Tort liability for failure to record forced execution; procedural nullity of judgment mislabeled as decision and judicial incompatibility

Decizia nr. 470/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1625/105/2012 la data de 02 martie 2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei de 8 miliarde ROL cu titlu de daune morale.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357-1371 C. civ., art. 70-77 C. civ., 1381-1395 C. civ., art. 1 alin. (3), 4 alin. (2), 16 şi 21 din Constituţia României, art. 1, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 15 lit. F1) din Legea nr. 146/1997 modificată şi completată.

Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 534 din 2 martie 2015, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată şi a respins cererea martorului C. privind acordarea cheltuielilor, ca nedovedită.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul Prahova a reţinut, în esenţă, următoarele:

Pe calea prezentului demers judiciar, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata despăgubirilor morale în cuantum de 8.000.000.000 ROL (800.000 RON), susţinându-se că acesta nu şi-a îndeplinit sau şi a îndeplinit necorespunzător atribuţiile de serviciu la data de 31 mai 2006, cu ocazia efectuării vidco-filmării executării silite, nefilmând aspecte esenţiale din timpul executării silite.

Tribunalul a reţinut că în imaginile înregistrate pe planşele foto, începând cu minutul 02:58 până la minutul 03:47 se observă că a fost filmat locul unde se afla sigiliul despre care face vorbire reclamanta, locul corespunde descrierii martorului C., a fost filmată persoana care a procedat la înlăturarea sigiliului şi despre care se afirmă că ar fi numitul D. (depoziţia aceluiaşi martor), fiind prezentate şi imagini dintr-o cameră în care se află piese de mobilier, respectiv pat cu saltea, noptieră, o sobă metalică, şifonier deschis şi gol.

Totodată, din cuprinsul planşelor fotografice şi a transcrierii video-filmării rezultă că ruperea sigiliului s-a efectuat în cadrul executării silite, iar împrejurarea că sigiliul a fost rupt de către numitul D., creditor în cadrul acestei executări silite, nu se circumscrie reţinerii vinovăţiei pârâtului în condiţiile în care această acţiune a avut loc în prezenţa tuturor participanţilor la executare, pârâtul a filmat acţiunea celui care a rupt sigiliul, iar executorul judecătoresc nu a sesizat nereguli pe acest aspect de natură a atrage răspunderea pârâtului.

Mai mult, s-a apreciat că din acelaşi material probator nu se poate reţine că acţiunea pârâtului de a pătrunde în camera sigilată numai cu creditorul D., precum şi inacţiunea acestuia de a nu filma activitatea executorului şi a altor persoane prezente la executare, precum şi a tuturor bunurilor sale personale astfel cum ar fi fost identificate în Dosar nr. x/2006, ar fi dat posibilitatea acestora din urmă de a sustrage bunurile personale ale reclamantei, o astfel de afirmaţie fiind lipsită de suport probator, chiar martorul audiat în cauză, la propunerea reclamantei, precizând că nu a fost prezent la executarea silită din 31 mai 2006, iar din Procesul verbal de transcriere rezultă că în intervalul menţionat de către reclamantă activitatea de filmare a continuat în prezenţa tuturor participanţilor.

De asemenea, instanţa a constatat că, din cuprinsul celor 883 de planşe fotografice, surprinse între minutul 00:01 şi minutul 19:16 se poate observa că pârâtul a filmat toate aspectele ce au vizat executarea silită din data de 31 mai 2006, inclusiv piesele de mobilier goale, dar şi bunurile personale ale reclamantei, aspecte ce se coroborează cu menţiunile din cuprinsul Procesului verbal întocmit cu ocazia executării silite.

Tribunalul a evidenţiat dispoziţiile, art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. şi a reţinut că din economia prevederilor art. 1357 C. civ. reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar şi pentru cea mai uşoară culpă. Aşadar, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa faptei ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre cele două, precum şi existenţa vinovăţiei.

În cauza de faţă, Tribunalul a reţinut că proba elementelor răspunderii civile delictuale potrivit principiului general, revine reclamantei, victima presupusului prejudiciu, aceasta fiind cea care reclamă ceva în faţa justiţiei, fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.

Tribunalul, a mai reţinut că, din întregul material probator, nu se poate reţine o legătură de cauzalitate între modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu pârâtul şi pretinsul prejudiciu solicitat de către reclamantă, nefiind conturate aspecte de natură a se circumscrie unei fapte ilicite din partea pârâtului, acesta filmând executarea silită cu respectarea principiilor privind înfăptuirea justiţiei şi apărarea demnităţii persoanei.

Faptul că pârâtul nu s-a prezentat la interogatoriu, nu poate fi considerată o recunoaştere a faptelor reclamate în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 358 noul C. proc. civ., dacă motivele invocate de persoana în cauză nu sunt temeinic justificate, instanţa poate considera această atitudine ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul celeilalte părţi.

Pe de altă parte, fiind posibilă administrarea şi a altor probe, mărturisirea deplină sau începutul de dovadă în folosul părţii potrivnice nu are o înrâurire, în mod exclusiv, asupra hotărârii instanţei judecătoreşti.

De asemenea, tribunalul a apreciat că susţinerea reclamantei în sensul că procesul verbal de executare a fost anulat, nu conduce la reţinerea faptei ilicite în sarcina pârâtului, în condiţiile în care nu există un probatoriu în acest sens, din hotărârile judecătoreşti aflate la dosarul cauzei rezultând că au fost anulate acte de executare în legătură cu sentinţa civilă nr. 2104 din 13 iunie 2001, însă pentru executări începute anterior datei de 14 februarie 2006, în alte dosare de executare silită, nicidecum în Dosarul nr. x/2006 al B.E.J. E.

Cu toate acestea, admiţând ipoteza anulării acestui proces verbal, nu s-a făcut dovada că anularea acestuia ar fi fost consecinţa pretinsei fapte ilicite săvârşită de pârât cu ocazia participării sale la executarea silită din data de 31 mai 2006.

În ceea ce priveşte drepturile băneşti ale martorului C., Tribunalul a reţinut că prin probele administrate în cauză, martorul C. nu a reuşit să dovedească că a efectuat cheltuieli de transport şi nici că ar fi obţinut venituri în cuantum de 1000 RON pe zi dacă şi-ar fi exercitat profesia pe durata lipsei de la locul de muncă, cu ocazia chemării lui de către instanţa de judecată în vederea ascultării ca martor.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin cererea de apel, reclamanta a arătat că invocă constatarea gravei erori de judecată şi solicită restituirea cauzei la prima instanţă pentru judecarea corectă.

De asemenea, reclamanta a arătat că invocă nulitatea hotărârii dată de prima instanţă, precum şi inadmisibilitatea apelului împotriva unei decizii.

În motivarea cererii de apel, reclamanta a arătat că hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc „sentinţe". Astfel, tribunalul Prahova a pronunţat greşit o decizie în loc de sentinţă. Ori, împotriva unei decizii nu există posibilitatea căii de atac, respectiv apelul.

Mai mult, apelanta a arătat că această decizie are o motivare insuficientă, iar probele sunt interpretate greşit.

În concluzie, apelanta reclamantă a solicitat constatarea gravei erori de judecată, admiterea nulităţii deciziei nr. 534 din 2 martie 2015, admiterea inadmisibilităţii apelului împotriva unei decizii şi trimiterea cauzei la prima instanţă spre rejudecare.

Prin decizia nr. 1034 din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la motivul de apel în socotirea căruia apelanta-reclamantă a solicitat a se constata că „decizia" apelată e lovită de nulitate, dat fiind că, contrar dispoziţiilor procedurale civile, prima instanţă a soluţionat cauza în fond printr-o decizie, ci nu prin pronunţarea unei sentinţe, aşa încât apelul declarat împotriva unei decizii apare ca inadmisibil, Curtea a apreciat că acesta este neîntemeiat.

Astfel, a reţinut că din dispozitivul hotărârii apelate reiese că prima instanţă a indicat ca şi cale de atac ce poate fi exercitată împotriva acesteia apelul, aşa încât este evident că menţiunea de „decizie" din partea sa introductivă reprezintă o simplă eroare materială, nefiind îndeplinite condiţiile pentru a se aprecia că ea justifică constatarea nulităţii absolute a acestui act procedural, apelantei-reclamante neproducându-i-se nicio vătămare, calea de atac exercitată, pendinte, fiind pe deplin admisibilă şi urmând a fi examinată pe fondul său, cu luarea în considerare a motivelor de apel formulate.

Totodată, Curtea a constatat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a probatoriului administrat şi a motivat hotărârea cu respectarea disp. art. 261 C. proc. civ., a examinat în mod just dacă în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale (existenţa faptei ilicite, a unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate dintre cele două) raportat la pretenţiile reclamantei, care prin acţiunea pendinte a susţinut că pârâtul nu şi-a îndeplinit sau şi a îndeplinit necorespunzător atribuţiile de serviciu la data de 31 mai 2006, cu ocazia efectuării video-filmării executării silite, nefilmând aspecte esenţiale din timpul executării silite, prin aceasta cauzându-i un prejudiciu moral.

Curtea a constatat că împrejurările de fapt ce reies din probatoriu au fost în mod corect reţinute de prima instanţă şi raportat la ele în mod legal aceasta a reţinut că, deşi sarcina probei revenea reclamantei, nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârât a vreunei fapte ilicite care să fi cauzat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Împotriva deciziei nr. 1034 din 18 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a deciziei civile nr. 534 din 2 martie 2015, a încheierilor din datele de 20 februarie 2013 şi 9 octombrie 2013, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantă a arătat, în esenţă, că decizia nr. 1034 din 18 iunie 2015 este nulă fiind pronunţată de un judecător necompetent.

În concret, a susţinut că d-na preşedinte a completului de judecată care a pronunţat decizia din apel, nu putea soluţiona cauza deoarece anterior datei pronunţării deciziei, soţul acesteia - dl. judecător Preşedinte al Tribunalului Prahova F „a încercat să soluţioneze Dosarul nr. x/204/2013" având ca obiect evacuarea reclamantei, susţinând că acesta i-a adresat cuvinte nepotrivite, în mod public. În acest context, a menţionat că a depus pângere la C.S.M. şi la D.N.A. pentru infracţiuni de corupţie şi de serviciu, anterior soluţionării apelului, aspecte cunoscute de d-na judecător G. în calitate de soţie a d-lui judecător F. De asemenea, a mai arătat că a aflat de împrejurarea că cei doi sunt soţ şi soţie după judecarea apelului, neputând invoca incompatibilitatea.

A opinat că decizia nr. 1034 din 18 iunie 2015 este nulă pentru că nu există apel împotriva unei decizii, ci doar împotriva unei sentinţe, sens în care se impunea constatarea gravei erori a instanţei de fond care a pronunţat decizie în loc de sentinţă.

Cât priveşte decizia nr. 534 din 2 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Prahova, a arătat că aceasta este nulă fiind de fapt sentinţă dată de prima instanţă, aspect care a condus la imposibilitatea motivării apelului, acesta fiind inadmisibil împotriva unei decizii.

A mai susţinut că s-au încălcat dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană întrucât prima instanţă a soluţionat dosarul după o perioadă excesiv de mare, precizând, totodată, că în această perioadă a fost amendată nejustificat, cererea de reexaminare i s-a respins şi s-a dispus suspendarea cauzei fără temei legal, motiv pentru care instanţa de recurs a casat această încheiere de suspendare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în tot a deciziilor nr. 534 din 2 martie 2015 şi nr. 1034 din 18 iunie 2015, precum şi a încheierilor din 20 februarie 2013 şi 9 octombrie 2013. Totodată, a solicitat trimiterea cauzei la prima instanţă pentru o judecată legală, echitabilă şi soluţionarea fiecărui aspect invocat, care a condus la furtul bunurilor proprietate, expertizate în Dosarul nr. x/06 la peste 3 miliarde ROL.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., art. 306 pct. 3 C. proc. civ., dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

Analizând recursul declarat de reclamanta A. prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că deşi recurenta a invocat în sprijinul cererii de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat, în mod distinct şi concret motivele subsumate acestora.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).

Pentru examinarea acestui motiv trebuie reţinut că prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere motivul de nelegalitate mai sus enunţat, se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităţilor procedurale cu ipotezele sale, respectiv (1) actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale şi (2) să se fi pricinuit părţii o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor. Aceleaşi dispoziţii prevăd că vătămarea se presupune până la dovada contrarie în cazul nulităţilor prevăzute expres de lege.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat nulitatea deciziei, întrucât a fost pronunţată de un judecător necompetent, precum şi că prima instanţă a soluţionat cauza în fond printr-o decizie, şi nu prin pronunţarea unei sentinţe „aşa încât nu poate exista apelul declarat împotriva unei decizii".

De precizat că dispoziţiile invocate se referă la neobservarea formelor legale ale actelor de procedură din cauza cărora s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Astfel, sub imperiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include toate neregularităţile de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, până la nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii sau contradictorialităţii.

Este de remarcat faptul că motivele pentru ca un judecător să fie incompatibil în soluţionarea cauzei sunt strict reglementate de lege şi cum soţul d-nei judecător ce a judecat apelul nu a făcut parte din completul ce a soluţionat cauza la instanţa de fond, nu se poate vorbi despre o incompatibilitate a d-nei judecător G. De altfel numai simplul fapt că soţul d-nei judecător G. „a încercat să soluţioneze Dosarul nr. x/204/2013" având ca obiect evacuarea reclamantei, dosar distinct de prezenta cauză, nu poate constitui motiv de incompatibilitate, atât timp cât nu şi-a exprimat un punct de vedere privind cauza pendinte.

Alegaţia recurentei privind decizia instanţei de fond va fi înlăturată, ştiut fiind faptul că în recurs se analizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel şi nu hotărârea instanţei de fond care a făcut obiectul analizei de legalitate la instanţa de apel şi care în mod corect a reţinut că menţiunea „decizie" din partea introductivă a hotărârii reprezintă o simplă eroare materială nefiind îndeplinite condiţiile pentru a se aprecia că ea justifică constatarea nulităţii absolute a acestui act procedural, reclamantei neproducându-i-se nici o vătămare.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de nelegalitate instituit de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurentei nu i s-a produs o vătămare în înţelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pe care recurenta nu le-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat. Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanţa sesizată să desprindă eventuale critici din susţinerile care au fost făcute în legătură cu acest motiv de nelegalitate.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac şi nu există contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reţine că în speţa de faţă nu se contestă niciun act juridic care să atragă incidenţa acestui text de lege, obiectul cauzei fiind reprezentat de o acţiune în răspundere civilă delictuală, respectiv obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri morale întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Aşadar, faţă de cele reţinute şi acest motiv de recurs urmează a fi respins.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6 CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 1.

Este de necontestat că art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Totodată, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi analizând cu rigurozitate condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a statuat în mod corect că nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârât a vreunei fapte ilicite care să fi cauzat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Referitor la încheierile de şedinţă din datele de 20 februarie 2013 şi 9 octombrie 2013, precum şi privind decizia civilă nr. 534 din 2 martie 2015, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în raport de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă decizia pronunţată în etapa procesuală a apelului, motiv pentru care instanţa de recurs este îndrituită a exercita controlul judiciar doar cu privire la cele reţinute prin respectiva decizie. Nu în ultimul rând, este de amintit că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Înalta Curte, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1034 din 18 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1034 din 18 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2016.