, semnifică atribuirea directă a respectivei cauze unor anumiţi judecători, deci tocmai situaţia pe care legiuitorul a dorit să o evite prin instituirea principiului repartizării aleatorii, care, în acest mod, este complet golit de conţinut, devine teoretic şi iluzoriu, prin fraudă la lege.

În al doilea rând, actul vizat de prezenta excepţie de nelegalitate nu este publicat pe site-ul oficial al instanţei, aşa cum cere art. 22 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Publicarea trebuia să fie anterioară începerii activităţii de judecată a completului în cauză, iar nu păstrată secretă şi accesibilă autoarei excepţiei de nelegalitate abia în ziua primului termen de judecată, prin lecturarea copiei hotărârii aflate în dosar.

Contestatoarea, autoare a excepţiei de nelegalitate, a arătat că solicită instanţei de judecată în faţa căreia a invocat excepţia de nelegalitate, în temeiul art. 4 alin. (2) şi 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, următoarele: să constate că este competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate; să constate că excepţia de nelegalitate este admisibilă; să constate că excepţia de legalitate este întemeiată şi să o admită; să soluţioneze cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, adică să constate că acest complet nu este legal compus, să constate nulitatea tuturor actelor de procedură realizate de acesta şi să sesizeze Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenţei completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor.

Sub aspect probatoriu, autoarea excepţiei de nelegalitate a arătat că se întemeiază pe mijloacele de probă indicate în prezentele note scrise, aflate la dosar.

De asemenea, autoarea excepţiei de nelegalitate s-a întemeiat pe lista hotărârilor Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, postate pe site-ul oficial al instanţei, www.cabl864.eu, din care se vede că, la data de 21 octombrie 2015, ultima hotărâre publicată era cea cu nr. 137 din 03 septembrie 2015.

Sub aspect procedural s-a constatat că prezenta excepţie de nelegalitate constituie invocarea violării şi solicitarea protejării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în vederea epuizării căilor interne de atac, condiţie de admisibilitate a unei plângeri individuale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 34 şi art. 35 din Convenţie.

La termenul din 21 octombrie 2015 Curtea a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, precum şi cererile şi excepţiile formulate de părţi, împrejurare consemnată în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta Decizie.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de apel a reţinut următoarele:

1. Cu privire la solicitarea calificata de contestatoarea A., prin apărător ales, ca fiind excepţie de nelegalitate a Hotărârii nr. 155 din 29 septembrie 2015 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti se constată următoarele:

Prin cererea depusă la dosarul cauzei pentru termenul din 21 octombrie 2015 contestatoarea a arătat că solicită instanţei de judecată în faţa căreia a invocat excepţia de nelegalitate, în temeiul art. 4 alin. (2) şi 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, următoarele: să constate că este competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate; să constate că excepţia de nelegalitate este admisibilă; să constate că excepţia de legalitate este întemeiată şi să o admită; să soluţioneze cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, adică să constate că acest complet nu este legal compus, să constate nulitatea tuturor actelor de procedură realizate de acesta şi să sesizeze Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenţei completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor.

Prin urmare, obiectul principal al cererii formulate, prin prisma finalităţii mediate a acesteia, îl reprezintă solicitarea de sesizare a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenţei completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor.

O asemenea solicitare este vădit inadmisibilă.

În acest sens, s-a reţinut împrejurarea că atribuţiile Colegiului de Conducere din cadrul unei instanţe sunt reglementate prin dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), astfel:

"Art. 22 - (1) Colegiul de conducere dezbate problemele generale de conducere a instanţei şi adoptă hotărâri menite să asigure buna organizare şi funcţionare a acesteia.

(2) Colegiul de conducere îndeplineşte următoarele atribuţii:

a) propune secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu natura şi numărul cauzelor, înfiinţarea secţiilor instanţei;

a1) propune preşedintelui instanţei, în raport cu natura şi numărul cauzelor, înfiinţarea completelor specializate;

b) stabileşte componenţa secţiilor, a completelor specializate şi a completelor cu judecători-sindici, în funcţie de volumul de activitate, ţinând seama de specializarea judecătorilor;

b1) dispune repartizarea judecătorilor de la o secţie la alta a instanţei, în cazurile în care schimbarea specializării este justificată de existenţa unui dezechilibru vădit şi de durată între secţii, sub aspectul volumului de activitate;

b2) aduce la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii modificările referitoare la structura şi componenţa nominală a secţiilor instanţei;

b3) la instanţele la care funcţionează mai multe secţii cu aceeaşi specializare, stabileşte, pentru fiecare an, obiectele din sistemul ECRIS corespunzătoare fiecărei secţii, ţinând seama de circumstanţele concrete ale instanţei, precum şi de necesitatea de a se asigura repartizarea aleatorie a dosarelor între secţii;

c) stabileşte compunerea completelor de judecată şi, acolo unde este cazul, asistenţii judiciari ce fac parte din aceste complete, la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii acestora;

d) aprobă, în mod excepţional, schimbarea membrilor completelor de judecată şi a asistenţilor judiciari, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta;

d1) desemnează, ţinând seama de specializarea judecătorului şi de natura problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, judecătorul care va susţine în faţa completului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul în interesul legii promovat de colegiul de conducere al curţii de apel;

e) convoacă adunarea generală a judecătorilor, potrivit legii;

f) aprobă sau, după caz, avizează, la cererea preşedintelui, deciziile acestuia, în cazurile prevăzute de prezentul regulament;

g) ABROGAT".

Din analiza acestor dispoziţii legale, anterior redate, a rezultat cu certitudine împrejurarea că acestui organ administrativ nu îi revin atribuţii vizând luarea unor măsuri pentru stabilirea completului şi repartizarea aleatorie în mod individual, cu privire la un dosar, ci atribuţii privind stabilirea compunerii completelor de judecată din cadrul întregii instanţe (inclusiv atribuţii privind schimbarea membrilor completelor de judecată în situaţii obiectiv justificate), respectiv atribuţii legate în mod indirect de repartizarea aleatorie (stabilirea obiectelor din sistemul Ecris pentru fiecare dintre secţiile cu aceeaşi specializare în vederea asigurării repartizării aleatorii).

Prin urmare, solicitarea formulată, de "sesizare a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenţei completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor", în condiţiile în care Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti) nu atribuie astfel de competenţe Colegiului de Conducere, este inadmisibilă.

Singura situaţie în care un dosar, individual, poate fi repartizat din nou aleatoriu în condiţiile în care părţile înţeleg să conteste compunerea nominală a completului de judecată (ipoteză incidenţă în cauza de faţă) este, conform art. 98 alin. (3) din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti), aceea în care se formulează o cerere de recuzare şi aceasta este admisă.

Prin urmare, finalitatea urmărită de contestatoare prin formularea acestei solicitări este aceea specifică unei cereri de recuzare.

O asemenea cerere ar fi fost, însă, inadmisibilă, conform art. 67 alin. (5) C. proc. pen., competenţa de constatare a inadmisibilităţii cererii revenind completului învestit cu soluţionarea cauzei, de vreme ce, faţă de un membru al completului de judecată, a fost deja formulată în cauză o cerere de recuzare pentru motivul vizând modalitatea desemnării sale în compunerea completului de judecată, cerere care a fost respinsă ca nefondată la termenul din 20 octombrie 2015, iar cu privire la cel de-al doilea membru al completului de judecată, deşi aspectele criticate erau deja cunoscute de contestatoare, nu a fost formulată cerere de recuzare în care să se invoce acest motiv, la momentul la care acesta a fost cunoscut.

Se constată, în consecinţă, că prin solicitarea formulată contestatoare a urmărit eludarea dispoziţiilor procesual-penale ce reglementează instituţia recuzării, evitându-se formularea unei cereri de recuzare inadmisibile, solicitarea fiind, în consecinţă, la rândul său inadmisibilă.

Curtea a reţinut inadmisibilitatea solicitării şi sub aspectul finalităţii imediate a acesteia.

Astfel, în vederea sesizării Colegiului de Conducere (finalitatea mediată), contestatoarea a solicitat instanţei să soluţioneze cauza fără a tine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, adică să constate că acest complet nu este legal compus, să constate nulitatea tuturor actelor de procedură realizate de acesta (finalitate imediată).

Solicitarea este inadmisibilă, completul de judecată neputând proceda la cenzurarea, desfiinţarea propriilor acte, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de control sau a unui alt complet învestit cu soluţionarea unei cereri de recuzare sau a unei declaraţii de abţinere.

Cu privire la excepţia de nelegalitate invocată în susţinerea solicitării formulate de contestatoare s-a constatat faptul că potrivit art. 52 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. instanţa penală este competentă să judece chestiuni prealabile, inclusiv excepţia de nelegalitate a unui act administrativ, aceasta din urmă după regulile aplicabile judecăţii în materia contenciosului administrativ.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată admisibilitatea excepţiei de nelegalitate este dublu condiţionată, fiind necesar ca excepţia de nelegalitate să privească un act administrativ cu caracter individual şi, de asemenea, fiind necesar ca de actul administrativ să depindă soluţionarea litigiului pe fond.

În cauză prima condiţie este îndeplinită, actul a cărui legalitate este contestată pe calea excepţiei fiind un act administrativ individual (şi nu un act asimilat unui act administrativ) în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Hotărârea a cărei legalitate este contestată are un caracter unilateral concretizând o singură voinţă juridică, aceea a emitentului- organ colegial.

De asemenea, s-a constatat că Hotărârea emisă de o autoritate publică, autoritatea judecătorească fiind inclusă în autorităţile publice - Titlul III, Capitolul VI din Constituţia României, republicată -, iar conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, modificată Colegiul de conducere funcţionând în cadrul fiecărei instanţe şi hotărând cu privire la problemele generale de conducere a instanţei.

Hotărârea este emisă, în consecinţă, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii - aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 304/2004, modificată şi a Hotărârii nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti).

S-a mai reţinut că această hotărâre dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, respectiv drepturi şi obligaţii corelative (e.g.: judecătorilor le revine, conform art. 5 alin. (2) lit. b) din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată, obligaţia de a respecta Hotărârile Colegiului de Conducere).

De asemenea, s-a constatat că Hotărârea contestată are, în întregul său (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1718 din 26 februarie 2013, www.scj.ro) natura unui act individual, întrucât produce efecte juridice faţă de subiecţi de drept individualizaţi, stabilind compunerea nominală a unor complete de judecată în condiţiile art. 22 alin. (2) lit. d), art. 95 alin. (5), art. 98 alin. (5) şi (51) din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti).

Cu privire la cea de-a doua condiţie s-a constatat că în cauză instanţa este învestită cu o contestaţie în anulare, în timp ce excepţia nelegalităţii vizează Hotărârea de Colegiu prin care s-a stabilit compunerea nominală a prezentului complet.

S-a mai reţinut şi că în actuala etapă procesuală contestaţia în anulare este supusă examenului admisibilităţii în principiu şi nu analizei asupra fondului său.

În consecinţă, s-a constatat că, în mod vădit, de actul administrativ cu caracter individual criticat nu depinde soluţionarea pe fond a litigiului dedus judecăţii în cauza de faţă (contestaţie în anulare).

Mai mult, de actul administrativ cu caracter individual nu depinde nici soluţionarea pe fond a solicitării formulate de contestatoare, solicitare în sprijinul căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, de vreme ce însăşi această solicitare (prin prisma finalităţii imediate şi a celei mediate), astfel cum s-a expus anterior, este inadmisibilă.

Or, astfel cum s-a stabilit şi în practica instanţei supreme- Decizia nr. 5132 din 25 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, www.scj.ro - "Fără îndeplinirea acestei condiţii (condiţia ca de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluţionarea pe fond a litigiului dedus judecăţii - n.n.), excepţia de nelegalitate va fi respinsă ca inadmisibilă".

În raport cu acestea, s-a constatat inadmisibilitatea solicitării formulate de contestatoare atât sub aspectul obiectului său principal (finalitatea imediată - soluţionarea cauzei fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, constatarea împrejurării că acest complet nu este legal compus, constatarea nulităţii tuturor actelor de procedură realizate de acesta, finalitatea mediată - de sesizare a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenţei completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor) - aspecte punctate de participanţi cu ocazia dezbaterilor-, cât şi sub aspectul său accesoriu (excepţia de nelegalitate).

În consecinţă a fost respinsă ca inadmisibilă solicitarea calificată de contestatoarea A., prin apărător ales, ca fiind excepţie de nelegalitate a Hotărârii nr. 155 din 29 septembrie 2015 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

2. Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata B. în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoarea A., prin apărător ales s-au constatat următoarele:

La termenul din 21 octombrie 2015, în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoare, intimata a invocat autoritatea de lucru judecat a mai multor hotărâri prin care a fost respinsă ca inadmisibilă solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii legale, respectiv: Decizia penală nr. 1058/A din 02 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015); Decizia penală nr. 297/A din 04 septembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; încheierea de şedinţă (dezbateri) din 10 septembrie 2015 din Dosarul x/2/2015 (x/2015) al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Această excepţie a fost pusă în discuţie la acelaşi termen, împrejurare consemnată în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Analizând excepţia invocată Curtea reţine că instituţia autorităţii de lucru judecat este definită de C. proc. pen., în principal, sub forma principiului "ne bis in idem"- art. 6 C. proc. pen. ("Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică").

De asemenea, C. proc. pen. reglementează - dar fără a oferi o definiţie a instituţiei - autoritatea de lucru judecat în materia chestiunilor prealabile soluţionate definitiv de alte instanţe decât cele penale, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen.

Se mai retine că instituţia autorităţii de lucru judecat este reglementată, chiar definită de dispoziţiile procesual-penale şi în alte materii (e.g.: art. 599 alin. (5) C. proc. pen.).

În materia excepţiilor de neconstituţionalitate dispoziţiile procesual- penale nu cuprind prevederi care să reglementeze instituţia autorităţii de lucru judecat.

Conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. dispoziţiile acestui cod "se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

Faţă de tăcerea legii procesual penale sub aspectul instituţiei autorităţii de lucru judecat în materia excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în procesul penal, astfel cum s-a arătat anterior, devin aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. în examinarea incidenţei instituţiei autorităţii de lucru judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1), (2), (4) C. proc. civ. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie."

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ. "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că existenţa autorităţii de lucra judecat reclamă îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: identitate de părţi, obiect, cauză; existenţa unei hotărâri care, prin considerente sau dispozitiv, soluţionează fondul cauzei, statuează asupra unei excepţii procesuale sau asupra oricărui alt incident; hotărârea să fie definitivă sau supusă căilor de atac.

Remediul procesual pentru respectarea autorităţii de lucru judecat este invocarea excepţiei procesuale a autorităţii de lucru judecat în condiţiile art. 432 C. proc. civ. (funcţia negativă a autorităţii de lucru judecat).

Prin urmare, excepţia autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri, chiar nedefinitive (autoritatea de lucru judecat provizorie), prin care s-a statuat asupra admisibilităţii unei excepţii de neconstituţionalitate şi, implicit, asupra sesizării Curţii Constituţionale a României cu o excepţie de neconstituţionalitate este admisibilă.

Examinarea fondului unei asemenea excepţii a autorităţii de lucru judecat presupune verificarea triplei identităţi: părţi, obiect şi cauză.

Dacă identitatea de părţi este vădită între cauza de faţă şi cele ce au făcut obiectul Dosarelor nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, diferenţa de obiect şi cauză între acestea este, la rândul său, evidentă.

În acest sens se reţine că în cauza de faţă a fost promovată, în principal, o contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015, în timp ce Dosarele nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au avut ca obiect contestaţii în anulare promovate împotriva altor decizii penale şi întemeiate pe dispoziţii legale parţial diferite, respectiv au avut ca obiect- în etapa ulterioară admiterii contestaţiei în anulare- rejudecarea apelului.

În mod necesar diferenţa de obiect şi cauză între cele trei cauze atrage- chiar dacă hotărârile a căror autoritate de lucru judecat a fost invocată privesc neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii procesual-penale (identitate de obiect) - diferenţe între temeiurile juridice (cauza) ce au fundamentat soluţiile date excepţiilor de neconstituţionalitate sub aspectul admisibilităţii.

Prin urmare, nefiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile privind identitatea de părţi, obiect şi cauză, Curtea de apel a apreciat că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa autorităţii de lucru judecat în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoare.

În consecinţă a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata B. în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoarea A., prin apărător ales.

3. Cu privire la solicitarea formulată de intimata B., în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoarea A., prin apărător ales, de aplicare a sancţiunii abuzului de drept s-au constatat următoarele:

La termenul din 21 octombrie 2015, în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoare, intimata a solicitat aplicarea sancţiunii abuzului de drept în exercitarea drepturilor procesuale, în legătură cu autoritatea de lucru judecat a hotărârilor prin care au fost respinse ca inadmisibile excepţii de neconstituţionalitate vizând aceleaşi dispoziţii procesual-penale.

Această solicitare a fost pusă în discuţie la acelaşi termen, împrejurare consemnată în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Analizând cererea formulată s-au constatat următoarele:

Abuzul de drept procesual prezintă două dimensiuni, şi anume: o dimensiune de natură subiectivă constând în exercitarea dreptului cu rea-credinţă - şicanator, vexatoriu etc; o dimensiune de natură obiectivă exprimată în exercitarea dreptului în alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut de lege (Decizia nr. 344/2012 a Curţii Constituţionale a României).

Abuzul de drept este sancţionat, în procesul penal, cu amendă judiciară constituind abatere judiciară conform art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen., iar în procesul civil incidenţa sa poate atrage răspunderea civilă delictuală şi, de asemenea, constituie abatere judiciară- art. 12 alin. (2) şi art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) - e) C. proc. civ.

Reţinând împrejurarea că în cauză nu este incidenţă, sub aspectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum s-a constatat anterior, excepţia autorităţii de lucru judecat, nu s-a putut reţine incidenţa abuzului de drept, sub aspectul său obiectiv şi subiectiv.

Totodată, a apreciat Curtea de apel că simpla constatare a inadmisibilităţii unei excepţii nu atrage în mod automat incidenţa abuzului de drept.

În raport cu acestea a respins ca neîntemeiată solicitarea formulată de intimata B., în combaterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de contestatoarea A., prin apărător ales, de aplicare a sancţiunii abuzului de drept.

4. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoarea A., prin apărător ales s-au constatat următoarele:

Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Conform art. 29 alin. (2) din acelaşi act normativ excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial, excepţia putând fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

De asemenea, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, modificată, nu pot face obiectul excepţiei prevederi legale constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, modificată, atribuie instanţei competenţa verificării admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate.

Procedând la examinarea admisibilităţii unei excepţii de neconstituţionalitate instanţa are obligaţia de a verifica îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992, modificată, anterior expuse.

În cauză s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată, în faţa instanţei de judecată, de către contestatoare, parte în cauza având ca obiect contestaţie în anulare, fiind îndeplinite exigenţele art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, modificată.

Dispoziţiile a căror constituţionalitate a fost criticată nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, fiind îndeplinite exigenţele art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, modificată.

De asemenea, dispoziţiile a căror constituţionalitate a fost criticată sunt dispoziţii ale C. proc. pen., dispoziţii în vigoare, fiind îndeplinite exigenţele art. 29 alin. (1) teza I din Legea nr. 47/1992, modificată.

Sub aspectul legăturii dispoziţiilor criticate cu soluţionarea cauzei de faţă, în actuala etapă procesuală (admisibilitate în principiu) - exigenţe stipulate de art. 29 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, modificată -, se constată următoarele:

În cauză a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a următoarelor dispoziţii legale: art. 432 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; art. 3 C. proc. pen., art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1), (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen. (toate în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei); art. 353 alin. (10) C. proc. pen.

Admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate din prisma relevanţei (legătura dispoziţiilor criticate sub aspectul constituţionalităţii cu soluţionarea cauzei) trebuie privită prin prisma interesului în promovarea excepţiei, fiind necesar ca Decizia Curţii în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Este evident că, faţă de exigenţele art. 431 C. proc. pen., ce reglementează etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, dispoziţiile criticate, ce vizează fondul contestaţiei în anulare, etapa camerei preliminare sau etapa judecăţii, nu au legătură cu soluţionarea cauzei de faţă, în actuala etapă procesuală, în care nu se procedează la examinarea temeiniciei motivelor invocate în susţinerea contestaţiei în anulare.

De altfel, se cuvine a se sublinia că unele dintre dispoziţiile a căror constituţionalitate a fost criticată de contestatoare [art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.] reprezintă temeiuri pe care aceasta şi-a fundamentat propria cale extraordinară de atac, demersul în sensul promovării unei excepţii de neconstituţionalitate sub acest aspect fiind în mod evident lipsit de interes.

În consecinţă, Curtea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite exigenţele art. 29 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, modificată, a constatat inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, neimpunându-se, ca urmare a acestei constatări, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a următoarelor dispoziţii: art. 432 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; art. 3 C. proc. pen., art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1), (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen. (toate în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei); art. 353 alin. (10) C. proc. pen., excepţie invocată de contestatoare.

Sub aspectul etapei procesuale şi a naturii actului prin care instanţa dispune cu privire la admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate s-a constatat că, într-adevăr, dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 modificată stabilesc faptul că "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Aceste dispoziţii, însă, nu au fost adaptate modificărilor legislative intervenite în materie penală.

Acest aspect, evident cu privire la calea de atac (în materie penală nemaiexistând calea de atac a recursului, calea de atac fiind interpretată în practică, în prezent, ca fiind apelul), trebuie cenzurat şi sub aspectul momentului procesual şi a naturii actului prin care se constată inadmisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Dacă anterior se impunea soluţionarea printr-o încheiere [anterior abrogării art. 303 alin. (6) vechiul C. proc. pen., prin Legea nr. 177/2010, concomitent cu introducerea unui nou caz de revizuire - art. 4082 vechiul C. proc. pen., fiind obligatorie suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate], în prezent nu există niciun impediment în calea statuării asupra admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate prin alt tip de hotărâre- sentinţă, decizie.

În consecinţă, a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoarea A., prin apărător ales, neimpunându-se, în consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

5. Cu privire la excepţia de neconvenţionalitate invocată de contestatoarea A., prin apărător ales s-au constatat următoarele:

Curtea de apel a constatat că, prin apărător ales, contestatoarea a înţeles să invoce neconvenţionalitatea aceloraşi dispoziţii legale criticate sub aspectul constituţionalităţii- excepţia de neconvenţionalitate a art. 353 alin. (10) C. proc. pen., art. 432 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu referire la cuvântul "suspiciune", art. 3 C. proc. pen., art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen.

Astfel cum s-a reţinut mai sus, în motivarea sancţionării ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate, este evident că, faţă de exigenţele art. 431 C. proc. pen., ce reglementează etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, dispoziţiile criticate, ce vizează fondul contestaţiei în anulare, etapa camerei preliminare sau etapa judecăţii, nu au legătură cu soluţionarea cauzei de faţă, în actuala etapă procesuală în care nu se procedează la examinarea temeiniciei motivelor invocate în susţinerea contestaţiei în anulare.

De altfel, astfel cum s-a precizat anterior, se cuvine a se sublinia că unele dintre dispoziţiile a căror convenţionalitate a fost criticată de contestatoare [art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.] reprezintă temeiuri pe care aceasta şi-a fundamentat propria cale extraordinară de atac, demersul în sensul promovării unei excepţii de neconstituţionalitate sub acest aspect fiind în mod evident lipsit de interes.

Pornind de la finalitatea practică a excepţiei de neconvenţionalitate invocate de contestatoare s-a constatat că, în actualul moment procesual, examinarea fondului acesteia este lipsită de eficienţă juridică.

Mai mult, astfel cum s-a arătat anterior, demersul promovat de contestatoare este, cu privire la excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în mod evident lipsit de interes.

În consecinţă, Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconvenţionalitate invocată de contestatoarea A., prin apărător ales.

6. Cu privire la solicitarea formulată de contestatoarea A., prin apărător ales, de constatare a nulităţii absolute a încheierilor date în cauză la 19 octombrie 2015 (încheierea de amânare a soluţionării cererii de recuzare) şi 20 octombrie 2015 (încheierea prin care s-a soluţionat cererea de recuzare) s-au constatat următoarele:

Demersul promovat de contestatoare, în contextul solicitării privind remedierea violărilor dreptului la un proces echitabil, sub aspectul legalităţii şi al imparţialităţii instanţei, consacrat de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenţia europeană a drepturilor omului, este în mod vădit inadmisibil.

Admisibilitatea solicitării vizează atât finalitatea acesteia, cât şi argumentele pe care se fundamentează.

Astfel, s-a constatat, din perspectiva finalităţii solicitării, faptul că, prin apărător ales, contestatoarea a solicitat constatarea nulităţii absolute a două încheieri.

Încheierile cu privire la care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute sunt reprezentate de încheierea de amânare a soluţionării cererii de recuzare, din 19 octombrie 2015 şi încheierea prin care s-a soluţionat cererea de recuzare, din 20 octombrie 2015.

Aceste încheieri nu sunt supuse niciunei căi de atac, potrivit art. 68 alin. (7) C. proc. pen.

Prin urmare, printr-un asemenea demers se tinde la eludarea acestor dispoziţii legale ce conferă un caracter definitiv încheierilor prin care se soluţionează abţinerea sau recuzarea şi a încheierilor premergătoare date în cauza având ca obiect cererea de recuzare sau declaraţia de abţinere (conform dispoziţiei cu titlu de principiu cuprinse în art. 408 alin. (3) C. proc. pen., ce instituie principiul simetriei sub aspectul căilor de atac între încheierile premergătoare şi hotărârea finală - sentinţă).

Solicitarea este inadmisibilă, sub aspectul finalităţii sale, şi din perspectiva imposibilităţii judecătorului de a proceda la cenzurarea, desfiinţarea propriilor acte.

De asemenea, pornind de la argumentele ce stau la baza solicitării formulate de contestatoare, s-a constatat că această solicitare este, în esenţă, o cerere de recuzare vădit inadmisibilă conform art. 67 alin. (2) teza finală C. proc. pen. ("este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării").

Prin urmare, demersul promovat de contestatoare fiind interzis de lege, solicitarea acesteia este inadmisibilă.

În consecinţă Curtea a respins ca inadmisibilă solicitarea formulată de contestatoarea A., prin apărător ales, de constatare a nulităţii absolute a încheierilor date în cauză la 19 octombrie 2015 (încheierea de amânare a soluţionării cererii de recuzare) şi 20 octombrie 2015 (încheierea prin care s-a soluţionat cererea de recuzare).

7. Cu privire la admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare s-au constatat următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei a fost trimisă în judecată, în stare de arest inculpata A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000.

Prin Sentinţa penală nr. 2973 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014 s-au hotărât următoarele: în baza art. 386 C. proc. pen. a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpată ca neîntemeiată; în baza art. 207 alin. (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 3 ani închisoare; în baza art. 91 C. pen. s-a suspendat sub supraveghere executarea acestei pedepse pe un termen de încercare de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri;

în baza art. 93 alin. (1) C. pen. s-a stabilit că, pe durata termenului de încercare, condamnata trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune la datele fixate de acesta, să primească vizitele Consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa, să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă, să comunice informaţii şi documente de natură să permită controlul mijloacelor sale de existenţă;

în baza art. 93 alin. (2) C. pen. s-a impus condamnatei obligaţia să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate; în baza art. 93 alin. (3) C. pen. s-a stabilit ca, pe parcursul termenului de încercare, condamnata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Grădiniţei cu program normal "L." din Galaţi sau în cadrul Grădiniţei cu program normal nr. x din Galaţi pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare; în baza art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.;

în baza art. 241 alin. (1) lit.

b) C. proc. pen. s-a constatat încetată de drept măsura arestării preventive luată faţă de inculpată prin încheierea din 10 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală; în baza art. 242 C. proc. pen. s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpata la termenul din 17 decembrie 2014; în baza art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă de la 10 iunie 2014 la zi; în baza art. 399 alin. (3) lit.

b) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea M.A.P. nr. 205 U.P. din 10 iunie 2014 emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, dacă inculpata nu e reţinută sau arestată în altă cauză - măsură executorie sub aspectul măsurii preventive în baza art. 399 alin. (4) C. proc. pen.; în baza art. 112 alin. (1) lit.

b) C. pen. s-a confiscat de la inculpată următoarele bunuri folosite în săvârşirea infracţiunii: un telefon "M., telefon "N.", carcasă de plastic culoare neagră, cu seria X; cartela SIM cu seria X1 (identificată cu SIM A1 în procesul-verbal de percheziţie informatică), cartela SIM cu seria X2 (identificată cu SIM A2 în procesul-verbal de percheziţie informatică); s-a luat act că partea vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză; onorariul avocat din oficiu inculpată în sumă de 200 lei a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei; în baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligată inculpata la plata sumei de 12500 lei cheltuieli judiciare către stat (din care 11000 lei reprezintă cheltuielile judiciare stabilite în faza de urmărire penală).

Prin Decizia penală nr. 733/A din 20 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014 s-au decis următoarele: în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de inculpata A. împotriva Sentinţei penale nr. 2873 din data de 18 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală; a fost desfiinţată, în parte, sentinţa apelată şi rejudecând, în fond: în temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost achitată inculpata A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzute de art. 207 alin. (2) şi 3 C. pen. cu aplicarea art. 131 din Legea nr. 78/2000 actualizată; s-a constatat că inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv în perioada 10 iunie 2014 - 18 decembrie 2014; s-a dispus restituirea către inculpata A. a bunurilor confiscate cu ocazia percheziţiei domiciliare: un telefon "M.", telefon "N.", carcasă de plastic culoare neagră, cu seria X; cartela SIM cu seria X1 (identificată cu SIM A1 în procesul-verbal de percheziţie informatică), cartela SIM cu seria X2 (identificată cu SIM A2 în procesul-verbal de percheziţie informatică); în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare în fond au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. x/2/2015 (x/2015).

Prin încheierile date în cauză la 24 iunie 2015 şi 26 iunie 2015 cauza a fost amânată succesiv pentru 26 iunie 2015, respectiv 02 septembrie 2015 în vederea ataşării Dosarelor nr. x/2/2015 şi nr. x/3/2014 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Prin rezoluţia din 23 iulie 2015 a fost încuviinţată cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi s-a dispus preschimbarea termenului de la 02 septembrie 2015 la 23 iulie 2015.

Prin încheierea dată în cauză la 23 iulie 2015 s-au dispus următoarele: în baza art. 431 C. proc. pen. raportat la art. 426 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva Deciziei penale nr. 733/2015 a Curţii de Apel Bucureşti; a fost acordat termen de judecată la data de 17 august 2015, cu citarea părţilor.

Prin încheierea dată în cauză la 17 august 2015 s-au dispus următoarele: în baza art. 68 C. proc. pen. a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de intimata- inculpată A. împotriva domnului judecător O.; în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată intimata- inculpată la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

La termenul din 17 august 2015 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată de intimată împotriva doamnei judecător P.

Prin Decizia penală nr. 1006 din 17 august 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-au decis următoarele: în baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen. a fost admisă contestaţia în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva Deciziei penale nr. 733 din 20 mai 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014; a fost desfiinţată Decizia penală nr. 733 din 20 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi s-a procedat la rejudecarea apelului; s-a acordat termen la data de 21 august 2015, pentru care s-au dispus citarea prin agent procedural a persoanei vătămate şi inculpatei, căreia i s-a asigurat apărarea; în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei Decizii, inculpata A. a formulat contestaţie în anulare, prin Decizia penală nr. 1058/A din 02 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015) fiind decise următoarele: în baza art. 431 alin. (1) C. proc. pen. a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de către contestatoarea A. împotriva Deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală; în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată contestatoarea la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat; a fost respinsă ca nefondată cererea contestatoarei privind suspendarea executării deciziei sus-menţionate; în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au fost respinse ca inadmisibile cererile privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen. şi art. 353 alin. (10) C. proc. pen.

Prin încheierea dată la termenul din 21 august 2015 în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015) cauza a fost amânată la 10 septembrie 2015 în vederea asigurării dreptului la apărare al intimatei.

La termenul din 10 septembrie 2015 Curtea a pus în discuţie şi a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 3 C. proc. pen., art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen.

De asemenea, la acelaşi termen a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recuzare a membrilor completului de judecată, cerere formulată de inculpată, prin apărător ales.

Prin Decizia penală nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015) s-au decis următoarele: au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. şi de inculpata A. împotriva Sentinţei penale nr. 2873 din 18 decembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală; a fost obligată apelanta inculpata la plata a 500 lei cheltuieli judiciare avansate de stat în apel; s-a dispus ca onorariul parţial al avocatului din oficiu din apel, în cuantum de 260 lei să fie avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare condamnata A.

La termenul din 21 octombrie 2015 Curtea a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, aspect consemnat în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta Decizie.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. pen. examenul admisibilităţii în principiu presupune verificarea următoarelor aspecte: termenul în care este formulată contestaţia; dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 C. proc. pen.; dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

Din analiza dispoziţiilor art. 426 şi urm. C. proc. pen. a rezultat că examenul admisibilităţii vizează şi alte două condiţii implicite, respectiv calitatea contestatorului şi natura hotărârii contestate.

Curtea de apel a procedat, în continuare, la examinarea distinctă a fiecărei condiţii de admisibilitate a contestaţiei în anulare formulate în cauza de fată.

a. Calitatea contestatorului

În cauză, contestaţia în anulare a fost formulată de inculpată, parte în procesul penal conform art. 32 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, sunt îndeplinite exigenţele art. 427 alin. (1) C. proc. pen. ce atribuie dreptul de a formula o contestaţie în anulare oricăreia dintre părţi, persoanei vătămate sau procurorului.

b. Natura hotărârii contestate

În cauză, deşi contestaţia în anulare a vizat Decizia penală nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015, contestatoarea a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a mai multor acte, respectiv: Rezoluţia din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestaţiei în anulare formulate de procuror; încheierea din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare formulate de procuror; Decizia penală nr. 1006 din 17 august 2015 de admitere pe fond a contestaţiei în anulare formulate de procuror şi de desfiinţare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare.

Din analiza dispoziţiilor art. 432 alin. (1) teza finală C. proc. pen. rezultă că în cazul contestaţiei în anulare, în ipoteza admiterii acesteia, se desfiinţează exclusiv hotărârea a cărei anulare se cere.

Aceste dispoziţii limitează în mod expres şi imperativ controlul exercitat de instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii în anulare.

Prin urmare, în cadrul unei contestaţii în anulare nu pot fi desfiinţate alte hotărâri decât cea contestată.

În continuare s-a examinat admisibilitatea unei contestaţii în anulare cu privire la actele a căror nulitate s-a invocat şi s-a solicitat a fi constatată.

Rezoluţia din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestaţiei în anulare formulate de procuror, încheierea din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare formulate de procuror, Decizia penală nr. 1006 din 17 august 2015 de admitere pe fond a contestaţiei în anulare formulate de procuror şi de desfiinţare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare nu pot fi supuse contestaţiei în anulare de vreme ce din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile de contestaţie în anulare) şi art. 432 C. proc. pen. (ce reglementează procedura de judecare a fondului contestaţiei, respectiv a rejudecării apelului ori a cauzei după desfiinţare) rezultă în mod vădit că nu pot fi supuse contestaţiei în anulare decât hotărârile penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei.

Or, aceste acte nu au o asemenea natură; mai mult, rezoluţia de preschimbare a termenului de judecată reglementată de art. 353 alin. (10) C. proc. pen. nu este o hotărâre în sensul art. 370 C. proc. pen.

De altfel, în privinţa acestor acte a fost cu mult depăşit termenul de formulare a unei contestaţii în anulare reglementat de art. 428 alin. (1) C. proc. pen.

S-a subliniat, de asemenea, şi că prin Decizia penală nr. 1058/A din 02 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015) a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de către contestatoarea A. împotriva Deciziei penale nr. 1006 din 17 august 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, această decizie impunându-se cu autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, s-a constatat că prin solicitarea formulată s-a urmărit eludarea dispoziţiilor legale imperative ce reglementează contestaţia în anulare.

Curtea de apel a reţinut inadmisibilitatea solicitării de constatare a nulităţii absolute a următoarelor acte: Rezoluţia din 23 iulie 2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestaţiei în anulare formulate de procuror; încheierea din 23 iulie 2015 de admitere în principiu a contestaţiei în anulare formulate de procuror; Decizia penală nr. 1006 din 17 august 2015, examinarea argumentelor invocate în susţinerea acestei solicitări fiind, în consecinţă, lipsită de finalitate juridică.

Cu privire la Decizia penală nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. x/2/2015 s-a constatat că aceasta îndeplineşte exigenţele incidente, fiind o hotărâre penală definitivă prin care s-a soluţionat fondul cauzei.

c. Termenul de introducere a contestaţiei în anulare

Potrivit art. 428 alin. (1) C. proc. pen. contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a), c) - i) C. proc. pen. poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.

În cauză, în condiţiile în care decizia contestată a fost pronunţată la 11 septembrie 2015, iar contestaţia în anulare a fost formulată la 21 septembrie 2015, acest termen fiind cu certitudine respectat.

d. Dacă motivele pe care se sprijină contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015 sunt dintre cele prevăzute la art. 426 C. proc. pen.

Din analiza dispoziţiilor imperative ale art. 427 alin. (2) C. proc. pen. ("În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora") a rezultat că examinarea acestei condiţii impune verificarea existenţei concomitente, dar şi a unei concordanţe între cazurile de contestaţie în anulare invocate şi motivele aduse în sprijinul acestora.

Pornind de la aceste exigenţe, dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen. se referă la invocarea unui motiv dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. (deşi dispoziţiile art. 426 C. proc. pen. nu se referă la motivele contestaţiei în anulare, ci la cazurile contestaţiei în anulare), înglobând, practic, în motivele contestaţiei cazurile invocate şi condiţionând admisibilitatea contestaţiei în anulare de invocarea concomitentă a unui caz de contestaţie şi a unui motiv concordant în susţinerea acestuia.

Prin urmare, invocarea formală a unui caz de contestaţie în anulare (a unei dispoziţii din conţinutul art. 426 C. proc. pen.) fără a fi motivată sau dacă este urmată de o motivare străină de instituţia juridică invocată atrage în mod vădit inadmisibilitatea contestaţiei în anulare.

Curtea de apel a procedat la examinarea cazurilor de contestaţie în anulare invocate şi a motivelor aduse în sprijinul acestora cu privire la Decizia penală nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015.

I. Primul caz de contestaţie în anulare invocat este reprezentat de art. 426 lit. d) teza I C. proc. pen. - instanţa nu a fost compusă potrivit legii.

Motivele sintetizate aduse în sprijinul acestui caz de contestaţie în anulare vizează nelegala compunere a completului ca urmare a încălcării principiilor continuităţii şi repartizării aleatorii pe parcursul soluţionării cauzei.

S-a constatat că, formal, este invocat un caz de contestaţie în anulare, cel prevăzut de art. 426 lit. d) teza I C. proc. pen.

Motivele invocate în sprijinul cazului de contestaţie invocat, însă, nu se circumscriu cazului invocat.

Astfel, s-a reţinut că motivele invocate în susţinerea acestui caz de incompatibilitate vizează compunerea nominală a completului de judecată ce a pronunţat decizia contestată, apreciindu-se că prin încălcarea principiilor continuităţii şi repartizării aleatorii, deci prin schimbarea membrilor completului de judecată pe parcursul soluţionării cauzei, instanţa ce a pronunţat hotărârea contestată nu a fost compusă potrivit legii.

Dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) teza I C. proc. pen. se referă, însă, la compunerea instanţei potrivit legii.

Compunerea instanţei potrivit legii vizează exclusiv dispoziţiile generale adoptate în materie prin lege organică potrivit art. 73 alin. (1) lit. 1 din Constituţia României [e.g.: art. 39 alin. (2) şi art. 40 din Legea nr. 304/2004 ce reglementează completele specializate; art. 54 şi art. 55 din acelaşi act normativ ce reglementează numărul de judecători ce intră în compunerea completului de judecată].

Această instituţie juridică nu poate şi nu trebuie să vizeze compunerea nominală a completului de judecată, printr-un act normativ cu caracter general neputând fi adoptate măsuri care să privească asemenea aspecte (individuale).

În sprijinul acestei interpretări sunt şi dispoziţiile art. 354 alin. (1) C. proc. pen.: "Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege".

Distincţia între compunerea potrivit legii a unui complet de judecată şi compunerea nominală a unui complet de judecată este făcută de însăşi dispoziţiile ce reglementează cazurile de contestaţie în anulare, aceste dispoziţii reglementând ca şi cazuri diferite de contestaţie în anulare nerespectarea principiului continuităţii astfel cum este acesta definit de art. 354 alin. (2), (3) C. proc. pen. - art. 426 lit. c) C. proc. pen.- şi nerespectarea dispoziţiilor legale privind compunerea potrivit legii a completului de judecată - art. 426 lit. d) teza I C. proc. pen.

Nerespectarea principiului continuităţii, invocată de contestatoare, corespunde formal, aparent unui alt caz de contestaţie în anulare.

Acest caz, prevăzut de art. 426 lit. c) C. proc. pen., nu a fost invocat.

Mai mult, examinând motivul invocat, s-a constatat că acesta nu vizează modificări ale compunerii nominale a completului după începerea dezbaterilor, ci pe parcursul soluţionării cauzei şi nu răspunde exigenţelor art. 354 alin. (3) C. proc. pen., nefiind, în fapt, în discuţie încălcarea principiului continuităţii, astfel cum este acesta definit în procesul penal.

Sintetizând, s-a constatat că nu există concordantă nici între acest caz de contestaţie în anulare [art. 426 lit. c) C. proc. pen.] şi motivul invocat (modificarea compunerii completului pe parcursul soluţionării cauzei).

Prin urmare, Curtea de apel a constatat că motivele invocate sunt străine de cazul de contestaţie în anulare indicat, neexistând concordanta necesară între aceste două instituţii juridice.

II. Cel de-al doilea caz de incompatibilitate invocat vizează dispoziţiile art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - a existat un caz de incompatibilitate, existând o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor a fost afectată.

În susţinerea acestui caz s-au invocat următoarele motive cu privire la preşedintele completului şi, în limitele de competenţă, cu privire la cel de-al doilea membru al completului de judecată:

i. la rejudecarea apelului după admiterea contestaţiei în anulare (la termenul din 10 septembrie 2015), persoana vătămată, deşi un participant marginal, auxiliar, în procesul penal (în condiţiile în care nu a înţeles să se constituie parte civilă), a fost lăsată de instanţă, în temeiul calităţii sale de preşedintă a instanţei supreme (care poate cenzura hotărârile judecătoreşti ale membrilor completului) şi de membră de drept a Consiliului Superior al Magistraturii (care decide asupra carierei profesionale a acestora), să vorbească mult mai mult decât participanţii principali la proces (inculpata şi procurorul) la un loc, servilismul preşedintelui completului faţă de persoana vătămată dovedind clar lipsa lui de imparţialitate;

ii. la rejudecarea apelului, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în scris şi motivat de inculpată a fost respinsă ca inadmisibilă de instanţă, care a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională, într-un mod care dovedeşte clar părtinirea şi faptul că orice cerere a inculpatei are soarta respingerii, oricât de admisibilă şi de întemeiată ar fi;

iii. la rejudecarea apelului, instanţa a omis pur şi simplu să pună în discuţia părţilor cererile inculpatei, conţinute în notele scrise depuse prin registratură înainte de şedinţa publică şi aflate la dosar, prin care aceasta, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie, a solicitat instanţei care rejudeca apelul (prezidată de preşedintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă şi să pronunţe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului;

iv. la rejudecarea apelului, instanţa a considerat inadmisibilă şi a refuzat să trimită completului competent o cerere de recuzare făcută în şedinţă publică (din 10 septembrie 2015) de inculpată, prin care aceasta susţinea clar lipsa de imparţialitate a judecătorului;

v. la rejudecarea apelului după admiterea contestaţiei în anulare, toate cererile de probe ale inculpatei au fost respinse în mod complet nejustificat, deşi ele erau esenţiale pentru apărare şi pentru aflarea adevărului.

Într-o primă etapă, Curtea de apel a examinat motivele invocate de contestatoare în susţinerea cazului de contestaţie în anulare examinat.

Argumentele vizând soluţia dată excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi modalitatea de soluţionare a cererii de recuzare formulate la termenul din 10 septembrie 2015 (ii, iv), ca motive în susţinerea cazului vizând incompatibilitatea, nu au putut fi primite.

În acest sens s-a reţinut că un caz de incompatibilitate poate fi valorificat de parte prin formularea unei cereri de recuzare, în cursul judecăţii, respectiv prin formularea unei căi de atac, ordinare (pentru hotărâri nedefinitive) sau extraordinare (pentru hotărâri definitive).

În ipoteza în care partea formulează o cerere de recuzare şi aceasta este respinsă, cazul de incompatibilitate invocat nu poate fi reiterat în faţa instanţei de control judiciar.

O altă interpretare ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat al încheierii prin care a fost soluţionată cererea de recuzare, autoritate de lucru judecat ce rezultă din dispoziţiile art. 68 alin. (5) C. proc. pen., dispoziţii ce sancţionează ca inadmisibile cereri ulterioare formulate împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceleaşi temeiuri de fapt şi de drept ca cele ce au fundamentat o cerere de recuzare anterior respinsă.

Prin urmare, în condiţiile în care aspectele vizând soluţia dată excepţiei de neconstituţionalitate au fost valorificate de contestatoare prin formularea unei cereri de recuzare, cerere ce a fost respinsă la termenul din 10 septembrie 2015, acestea nu mai pot fundamenta prezenta contestaţie în anulare.

De asemenea, s-a reţinut că încheierea prin care se soluţionează o cerere de recuzare nu este, potrivit art. 68 alin. (7) C. proc. pen., supusă niciunei căi de atac.

Contestarea unei asemenea încheieri, ca motiv în fundamentarea unei contestaţii în anulare, tinde la eludarea dispoziţiilor legale anterior expuse.

Or, în cauză, modalitatea de soluţionare a cererii de recuzare formulate la termenul din 10 septembrie 2015 este invocată ca motiv în susţinerea contestaţiei în anulare: fiind inadmisibilă contestarea modului de soluţionare a unei cereri de recuzare prin formularea unei căi de atac; acest motiv, urmărind o finalitate contrară legii, nu poate fundamenta cazul invocat de contestatoare.

Pentru aceste considerente, instanţa a reţinut că, în cauză, susţinerile vizând soluţia dată excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi modalitatea de soluţionare a cererii de recuzare formulate la termenul din 10 septembrie 2015 (ii, iv), ca motive în susţinerea cazului vizând incompatibilitatea, nu pot fi primite.

În privinţa celorlalte motive - i, iii, v - Curtea de apel a procedat infra, în contextul analizei admisibilităţii în principiu, la examinarea aspectelor vizând modalitatea în care acestea au fost probate de contestatoare.

III. Cel de-al treilea caz de contestaţie în anulare invocat este reprezentat de dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen. corelat cu art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. - inculpata a fost condamnată, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

În susţinerea acestui caz s-au invocat următoarele motive: existenţa Deciziei penale nr. 733/A din 20 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014.

Prealabil, instanţa a observat împrejurarea că autoritatea de lucru judecat nu este reglementată, ca şi caz de contestaţie în anulare, prin dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., invocate de contestatoare, ci prin dispoziţiile art. 426 lit. i) C. proc. pen.

Structurarea în acest mod a cazurilor de contestaţie în anulare este simetrică dispoziţiilor art. 16 alin. (1) C. proc. pen., ce reglementează autoritatea de lucru judecat ca şi cauză distinctă de încetare a procesului penal [art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen.].

Susţinerile apărătorului contestatoarei în sensul că incidenţa dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen. ar fi justificată prin reglementarea autorităţii de lucru judecat în condiţiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen. nu pot fi primite.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, încetarea procesului penal vizează exclusiv latura penală a cauzei, în timp ce hotărârile prevăzute de art. 52 alin. (3) C. proc. pen. nu se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul existenţei infracţiunii ("Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii").

Pe de altă parte, hotărârea invocată de contestatoare în susţinerea acestui caz de contestaţie în anulare (Decizia penală nr. 733/A din 20 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014) nu intră sub incidenţa art. 52 alin. (3) C. proc. pen., fiind pronunţată de o instanţă penală.

S-a constatat, în consecinţă, împrejurarea că nu există concordanţă între cazul de contestaţie în anulare invocat [art. 426 lit. b) C. proc. pen.] şi motivul adus în sprijinul acestui caz de contestaţie (autoritatea de lucru judecat).

Examinând, în sine, motivul adus în sprijinul acestui caz de contestaţie, s-a constatat că în cauză se invocă autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 733/A din 20 mai 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2014, decizie desfiinţată ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac.

Autoritatea de lucru judecat presupune, în mod necesar şi natural, cel puţin coexistenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive.

Această instituţie nu este incidenţă cu privire la hotărârile desfiinţate în căile extraordinare de atac [principiu preluat de C. proc. civ. prin dispoziţiile art. 430 alin. (5), interpretate per a contrario].

S-a menţionat, ca exemplu, că în acest sens s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Nikitin vs Rusia din 20 iulie 2004, definitivă la 15 decembrie 2004, parag. 45 (hudoc.echr.coe.int).

Astfel, Curtea de apel a observat, în cuprinsul acestei decizii, că dispoziţiile art. 4 din Protocolul 7 stabilesc o distincţie clară între o a doua acuzaţie sau judecată - care este interzisă de primul paragraf al acestui articol - şi reluarea procesului în situaţii excepţionale, care este prevăzută de cel de-al doilea paragraf.

A mai reţinut instanţa că art. 4 parag. 2 al Protocolului 7 în mod expres prevede posibilitatea ca o persoană să fie obligată să accepte aceeaşi acuzaţie, conform dreptului intern, dacă procesul este redeschis ca urmare a apariţiei unor dovezi noi sau a descoperirii unui viciu fundamental în procedura anterioară.

În raport cu acestea, Curtea de apel a apreciat că în cauză, deşi s-a invocat formal autoritatea de lucru judecat, acest motiv nu există, hotărârea a cărei autoritate de lucra judecat se invocă fiind desfiinţată ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac.

e. Dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar

Acest criteriu a fost verificat exclusiv cu privire la cazul în care, pe parcursul examenului efectuat anterior, s-a constatat existenta unei concordante între cazul de contestaţie în anulare şi motivele invocate în susţinerea acestuia, absenţa acestei concordanţe sau absenţa unui motiv, în sine, lipsind de utilitate continuarea examenului admisibilităţii sub aspectul său final, aspectul vizând materialul probator.

Prin urmare, Curtea de apel a procedat la verificarea existenţei sau depunerii dovezilor în susţinerea cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. prin raportare la următoarele motive:

i. la rejudecarea apelului după admiterea contestaţiei în anulare (la termenul din 10 septembrie 2015), persoana vătămată, deşi un participant marginal, auxiliar, în procesul penal (în condiţiile în care nu a înţeles să se constituie parte civilă), a fost lăsată de instanţă, în temeiul calităţii sale de preşedintă a instanţei supreme (care poate cenzura hotărârile judecătoreşti ale membrilor completului) şi de membră de drept a Consiliului Superior al Magistraturii (care decide asupra carierei profesionale a acestora), să vorbească mult mai mult decât participanţii principali la proces (inculpata şi procurorul) la un loc, servilismul preşedintelui completului faţă de persoana vătămată dovedind clar lipsa lui de imparţialitate;

iii. la rejudecarea apelului, instanţa a omis pur şi simplu să pună în discuţia părţilor cererile inculpatei, conţinute în notele scrise depuse prin registratură înainte de şedinţa publică şi aflate la dosar, prin care aceasta, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie, a solicitat instanţei care rejudeca apelul (prezidată de preşedintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă şi să pronunţe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului;

v. la rejudecarea apelului după admiterea contestaţiei în anulare, toate cererile de probe ale inculpatei au fost respinse în mod complet nejustificat, deşi ele erau esenţiale pentru apărare şi pentru aflarea adevărului.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului (încheierea dată la 10 septembrie 2015 în dosarul nr. x/2/2015) au rezultat următoarele aspecte:

i. Contestatoarea susţine că intimata ar fi beneficiat de un tratament preferenţial, sub aspectul duratei concluziilor permise de instanţă acesteia.

Curtea de apel nu a examinat, prin raportare la etapa procesuală în care se afla, dacă acest motiv este sau nu întemeiat, deci dacă acesta constituie sau nu un motiv de incompatibilitate, ci numai dacă situaţia de fapt invocată de contestatoare este sau nu dovedită.

Din analiza încheierii din data de 10 septembrie 2015 a rezultat că preşedintele de complet nu a cenzurat, sub nicio formă, durata concluziilor vreuneia dintre părţi, subiecţi procesuali sau participanţi.

Mai mult decât atât, însuşi apărătorul ales al contestatoarei a arătat la termenul din 10 septembrie 2015, următoarele: "în ceea ce priveşte apelul inculpatei arată că există concluziile la dosarul cauzei, dar că nu doreşte să facă susţineri pe acesta."

În consecinţă, împrejurarea că însuşi apărătorul ales al contestatoarei din acea etapă procesuală a înţeles să nu susţină oral motivele de apel, autolimitându-şi durata concluziilor şi contribuind voluntar, direct la existenţa unei discrepanţe între durata concluziilor sale şi durata concluziilor unui subiect procesual nu poate fi imputat instanţei, nu poate dovedi o atitudine părtinitoare a acesteia şi, mai mult decât atât, contravine unui principiu general - "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

În raport cu acestea, Curtea de apel a apreciat că, în cauză, contestatoarea nu a dovedit situaţia de fapt invocată sub acest aspect.

iii. Contestatoarea a susţinut că, la rejudecarea apelului, instanţa a omis pur şi simplu să pună în discuţia părţilor cererile inculpatei, conţinute în notele scrise depuse prin registratură înainte de şedinţa publică şi aflate la dosar, prin care aceasta, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenţie, a solicitat instanţei care rejudeca apelul (prezidată de preşedintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă şi să pronunţe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului.

Astfel cum s-a arătat anterior, Curtea de apel nu a examinat, prin raportare la etapa procesuală în care se afla, dacă acest motiv este sau nu întemeiat, deci dacă acesta constituie sau nu un motiv de incompatibilitate, ci numai dacă situaţia de fapt invocată de contestatoare este sau nu dovedită.

Sub aspect probatoriu s-a constatat că susţinerile contestatoarei sunt infirmate prin actele dosarului.

În acest sens s-a reţinut că în conţinutul încheierii din data de 10 septembrie 2015 se menţionează următoarele: "Apărătorul ales al apelante-inculpate A., av. Q., având cuvântul precizează că notele scrise depuse la acest termen la dosarul cauzei nu sunt făcute de el, fiind arătată oral poziţia sa pe concluziile puse de el faţă de apelul Parchetului."

Prin urmare, s-a constatat faptul că însuşi apărătorul ales al contestatoarei din acea etapă procesuală a precizat că nu a întocmit notele scrise depuse la termen, în mod implicit refuzând să le susţină şi limitându-şi concluziile la aspectele susţinute oral.

Ca şi în situaţia precedentă, acest aspect nu poate fi imputat instanţei, nu poate dovedi o atitudine părtinitoare a acesteia şi, mai mult decât atât, contravine unui principiu general -"nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

În raport cu acestea, Curtea de apel a apreciat că, în cauză, contestatoarea nu a dovedit situaţia de fapt invocată sub acest aspect.

v. Contestatoarea a susţinut că, la rejudecarea apelului după admiterea contestaţiei în anulare, toate cererile de probe ale inculpatei au fost respinse în mod complet nejustificat, deşi ele erau esenţiale pentru apărare şi pentru aflarea adevărului.

Curtea de apel nu a examinat, prin raportare la etapa procesuală în care se afla, dacă acest motiv este sau nu întemeiat, deci dacă acesta constituie sau nu un motiv de incompatibilitate, ci numai dacă situaţia de fapt invocată de contestatoare este sau nu dovedită.

Sub aspect probatoriu s-a constatat că susţinerile contestatoarei sunt infirmate prin actele dosarului.

În acest sens s-a reţinut că din conţinutul încheierii din data de 10 septembrie 2015 a rezultat că instanţa nu a respins integral probele solicitate de contestatoare, aşa cum susţine aceasta, ci probele solicitate de aceasta au fost admise în parte (fiind admise proba cu înscrisuri şi proba testimonială).

Prin urmare, susţinerile contestatoarei în sensul că instanţa ar fi respins toate probele solicitate nu au putut fi reţinute.

În raport cu acestea, Curtea de apel a apreciat că, în cauză, contestatoarea nu a dovedit situaţia de fapt invocată sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A., prin apărător ales, în contradictoriu cu intimata B. împotriva Deciziei penale nr. 1095/A din 11 septembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2/2015.

8. Cu privire la solicitarea formulată de contestatoarea A., prin apărător ales, de comunicare a înregistrării audio a şedinţei de judecată de la termenul din 21 octombrie 2015 s-au constatat următoarele:

Potrivit art. 369 alin. (1) C. proc. pen. "Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio", iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol "În caz de contestare de către participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată".

Aceste dispoziţii nu prevăd posibilitatea comunicării, către părţi sau subiecţi procesuali, a înregistrării audio a şedinţei de judecată.

Această posibilitate nu este prevăzută nici de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 304/2004, modificată.

Posibilitatea comunicării către părţi a unei copii electronice înregistrării şedinţei de judecată este reglementată, în cazul procesului civil, prin dispoziţiile art. 231 alin. (5) C. proc. civ. "(...) La cerere, părţile, pe cheltuiala acestora, pot obţine o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată în ceea ce priveşte cauza lor".

Conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. "(...) dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

Curtea de apel a apreciat că dispoziţiile C. proc. civ. nu pot fi aplicate în procesul penal sub aspectul comunicării, către părţi sau subiecţi procesuali, a înregistrării audio a şedinţei de judecată de vreme ce această instituţie juridică - înregistrarea şedinţelor de judecată - este reglementată prin dispoziţiile C. proc. pen., iar dispoziţiile incidente, reglementând expres şi limitativ modul şi situaţiile în care poate fi utilizată înregistrarea şedinţei de judecată în procesul penal, exclud în mod implicit altă modalitate de utilizare a înregistrării şedinţei de judecată.

Prin urmare, solicitarea formulată nefiind permisă de lege, astfel cum s-a arătat anterior, aceasta este inadmisibilă.

Pentru aceste considerente Curtea de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea formulată de contestatoarea A., prin apărător ales, de comunicare a înregistrării audio a şedinţei de judecată de la termenul din 21 octombrie 2015.

B. Împotriva Deciziei penale nr. 1400/A din data de 22 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliu în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015) a declarat apel inculpata A., exclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în decizia penală atacată, solicitând admiterea apelului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţei care a judecat contestaţia în anulare.

În motivele scrise de apel depuse la dosarul cauzei de către inculpata A., prin apărătorul ales, s-au expus argumente privind calificarea căii de atac promovate ca fiind apel, asupra admisibilităţii acestuia, asupra termenului de declarare al apelului, la motivarea şi termenul de motivare al acestuia, cu privire la instanţa la care se depune declaraţia de apel, cu privire la timbraj, la participarea la judecarea apelului, la efectele acestuia, precum şi la formă.

Deliberând asupra apelului declarat de inculpata A. împotriva dispoziţiilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate din Decizia penală nr. 1400/A din data de 22 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliu în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015), Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În esenţă, s-a susţinut că instanţa de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind în mod greşit că vizează momente procesuale depăşite şi nu mai este îndeplinită condiţia existenţei unui interes actual al autoarei excepţiei.

Înalta Curte are în vedere că anterior, prin Decizia nr. 335/A din 30 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea din 10 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015 (nr. în format vechi x/2015), reţinând, în esenţă că, în mod real, în speţă se putea discuta de încălcarea dreptului la un proces echitabil, însă discutarea dreptului invocat sau interesului legitim afectat de o normă legală trebuia realizată în cadrul procesual adecvat, înaintea celui în care a fost exercitat.

Or, în prezenta cauză, s-a invocat neconstituţionalitatea unor texte aplicabile fie în procedura de cameră preliminară, fie în procedura discutării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare ori în procedura judecării contestaţiei în anulare, deci la un moment ulterior finalizării acestor proceduri, respectiv după soluţionarea cauzei în primă instanţă şi în apel, apoi pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a contestaţiei în anulare şi, ulterior, admiterea contestaţiei în anulare şi desfiinţarea deciziei de achitare pronunţată în apel.

Mai exact, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faza rejudecării căii de atac a apelului, deşi în fazele anterioare, este neîndoios că partea a avut posibilitatea de a-şi valorifica interesele procesuale prin formularea de cereri şi excepţii.

Analizând astfel, apelul declarat de inculpata A. şi care vizează dispoziţiile de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în cadrul Deciziei penale nr. 1400/A din data de 22 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliu în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015), Înalta Curte constată că acestea sunt acelaşi cu cele avute în vedere de instanţa supremă şi la soluţionarea apelului declarat împotriva încheierii din 10 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2015 (nr. în format vechi x/2015), după cum anterior s-a arătat.

În această ordine de idei, Înalta Curte, după cum a reţinut şi în motivarea Deciziei nr. 335/A din 30 septembrie 2015, constată că, referitor la admisibilitatea unei asemenea sesizări, trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, respectiv:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Concomitent, conform art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), 2 sau 3, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Or, din economia textului prevăzut de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că, cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, deci şi ulterior desfiinţării unei hotărârii pronunţate în calea de atac a apelului, ca urmare a admiterii căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, cu consecinţa rejudecării apelului.

Aşadar, în speţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile C. proc. pen. referitoare la unul din cazurile în care poate fi formulată contestaţie în anulare, respectiv când a existat un caz de incompatibilitate [art. 426 lit. d) coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. f)], procedura de judecare a contestaţiei în anulare [art. 432 alin. (1)], preschimbarea termenului de judecată [art. 353 alin. (10)], separarea funcţiilor judiciare (art. 3), obiectul procedurii în camera preliminară (art. 342), procedura în camera preliminară [art. 345 alin. (1) şi (2)], soluţiile ce pot fi pronunţate în procedura de cameră preliminară [art. 346 alin. (1) şi (4)] şi contestaţia împotriva încheierii pronunţată de judecătorul de cameră preliminară [art. 347 alin. (3)], texte legale care sunt în vigoare şi care nu au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Drept urmare, întrucât îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, instanţa (Curtea de Apel) în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate era obligată să verifice şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută instanţei de contencios constituţional prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, în mod real, în speţă se putea discuta de încălcarea dreptului la un proces echitabil, însă discutarea dreptului invocat sau interesului legitim afectat de o normă legală trebuia realizată în cadrul procesual adecvat.

Or, în prezenta cauză, se invocă neconstituţionalitatea unor texte aplicabile fie în procedura de cameră preliminară, fie în procedura discutării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare ori în procedura judecării contestaţiei în anulare; deci la un moment ulterior finalizării acestor proceduri, respectiv după soluţionarea cauzei în primă instanţă şi în apel, apoi pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a contestaţiei în anulare şi, ulterior, admiterea contestaţiei în anulare şi desfiinţarea deciziei de achitare pronunţată în apel.

Mai exact, excepţia de neconstituţionalitate este invocată în faza căii de atac a contestaţiei în anulare, deşi în fazele anterioare, este fără niciun dubiu că partea a avut posibilitatea de a-şi valorifica interesele procesuale prin formularea de cereri şi excepţii.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, la acest moment procesual nu mai este îndeplinită condiţia existenţei unei legături cu soluţionarea cauzei, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor de procedură penală anterior menţionate.

Ca atare, se constată că a fost depăşit momentul oportun la care se putea susţine, cu efecte juridice, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate şi prin urmare, nu se mai poate aprecia că ar exista un interes actual pe care autoarea excepţiei să îl poată valorifica prin sesizarea Curţii Constituţionale, admisibilitatea cererii de sesizare fiind legată inclusiv de o astfel de apreciere.

Mai mult, Înalta Curte apreciază că interesul în invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale nu poate fi manifestat în funcţie de soluţia (favorabilă sau nefavorabilă unei părţi) pronunţată efectiv într-o cauză.

În cauză a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a următoarelor dispoziţii legale: art. 432 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; art. 3 C. proc. pen., art. 342 C. proc. pen., art. 345 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., art. 346 alin. (1), (4) C. proc. pen. şi art. 374 alin. (3) C. proc. pen. (toate în măsura în care aceste dispoziţii se interpretează în sensul că interzic instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în primă instanţă sau în apel, să se pronunţe ea, însăşi cu privire la cererile şi excepţiile privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de organele de urmărire penală şi privind legalitatea sesizării instanţei); art. 353 alin. (10) C. proc. pen.

Admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate din prisma relevanţei (legătura dispoziţiilor criticate sub aspectul constituţionalităţii cu soluţionarea cauzei) trebuie privită prin prisma interesului în promovarea excepţiei, fiind necesar ca Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Or, unele dintre dispoziţiile a căror constituţionalitate a fost criticată de apelanta contestatoare [art. 426 lit. d) teza a II-a C. proc. pen. corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.] reprezintă temeiuri pe care aceasta şi-a fundamentat propria cale extraordinară de atac, demersul în sensul promovării unei excepţii de neconstituţionalitate sub acest aspect fiind în mod evident lipsit de interes.

Înalta Curte reiterează aspectele reţinute în motivarea deciziei penale la care s-a făcut deja trimitere (Decizia nr. 335/A din 30 septembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), iar excepţiile invocate sunt aceleaşi, aşa încât şi raţionamentul pentru care ele nu pot fi primite este similar, păstrând acelaşi considerente de logică juridică şi formală.

Ca urmare a celor deja expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat apelul declarat de inculpata A. împotriva dispoziţiilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate din Decizia penală nr. 1400/A din data de 22 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliu în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015).

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat apelul declarat de inculpata A. împotriva dispoziţiilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate din Decizia penală nr. 1400/A din data de 22 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliu în Dosarul nr. x/2/2015 (x/2015).

Obligă apelanta inculpată la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2015.