Exclusion of foreign conviction enforcement judgments from extraordinary revision remedy

Asupra apelului de faţă în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 160/F din 13 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, în baza art. 462 alin. (4) C. proc. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 7 din 14 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, şi a sentinţei penale nr. 116 din 22 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

S-au reţinut următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 26 august 2015 revizuentul A. a invocat existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia, respectiv sentinţa penală nr. 7 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi sentinţa penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel, secţia I penală, precizând că ambele hotărâri sunt definitive şi sunt de natură penală.

În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că prin pronunţarea celor două hotărâri, având în vedere acelaşi obiect, respectiv recunoaşterea sentinţei penale nr. 6 din 06 mai 2005 a Tribunalului Provincial din Castellon - Secţiunea a lll-a Spania, atât el, cât şi B. au ajuns să execute două pedepse diferite - una de 15 ani, iar cealaltă de 20 de ani, în condiţiile în care ei au fost condamnaţi pentru aceleaşi fapte şi au primit aceeaşi condamnare prin sentinţa a cărei recunoaştere s-a solicitat.

Astfel, revizuentul a apreciat că cele două hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia şi a invocat, cu privire la principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, Decizia nr. 82 din 07 februarie 2012, publicată în M. Of., Partea I, nr. 250/13.04.2012.

Pentru aceste considerente, revizuentul A. a solicitat, în temeiul art. 459 alin. (4) C. proc. pen., art. 460 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 461 alin. (1) C. proc. pen., admiterea, în principiu a cererii de revizuire şi reunirea cauzelor în care aceste hotărâri au fost pronunţate în vederea rejudecării lor.

În drept, revizuentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., art. 456 alin. (1) C. proc. pen., art. 457 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 458 teza II, rap. la art. 44 C. proc. pen.

La termenul din data de 28 septembrie 2015, constatându-se îndeplinite cerinţele prev. de art. 459 C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de revizuire formulată de condamnatul A.

Examinând cererea formulată de petentul A., precum şi actele dosarului, prin prisma admisibilităţii cererii de revizuire, prima instanţă a constatat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Revizuirea este un remediu procesual împotriva erorilor judiciare care pot fi cuprinse în hotărârile penale definitive.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. pen.: „Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".

Prin finalitatea sa proprie, revizuirea înlătură eroarea judiciară sub orice formă s-a produs: achitarea neîntemeiată a unei persoane care a săvârşit o faptă penală sau condamnarea unei persoane nevinovate, trasă pe nedrept la răspundere penală.

S-a reţinut că, deşi motivele invocate de revizuent se încadrează în prevederile art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. acestea nu vizează o hotărâre de condamnare sau achitare pronunţată de o instanţă penală, întrucât sunt contestate dispoziţiile cuprinse în două hotărâri judecătoreşti definitive prin care Curtea de Apel Bucureşti a dispus recunoaşterea unei hotărâri penale străine de condamnare şi transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei (în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 4079 din 07 decembrie 2009).

Mai mult decât atât, s-a reţinut că nici pe fond cererea formulată de revizuent nu este întemeiată, întrucât cele două hotărâri contestate nu cuprind dispoziţii corelative contradictorii şi care să se excludă reciproc, ci vizează recunoaşterea aceleiaşi hotărâri penale străine de condamnare şi transferare a două persoane condamnate pentru săvârşirea aceloraşi fapte, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. Modalitatea în care fiecare instanţă a ales să aplice dispoziţiile legale privind conversiunea condamnării pronunţate în străinătate, în final ajungându-se ca unul dintre inculpaţi să execute 15 ani, iar celălalt 20 ani, nu constituie temei pentru revizuirea sentinţelor menţionate.

Totodată, instanţa a reţinut şi faptul că prin decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 pronunţată într-un recurs în interesul legii (după rămânerea definitivă a celor două sentinţe a căror revizuire se cere) s-a constatat existenţa unei practici neunitare la nivelul instanţelor şi s-a stabilit că instanţa, în soluţionarea unei cereri având ca obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevăzută de C. pen. român. De asemenea, potrivit art. 154 alin. (8) din Legea nr. 302/2004 rep., în cazul prevăzut la alin. (6) Iit. b), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când:

a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română;

b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare.

Conform art. 154 alin. (9) din acelaşi act normativ, pedeapsa stabilită de instanţa română potrivit alin. (6) trebuie să corespundă, pe cât posibil, din punctul de vedere al naturii sau duratei, cu cea aplicată de statul emitent şi nu va agrava situaţia persoanei condamnate. Pedeapsa aplicată în statul emitent nu poate fi convertită într-o pedeapsă pecuniară.

În acest context, şi în situaţia rejudecării cauzei revizuentului A., în prezent s-ar ajunge la aceeaşi pedeapsă de 20 de ani care i-a fost stabilită prin sentinţa penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 pronunţată în Dosar nr. x/2/2007 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1128 din 27 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neputându-i fi agravată situaţia în propria cale de atac.

Împotriva acestei sentinţe, revizuentul A. a declarat apel, solicitând, prin apărătorul ales, desfiinţarea hotărârii şi admiterea cererii de revizuire pe fondul acesteia.

În motivarea apelului, revizuentul a invocat existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia, respectiv sentinţa penală nr. 7 din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel, secţia a ll-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi sentinţa penală nr. 116 din 22 aprilie 2008 a Curţii de Apel, secţia I penală, precizând că ambele hotărâri sunt definitive şi sunt de natură penală.

În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că prin pronunţarea celor două hotărâri, având în vedere acelaşi obiect, respectiv recunoaşterea sentinţei penale nr. 6 din 06 mai 2005 a Tribunalului Provincial din Castellon - Secţiunea a lll-a Spania, atât el, cât şi B. au ajuns să execute două pedepse diferite - una de 15 ani, iar cealaltă de 20 de ani, în condiţiile în care au fost condamnaţi pentru aceleaşi fapte la aceleaşi pedepse prin sentinţa a cărei recunoaştere s-a solicitat.

Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 453 lit. e) C. proc. pen., care ar impune revizuirea sentinţei penale atacate.

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, a cărei finalitate o constituie remedierea erorilor de fapt pe care le-ar putea conţine o hotărâre definitivă, dar numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 lit. e) C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

Hotărârile inconciliabile pot fi supuse revizuirii dacă prezintă următoarele caracteristici: să fie definitive, să aibă caracter penal, să conţină o rezolvare a fondului, să nu fie atacate concomitent prin alte căi extraordinare, iar inconciliabilitatea să rezulte din dispozitivul hotărârii şi să se refere la situaţii de fapt şi nu de drept.

Prin urmare, inconciliabilitatea presupune existenţa a două hotărâri definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, dar prezintă erori judiciare ca urmare a unei netemeinice judecăţi de fapt şi, în acest mod, se exclud una pe cealaltă.

În cauză, se constată că cele două hotărâri pretins inconciliabile au fost pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în procedura recunoaşterii unei hotărâri penale străine de condamnare şi de transferare a unei persoane condamnate de un stat străin, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei, în baza prevederilor Legii nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 300/2013.

Prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie, rezultă că hotărârile pronunţate de instanţele române în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 nu pot fi supuse revizuirii, întrucât nu conţin o soluţionare a fondului unei cauze, respectiv a acţiunii penale exercitată în cadrul unui proces penal.

Drept urmare, instanţa de control judiciar constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru revizuirea sentinţei atacate, cererea fiind respinsă în mod corect de prima instanţă.

Pentru aceste considerente, urmează ca apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 160/F din 13 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 160/F din 13 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 270 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 70 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 noiembrie 2015.