Traffic accident liability: concurrent fault of speeding driver established, insurer appeal allowed and case quashed and remanded

Decizia nr. 588/2016

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată sub nr. 5396/99/2012 la Tribunalul Iaşi, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta SC D. SA Bucureşti şi au solicitat obligarea acesteia la plata următoarelor sume:

- pentru A., daune materiale - 30.000 RON şi daune morale - 500.000 RON;

- pentru B. daune materiale - 30.000 RON şi daune morale - 500.000 RON;

- pentru C. daune morale - 500.000 RON.

- actualizarea acestor despăgubiri cu dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României din momentul producerii riscului asigurat şi până la momentul plăţii efective a indemnizaţiei de către asigurătorul pârât.

Pârâta SC D. SA Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat:

1. excepţia inadmisibilităţii acţiunii având în vedere faptul că părţile s-au împăcat, ceea ce echivalează cu renunţarea la orice pretenţii.

2. excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Accidentul s-a produs la data de 8 mai 2009, iar acţiunea a fost introdusă la data de 24 mai 2012.

3. excepţia lipsei calităţii procesuale pasive deoarece din înscrisurile depuse la dosar rezultă lipsa culpei asiguratului său E.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa nr. 515 din 14 martie 2013 Tribunalul laşi a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea reclamanţilor A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta SC D. SA Bucureşti.

Prin decizia nr. 70 din 26 iunie 2013 Curtea de Apel Iaşi a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa civilă nr. 515/2013 a Tribunalului Iaşi, a respins excepţia inadmisibilităţii şi a trimis cauza spre rejudecare.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea asigurătorului

Prin decizia nr. 1342 din 2 aprilie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul pârâtei SC D. SA Bucureşti şi a menţinut decizia nr. 70 din 26 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.

Reinvestit cu judecarea acţiunii (Dosar nr. x/99/2012*), Tribunalul Iaşi, prin sentinţa nr. 36/civ din 29 ianuarie 2015, a hotărât:

Respinge excepţia prescripţiei dreptului material Ia acţiune.

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., toţi cu domiciliul procedural ales la cabinet avocat F., în Iaşi, str. S., jud. Iaşi în contradictoriu cu pârâta SC D. SA cu sediul în Voluntari, jud. Ilfov şi sediul procedural ales Ia SCA G., în Bucureşti, sector 5.

În baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 359,25 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru, pentru care reclamantul a beneficiat de scutire, rămâne în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:

La data de 8 mai 2009, a avut loc un accident rutier în care au fost implicaţi numitul E., conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare B-XX şi A., conducătoarea autovehiculului cu nr. de înmatriculare IS-YY în urma căruia, A. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 70-75 zile de îngrijire medicală, B., pasager în autovehiculul condus de A., a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijire medicală, iar C., de asemenea pasager în autovehiculul condus de A., a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijire medicală.

Accidentul rutier a format obiectul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, în care s-a emis Ordonanţa din 22 septembrie 2011 prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de E., ca urmare a împăcării părţilor. În cauza penală s-a efectuat o expertiză criminalistică de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi.

S-a apreciat că următoarele dispoziţii legale sunt incidente:

Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, art. 49: „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu: a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul (...)".

Ordinul nr. 21/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 1 alin. (2): „(2) Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului (...)". Art. 27 pct. 2: „Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 2. prejudiciile suferite de conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului".

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prima instanţă a constatat că aceasta nu este întemeiată şi a fost respinsă.

Potrivit art. 1, 7, 8, 11 şi 21 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (aplicabil în speţă), drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor sunt supuse prescripţiei extinctive, care este, potrivit art. 3 din decretul menţionat mai sus, un termen general de 3 ani şi care începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Totodată, de asemenea, potrivit art. 12 din acelaşi act normativ, în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Dreptul la acţiune se naşte în momentul în care este cunoscut prejudiciul şi persoana responsabilă. De asemenea, s-a reţinut şi faptul că, penalul ţine în loc civilul şi că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă, persoana vinovată şi vinovăţie.

În cauză, dreptul reclamanţilor la acţiune s-a născut la data emiterii - Ordonanţei din 22 septembrie 2011 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi în Dosar nr. x/P/2009, sens în care, prima instanţă a reţinut şi prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora în obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi la cele la care termenul de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

Cum acţiunea a fost introdusă la 23 mai 2012, rezultă că nu era împlinit termenul de prescripţie.

În acest sens prima instanţă a reţinut, cu titlu de practică judiciară, decizia Curţii de Apel Iaşi nr. 124 din 4 noiembrie 2013, menţinută prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3267 din 24 octombrie 2014, prin care s-a statuat: „Raportul de drept ce exprimă obligaţia asigurătorului de a despăgubi victimele accidentului rutier, cauzat de asiguratul său, s-a născut atunci când persoanele îndreptăţite a reclama despăgubirea au cunoscut că: autorul accidentului este asigurat, asigurarea este valabilă pe teritoriul României, asigurătorul există şi poate fi acţionat personal sau prin mandatar, potrivit legii. Cel mai devreme acest raport s-a născut prin sentinţa penală nr. 1731 din 10 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Iaşi, deoarece prin această hotărâre judecătorească se statuează asupra făptuitorului şi culpei în producerea accidentului. Numai din acest moment, cunoscându-se făptuitorul, putea fi iniţiat raportul de drept având ca obiect angajarea răspunderii asigurătorului vehiculului condus de făptuitor".

Referitor la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că acţiunea este nefondată, fiind respinsă, pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a reţinut că, în raport cu dispoziţiile de ansamblu ale Legii nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată şi completată, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii ar trebui să răspundă faţă de terţe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor.

În acest sens, instanţa supremă a statuat în mod obligatoriu, interpretând dispoziţiile art. 54 alin. (4) şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995, că: „din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 C. civ., a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995. „Decizia nr. 1 din 28 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite. Practica instanţei supreme a fost menţinută şi prin decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii pârâtei. Asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forţat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (prejudicii ale bunurilor, integrităţii corporale sau vieţii unor terţe persoane). Mai mult, despăgubirea se plăteşte de către asigurător chiar şi atunci când accidentul este produs de o altă persoană decât asiguratul, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat, nu şi a persoanei asigurate.

În concluzie, răspunderea societăţii de asigurări există ori de câte ori, vina producerii accidentului revine asiguratului acesteia.

În cauză, raportul de expertiză criminalistică din 7 decembrie 2010 efectuat în Dosar nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi a concluzionat că: „accidentul s-a produs ca urmare a executării manevrei de înserare în trafic, urmată de întoarcere fără o asigurare prealabilă temeinică a numitei A., asigurarea ar fi trebuit să dureze pe tot parcursul executării manevrei".

Aceeaşi lucrare de specialitate, efectuată într-o cauză penală şi folosită chiar de către reclamanţi în dovedirea acţiunii, a stabilit că accidentul ar fi putut fi evitat dacă A. ar fi întrerupt manevra de întoarcere şi dacă s-ar fi asigurat temeinic şi pe tot parcursul manevrei de înserare în trafic. De menţionat şi faptul că raportul de expertiză nu a fost contestat niciodată de către reclamanţi.

Aşadar, concluzia raportului de expertiză este aceea că autorul producerii accidentului este însăşi reclamanta A. ceea ce face ca acţiunea reclamanţilor să fie neîntemeiată faţă de pârât, care este asigurătorul celuilalt conducător auto. În cauză, faţă de concluziile raportului de expertiză criminalistică din 7 decembrie 2010 efectuat în Dosar nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, nu poate fi reţinută o culpă a asiguratului pârâtei atât timp cât lucrarea ştiinţifică a stabilit că acesta a favorizat producerea evenimentului rutier şi nu a avut nicio contribuţie la naşterea lui. Din acelaşi raport rezultă, rară dubiu, că accidentul s-a produs ca urmare a faptului că reclamanta A. a intrat în trafic tară să respecte obligaţia de a se asigura.

Acest lucru a reieşit cu evidenţă şi din schiţa dinamicii accidentului care relevă faptul că, la plecarea de pe loc, reclamanta a efectuat manevra bruscă de întoarcere, încercând să părăsească ambele sensuri de mers. Pe de altă parte, ceilalţi doi reclamanţi A. şi C., puteau solicita daune de la asigurătorul reclamantei.

Având în vedere soluţia adoptată, de respingere a acţiunii şi faţă de prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, suma de 359,25 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, pentru care reclamanţii au beneficiat de scutire, a rămas în sarcina statului.

Reclamanţii A., B. şi C. au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 36civ/2015 a Tribunalului Iaşi şi au solicitat schimbarea în tot a acestei hotărâri deoarece instanţa de fond nu a realizat o judicioasă analiză a dispoziţiilor legale din materia asigurărilor, respectiv a art. 28 din Ordinul CSA nr. 20/2008.

Instanţa de fond a reţinut că autorul producerii accidentului este A., nesocotind concluziile expertului H. în raportul de expertiză din 7 decembrie 2010.

Culpa intervenientului forţat E. rezultă din faptul că acesta rula cu viteza de 119 km/h în momentul premergător producerii accidentului, iar la momentul producerii impactului, viteza era de 74 km/h.

În raportul de expertiză se menţionează că viteza de deplasare a autoturismului a fost cauza care a favorizat producerea accidentului.

Viteza de deplasare a apelantei A. în momentul impactului era de aproximativ 18 km/h.

Apelanţii au apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul CSA nr. 20/2008, ci dispoziţiile art. 28 din acelaşi act normativ.

Intimata SC D. SA Bucureşti a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului deoarece nu există culpa intervenientului forţat.

Prin decizia nr. 228 din 4 iunie 2015 s-a respins apelul declarat de A., B., C. împotriva sentinţei civile nr. 36 din 29 ianuarie 2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi, pe care a menţinut-o.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelanţii au susţinut prin motivele de apel faptul că, raportat la probatoriul administrat în cauză, prima instanţă trebuia să constate a fi îndeplinite dispoziţiile art. 28 alin. (1) sau (2) din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Potrivit alin. (1) al articolului, dacă persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea de prejudiciu care îi este imputabilă culpa comună.

Alin. (2) dispune că atunci când nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.

În susţinerea aplicării acestui text apelanţii au făcut referire la raportul de expertiză criminalistică din anul 2010 întocmit în cursul executării penale.

La aceleaşi mijloc de probă a făcut referire şi prima instanţă, însă a ajuns la concluzii opuse.

Instanţa de apel a reţinut că în raportul de expertiză criminalistică se descrie dinamica producerii accidentului, capitol necontestat de părţi.

În capitolul VII Concluzii, pe mai multe puncte, se reiau aspecte esenţiale din raport, reţinându-se vitezele celor două autoturisme implicate în accident, însă, deşi la pct. 4 se menţionează că intervenientul forţat E. putea evita accidentul dacă se deplasa cu o viteză de maxim 96 km/h, la pct. 5 se consemnează că acest accident s-a produs ca urmare a executării manevrei de înserare în trafic, urmată de întoarcere fără asigurarea prealabilă temeinică a reclamantei A., în condiţiile în care asigurarea trebuia să dureze pe tot parcursul executării manevrei.

Este adevărat că în raport se menţionează, ca şi cauză care a favorizat producerea accidentului, viteza de deplasare a autoturismului condus de intervenientul forţat, însă, în condiţiile în care şoseaua avea un câmp de vizibilitate către Iaşi de cea 130 m, reclamanta A. ar fi trebuit să observe aproprierea celuilalt autoturism şi să-i acorde prioritate, aceste aspecte fiind consemnate în raport.

Cea care a declanşat starea de pericol urmată de producerea accidentului a fost reclamanta A., astfel că pârâta, în calitate de asigurător al intervenientului forţat, nu poate fi obligată la suportarea daunelor materiale şi morale suferite de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B., A. şi C., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) şi (2) din Ordinul CSA nr. 20/2008.

Potrivit alin. (1) al acestui articol, în situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă.

Deşi, din punct de vedere al stării de fapt, s-a reţinut că viteza cu care a circulat autoturismul condus de E. a fost de circa 119 Km/oră, iar viteza probabilă în momentul impactului a fost de circa 74 Km/oră, în mod greşit instanţa de apel a concluzionat că singura vinovată de producerea accidentului este A., pentru faptul că ar fi întors autoturismul în loc nepermis.

Analizând decizia recurată, prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 49 , 50 şi 55 din Legea nr. 136/1995, ale art. 28 alin. (1) şi (2) din Ordinul CSA nr. 20/2008, aplicabil în speţa de faţă şi ale art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare (deci trebuie să existe un contract de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului şi asigurător), pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule (deci trebuie să existe o răspundere delictuală civilă a asiguratului faţă de terţele persoane păgubite prin accident).

În speţa de faţă, este cert că numitul E., ce a condus autoturismul, avea încheiată cu intimata o poliţă de asigurare, punându-se doar problema existenţei unei răspunderi civile delictuale a acestuia faţă de reclamanţii persoane păgubite prin accident.

Starea de fapt, netăgăduită de către niciuna dintre părţi şi stabilită de către instanţele de fond, relevă faptul că numitul E. a condus autoturismul pe str. C.R. din municipiul Iaşi, cu o viteză de circa 119 km /oră, în momentul premergător accidentului, iar viteza probabilă în momentul impactului a fost de circa 74 Km/oră.

Pentru existenţa răspunderii delictuale civile trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia făptuitorului, prejudiciul suferit de partea vătămată şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Ambele instanţe de fond au soluţionat greşit problema existenţei faptei ilicite a lui E., considerând, în mod nelegal, că întreaga culpă pentru producerea accidentului îi aparţine numitei A., motivat de faptul că aceasta a încercat să întoarcă autoturismul pe care îl conducea într-un loc nepermis.

Rolul experţilor într-un proces civil este acela de a constata o anumită stare de fapt pe care judecătorul nu o poate constata prin propriile simţuri, iar nu să interpreteze dispoziţiile legale, acest din urmă rol revenindu-i doar judecătorului.

Din probele administrate în cauză rezultă, în mod indubitabil, că numitul E. a condus autoturismul cu depăşirea limitei legale de viteză prevăzută de art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin urmare, în mod clar, acesta a săvârşit o faptă ilicită, prin încălcarea unei norme legale privind limita maximă de viteză în localităţi.

Ca atare, şi acesta a săvârşit o faptă ilicită, cu vinovăţie, care a avut ca rezultat producerea unui prejudiciu, ca urmare a producerii accidentului de circulaţie, atât în ce priveşte autoturismul condus de A., cât şi în ce priveşte vătămarea corporală a persoanelor aflate în autoturismul condus de aceasta din urma, existând legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, chiar dacă există şi o culpă a numitei A., fapta ilicită a acesteia constând în aceea că a încercat să întoarcă autoturismul pe care îl conducea, într-un loc nepermis.

Cât timp există, în mod cert, două fapte ilicite care au concurat la producerea unui accident de circulaţie, nu se poate concluziona că doar fapta conducătorului auto care a încercat să întoarcă în loc nepermis, este culpabilă, la fel de culpabilă fiind şi fapta conducătorului auto ce a circulat cu încălcarea regimului legal de viteză, cu atât mai mult cu cât din rapoartele de expertiză rezultă faptul că fapta numitului E., de a circula cu o viteză mai mult decât dublă faţă de cea legală, a favorizat producerea accidentului, această aşa-zisă favorizare neîndemnând altceva decât culpa concurentă a acestuia.

În consecinţă, existând culpa comună a numitei A. şi a numitului E., instanţele de fond trebuiau să facă aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 20/2008.

Cum instanţa de apel nu a făcut aplicarea acestui articol, pentru stabilirea gradului culpei, nestabilirea acestuia echivalând cu o nedeplină stabilire a situaţiei de fapt, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru ca aceasta să facă aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din ordinul mai sus amintit sau, după caz, a dispoziţiilor alin. (2).

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii B., A. şi C., împotriva deciziei nr. 228/2015 din 4 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 17 martie 2016.