Interruption of statute of limitations for judicial enforcement of contractual obligation

Decizia nr. 552/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin sentinţa civilă nr. 1003 din 05 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei interesului acţiunii cu privire la primului capăt de cerere, admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtele B. şi SC C. SA având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare acţiuni.

În esenţă, prima instanţă a arătat că faţă de data încheierii actului „minute of meeting", 19 octombrie 2007 şi în raport cu dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, formularea acţiunii la 19 octombrie 2013 este situată în afara termenului de prescripţie extinctivă.

2. Prin decizia civilă nr. 1121 din 25 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul reclamantului A., anulată sentinţa civilă nr. 1003 din 05 aprilie 2014, respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar cauza trimisă spre rejudecare la prima instanţă.

S-a reţinut că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin acţiunea care a format obiectul Dosarului nr. x/3/2009 finalizat prin sentinţa civilă nr. 9822 din 19 octombrie 2010, iar un nou termen de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data rămânerii irevocabila a acestei hotărâri, 16 octombrie 2012, dată la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia civilă nr. 3992.

3. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele B. şi SC C. SA, motivarea recursurilor fiind identică.

Recursurile au fost fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., pârâtele solicitând casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă.

După succinta prezentare a situaţiei de fapt, recurentele au arătat că prin acţiunea ce face obiectul acestui dosar, în faţa Tribunalului Bucureşti, reclamantul a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de cesiune având ca obiect un număr de 284.866 acţiuni nominative emise de C. SA, reclamantul în calitate de cedent şi pârâta B. în calitate de cesionar, obligarea cesionarei la suma de 400.000 euro, reprezentând cota de impozit aferentă preţului contractului de cesiune de 2.500.000 euro şi consemnarea cesiunii în Registrul acţionarilor C., raport juridic care a debutat prin semnarea unui antecontract de cesiune intitulat „minute of meeting" semnat la 19 octombrie 2007.

Recurenţii au arătat că decizia din apel este rezultatul unei greşite aplicări a normelor de drept material referitoare la prescripţie.

Astfel, în decizia recurată instanţa de apel a reţinut în mod corect că apelantul îşi valorifică drepturi din antecontractul din 19 octombrie 2007, iar nu din sentinţa nr. 9822/2010 şi că acţiunea promovată nu reprezintă o punere în executare a acestei sentinţe.

Pe cale de consecinţă, trebuie constatat că drepturile generale de antecontractul „minute of meeting" sunt drepturi de creanţă susceptibile de valorificare în termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/19958.

Dreptul reclamantului de a obţine o hotărâre judecătorească care să consfinţească contractul de cesiune este, în opinia recurentului, distinct ca natură şi finalitate de dreptul de a obţine plata cesiunii, însă ambele drepturi puteau fi exercitate în trei ani de la data naşterii lor, 19 octombrie 2007, aplicabile fiind în acest sens prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, formularea cererii de chemare în judecată la 19 octombrie 2013 se situează în afara termenului de prescripţie, fiind lipsit de orice temei a se considera că termenul de prescripţie pentru plata preţului îşi începe cursul la data pronunţării sentinţei comerciale nr. 9822 din 19 octombrie 2010.

Chiar şi dacă s-ar admite că prin acţiunea ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2009 s-a întrerupt cursul prescripţiei extinctive, se impune totuşi observaţia că nici pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, nici obligarea pârâtei B. la plata de 2.100.000 euro ca preţ al cesiunii nu au constituit obiect al acelui dosar, astfel că în privinţa acestor două petite nu a operat întreruperea prescripţiei prevăzută de art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Obiectul cererii introductive este o executare directă a obligaţiilor asumate prin antecontract din 19 octombrie 2007, iar nu drepturi instituite sau recunoscute reclamantului prin sentinţa nr. 9822/2010.

În procedura de regularizare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., intimatul A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor promovate, în principal, ca inadmisibile, în subsidiar, ca nefondate.

Cu privire la inadmisibilitate, intimatul a arătat că recursurile sunt promovate pe ignorarea dispoziţiilor art. 459 C. proc. civ., câtă vreme recurenţii nu au promovat apel, astfel că soluţia privind întreruperea termenului de prescripţie a dreptului său la acţiune a intrat în puterea lucrului judecat câtă vreme critici le reclamantului în apel au vizat doar momentul la care un nou termen de prescripţie a început să curgă.

Intimatul a arătat că apelul a fost promovat prin demersul său exclusiv şi a vizat greşita interpretare a primei instanţe referitoare la momentul la care începe să curgă o nouă prescripţie, or potrivit art. 459 alin. (1) C. proc. civ., recursul nu este admisibil dacă hotărârea este susceptibilă de apel iar acesta nu a fost exercitat. Or, câtă vreme soluţia nu a fost criticată sub aspectul întreruperii termenului de prescripţie extinctivă, această dezlegare criticată în recurs s-a făcut omisso medio.

Cu privire la temeinicie, intimatul a arătat că recurenţii încearcă să inducă teza că reclamantul ar fi trebuit să exercite concomitent atât acţiunea de obligarea a pârâtei Intralot B. la încheierea contractului de cesiune, cât şi pe cea prin care instanţa să pronunţe o hotărârea care să ţină loc de contract, chestiune inadmisibilă.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, reţinând că promovarea unei acţiuni finalizată cu o soluţie de admitere a cererii reclamantului, întrerupe prescripţia, efectul întreruperii fiind acela că o nouă prescripţie de acelaşi fel îşi începe cursul.

S-a arătat că argumentele oferite de recurenţi nu se încadrează în logica juridică şi nu poate fi considerat că întreruperea prescripţiei are caracter provizoriu şi se consolidează la momentul rămânerii definitive a hotărârii.

Recurenta-pârâtă SC C. SA a formulat răspuns la întâmpinare combătând apărările intimatului.

Conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a efectuat raportul asupra inadmisibilităţii recursurilor promovate, comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor luate prin încheierea din 10 noiembrie 2015.

Recursul a fost admis în principiu la 26 ianuarie 2016 şi dezbătut în şedinţă publică la 15 martie 2016.

4. Analizând recursurile după deliberare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a respins ca nefondate, pentru argumentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Este irevocabil statuat prin sentinţa civilă nr. 9822 din 19 octombrie 2010, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3992 din 16 octombrie 2012 pronunţate în Dosarul nr. x/3/2009 că reclamantul A. şi-a valorificat în acţiunea anterioară drepturi derivate din antecontractul intitulat „minute of rneeting" încheiat la 19 octombrie 2007, prin promovarea unei pretenţii constând în obligarea pârâtei B. a face, a încheia un contract de cesiune în condiţiile stabilite prin antecontract. Scopul acţiunii reclamantului, consfinţită printr-un titlu executoriu a fost acela de a obţine realizarea executării directe a antecontractului, executare care a fost refuzată.

Întrucât refuzul pârâtei de a încheia contractul de cesiune transcende în perioada dintre momentul încheierii antecontractului şi cel al transpunerii sale într-un titlu executoriu, reclamantul a promovat prezenta acţiune, al cărei capăt principal de cerere îl reprezintă pronunţarea unei hotărâri care să tină loc de contract de cesiune de acţiuni. Această acţiune urmăreşte la executarea directă, în natură, prin mijlocirea instanţei a obligaţiei de a face confinţită prin titlul judiciar. Astfel, nu se poate face abstracţie de faptul că între titlul convenţional, „minute of meeting", din 19 octombrie 2007 şi promovarea prezentei acţiuni se transpune sentinţa civilă nr. 9822 din 19 octombrie 2010, definitivă la 09 septembrie 2011 şi irevocabilă la 16 decembrie 2012 care, consfinţind judiciar obligaţia de a face statuată prin antecontract, o reînnoieşte din perspectiva posibilităţii creditorului de a obţine executarea sa în natură.

Altfel spus, cererea de obligare a pârâtului la executarea antecontractului prin încheierea contractului de cesiune şi cererea prin care se solicită pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de contract de cesiune valorifică acelaşi drept: un drept personal al creditorului de a obţine îndeplinirea exactă a promisiunii, iar din aceasta perspectivă este lipsit de relavanţă care este mijlocul procesual la care reclamantul a recurs pentru valorificarea dreptului său (acţiunea de a face - de a încheia contractul, ori acţiunea pentru executarea obligaţiei de a face - de pronunţare a unei hotărâri care să semnifice contractul).

Este, aşadar, corectă concluzia instanţei de apel care a considerat că cele două demersuri judiciare succesive ale reclamantului converg către acelaşi scop, chiar dacă fundamentul juridic al fiecărei acţiuni este parţial diferit şi chiar dacă a menţinut ca validă teza primei instanţe, care a subliniat că în cauză reclamantul avea la îndemână mai multe acţiuni derivate din convenţia încheiată la 19 octombrie 2007.

Transpunând aceste concluzii la instituţia prescripţiei, Înalta Curtea arată că dreptul material la acţiune nu poate fi disociat de dreptul subiectiv civil valorificat, fiind o componentă a acestuia. Prin urmare, dacă în cele două acţiuni succesive (privite ca mijloc) se valorifică acelaşi drept, acestuia i se ataşează o prescripţie unică, stabilită conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Aceasta are o durată de 3 ani, calculată de la data scadenţei actului primordial, „minute of meeting", 19 octombrie 2007.

Din perspectiva cursului acestei prescripţii, în mod corect, instanţa de apel a statuat că introducerea acţiunii care a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2010 a fost de natură să întrerupă cursul prescripţiei acţiunii ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la încheierea contractului de cesiune. Potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, introducerea acestei acţiuni a semnificat întreruperea prescripţiei începute la data încheierii antecontractului, iar potrivit art. 17 alin. (3) din acelaşi decret, noua nu prescripţie şi-a început cursul decât la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii, 09 septembrie 2011, data pronunţării deciziei nr. 372 în apel.

A accepta critica recurentelor-pârâtelor pârâte din care rezultă prescripţia dreptului material la acţiunea promovată în acest dosar - care are ca obiect executarea obligaţiei pâtâtei de a încheia contractul de cesiune prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de contract - nu a fost întreruptă prin iniţierea demersului judiciar anterior, înseamnă a lipsi de conţinut reglementarea instituită prin art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Aceste dispoziţii statuează că „în cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată (..), noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă (..)" atunci când prin cele două acţiuni succesive se valorifică acelaşi drept, respectiv dreptul de a obţine executarea în natură a obligaţiei de a face a debitorului.

Înalta Curtea arată că este corect argumentul recurentelor prin care se susţine că drepturile reclamantului derivând din antecontractul din 19 octombrie 2007 sunt drepturi de creanţă supuse prescripţiei conform art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 şi că debutul termenului prescripţiei se confundă, potrivit art. 7 din decret, cu data încheierii actului „minute of meeting". Cu toate acestea, raţionamentul dezvoltat omite să sublinieze că şi actualul demers al reclamantului valorifică acelaşi drept de creanţă generat de antecontract pentru care însă reclamantul a acţionat în instanţă şi anterior, acţiune care, fiind admisă, a întrerupt termenul de prescripţie cu toate consecinţele juridice pe care această întrerupere le-a generat, astfel cum s-a arătat în cuprinsul acestor considerente.

De aceea, pentru toate considerentele dezvoltate în această decizie, Înalta Curte decide că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la întreruperea prescripţiei extinctive este nefondat.

Cât priveşte al doilea segment al criticilor din recurs, prin care recurentele arară că, independent de întreruperea termenului prescripţiei cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată, nu a făcut obiectul litigiului cererea de plată a preţului cesiunii, deci, cel puţin în privinţa acestuia nu a operat întreruperea prescripţiei.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune care se confundă cu momentul la care creditorul poate cere debitorului plata, adică, de regulă, cu data certitudinii şi scadenţei dreptului. Cum dreptul la plata preţului cesiunii devine cert numai în condiţiile încheierii contractului de cesiune, rezultă că anterior acestui moment el nu putea fi pretins la executare voluntare sau pe cale judiciară.

În aceste condiţii, nu poate fi admis că poate fi evaluată prescripţia dreptului material la acţiune pentru sancţionarea unui drept încă nenăscut şi de aceea, în mod corect la evaluarea prescripţiei instanţele s-au raportat numai la capătul de cerere principal.

Pentru toate aceste considerente, apreciind nefondate recursurile, potrivit art. 496 C. proc. civ., recursurile promovate de pârâtele B. şi SC C. SA vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele B. şi SC C. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 1121 din 25 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 martie 2016.