Abusiveness of bank credit clauses regarding interest rate modification, repayment schedules, and unilateral termination rights; court's inability to substitute contractual terms

Decizia nr. 84/2016

Asupra cererilor de recurs, din examinarea înscrisurilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 20100 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta A.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. şi V. în contradictoriu cu pârâta SC W. SA.

A admis, în parte, capătul 1 de cerere şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară şi al clauzelor referitoare la obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC W. SA.

A admis, în parte, capătul 2 de cerere, a constatat nulitatea absolută a clauzelor menţionate şi a obligat societatea pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca abuzive referitoare la comisionul de administrare lunară.

A obligat pârâta la plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de reclamanţi către pârâtă, cu începere de la data la care au fost tăcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă.

A respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

A respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea daunelor morale şi a compensat cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele:

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a avut în vedere caracterul imprescriptibil extinctiv al sancţiunii nulităţii absolute şi dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010, prin care se protejează nu doar un interes personal, individual, ci şi un interes public, general, obştesc.

Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de administrare, prima instanţă a constatat că scopul perceperii acestui comision este neclar, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi art. 78 din Legea nr. 286/2004.

Prima instanţă a apreciat că negocierea putea privi, cel mult, doar cuantumul acestui comision. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision a fost criticat de reclamanţi, ci însuşi existenţa lui, susţinându-se că se percepe în absenţa unei contraprestaţii din partea pârâtei.

S-a mai reţinut că, în ceea ce priveşte clauzele în discuţie, acestea nu respectă nici exigenţele bunei credinţe, deoarece inserarea acestui comision a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanţilor prin majorarea considerabilă a ratei lunare.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare".

Practic, prin inserarea acestui comision, pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul părţii reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei-credinţe.

Având în vedere cele expuse mai sus, ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare şi potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prima instanţă a constatat nulitatea absolută a respectivelor clauze, clauze care, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua şi în absenţa clauzelor considerate abuzive.

Cu privire la petitul referitor la rambursarea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, principiul restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivităţii efectelor nulităţii; numai prin revenirea la situaţia anterioară emiterii actului nul, părţii vătămate îi este reparat întreg prejudiciul, astfel încât prima instanţă a obligat societatea pârâtă la restituirea, către reclamanţi, a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca abuzive şi Ia plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de reclamanţi către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plaţi şi până la restituirea lor efectivă.

Referitor la alegerea societăţii de asigurări, prima instanţă a apreciat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 190/1999 deoarece, potrivit art. 18 al acestui act normativ „Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător".

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobândă, prima instanţă a reţinut că din analiza clauzelor contractuale menţionate rezultă că la momentul încheierii contractelor de credit ale reclamanţilor existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, contracte de credit cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, contracte de credit cu dobânda variabilă stabilită fie în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, fie în funcţie de indicele de referinţă.

Astfel, prima instanţă a apreciat că reclamanţii au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcţie de indicele EURIBOR/LIBOR/ ROBOR; cu dobânda variabilă calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile băncii. In aceste condiţii, în care reclamanţii şi-au exercitat opţiunea pentru un anumit tip de credit, prima instanţă a apreciat că aceştia şi-au asumat şi existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, astfel că cerinţa existenţei relei credinţe a pârâtei nu subzistă.

De asemenea, prima instanţă a apreciat că în ceea ce priveşte restul clauzelor a căror nulitate s-a solicitat, deşi nu au fost negociate, acestea nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind respinse, ca neîntemeiate, şi aceste capete de cerere.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamanţi pentru suferinţele de ordin psihic îndurate ca urmare a practicilor abuzive practicate de pârâtă, prima instanţă a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere, având în vedere că reclamanţii s-au rezumat la simple afirmaţii, nesusţinute de probe.

Având în vedere că actele ce formează obiectul prezentului litigiu au fost încheiate între reclamanţi şi pârâta SC W. SA, astfel încât această pârâtă justifică legitimitatea procesuală pasivă, întrucât în raport de aceasta se urmăreşte valorificarea drepturilor deduse judecăţii, prima instanţă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta A.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. şi V., cât şi pârâta SC W. SA.

Prin Decizia civilă nr. 483 din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC W. SA.

A admis apelul formulat de reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. şi V.

A schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 20100 din 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că: a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în contractele de credit încheiate între părţi referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare şi de a debita automat orice cont al împrumutatului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. şi V., cât şi pârâta SC W. SA Bucureşti.

Prin Decizia nr. 3856 din 4 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC W. SA Bucureşti.

A fost admis recursul declarat de reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. Şi V. împotriva Deciziei civile nr. 483 din 21 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost casată în parte decizia, iar cauza trimisă spre rejudecarea apelului reclamanţilor la aceeaşi instanţă. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 849/A/20I5 din 21 mai 2015, a admis apelul formulat de reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. şi V. împotriva sentinţei civile nr. 20100 din 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/201 1, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC W. SA. A schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că: a admis în parte cererea reclamanţilor.

A constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., D., G., H. şi I., Î., K. şi J., R., S. şi T., U. şi V., prevăzute la art. 4.1.alin. (2), art. 4.2.alin. (2), art. 4.3. şi cele cuprinse în contractul încheiat de N., prevăzute la 4.1 alin. (2), art. 4.2.alin. (2), art. 4.3. alin. (1), cu referire la modul de calcul al dobânzii prin raportare la indicele de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România.

A constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanţii O. şi P., E. şi F., prevăzute la art. 4.3, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda.

A constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă, a nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanţii L. şi M., prevăzute la art. 4.5., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda.

A constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., prevăzute la art. 5.3., cele cuprinse în contractele încheiate de D., G., Î., K. şi J., R., cuprinse la art. 5.4., cele regăsite în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.3. alin. (3), cu referire la dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii prin raportare la indicele de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România.

A constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanţii O. şi P., E. şi F., prevăzute la art. 4.3., şi a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanţii L. şi M., prevăzute la art. 4.5. teza a III-a, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii.

A constatat nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă în baza clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., D., G., H. şi I., Î., K. şi J., R., S. şi T., U. şi V., prevăzute la art. 4.1.alin. (2), art. 4.2.alin. (2), art. 4.3. şi a celor cuprinse în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.1. alin. (2) art. 4.2. alin. (2), art. 4.3. alin. (1), cu referire la modul de calcul al dobânzii la indicele de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a constatat nulitatea actelor unilaterale emise de pârâtă în baza clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanţii O. şi P., E. şi F., prevăzute la art. 4.3., cu referire Ia sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda; a constatat nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii emise de către pârâtă în baza clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanţii L. şi M., prevăzute la art. 4.5., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda; a constatat nulitatea graficelor de rambursare emise în baza clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., prevăzute la art. 5.3., în baza clauzelor cuprinse în contractele încheiate de D., G., Î., K. şi J., R., aflate la art. 5.4., şi în baza celor regăsite în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.3. alin. (3), cu referire Ia dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii prin raportare la indicele de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a constatat nulitatea graficelor emise în baza clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanţii O. şi P., E. şi F., prevăzute la art. 4.3., şi a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanţii L. şi M., prevăzute la art. 4.5. teza a III-a, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., ce se regăsesc la art. 4.7 alin. (2) şi art. 5.2, al celor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de D., G., Î., K. şi J., R., ce se regăsesc la art. 4.7. alin. (2) şi art. 5.3., al clauzelor contractului încheiat de N. ce se regăsesc la art. 4.4. alin. (2) şi art. 5.3., al clauzelor contractelor de credit de consum, încheiate cu apelanţii O. şi P., E. şi F., ce se regăsesc la art. 4.1. alin. (2), art. 4.5, art. 5.1 şi al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanţii L. şi M., ce se regăsesc la art. 4.5., art. 5.3., care prevăd o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., ce se regăsesc la 4 noiembrie lit. a), al celor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de D., G., Î., K. şi J., R., ce se regăsesc la 4 noiembrie lit. a), al clauzelor contractului încheiat de N. ce se regăsesc la art. 4.8. lit. a), al clauzelor contractelor de credit de consum, încheiate cu apelanţii O. şi P., E. şi F., ce se regăsesc la 4 octombrie lit. a) şi al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanţii L. şi M., ce se regăsesc la 4 octombrie lit. a) referitoare la comisionul de acordare/acordare şi gestiune a creditului.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., D., G., Î., K. şi J., R.,N. ce se regăsesc la art. 8.3 şi art. 8.5 a treia liniuţă, şi al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanţii L. şi M., ce se regăsesc la art. 8.4 şi art. 8.6 a treia liniuţă referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul pentru neexecutarea de către împrumutat a obligaţiei instituite prin art. 8.1. liniuţă a doua, teza a II-a, potrivit cu care acesta trebuie să depună la bancă documentele justificative pentru plata, anticipat, pentru fiecare an, a primelor de asigurare.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., D., G., Î., K. şi J., R. şi N., şi al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanţii L. şi M., ce se regăsesc la art. 9.3. referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul în cazul neonorării la termen, de către împrumutat, şi declarării scadente a altor obligaţii ale acestuia faţă de bancă.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., D., G., Î., K. şi J., R. şi N. ce se regăsesc la art. 8.9., 8 octombrie, 8 noiembrie, 8 decembrie, referitoare la dobândirea, de către bancă, a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanţie, precum şi cele referitoare la atribuţiile băncii în calitatea astfel dobândită.

A obligat pârâta la restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamanţi cu titlu de diferenţă dobândă şi comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, precum şi la plata dobânzii legale calculate asupra acestor sume de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă.

A obligat pârâta la plata sumelor de 712,24 lei către B. şi C., 666,66 lei către D., 707,33 lei către E. şi F., 666,66 lei către G., 710,27 lei către H. şi I., 709,48 lei către Î., 710 Iei către K. şi J., 710,26 Iei către L. şi M., 710,66 lei către N., 710 lei către O. şi P., 710,1 lei către R., 709,48 lei către S. şi T., 708,43 lei către U. şi V., cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Referitor la critica vizând soluţia adoptată de către instanţa fondului cu referire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, s-a reţinut că în legătură cu aceste critici, evaluate şi în calea de atac a recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de casare, a statuat greşita aplicare a legii de către instanţele de fond şi de apel în soluţia de respingere a cererii introductive.

S-a subliniat de către instanţa de apel, în rejudecare, că în interpretarea şi analiza incidenţei dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (1) lit. a), b) şi g) din Anexa Ia Legea nr. 193/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia de casare, că, faţă de modul neclar şi neinteligibil în care au fost redactate clauzele referitoare la dobânzi, ţinând cont de caracterul nenegociat al acestora, aceste clauze referitoare la evoluţia ratei dobânzii sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În concret, şi în considerarea deciziei de casare, instanţa de apel a reţinut împrejurarea potrivit căreia criteriile în raport cu care operează indexarea dobânzii nu pornesc de la indici obiectivi, clari, verificabili. In opinia instanţei, reclamanţilor nu le-au fost aduse la cunoştinţă la momentul încheierii contractului elemente clare în funcţie de care poate varia dobânda; aceştia nu au putut cunoaşte în mod rezonabil mecanismul de formare a dobânzii variabile care, în fapt, este lăsat la alegerea băncii prin raportare la indicele de referinţă.

Instanţa de apel a mai reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi aplicată tuturor clauzelor indicate de către reclamanţi în cererea de chemare în judecată ca fiind abuzive din această perspectivă, unele dintre acestea nefiind indisolubil legate de mecanismul de formare a dobânzii variabile.

Astfel, considerentele anterior expuse au în vedere folosirea indicelui de referinţă al băncii, stabilit de bancă în funcţie de costul resurselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România.

Deşi sunt enunţate în legătură cu dobânda variabilă agreată de către părţi, clauzele cuprinse la pct. 4.4, 4.5, 4.6 din acest tip de convenţie reglementează notificarea noii rate de dobândă, explică modul de aplicare a modificării, prin raportare la valoarea soldului, precum şi posibilitatea denunţării convenţiei ca efect al modificării ratei dobânzii. în valorificarea dispoziţiilor art. 1 lit. a) paragraf 2 din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut că nu se poate constata existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ori încălcarea exigenţelor bunei credinţe de către bancă în stipularea articolelor menţionate, care au în vedere tocmai modalitatea de notificare.

În condiţiile date, instanţa de apel a acordat eficienţă dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., D., G., H. şi I., Î., K. şi J., R., S. şi T., U. şi V., prevăzute la art. 4.1. alin. (2), 4.2. alin. (2), art. 4.3. şi cele cuprinse în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.1. alin. (2), art. 4.2. alin. (2), art. 4.3. alin. (1), cu referire la modul de calcul al dobânzii prin raportare la indicele de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România.

În ceea ce priveşte contractele de credit de consum, încheiate cu reclamanţii O. şi P., E. şi F., clauzele contestate - art. 4.1. alin. (1), art. 4.3 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, punctual, că aceste clauze nu arată în niciun fel care este mecanismul de evoluţie în timp a dobânzii, neprevăzând în cuprinsul contractului nici un criteriu de evoluţie, astfel încât consumatorii să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele care rezultă din aceste clauze în ceea ce îi priveşte.

În condiţiile date, dar şi pentru considerente anterior expuse, instanţa a reţinut că reclamanţilor nu le-au fost aduse la cunoştinţă, în momentul încheierii contractului, criteriile de variere a acesteia, motiv pentru care s-a acordat eficienţă dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi s-a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanţii O. şi P., E. şi F., prevăzute la art. 4.3., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda.

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1. alin. (1), instanţa de apel a considerat că nu este întemeiată, conţinutul fiind clar şi inteligibil, iar stabilirea convenţională a unei dobânzi variabile de 7,95 % pe an nu este de natură a genera un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte situaţia particulară invocată de către pârâtă cu referire la derularea raporturilor contractuale cu reclamantul E., despre care s-a afirmat că a încheiat un alt act adiţional ulterior O.U.G. nr. 50/2010, în anul 2012, cu scopul principal al reeşalonării obligaţiilor de plată lunare ale împrumutatului aferente contractului prin diminuarea acestora pe o perioadă strict determinată, instanţa de apel a evidenţiat următoarele aspecte: documentele în discuţie nu au fost datate, purtând doar menţiunea versiunea 08 mai 2013, fără însă a se indica o dată certă de intrare în vigoare anul 2012.

Totodată, s-a reţinut că încheierea acestor acte adiţionale nu au valoarea unei tranzacţii în urma căreia părţile au formulat concesii reciproce, acceptând şi confirmând valabilitatea contractului şi a derulării creditului până la momentul respectiv, aşa cum a susţinut intimata. încheierea actului adiţional de reeşalonare nu poate reprezenta un impediment care să poată fi opus demersului celor doi reclamanţi prin care aceştia au invocat caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în convenţia părţilor şi care au produs pentru o perioadă, în ceea ce îi priveşte, consecinţe prejudiciabile care se cer a fi înlăturate. Instanţa de apel a subliniat că aceste considerente sunt comune analizei tuturor clauzelor ce se cer a fi constatate abuzive de către aceşti reclamanţi, motiv pentru care nu au mai fost reluate ulterior.

În cazul contractului de împrumut pentru nevoi personale, încheiat cu L. şi M., clauzele de la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.5 - şi cu referire la clauza care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii după primul an, instanţa a reţinut incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În condiţiile date, instanţa de apel a găsit ca fiind întemeiată cererea apelanţilor - reclamanţi, motiv pentru care şi în această situaţie s-a impus schimbarea hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, în sensul admiterii cererii introductive, în sensul constatării caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanţii L. şi M., prevăzute la art. 4.5., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda.

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1. alin. (2), instanţa de apel a reţinut că nu este întemeiată, conţinutul clauzei fiind clar şi inteligibil, iar stabilirea convenţională a unei dobânzi indexabile nu este, prin ea însăşi, de natură a afecta drepturile şi interesele consumatorilor. Cercetarea nemijlocită a conţinutului clauzei determină concluzia potrivit cu care părţile au convenit la încheierea contractului stabilirea unei dobânzi variabile; faptul că acordul părţilor este deficitar din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte modalitatea concretă de variere a dobânzii nu este de natură a înlătura reprezentarea pe care cele două părţi au avut-o la momentul încheierii contractului, sub aspectul naturii dobânzii.

Instanţa de apel a respins capătul de cerere vizând constatarea caracterului fix al ratei dobânzii la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului, întrucât reclamanţii, în calitate de împrumutaţi, au avut reprezentarea naturii variabile a dobânzii ce urma a fi datorată după primele 12 luni de contract. Prin decizia pronunţată s-a stabilit doar că acest caracter variabil nu poate fi raportat la indicele de referinţă al băncii, ci doar la eventuale criterii obiective, verificabile, asupra cărora părţilor contractante le revine îndatorirea de a negocia. în ceea ce priveşte creditele de consum, limbajul utilizat de părţi a fost şi mai clar, acesta folosind în mod expres sintagma creditul se acordă cu o dobândă variabilă.

Natura expresă şi clară a prevederii se opune solicitării reclamanţilor apelanţi care înţeleg să se prevaleze de necesitatea interpretării convenţiei în favoarea consumatorului. Caracterul variabil, indexabil, al dobânzii a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi.

Pornind de la această premisă, instanţa de apel a constatat că nu poate interveni şi modifica acordul de voinţă al părţilor, transformând dobânda variabilă într-una fixă, deoarece acest demers nu ar ţine cont de voinţa părţilor şi reprezintă, o ingerinţă a instanţei de judecată în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care guvernează libertatea contractuală. Tot astfel, instanţa de apel a reţinut că nu poate valorifica nici soluţiile oferite de către intimata - pârâtă, în sensul stabilirii dobânzii din contracte la nivelul dobânzii variabile practicate la momentul expirării perioadei fixe de un an sau, în subsidiar, la momentul încheierii contractelor, soluţia propusă neţinând cont de principiul disponibilităţii.

Totodată, s-a subliniat că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu oferă posibilitatea instanţei de a modifica dispoziţiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul poate fi îndreptăţit să ceară rezoluţiunea acestuia, cu plata de daune interese, dacă este cazul. în acest sens s-a reţinut şi practica C.J.U.E.

Cu privire la cea de-a doua critică a apelanţilor vizând soluţia instanţei de fond de respingere a cererii cu referire la modificarea unilaterală a graficului de rambursare emis în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii, instanţa de apel a constatat că conţinutul clauzelor în discuţie este diferit, în funcţie de natura contractului încheiat, reţinând următoarele:

Instanţa de apel a constatat ca părţile au inserat în contract clauze ce dau dreptul băncii la modificarea graficului de rambursare, în strânsă conexiune cu clauzele ce dau dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, fie prin raportare la un indice de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, în cazul contractelor de credit ipotecar, fie fără criterii de evoluţie în cazul contractelor de consum şi nevoi personale. Valorificând raportul de accesorialitate reţinut prin decizia de casare, instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., prevăzute la art. 5.3., a celor cuprinse în contractele încheiate de D., G., Î., K. şi J., R., aflate la art. 5.4., a celor regăsite în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.3. alin. (3), cu referire la dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii prin raportare la indicele de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România.

Pentru acelaşi raţionament, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanţii O. şi P., E. şi F., prevăzute la art. 4.3., şi a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanţii L. şi M., prevăzute la art. 4.5. teza a III-a, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii.

Ca urmare a modului în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze, în rejudecarea apelului, cererile reclamanţilor referitoare la clauzele privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii şi dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii, în aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ins accipientis instanţa a admis şi capătul de cerere subsecvent, în valorificarea naturii sancţiunii ce afectează clauzele în discuţie.

În consecinţă, hotărârea instanţei de fond a fost schimbată şi în ceea ce priveşte soluţia adoptată asupra acestui capăt de cerere, în sensul că a fost admisă cererea reclamanţilor şi constatată nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii şi a graficelor de rambursare aferente acestora, emise de pârâtă în baza clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., D., G., H. şi I., Î., K. şi J., R., S. şi T., U. şi V., prevăzute la art. 4.1. alin. (2), art. 4.2. alin. (2), art. 4.3.

şi a celor cuprinse în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.1. alin. (2), art. 4.2. alin. (2), art. 4.3. alin. (1), cu referire la modul de calcul al dobânzii la indicele de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; în baza clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanţii O. şi P., E. şi F., prevăzute la art. 4.3., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda, a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanţii L.

şi M., prevăzute la art. 4.5., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda; a fost constatată nulitatea graficelor de rambursare emise în baza clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., prevăzute la art. 5.3., în baza clauzelor cuprinse în contractele încheiate de D., G., Î., K. şi J., R., aflate la art. 5.4., şi în baza celor regăsite în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.2. alin. (3), cu referire la dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii prin raportare la indicele de referinţă, stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a graficelor emise în baza clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanţii O.

şi P., E. şi F., prevăzute la art. 4.3., şi a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanţii L. şi M., prevăzute la art. 4.5. teza a III-a, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii.

Referitor la cea de-a treia critică vizând modul în care instanţa de fond a înţeles să soluţioneze cererea introductivă prin care se reclama caracterul abuziv al clauzei care prevede o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În legătură cu aceste clauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a evidenţiat că, deşi banca recurge la calificarea unui an calendaristic ca având 360 de zile, determină la nivelul unei luni nu o rată a dobânzii aferentă a 30 de zile, ci una aferentă numărului real de zile al lunii respective, ceea ce determină ca la nivelul unui an să se plătească o dobândă aferentă unui număr de 365 (sau 366, după caz) de zile, adică una mai mare decât cea stipulată în contractul de credit. Instanţa de control judiciar a reţinut în mod expres existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna - credinţă a băncii la încheierea contractului.

În ceea ce priveşte existenţa bunei credinţe a băncii, instanţa de apel a constatat că banca nu a acţionat în mod corect şi echitabil faţă de consumatori, neputându-se prezuma faptul că în mod rezonabil consumatorii ar fi acceptat o astfel de clauză în ipoteza negocierii individuale. Situaţia analizată a determinat concluzia că reglementările contractuale generează un dubiu asupra interpretării, în condiţiile în care convenţiile stipulează pe de o parte rata anuală a dobânzii, iar pe de altă parte un mod de calcul concret al acesteia pentru identificarea ratei lunare, mod de calcul care, însă, conduce Ia o rată anuală a dobânzii mai mare.

Drept urmare, pentru considerentele expuse anterior, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., ce se regăsesc la art. 4.7 alin. (2) şi art. 5.2, al celor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de D., G., Î., K. şi J., R., ce se regăsesc la art. 4.7. alin. (2) şi art. 5.3., al clauzelor contractului încheiat de N. ce se regăsesc la art. 4.4. alin. (2) şi art. 5.3., al clauzelor contractelor de credit de consum, încheiate cu apelanţii O. şi P., E. şi F., ce se regăsesc la art. 4.1. alin. (2), art. 4.5, art. 5.1 şi al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanţii L. şi M., ce se regăsesc la art. 4.5., art. 5.3., care prevăd o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile.

Referitor ia cea de-a patra critică vizând soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi gestiune, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Raportat la considerentele deciziei de casare, instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., ce se regăsesc la 4 noiembrie lit. a), al celor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de D., G., Î., K. şi J., R., ce se regăsesc la 4 noiembrie lit. a), al clauzelor contractului încheiat de N. ce se regăsesc la art. 4.8. lit. a), al clauzelor contractelor de credit de consum, încheiate cu apelanţii O. şi P., E. şi F., ce se regăsesc la 4 octombrie lit. a) şi al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanţii L. şi M., ce se regăsesc la 4 octombrie lit. a) referitoare la comisionul de acordare/acordare şi gestiune a creditului.

În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la comisionul de rambursare anticipată, s-a reţinut că prin decizia de casare s-a tranşat în mod irevocabil cererea reclamanţilor, considerându-se că această clauză este clară, iar interpretarea ei nu necesită cunoştinţe de specialitate, fiind cunoscută de către părţi de la semnarea contractului.

Tot astfel, cea de a şasea critică a apelanţilor în legătură cu nivelul comisioanelor bancare a fost analizată în mod irevocabil, prin soluţia de respingere a recursului formulat de către SC W. SA în baza considerentelor ce se regăsesc Ia pag. 35 Decizie nr. 3856 din 4 decembrie 2014.

În ceea ce priveşte clauza care reglementează dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului, şi care face obiectul apelului reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că aceasta a fost cenzurată în mod irevocabil, prin respingerea recursului formulat de SC W. SA, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de casare aflate la pag. 36.

Cu privire la a opta critică vizând clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul, instanţa de apel a reţinut că respectivele clauze au fost grupate de către reclamanţi în trei categorii, raportat la obligaţiile distincte ale împrumutaţilor, obligaţii a căror neexecutare atrage rezilierea unilaterală a convenţiei de către bancă.

În prima categorie se înscriu clauzele ce privesc neexecutarea de către împrumutat a oricărei obligaţii asumate prin contractul de credit şi/sau prin contractele accesorii acestuia, instanţa de apel procedând la o analiză unitară, raportat la împrejurarea potrivit cu care argumentele reclamanţilor apelanţi au în vedere aceeaşi premisă, respectiv pretinsa sancţionare a împrumutatului pentru nerespectarea oricărei obligaţii asumate prin contract, indiferent de gravitatea încălcării.

Astfel, din verificarea clauzelor din contracte referitoare la obligaţiile împrumutaţilor- art. 8.1, al căror conţinut este indisolubil legat de clauzele ce se cer a fi constatate abuzive, instanţa de apel a constatat că neîndeplinirea obligaţiilor asumate de către împrumutaţi, cu o singură excepţie, sunt de natură a prejudicia nemijlocit Banca şi de a afecta posibilitatea verificării şi conservării unor drepturi esenţiale ale acesteia. Din această perspectivă, fiind evident că prin includerea acestora s-a urmărit sancţionarea unei conduite incorecte a debitorului în strânsă legătură cu contractul de credit acordat. Raportat la natura consecinţelor prejudiciabile pe care Banca se poate afla în situaţia de a le suporta, ca urmare nemijlocită a conduitei împrumutatului, instanţa de apel a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin raportare la situaţia descrisă de alin. (1) lit. i) din anexa la lege.

S-a mai reţinut că o situaţie distinctă o comportă însă clauza care instituie în sarcina împrumutatului obligaţia prevăzută la art. 8.1. Iiniuţa a doua, teza a II-a, potrivit cu care acesta trebuie să depună la bancă documentele justificative pentru plata, anticipat, pentru fiecare an, a primelor de asigurare. Astfel, în condiţiile stipulării unei obligaţii conjuncte, prin folosirea sintagmei şi, se ajunge la posibilitatea rezilierii contractului de către bancă chiar şi în situaţia în care împrumutatul îndeplineşte obligaţiile de plată anticipată a primelor de asigurare, conservând astfel nemijlocit drepturile şi garanţiile aduse băncii, dar omite, culpabil sau nu, să depună documentele justificative. O astfel de situaţie se circumscrie ipotezei avute în vedere de alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care clauza în discuţie nu permite remedierea omisiunii într-un termen rezonabil, motiv pentru care instanţa de apel a găsit întemeiată cererea reclamanţilor, raportat la această împrejurare particulară.

În aceste condiţii, instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., D., G., Î., K. şi J., R., ce se regăsesc la art. 8.3 şi art. 8.5 a treia liniuţă, şi al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanţii L. şi M., ce se regăsesc la art. 8.4 şi art. 8.6 a treia liniuţă referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul pentru neexecutarea de către împrumutat a obligaţiei instituite prin art. 8.1. Iiniuţa a doua, teza a II-a, potrivit cu care acesta trebuie să depună la bancă documentele justificative pentru plata, anticipat, pentru fiecare an, a primelor de asigurare.

În cea de a doua categorie se înscriu clauzele ce privesc nerespectarea clauzelor contractuale de către orice persoană terţă obligată faţă de bancă în baza contractelor accesorii contractelor de credit.

Raportat la natura obligaţiilor garanţilor ipotecari, de împrejurarea potrivit cu care alegerea acestora s-a făcut de către împrumutat cu scopul declarat de a asigura rambursarea creditului acordat, a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului, obligaţii esenţiale în derularea convenţiei, instanţa a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A treia categorie de clauze priveşte situaţia neonorării la termen de către împrumutat şi declarării scadente a altor obligaţii ale acestuia faţă de bancă.

În opinia instanţei de apel, caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din aceea că împrumutatul, în calitate de consumator, se regăseşte în situaţia de a suporta consecinţele negative ale comportamentului său neconform din alte convenţii, deşi în contractul în discuţie îşi respectă întru-totul obligaţiile asumate. In mod evident, banca nu suportă prejudicii ca efect al derulării contractului analizat, motiv pentru care, în situaţia dată, sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în considerarea dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., D., G., Î., K. şi J., R. şi al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanţii L. şi M., ce se regăsesc la 9.3. referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul în cazul neonorării la termen, de către împrumutat, şi declarării scadente a altor obligaţii ale acestuia faţă de bancă.

A noua critică priveşte clauzele referitoare la dobândirea de către bancă a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanţie, precum şi cele referitoare la atribuţiile sale în calitatea astfel dobândită.

Cu referire la aceste clauze s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat incidenţa prevederilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 193/2000, pct. 1 lit. b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, reţinând împrejurarea potrivit căreia consumatorii nu au avut posibilitatea reală de a cunoaşte, încă de la semnarea contractului efectele acestor clauze, dat fiind faptul că aceste clauze au caracter echivoc, dând dreptul exclusiv profesionistului să le interpreteze, astfel încât este creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamanţilor, contrar cerinţelor bunei - credinţe.

Astfel, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel constatând caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanţii B. şi C., H. şi I., S. şi T., U. şi V., D., G., Î., K. şi J., R. ce se regăsesc la 8.9., 8 octombrie, 8 noiembrie, 8 decembrie, referitoare la dobândirea, de către bancă, a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanţie, precum şi cele referitoare la atribuţiile băncii în calitatea astfel dobândită.

În susţinerea celorlalte capete de cerere, s-a constatat că o situaţie distinctă comportă chestiunea privind cererea de anulare a actelor adiţionale emise în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010. Cu referire la aceasta, instanţa de apel, în rejudecare şi prin raportare la chestiunile reţinute de către instanţa de control judiciar, după administrarea probelor în apel, a reţinut că toate contractele supuse analizei sale au fost încheiate în perioada 2006 - 2008.

Instanţa de apel a constatat că actele adiţionale notificate de către Bancă şi-au produs efectele de la data expirării termenului de 90 de zile enunţat de dispoziţiile art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 şi până la data denunţării lor în condiţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 288/2010, după cum urmează: G. 19 septembrie 2010 - 1 martie 2011; H. şi I. 19 septembrie 2010 - 25 februarie 2011; Î. 19 septembrie 2010 -25 februarie 2011; K. şi J. 19 septembrie 2010 -25 februarie 2011; L. şi M. 19 septembrie 2019 -25 februarie 2011; N. 19 septembrie 2010 - 28 februarie 2011; O. şi P. 19 septembrie 2010 - 25 februarie 2011; R. 19 septembrie 2010 - 07 februarie 2011; S. şi T. 19 septembrie 2010 - 25 februarie 2011; U. şi V. 19 septembrie 2010 - 25 februarie 2011; E. şi F. 19 septembrie 2010 - 1 martie 2011.

O situaţie diferită faţă de ceilalţi reclamanţi o prezintă contractul de credit ipotecar semnat de D., reclamantă care a transmis băncii, la data de 28 septembrie 2010, o notificare (fila 172 dosar apel după casare) prin care a arătat că nu este de acord în tot cu semnarea în tot a actului adiţional nr. 1. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, această reclamantă nu a adresat băncii o altă notificare de denunţare.

În opinia instanţei de apel, raportat la conţinutul notificării apelantei reclamante, a datei la care aceasta a fost formulată şi a absenţei unei denunţări ulterioare adoptării Legii nr. 288/2010, actul adiţional în ceea ce priveşte pe această apelantă nu a fost denunţat în mod legal.

Revenind însă Ia finalitatea urmărită de către apelanţi prin formularea capătului de cerere supus prezentei analize, instanţa de apel a observat că aceştia solicită constatarea nulităţii prevederilor din actele adiţionale emise de SC W. SA în ceea ce îi priveşte, în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii variabilă.

Instanţa de apel a reţinut că inserarea prin actele adiţionale a unei formule de calcul a ratei dobânzii reprezintă, o punere în practică a prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în spiritul şi limitele acesteia, astfel încât în cauză nu operează sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 95 alin. (4) din ordonanţă.

Cât priveşte situaţia particulară a apelantei - reclamante D., instanţa de apel a arătat că nu poate primi întru-totul susţinerile intimatei - pârâte SC W. SA în sensul că apărările punctuale ale Băncii cu referire la cererea reclamantei, în întregul său, nu se aplică acestei reclamante (a se vedea fila 6 concluzii scrise SC W. SA). Aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, referitoare la contractul încheiat de către E., încheierea actului adiţional nu poate reprezenta un impediment care să poată fi opus demersului reclamantei prin care aceasta invocă caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în convenţia părţilor şi care au produs pentru o perioadă, în ceea ce îi priveşte, consecinţe prejudiciabile care se cer a fi înlăturate.

Referitor la critica apelanţilor privind soluţia de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului moral, s-a reţinut că această chestiune a fost dezlegată irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a considerat argumentele reclamanţilor ca fiind nefondate.

Tot astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat şi chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâtei A.

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor, reiterată în calea devolutivă a apelului, prin care aceştia au solicitat obligarea intimatei - pârâte la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă şi comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, precum şi la plata dobânzii legale calculate asupra acestor sume de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă, în considerarea caracterului accesoriu al acestei cereri, instanţa de apel a admis-o. în condiţiile în care plăţile efectuate de către reclamanţi sunt lipsite de fundament contractual, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor ce au permis pretinderea lor, sumele reprezentând diferenţe de dobândă ca urmare a modificării ratei dobânzii, faţă de cea convenită la momentul încheierii contractului de credit, respectiv comision de acordare şi gestionare, nu sunt datorate şi urmează a fi restituite.

Cu privire la capătul de cerere privind constatarea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, a acordului expres al reclamanţilor, exprimat în calitate de consumatori, de a continua derularea contractelor de credit după eliminarea clauzelor abuzive, capăt de cerere reiterat în apel, în mod generic, fără a se face o trimitere punctuală la acesta de către apelanţii reclamanţi, instanţa de apel a considerat că, din verificarea conţinutului prevederii legale menţionate, nu se poate determina concluzia că o astfel de cerere, prin ea însăşi, are un caracter contencios, de natură a fi tranşată de către instanţa de judecată, aşa încât nu a fost primită. Incidenţa sancţiunii determinate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 lasă la latitudinea consumatorului continuarea contractului, dar numai în măsura în care acest fapt este posibil, lipsind profesionistul comerciant de dreptul de a denunţa convenţia ca efect al constatării caracterului abuziv al unor clauze.

Cu referire la cererea reclamanţilor de schimbare a hotărârii instanţei de fond cu privire la soluţionarea cererii de obligare a pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului în prima fază procesuală, instanţa de apel a reţinut o greşită soluţie a instanţei de fond în sensul compensării cheltuielilor de judecată.

Astfel, din cercetarea actelor şi lucrărilor dosarului de fond, instanţa de apel a constatat că pârâta SC W. SA nu a solicitat prin cerere scrisă ori cu ocazia dezbaterilor asupra fondului litigiului obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată şi nici nu a administrat dovezi cu privire la întinderea acestora. Or, în lipsa unei cereri probate de obligare a reclamanţilor Ia plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., era ţinută a cerceta doar cererea formulată în acest sens de către reclamanţi.

În aceste condiţii, instanţa de apel a găsit întemeiată cererea apelanţilor reclamanţi de schimbare a soluţiei adoptate de către instanţa fondului asupra solicitării de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi a admis această cerere în parte, raportat la soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată; drept urmare, instanţa de apel a obligat pe pârâtă la plata sumelor de 712,24 lei către B. şi C., 666,66 lei către D., 707,33 lei către E. şi F., 666,66 lei către G., 710,27 lei către H. şi I., 709,48 lei către Î., 710 lei către K. şi J., 710,26 lei către L. şi M., 710,66 lei către N., 710 lei către O. şi P., 710,1 lei către R., 709,48 lei către S. şi T., 708,43 lei către U. şi V., reprezentând onorariu avocat, achitat conform extraselor de cont aflate la filele 268 - 283 vol. III dosar fond.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi conform dispozitivului.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. şi V., cât şi pârâta SC W. SA.

1. Recurenţii - reclamanţi au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului lor, iar pe fond admiterea în tot a capetelor 1.1, 1.10 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, fiind dezvoltate următoarele critici:

Cu privire la clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, subsumată capătului 1.1 al cererii de chemare în judecată, recurenţii au susţinut că soluţia de respingere a constatării caracterului fix al dobânzii este nelegală şi netemeinică.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut „faptul că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la ajustarea dobânzii în funcţie de evoluţia financiar/monetară nu determină, nu atrage caracterul fix al dobânzii faţă de voinţa părţilor exprimată clar în contract", soluţia fiind nelegală şi netemeinică.

Astfel, în primul rând, din examinarea contractelor de credit, se poate constata că menţionatele contracte nu mai conţin niciun alt criteriu care să-i permită băncii ajustarea ratei dobânzii. Rezultă că, deşi contractele de credit avute în vedere, conţin menţiunea „variabilă" cu privire la rata dobânzii, în realitate aceste contracte nu mai conţin niciun criteriu de variabilitate, în condiţiile în care un asemenea criteriu pe care îl conţineau a fost anulat de către instanţa de apel.

În opinia recurenţilor, soluţia legală ce se impunea în raport cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, era aceea de a înlătura clauza abuzivă şi de a dispune continuarea executării contractelor în condiţiile unei dobânzi fixe.

Prin urmare, soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În al doilea rând, sub acest aspect, opinia instanţei de apel a fost aceea că instanţa nu este îndreptăţită să stabilească un criteriu de variabilitate a ratei dobânzii, astfel cum a solicitat pârâta.

Or, în condiţiile în care, contractele de credit conţin un singur criteriu de variabilitate, iar instanţa a apreciat că acest unic criteriu are caracter abuziv şi că nu îi este permis să se substituie voinţei părţilor stabilind ea însăşi un criteriu de variabilitate, singura concluzie logică este că aceste contracte de credit nu conţin niciun criteriu care să permită băncii să modifice unilateral rata dobânzii, ceea ce nu poate însemna altceva decât că rata dobânzii este fixă în aceste contracte de credit.

Cum concluzia instanţei de apel este una contrară, respectiv că rata dobânzii este variabilă, soluţia pronunţată intră nu numai sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci şi sub incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cu privire la clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul - subsumate capătului 1.10 al cererii de chemare în judecată, recurenţii au dezvoltat următoarele critici:

Recurenţii - reclamanţi au arătat ca instanţa de apel a respins cererea de constatare a caracterului abuziv cu privire la clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul în cazul neexecutării, de către împrumutat, a oricărei obligaţii asumate prin contractul de credit şi/sau accesorii acestuia şi cele în cazul nerespectării clauzelor contractuale de către orice persoană terţă obligată faţă de bancă în baza contractelor accesorii contractelor de credit.

În motivarea acestei soluţii de respingere, instanţa a reţinut că, obligaţiile a căror neîndeplinire poate fi sancţionată de către bancă prin declararea soldului scadent anticipat, trebuie privite în ansamblu, iar nu individual.

În opinia recurenţilor - reclamanţi, această soluţie este nelegală, în condiţiile în care art. 4 din Legea nr. 193/2000 stabileşte condiţiile pe care fiecare clauză contractuală, în mod individual, trebuie să le îndeplinească pentru a fi calificată ca având caracter abuziv.

Prezumţia stabilită de lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000 este aplicabilă dacă o clauză contractuală, analizată individual, intră în sfera sa de incidenţă.

Totodată, pentru a nu exista un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, sancţiunea declarării scadenţei anticipate a creditului ar fi trebuit stipulată pentru neîndeplinirea de către împrumutat a celei mai importante obligaţii contractuale ce îi incumbă, iar nu pentru neîndeplinirea oricăror obligaţii contractuale.

În raport cu cele arătate, în condiţiile în care prin hotărârea recurată s-a apreciat că aceste clauze nu ar avea caracter abuziv - deşi sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 193/2000 -, recurenţii consideră că devin incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii.

Cu privire la cererea vizând anularea actelor adiţionale emise în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, au fost formulate următoarele critici:

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, se interzice introducerea, prin actele adiţionale, a altor prevederi decât cele impuse de actul normativ menţionat. Sancţiunea pentru încălcarea acestei obligaţii este, potrivit prevederilor exprese ale art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, nulitatea. în condiţiile în care rata dobânzii este calificată ca fiind fixă, având în vedere prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, este interzis ca prin actul adiţional emis în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 să se realizeze o transformare a ratei dobânzii din rată fixă, în rată variabilă. Cum din prevederile actului adiţional rezultă că rata dobânzii a reclamanţilor este „variabilă", acestea încalcă prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, impunându-se astfel aplicarea sancţiunii nulităţii.

În ceea ce priveşte cazul particular al reclamantei D., instanţa de apel a apreciat că aceasta nu ar fi denunţat aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, notificarea transmisă de aceasta băncii neîntrunind cerinţele prevăzute de Legea nr. 288/2010.

Această soluţie a fost dată cu aplicarea greşită a legii în condiţiile în care Legea nr. 288/2010 impune ca singură soluţie transmiterea unei asemenea notificări, fără a impune condiţii suplimentare, cu excepţia unei date limite până la care notificarea ar trebui transmisă.

A aprecia, însă, că o asemenea notificare nu întruneşte condiţiile legale pentru simplu motiv că a fost deja transmisă băncii la momentul la care Legea nr. 288/2010 a intrat în vigoare reprezintă în mod vădit o aplicare greşită a legii. Ar însemna ca reclamanta să fie ţinută să-şi mai exprime încă o dată voinţa sa deja exprimată în scris. Este evident faptul că o lege care permite părţilor să denunţe în scris aplicarea actului adiţional de aplicarea a O.U.G. nr. 50/2010 nu poate să invalideze o notificare în scris, deja trimisă de către una dintre părţi la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

2. Recurenta - pârâtă SC W. SA, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la aspectele ce urmează a fi detaliate.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta - pârâtă a precizat că nu contestă soluţia instanţei de apel dată asupra naturii caracterului variabil al dobânzii după primul an de credit, critica sa fiind îndreptată exclusiv asupra omisiunii instanţei de apel de a constata că valoarea dobânzii variabile este egală cu valoarea pe care a avut-o, pentru fiecare intimat în parte, prima dobândă variabilă, când s-a realizat trecerea de la dobânda fixă la cea variabilă.

S-a arătat că o astfel de dobândă curentă a băncii nu este abuzivă, iar efectul nulităţii clauzelor care instituie criteriile de variaţie nu se poate extinde asupra acesteia, fiind independentă de ele.

Este nelegală soluţia instanţei de apel în sensul că ar încălca principiul disponibilităţii, intervenind în mod nepermis în contract, dacă ar stabili dobânda variabilă la nivelul primei dobânzi variabile de la expirarea celor 12 luni de dobândă fixă.

Caracterul nelegal al acestei soluţii rezidă în aceea că, pe de o parte, nu era necesară o manifestare a principiului disponibilităţii sub forma unei cereri exprese din partea băncii în sensul stabilirii acestei dobânzi, iar pe de altă parte, întrucât instanţa nu ar adăuga la contract şi nu l-ar modifica prin stabilirea acestei dobânzi, ci ar da efecte unei clauze care deja există în contract, care nu a fost contestată, şi a cărei legalitate a fost constatată chiar de către instanţa de apel, adică acea clauză care instituie dobânda variabilă.

Prin constatarea caracterului variabil al dobânzii, fără referire la valoarea acesteia la data la care s-a trecut la dobânda variabilă şi care nu a făcut obiectul judecăţii, instanţa de apel a creat o situaţie profund dezavantajoasă pentru bancă, lipsind creditul de dobândă.

Fără existenţa unei valori a dobânzii, în raport de care să se poată determina inclusiv formula de calcul, practic, instanţa de apel a înlăturat dobânda din contract, în ciuda faptului că prima dobândă variabilă după trecerea celor 12 luni era perfect legală şi independentă de criteriile de variaţie, nefăcând obiectul cauzei.

În opinia recurentei, reţinând legalitatea dobânzii variabile aplicabile după trecerea celor 12 luni de dobândă fixă, soluţia logică şi firească era respingerea capătului de cerere privind constatarea dobânzii fixe pe întreaga perioadă a creditului, soluţie care trebuia să se regăsească şi în dispozitivul deciziei pronunţate.

Or, în mod greşit, instanţa după ce prin considerente a motivat pertinent că nu este posibilă constatarea dobânzii fixe pe întreaga durată a creditului, produsul bancar fiind unul mixt, în dispozitiv a reţinut admiterea apelului în întregime, generând astfel o contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Soluţia corectă era aceea de admitere în parte a apelului, cu respingerea capătului de cerere privind constatarea dobânzii fixe, în lumina considerentelor expuse.

Recurenta - pârâtă a mai invocat nelegalitatea deciziei atacate şi în ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care prevăd dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul în cazul încălcării anumitor obligaţii de către împrumutat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că are caracter abuziv exclusiv clauza care se referă la posibilitatea băncii de a rezilia unilateral contractul de credit în situaţia în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a depune la bancă documentele justificative pentru plată, anticipat, pentru fiecare an, a primelor de asigurare (art. 8.1 liniuţa a doua, teza a II-a).

Recurenta a arătat că această soluţie este rezultatul greşitei aplicări a legii, în cauză nefiind incidenţă ipoteza de la lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care se referă la obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist. Acest text de lege are în vedere situaţia în care neîndeplinirea unor obligaţii contractuale de către consumator atrage în sarcina acestuia obligaţia de a achita sume de bani cu titlu de despăgubiri (dobânzi penalizatoare), iar nu însăşi suma împrumutată, respectiv rambursarea creditului. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a aplicat greşit acest text de lege situaţiei analizate, în cauză nefiind aplicabilă ipoteza vizată de acesta.

În ceea ce priveşte soluţia dată ipotezei nerespectării clauzelor contractuale de către orice terţă persoană obligată faţă de bancă în baza contractelor accesorii contractului de credit, recurenta - pârâtă a susţinut că hotărârea este legală şi temeinică.

Referitor la ipoteza neonorării la termen, de către împrumutat, şi declarării scadente a altor obligaţii ale acestuia faţă de bancă, recurenta - pârâtă a susţinut că greşita aplicare a legii de către instanţa de apel rezultă din împrejurarea că aceasta nu a observat că încălcarea unor obligaţii esenţiale de către consumator decurgând din alte convenţii încheiate cu banca oferă indicii importante cu privire la conduita acestuia, creditul fiind acordat intuiţii personae. Aşa fiind, înseamnă că, observând un comportament inadecvat, ce denotă nerespectarea obligaţiilor asumate prin convenţiile încheiate cu banca, aceasta previne riscul materializării unei astfel de conduite şi în contractul de credit analizat, având posibilitatea de a-1 rezilia, evitând astfel pierderi viitoare posibil irecuperabile.

Faţă de argumentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta:

1. Asupra recursului reclamanţilor:

Critica vizând greşita soluţionare a capătului 1.1 al cereri de chemare în judecată, sub aspectul respingerii constatării caracterului fix al dobânzii nu poate fi primită, reclamanţii solicitând practic înlăturarea caracterului variabil al dobânzii cu totul din contractele de credit şi constatarea caracterului fix al dobânzii, ca efect al nulităţii clauzei privind modul de determinare a dobânzii, prin reţinerea caracterului abuziv.

Astfel, în urma examinării caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobândă instanţa de apel a dat eficienţă deplină dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, reţinând că la momentul încheierii contractelor de credit reclamanţii nu au putut cunoaşte în mod rezonabil mecanismul de formare a dobânzii variabile, caracterul variabil neputând fi raportat la indicele de referinţă al băncii, ci doar la eventuale criterii obiective, verificabile, asupra cărora părţilor le revine îndatorirea de a negocia.

În fundamentarea acestei critici, reclamanţii reproşează instanţei de apel faptul că întrucât contractele de credit nu mai conţin niciun criteriu de variabilitate, soluţia ce s-ar fi impus, în raport cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, era aceea de a se dispune continuarea executării contractelor în condiţiile unei dobânzi fixe, împrejurare faţă de care recurenţi apreciază că soluţia este netemeinică şi nelegală, fiind dată cu încălcarea normei legale enunţate.

De partea cealaltă, pârâta SC W. SA prin argumentele invocate în cadrul recursului său, invocă aplicarea greşită a legii motivat de faptul că instanţa de apel nu a dat curs soluţiilor sale oferite, în sensul de a constata că dobânda variabilă este fie cea de la nivelul dobânzii variabile practicate la momentul expirării perioadei fixe de un an sau, fie cea de la momentul încheierii contractelor.

Contrar susţinerilor recurenţilor prin care se tinde la modificarea structurii dobânzii pentru derularea în continuare a contractelor de credit, trebuie evocat faptul că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerţ internaţional, ca şi în N.C.C. - exempli gratia art. 1271, însă în primul caz impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume cea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părţi, ceea ce impune adaptarea contractului. Cât priveşte Legea nr. 287/2009 privind C. civ., aceasta nu este aplicabilă contractelor deduse judecăţii în cauza de faţă, care cad sub incidenţa C. civ. de la 1864 conform principiului tempus regit actum, dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 287/2009 şi dispoziţiilor art. 3 - 6 din Legea nr. 71/2011.

Totodată, se cuvine menţionat şi faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza nr. C-618/10 Banco Espanol de Credito SA, singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter suplctiv - hotărârea pronunţată în cauza nr. C-26/13 Arpâd Kâsler.

O astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contracte în sensurile solicitate de părţi.

În această situaţie, revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă sub aspectul modului de determinare a dobânzii, şi, subsecvent acestei modificări, să emită noi grafice de rambursare.

Faptul că instanţa de apel a statuat că acest caracter variabil al dobânzii -asupra căruia reclamanţii au avut reprezentarea la momentul încheierii contractelor, după primele 12 luni de contract - nu poate fi raportat la indicele de referinţă al băncii, ci doar la eventuale criterii obiective, verificabile, asupra cărora părţilor le revine îndatorirea de a negocia, precum şi faptul că instanţei nu-i este permis să se substituie voinţei părţilor stabilind ea însăşi un criteriu de variabilitate, nu înseamnă că soluţia dată ar fi contrară, cum greşit susţin recurenţii - reclamanţi.

De altfel, se constată că decizia recurată nu încalcă prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, chiar dacă această clauză care dădea dreptul împrumutătorului - respectiv pârâtei SC W. SA - de a modifica unilateral dobânda a fost constatată ca fiind abuzivă, nu se poate proceda Ia transformarea unui acord bilateral de voinţă în expresia voinţei doar a unuia dintre contractanţi, aşa cum greşit se solicită de către părţi, instanţa de apel reţinând în mod corect că nu poate anula în întregul lor clauzele care stipulează dobânzile, litigiul purtându-se doar asupra faptului dacă acestea se percep sau nu abuziv, motiv pentru care părţilor le revine îndatorirea de a negocia.

Totodată, în acest sens, jurisprudenţa C.J.U.E. (Cauza C - 618/10) indică faptul că, într-un litigiu de drept privat, instanţele nu ar putea modifica efectiv contractul, ci doar să constate o nulitate, fie şi parţială, a clauzelor sale.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel sub aspectul respingerii constatării caracterului fix al dobânzii la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractelor de credit a fost dată cu respectarea normelor legale incidente în materie şi nicidecum cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, disputa purtându-se asupra criteriilor de variaţie, pe care instanţa de apel le-a şi cenzurat, astfel că caracterul variabilităţii dobânzii nu poate fi înlocuit ex officio de către instanţă cu caracterul fix al dobânzii - aşa cum au solicitat rec/amanţii - ori în raport cu criteriile de variaţie propuse de pârâtă, în contra şi peste voinţa părţilor.

Împrejurarea că, urmare a constatării nulităţii criteriilor de variaţie a dobânzii, contractul este lipsit de un indicator în funcţie de care să se calculeze dobânda variabilă, nu atrage ca remediu modificarea contractului prin înlocuirea dobânzii variabile cu cea fixă şi nici nu creează o situaţie dezavantajoasă băncii, ci determină obligarea părţilor la negociere pentru a completa acordul de voinţă valabil exprimat, şi pentru a determina o formulă de calcul a dobânzii variabile, acesta fiind atributul exclusiv al părţilor, iar nu al instanţei de judecată.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, consecinţa este fie continuarea derulării contractului, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate derula, fie dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul poate fi îndreptăţit să solicite rezoluţiunea acestuia, cu plata de daune - interese, dacă este cazul.

Nu poate fi reţinută nici critica vizând greşita soluţionare a capătului 1.10 al cererii de chemare în judecată, cu privire la clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul, prin prisma căreia s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca urmare a neconstatării caracterului abuziv din perspectiva prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, din cele trei ipoteze în care banca este îndreptăţită să rezilieze contractele de credit, instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a constatat caracterul abuziv al clauzei care instituie în sarcina împrumutatului obligaţia prevăzută la art. 8.1 liniuţa a doua, teza a II-a, potrivit căreia acesta trebuie să se depună la bancă documentele justificative pentru plată, anticipat, pentru fiecare an, a primelor de asigurare, precum şi în cazul neonorării la termen, de către împrumutat a unor obligaţii decurgând din alte convenţii încheiate de aceasta cu banca.

Referitor la celelalte două ipoteze - neexecutarea de către împrumutat, a oricărei obligaţii asumate prin contractul de credit şi/sau prin contractele accesorii acestuia şi nerespectarea clauzelor contractuale de către orice persoană terţă obligată faţă de bancă în baza contractelor accesorii contractelor de credit -, instanţa de apel a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin raportare la situaţia descrisă de alin. (1) lit. i) din anexa de la lege.

Critici le recurenţilor - reclamanţi sunt centrate pe cele două ipoteze din urmă, cu motivarea că soluţia instanţei de apel este nelegală întrucât a procedat la o analiză globală şi nu individuală, astfel cum se stabileşte prin art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi prin prezumţia prevăzută de lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Se constată că nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici a celor de la pct. 1 lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000, iar faptul că instanţa de apel a procedat la o analiză unitară a clauzelor referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul de credit, nu este de natură a afecta legalitatea şi temeinicia soluţiei sub acest aspect, întrucât argumentele reclamanţilor au avut aceea premisă, respectiv pretinsa sancţionare a împrumutatului pentru nerespectarea oricărei obligaţii asumate prin contract, indiferent de gravitatea încălcării.

Nici critica referitoare la cererea de anulare a actelor adiţionale emise în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Sub un prim aspect, se reţine că această critică are un caracter subsidiar criticii privind rata dobânzii - analizata la începutul recursului, recurenţii susţinând că în măsura în care s-ar constata caracterul fix al ratei dobânzii, iar nu cel variabil, actele adiţionale de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 ar fi lovite de nulitate, potrivit art. 95 din actul normativ evocat.

Pornind de la considerentele reţinute anterior cu privire la natura caracterului variabil al dobânzii avut în vedere de părţi la momentul încheierii contractelor de credit, după primele 12 luni de contract, această critică apare ca neîntemeiată, neputând fi reţinută sancţiunea nulităţii actelor adiţionale emise în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel reţinând în mod corect că inserarea prin actele adiţionale a unei formule de calcul a ratei dobânzii reprezintă o punere în practică a prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în spiritul şi limitele acesteia.

Totodată, nu poate fi reţinută nici critica vizând aplicarea greşită a legii cu privire la soluţia dată de instanţa de apel în cazul reclamantei D., referitoare la denunţarea contractului.

Astfel, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că notificarea transmisă de reclamanta D. la data de 28 septembrie 2010 nu poate produce efectul unei denunţări în sensul prevăzut de lege, în absenţa unei denunţări ulterioare adoptării Legii nr. 288/2010, într-un termen de 60 de zile, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din norma legală evocată.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de recurenţii -reclamanţi urmează a fi respins.

2. Asupra recursului pârâtei.

Primul motiv de recurs este legat de soluţia dată asupra clauzei referitoare la dreptul băncii de modifica unilateral rata dobânzii, prin prisma căruia recurenta - pârâtă a invocat critici vizând aplicarea greşită a legii, sub aspectul omisiunii de a se constata că valoarea dobânzii variabile este fie cea de la nivelul dobânzii variabile practicate la momentul expirării perioadei fixe de un an sau, fie cea de la momentul încheierii contractelor, instanţa de apel creându-i o situaţie dezavantajoasă, lipsind creditul de dobândă.

O alta critică invocată se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului fix al dobânzii pe întreaga perioadă, în sensul că aceasta nu se regăseşte în dispozitivul deciziei pronunţate, deşi în considerente au fost arătate motivele de respingere a acestui capăt de cerere, soluţia corectă fiind aceea de admitere în parte a apelului şi nu de admitere în totalitate.

Prealabil, se cuvine subliniat că recurenta - pârâtă, deşi invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motivele expuse atrag şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critici le sunt nefondate.

Examinarea hotărârii din apel sub aspectul omisiunii constatării valorii dobânzii variabile şi contradicţiei dintre considerente şi dispozitiv cu privire la capătul de cerere al reclamanţilor de constatare a caracterului fix al dobânzii nu relevă incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, se observă că prin critica vizând presupusa omisiune a instanţei de a stabili valoarea dobânzii variabile la nivelul celei practicate la momentul expirării perioadei fixe de un an sau, celei de la momentul încheierii contractelor, recurenta - pârâtă tinde la modificarea structurii dobânzii, stabilită în mod unilateral de aceasta, prin intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor.

În considerarea argumentelor expuse cu ocazia analizării recursului reclamanţilor şi fără a mai relua raţionamentul cu privire la imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească, asupra căreia le revine părţilor îndatorirea de a negocia mecanismul de formare a dobânzii variabile, această critică apare ca nefondată.

Totodată, nu se poate pune problema lipsei dobânzii, fapt ce ar duce la imposibilitatea continuării contractului, întrucât părţile au îndatorirea de a negocia o altă clauză în ce priveşte dobânda variabilă a contractului raportat la criterii obiective, verificabile, clauză care să îndeplinească condiţiile de claritate şi inteligibilitate prevăzute de legislaţia privind protecţia consumatorilor.

Contrar susţinerilor recurentei - pârâte, nu poate fi reţinută contradicţia dintre considerente şi dispozitiv cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere al reclamanţilor de constatare a caracterului fix al dobânzii, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motive contradictorii, instanţa analizând apelul declarat de reclamanţi a constatat că unele critici formulate sunt întemeiate, iar unele nu. Soluţia admiterii apelului s-a întemeiat pe faptul că sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că această clauză de modificare unilaterală a dobânzii a fost constatată ca fiind abuzivă, în timp ce solicitarea reclamanţilor de constatarea a caracterului fix al dobânzii a fost respinsă, nu este de natură să atragă incidenţa art. 340 pct. 7 C. proc. civ., motivat de faptul că ar exista o contradicţie între considerente şi dispozitiv.

În ceea ce priveşte critica vizând soluţia dată capătului de cerere referitor la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul, prin care se invocă aplicarea greşită a legii, în sensul că nu este incidenţă ipoteza de la lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000 în cazul clauzei aflată la art. 8.1 liniuţa a doua, teza a Ii-a, se constată, de asemenea, că nu poate fi reţinută.

Astfel, se observă că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei care dădea posibilitatea băncii de a rezilia unilateral contractul de credit şi în situaţia în care împrumutatul îşi îndeplineşte obligaţiile de plată anticipată a primelor de asigurare, conservând astfel nemijlocit drepturile şi garanţiile aduse băncii, dar omite să depună documentele justificative.

Contrar celor susţinute de către recurenta - pârâtă, se constată că instanţa de apel în mod legal a dat eficienţă sancţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, această clauză înscriindu-se în ipoteza de la lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000, în condiţiile în care clauza în discuţie care permite băncii rezilierea contractului de credit fără a acorda împrumutatului posibilitatea remedierii omisiunii într-un termen rezonabil a obligaţiei - de predare a înscrisului constatator - constituie o sancţionare disproporţionată faţă de prejudiciul - inexistent - cauzat băncii.

Referitor la caracterul abuziv constatat de instanţa de apel în privinţa clauzei ce conferă băncii posibilitatea rezilierii unilaterale a contractului de credit în cazul neîndcplinirii de către împrumutat a obligaţiilor ce derivă din alte contracte încheiate cu banca, recurenta - pârâtă a invocat aplicarea greşită a legii motivat de faptul că încălcarea unor obligaţii esenţiale de către consumator decurgând din alte convenţii încheiate cu banca oferă indicii importante cu privire la conduita acestuia, creditul fiind acordat intuitupersonae.

Această critică nu poate fi reţinută, soluţia instanţei de apel în sensul constatării incidenţei art. 4 din Legea nr. 193/2000 este legală, în contextul în care, deşi, prin executarea contractului de credit nu se cauzează niciun prejudiciu băncii, împrumutatul se regăseşte în situaţia de a suporta consecinţele negative ale comportamentului său neconform din alte convenţii, dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul în această situaţie având caracter abuziv

Practic prin această clauză, riscul contractual este disproporţionat iar dezechilibrul este evident deoarece permite societăţii bancare, printr-o simplă apreciere, să rezilieze contractul, deşi prin executarea contractului de credit nu se cauzează niciun prejudiciu băncii.

În consecinţă, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, ori că s-a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi nici lipsa de temei legal, ori încălcarea sau aplicarea greşită a legii, criticile recurentei - pârâte întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. vor fi respinse.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii C., B., D., E., F., T., G., I., H., Î., J., K., M., L., N., O., P., R., S., V., U. şi de pârâta SC W. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 849/A/2015 din 21 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2016.