Cassation dismissed on penalty interest for late return of performance bond in construction contract

Decizia nr. 603/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 ianuarie 2014, sub nr. 2289/3/2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, creditoarea SC A. SRL Ploieşti a solicitat, în contradictoriu cu debitoarea SC B. Bucureşti, emiterea unei ordonanţe de plată prin care debitoarea să fie obligată la plata sumei de 434.121,12 euro, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naţionale a României de 4,47 RON/ euro, de la data cererii, respectiv de 1.940.521,40 RON, reprezentând penalităţi de întârziere pentru nerestituirea în termenul stabilit în contract a garanţiei de bună execuţie pentru lucrarea ce a făcut obiectul contractului din 12 mai 2010, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3581 din 15 iulie 2014, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B., fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 11.011,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 591/A din 09 aprilie 2015, a respins ca nefondat apelul principal, formulat de reclamanta SC A. SRL Ploieşti, împotriva sentinţei civile nr. 3581 din 15 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC B. Bucureşti.

A respins ca nefondat apelul incident, formulat de pârâta SC B. Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 3581 din 15 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SRL Ploieşti.

A obligat reclamanta SC A. SRL să plătească intimatei pârâte SC B. suma de 2.755,22 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apelul principal.

Împotriva deciziei civile nr. 591/A din 09 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL Ploieşti.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) noul C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 26 noiembrie 2015 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Conform dovezilor aflate la dosar se constată că raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 27 noiembrie 2015.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea acestuia, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii sale astfel cum a fost formulată, pentru următoarele considerente:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că:

- Decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, respectiv clauzele contractului din 12 mai 2010 şi a dispus respingerea acţiunii, preluând întocmai motivarea instanţei de fond în sensul că nu există nici o prevedere contractuală care să instituie în sarcina beneficiarului vreo obligaţie de plată a penalităţilor de întârziere, instanţa trecând peste voinţa părţilor stipulată în protocolul de negociere: condiţii particulare de contractare, potrivit cărora „în cazul în care subanteprenorul nu respectă termenele contractuale, respectiv termenele intermediare, se va aplica o penalitate de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere".

Recurenta a arătat că, clauza penală este foarte clară şi nu lasă loc de interpretare logică sau gramaticală, fiind stipulată pentru a crea efecte juridice, în sensul de a sancţiona subantreprenorul/beneficiarul în oricare din situaţiile ivite cu privire la nerespectarea termenelor contractuale, respectiv a termenelor intermediare, inclusiv în cazul nerespectării termenului de restituire a garanţiei de bună execuţie ce a făcut obiectul contractului din 12 mai 2010.

S-a subliniat că părţile nu au făcut o enumerare limitativă a obligaţiilor de respectare a termenelor contractuale, tocmai pentru că au dorit ca această clauză penală de 0,2% pe zi de întârziere să funcţioneze reciproc şi indiferent de termenul contractual încălcat.

- Instanţa de apel în mod eronat a respins motivul de apel privind ignorarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 977 C. civ., menţionate în susţinerea cererii sale, în sensul interpretării clauzelor contractului ţinându-se cont de intenţia comună a pârtilor contractante şi nu după sensul literal al termenilor.

În cauză nu a fost aplicat principiul echităţii şi simetriei clauzelor contractuale, potrivit căruia atunci când se inserează o clauză penală, ea va produce efecte cu privire la ambele părţi contractante care îşi asumă obligaţii. Voinţa reală a reclamantei nu putea fi aceea de a exonera debitoarea de la plata oricăror penalităţi, astfel că din rea credinţă acestea nu au fost stipulate clar.

A susţinut că din prevederile art. 4.3 din anexa 1 la contractul din 12 mai 2010 rezultă faptul că beneficiarul se obliga la plata de penalităţi, iar în anexa nr. 2 Cap - Penalităţi contractuale, se specifică cuantumul lor, astfel că obligaţia de plată a penalităţilor este evidentă, acceptată şi însuşită de către debitoare. Voinţa reală a părţilor nu a fost de a o exonera pe intimata pârâtă de la plata unor eventuale penalităţi, aceasta înţelegând să se exonereze unilateral, prin excluderea sa, la editarea contractului, din anexa 2 Protocol de negociere, capitolul Penalităţi contractuale.

S-a mai învederat că în anexa nr. 1 a contractului părţile sunt denumite beneficiar şi executant, iar la Capitolul - Penalităţi contractuale din anexa 2, este folosit termenul de subantreprenor, iar nu de executant.

Recurenta a arătat şi faptul că garanţia reprezintă parte integrantă din valoarea lucrărilor executate şi facturate, fiind reţinută din valoarea acestor facturi, astfel că este incidenţă clauza penală inserată în contract.

Analizând recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 591/A din 9 aprilie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului în raport de prevederile art. 489 alin. (2) noul C. proc. civ., invocată de intimata SC B. prin întâmpinare, aceasta va fi respinsă avându-se în vedere încadrarea criticilor formulate de recurenta reclamantă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.

În cauză, se constată că, instanţa de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, a stabilit în mod corect situaţia de fapt, pe baza probatoriului administrat, reţinând că între pârâta SC B., în calitate de beneficiar, şi reclamanta SC A. SRL, în calitate de executant, s-a încheiat contractul pentru execuţia de lucrări din 12 mai 2010 având ca obiect, conform art. I, realizarea lucrărilor menţionate în cadrul obiectivului de investiţii Centrul Logistic C., Chiajna, amplasat în corn. Chiajna, satul C., str. I., jud. Ilfov. Astfel, potrivit art. lb din contract, condiţiile particulare de contractare sunt cele specificate în anexa 1 la protocolul de negociere semnat de părţi la 04 mai 2010, iar la art. 5 au fost enumerate documentele care fac parte din contract, printre care condiţiile speciale şi condiţiile generale de contractare.

În art. 5.2. din condiţiile generale de contractare, părţile au stabilit în sarcina executantului SC A. SRL obligaţia de a constitui o garanţie de bună execuţie în favoarea beneficiarului SC B., în condiţiile agreate în anexa 2, care este reprezentată de Protocolul de negociere din 04 mai 2010, după cum rezultă din art. 5 din contract, în cuprinsul căruia intimata pârâtă SC B. nu mai este denumită beneficiar, ci antreprenor general.

Legat de garanţia de bună execuţie, părţile au stabilit prin condiţiile particulare de contractare că antreprenorul general va reţine un procent de 10% din valoarea fiecărei situaţii de lucrări, iar după semnarea fără obiecţiuni a procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor va restitui 50% din suma reţinută, iar restul de 50% urmează să fie restituită după 5 ani, cu condiţia ca în această perioadă să nu fi fost înregistrate plângeri ale proprietarului clădirii ori defecţiuni neremediate la timp ori cauzatoare de pagube de orice natură.

Părţile au semnat fără obiecţiuni procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor la data de 25 martie 2011, iar la 01 iulie 2011, reclamanta a emis factura fiscală în valoare de 127.877,16 RON reprezentând restituire diferenţă garanţie de bună execuţie, conform contractului din 12 mai 2010 pentru Centrul Logistic C. - Chiajna, sumă care a fost restituită la 21 decembrie 2011.

Pentru intervalul 25 martie 2011 – 21 decembrie 2011, reclamanta a calculat penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, la valoarea brută a contractului, în cuantum de 434.121,12 euro, pretenţii care fac obiectul recursului.

Cu referire la penalităţile de întârziere solicitate pentru nerestituirea la termen a garanţiei de bună execuţie, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că în contract nu există nicio clauză privitoare la obligarea pârâtei la plata acestora.

Astfel, în condiţiile generale de contractare, părţile au stipulat la art. 4.3 că „în situaţia în care beneficiarul nu va efectua plăţile pentru lucrările executate şi recepţionate conform prevederilor contractuale la termenul prevăzut în contract va suporta o penalizare conform anexei 2", dar este de observat că această clauză contractuală se referă numai la plăţile stabilite în sarcina intimatei pârâte pentru lucrările executate şi recepţionate, iar nu şi pentru restituirea garanţiei de bună execuţie.

De asemenea, această clauză face trimitere la anexa 2 la contract, care nu prevede în sarcina beneficiarului sau antreprenorului general, respectiv a pârâtei SC B., vreo obligaţie de plată a penalităţilor de întârziere, ci o atare obligaţie există exclusiv în sarcina subantreprenorului, adică a executantului lucrărilor, deci a reclamantei SC A. SRL.

Faţă de această situaţie, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale, precum şi inexistenţa obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere în sarcina pârâtei pentru nerestituirea la termen a garanţiei de bună execuţie, avându-se în vedere lipsa unei stipulaţii în contract a părţilor în acest sens, astfel că soluţia de respingere a cererii în pretenţii având ca obiect clauza penală este legală, ştiut fiind că potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

De altfel, nici critica prin care recurenta a susţinut că este clară clauza penală în sensul că şi beneficiarul trebuie să suporte penalităţi pentru întârzierea executării propriilor obligaţii nu poate fi primită, întrucât s-ar trece peste voinţa explicită a părţilor, care au înţeles să stipuleze clauza exclusiv în defavoarea subantreprenorului, adică a reclamantei, avându-se în vedere că părţile erau libere să prevadă în mod expres acest lucru, ţinând seama de principiul autonomiei de voinţă şi de poziţia de egalitate a lor în derularea raporturilor contractuale.

Nici motivul de recurs privitor la ignorarea dispoziţiilor art. 977 C. civ. nu poate fi reţinut, în condiţiile în care soluţia pronunţată de instanţa de apel reflectă interpretarea clauzelor contractului, ţinând seama de voinţa şi intenţia comună a părţilor contractante, care au stipulat că pârâtă va fi ţinută să plătească penalităţi de întârziere numai pentru întârzierea la plata lucrărilor executate şi acceptate, iar nu şi pentru întârzierea în restituirea garanţiei de bună execuţie.

Astfel, se constată că pretinsa contradicţie dintre art. 4.3 din condiţiile generale de contractare şi clauza privitoare la penalităţile contractuale cuprinsă în Protocolul de negociere - condiţii particulare de contractare din 04 mai 2010 este irelevantă sub aspectul obiectului cereri în pretenţii, ce face obiectul recursului, pe de o parte pentru că norma generală se referă numai la obligaţia de plată a lucrărilor executate, iar nu şi la obligaţia de restituire a garanţiei de bună execuţie, iar pe de altă parte pentru că prevederea generală stabileşte în sarcina beneficiarului obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, însă clauza specială dispune că numai subantreprenorul este ţinut să suporte penalităţi de întârziere.

Mai mult decât atât, prin art. 6 din contract, părţile au stipulat că, în privinţa documentelor care întregesc contractul, în caz de ambiguitate sau diferenţe între ele, prioritatea o constituie ordinea enumerării lor, iar prin art. 5, se enumera documentele care fac parte din contract, pe prima poziţie atlându-se condiţiile speciale de contractare, Protocolul de negociere din 04 mai 2010 anexa 2, după care sunt menţionate condiţiile generale de contractare.

Or, în atare situaţie, contradicţia dintre art. 4.3 din condiţiile generale, care instituie în sarcina beneficiarului obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, şi clauza privind penalităţile din Protocolul de negociere - condiţii particulare de contractare din 04 mai 2010, care stipulează că numai executantul va suporta astfel de penalităţi, se soluţionează în favoarea acesteia din urmă, astfel că, şi sub acest aspect, decizia instanţei de apel corespunde voinţei reale a părţilor în sensul că acestea nu au stipulat obligaţia intimatei pârâte de plată a penalităţilor de întârziere pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de restituire a garanţiei de buna execuţie, ştiut fiind că părţile sunt libere să negocieze şi să contracteze potrivit propriilor interese, în limitele legii şi că instanţa judecătorească nu poate extinde aplicabilitatea unei clauze penale împotriva uneia dintre părţi, atât timp cât voinţa comună a acestora nu a fost exprimată în acest sens.

Nici apărarea reclamantei prin care a susţinut că obligaţia de restituire a garanţiei se include în obligaţia de plată a lucrărilor şi că denumirile părţilor este diferită în contractul cadru în condiţiile generale şi în condiţiile speciale, nu poate fi primită, atât timp cât aceste obligaţii sunt distincte şi presupun condiţii diferite de executare, iar părţile pot fi identificate prin prisma obligaţiilor contractuale asumate.

De altfel, nici critica prin care recurenta a susţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, respectiv clauzele contractului din 12 mai 2010 şi a dispus respingerea acţiunii, preluând întocmai motivarea instanţei de fond în sensul că nu există nici o prevedere contractuală care să instituie în sarcina beneficiarului vreo obligaţie de plată a penalităţilor de întârziere, instanţa trecând peste voinţa părţilor stipulată în protocolul de negociere nu poate fi reţinută, ştiut fiind că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) noul C. proc. civ., va respinge ca nefondat nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 591/A din 9 aprilie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., va fi obligată recurenta reclamantă SC A. SRL Ploieşti la plata sumei de 5.494,94 RON cheltuieli de judecată către intimata SC B. Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 591/A din 9 aprilie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Obligă recurenta reclamantă SC A. SRL Ploieşti la plata sumei de 5.494,94 RON cheltuieli de judecată către intimata SC B. Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2016.