Lack of relevance blocks constitutional referral on Decree 266/1950 exception; appeal rejected and costs awarded.

Asupra apelului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor de la dosarul cauzei, constată următoarele;

Prin încheierea din data de 27 aprilie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 266/1950.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 266/1950 - instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât nu are legătură cu obiectul prezentei cauze.

În speţă, nu se soluţionează aspecte vizând personalitatea juridică a A., obiectul dosarului fiind plângerea împotriva unei ordonanţe de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunile de fals, fals în declaraţii, fals sub semnătură privată, uz de fals.

Împotriva acestei încheieri penale, în termen legal, a formulat apel A. prin reprezentant legal B.

În esenţă, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a Decretului nr. 266/1950.

A arătat că, prin conţinutul şi dispoziţiile sale, Decretul nr. 266/1950 încalcă articole din Constituţia României, respectiv art. 1, art. 2, art. 9, art. 16, art. 40.

Examinând apelul formulat de petenta A. prin reprezentant legal B., raportat la datele cauzei şi criticile formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate (în acest sens, şi Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte condiţiile cerute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.

Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Or, în cauză, o asemenea contradicţie nu a fost invocată. Autorul excepţiei tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin completarea acestora, ceea ce nu ţine de competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind atributul puterii legislative.

În concret, petenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Decretului nr. 266/1950, urmărind modificarea textelor de lege, respectiv constatarea faptului că A. din România nu există ca entitate juridică, fiind înfiinţată ilegal.

Înalta Curte constată că obiectul prezentei cauze îl constituie "plângere împotriva ordonanţei nr. 384/P/2014 din 30 decembrie 2015 menţinută prin ordonanţa nr. 22/II/2/2016 din 05 februarie 2016 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Aşadar, personalitatea juridică a A. din România nu poate fi supusă controlului judecătoresc în această cauză.

În concluzie, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de A. prin reprezentant legal B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea din 27 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/57/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelanta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de A. prin reprezentant legal B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea din 27 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/57/2016.

Obligă apelanta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 mai 2016.