Shareholder's compulsory-sale claim fails; prior reversal upheld as deadline expired and annulled consent barred sale.

Decizia nr. 467/2016

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. x/com din 6 noiembrie 2000, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtul SC B. SA, solicitând instanţei ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- obligarea pârâtei, în baza Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor nr. 1 din 1 aprilie 2000 art. 4 pct. 4.1, să încheie cu societatea reclamantă contract de vânzare-cumpărare privind activul C., deţinut în baza contractului de asociere în participaţiune din 4 iulie 1995;

- obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii de 200.000 lei/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru acest activ.

În motivare reclamanta a arătat că între SC A. SRL, în calitate de asociat administrator şi SC B. SA, în calitate de asociat participant, s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune din 4 iulie 1995.

Obiectul contractului de asociere l-a constituit modernizarea activului C., în vederea exploatării lui, în comun.

Acest activ a beneficiat la termen şi în totalitate de investiţiile prevăzute în contract, potrivit raportului de evaluare din 2 martie 2000, reprezentând peste 15 % din valoarea activului.

În baza art. 27 din O.G. nr. 86/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999 şi nr. 133/1999 reclamanta a adresat pârâtei „cererea de cumpărare a activului ce formează obiectul contractului de asocierea în participaţiune.

Adunarea Generală a Acționarilor, a societăţii pârâte din 1 aprilie 2000 a fost de acord cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, stabilind preţul de 387.173.000 lei, pe baza raportului de evaluare din 2 martie 2000, acceptat de pârâtă.

În plus, cu adresa din 5 aprilie 2000 reprezentantul D. în Adunarea Generală a Acționarilor -SC B. SA, a comunicat acordul instituţiei publice la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În motivarea cererii reclamanta a depus la dosar Hotărârea nr. 1 din 1 aprilie 2000 a Adunării Generale a Acţionarilor SC B. SA, Contractul de asociere din 4 iulie 1995 şi acte adiţionale la acesta, Raportul de evaluare nr. 671 din 2 martie 2000, acordul D. nr. 439 din 25 aprilie 2000.

Prin întâmpinare pârâta a recunoscut că prin Hotărârea nr. 1 din 1 aprilie 2000, Adunarea Generală a SC B. SA şi-a însuşit raportul de evaluare şi a fost de acord cu vânzarea activului către reclamantă, apreciind că şi-a îndeplinit obligaţia de a acorda asociatului dreptul de preemţiune la vânzare.

În raport de poziţia sa, pârâta a solicitat respingerea capătului de cerere privind plata daunelor cominatorii, neputându-se reţine vreo culpă în sarcina sa.

Prin sentinţa civilă nr. 3201 din 21 decembrie 2000 Tribunalul Constanţa a admis, în parte, acţiunea, dispunând obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru activul C. situat în Costineşti, judeţul Constanţa, respingând capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Părţile au încheiat la data 4 iulie 1995 contractul de locaţie a gestiunii nr. 970, având ca obiect exploatarea în comun a unităţii C.

Prin Hotărârea nr. 1 din 1 aprilie 2000 Adunarea Generală a Acţionarilor SC B. SA a aprobat vânzarea cu plata în rate a activului în litigiu la un preţ ce urma să fie stabilit prin negociere directă, pornindu-se de la valoarea de 387.173.000.lei, valoare stabilită prin Raportul de evaluare nr. 671 din 2 martie 2000.

Potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998 privind privatizarea societăţilor comerciale din turism „Societăţile comerciale din turism la care statul este acţionar şi care au în derulare contracte de locaţie a gestiunii, de închiriere sau de asociere în participaţiune vor vinde sau vor încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă cu locatarii sau cu asociaţii în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgentă".

Dispoziţiile textului legal invocat sunt obligatorii pentru societăţile comerciale din turism dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute.

Aceste norme sunt întărite şi de prevederile Legii nr. 133/1999 art. 12 alin. (1) pct. a ce prevede că „activele disponibile utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii în baza contractului de închiriere, a contractului de locaţie de gestiune sau a contractului de asociere în participaţiune, încheiate cu societăţile comerciale şi companiile naţionale cu capital majoritar de stat, precum şi cu regiile autonome, la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi vândute la solicitarea deţinătorului, la preţul negociat, stabilit pe baza raportului de evaluare după deducerea investiţiilor efectuate în activ de către chiriaş".

De altfel, pârâta, prin hotărârea organului său deliberativ, şi-a exprimat acordul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului litigios, apreciind că sunt îndeplinite integral condiţiile prevăzute de normele legale în materie, la un preţ ce urma să fie negociat, pornindu-se de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare, fapt recunoscut şi prin întâmpinare.

Întrucât pârâta şi-a exprimat acordul de voinţă asupra încheierii contractului de vânzare-cumpărare, stabilindu-se atât obiectul vânzării, cât şi un preţ determinabil (practic, fiind în prezenţa unui antecontract de vânzare-cumpărare) şi faţă de caracterul obligatoriu a dispoziţiilor art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998 şi art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999, prima instanţă a admis cererea şi a obligat pârâta să încheie contractul de vânzare-cumpărare privind activul C.

Întrucât reclamanta nu a făcut dovada culpei pârâtei, în sensul refuzului acesteia la negocierea şi încheierea contractului, pârâta recunoscând şi prin întâmpinare acordul său la vânzarea activului, prima instanţă a respins capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta societatea SC B. SA criticând-o pentru neiegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de art. 4 alin. (1) şi (4), art. 5 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, O.U.G. nr. 32/1998, O.U.G. nr. 88/1997 modificată de Legea nr. 99/1999, art. 287 C. proc. civ.

S-a susţinut că prin sentinţa mai sus menţionată prima instanţă a hotărât în mod greşit, raportându-se la dispoziţiile O.U.G. nr. 32/1998, Legii nr. 99/1999 şi Legii nr. 133/1999, fiind greşită admiterea acţiunii reclamantei şi obligarea pârâtei la vinderea activului în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 239 din 7 mai 2015, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia perimării, ca nefondată.

A fost admis apelul declarat de apelantul pârât SC B. SA, împotriva sentinţei civile nr. 3201 din 21 decembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. x/2000, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SRL.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul ca a fost respinsă acţiunea reclamantului în ce priveşte obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru activul "C." situat în Costineşti, jud. Constanţa, ca nefondată.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 24 mai 2001 Curtea de Apel Constanţa a dispus suspendarea soluţionării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea Dosarului penal nr. x/P/2000 privind pe inculpatul E., directorul SC B. SA, faţă de care a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice, obiectul dosarului constituindu-l, printre altele, şi derularea contractelor de asociere în participaţiune şi vânzare cumpărare, încheiate de SC B. SA cu mai multe societăţi comerciale cu capital privat, între care se regăseşte şi cel referitor la activul C., încheiat cu SC A. SRL ce face obiectul litigiului dedus judecăţii.

La data de 29 decembrie 2014 SC B. SA a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, precizându-se că Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului Bucureşti a fost soluţionat definitiv prin Decizia penală nr. 180/A din 27 iunie 2014, astfel încât nu mai subzistă motivul suspendării, cauza primind termen de judecată la data de 12 februarie 2015 şi număr nou de înregistrare în aplicaţia Ecris.

Excepţia perimării apelului invocată de intimata SC A. SRL a fost găsită nefondată.

Intimata SC A. SRL nu a formulat recurs împotriva încheierii de perimare, deşi avea această cale, pe toată durata suspendării.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile perimării.

În speţă s-a dispus suspendarea judecăţii întrucât s-a apreciat că infracţiunile pentru care era urmărit E., director al apelantei SC B. SA, pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în cauză.

Suspendarea în temeiul acestui text de lege durează până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă (art. 244 (2) C. proc. civ.).

Susţinerea intimatului potrivit căreia în dosarul penal a cărui judecată a menţinut măsura suspendării judecăţii cauzei, SC A. SRL nu se numără printre societăţile comerciale menţionate în hotărârea penală prin care fostul director al SC B. SA a fost pedepsit pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual, uz de fals, contractul încheiat cu SC B. SA de asociere în participaţiune nefiind anulat, nu a fost găsită fondată şi a fost înlăturată, hotărârea penală având înrâurire hotărâtoare în prezenta cauză.

Astfel, hotărârea definitivă - fapt juridic - nu poate fi ignorată de terţi sub motivul că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie a fi contrazisă de o altă hotărâre, lato semn însemnând că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragrabilă că ea exprimă adevărul.

Deci, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi (de părţi, cauză şi obiect) ci este necesară şi suficientă probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi problema dedusă judecăţii.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că între apelanta SC B. SA, prin Sucursala Costineşti şi SC A. SRL s-a încheiat contractul de asociere din 4 iulie 1995 ce avea ca obiect, exploatarea în comun a unităţii: C. cu spaţiile de depozitare şi dependinţele anexe".

Admiterea primului capăt de cerere din acţiunea reclamantei-intimate SC A. SRL a fost greşită, prima instanţă făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor legale reţinute, respectiv art. 5 din O.U.G. nr. 32/1998, Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii nefiind aplicabilă în cauză.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 5 din O.U.G. nr. 32/1992, în vigoare la data depunerii acţiunii (6 noiembrie 2000), potrivit acestui text de lege s-a instituit un termen de decădere de 3 luni de la data intrării în vigoare a actului normativ, termen în care trebuia să se efectueze vânzarea sau încheierea contractelor de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă cu locatarii sau asociaţii.

O.U.G. nr. 32/1998 a fost publicată în M. Of. nr. 436 din 17 noiembrie 1998 şi a intrat în vigoare la 3 decembrie 1992, în termen de 15 zile. Aşadar termenul prevăzut la art. 5 din O.U.G. nr. 32/1996 se împlinea la 3 martie 1999.

Depăşind acest termen, acţiunea ce avea ca obiect obligarea societăţii de turism la care statul este acţionar, cum este şi cazul apelantei, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu mai putea fi admisă, decât în situaţia dovedirii a fi îndeplinite condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 6 alin. (1)1 şi alin. (3)1 din O.U.G. nr. 32/1998.

Or, în cauză, intimata-reclamantă nu a tăcut dovada depunerii solicitării scrise adresate apelantei, având ca obiect intenţia de cumpărare, în termenul de 30 de zile de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 32/1998 şi nici dovada existenţei deciziei Consiliului de Administraţie al apelantei SC B. SA cu privire la admiterea solicitării de cumpărare, decizie nepusă în aplicare în termen.

O asemenea decizie nu există, intimata netacând dovada formulării intenţiei de cumpărare.

În ce priveşte Legea nr. 133/1999, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din lege, puteau face obiectul vânzării numai activele disponibile ale societăţii.

Or, activul ce a făcut obiectul cauzei, nu reprezintă un activ disponibil, astfel că apelanta nu putea fi obligată a-l vinde, prin adresele din 9 noiembrie 1999 (fila 23 dosar apel) şi din 23 martie 2000 (fila 22) ale SC B. SA adresate Camerei de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, arătându-se că aceasta nu are active disponibile, astfel cum acestea au fost definite în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, prima instanţă netacând o analiză a aplicabilităţii dispoziţiilor Legii nr. 133/1999 în cauză.

În ce priveşte aplicarea O.U.G. nr. 88/1997, nu există acordul D. în vederea vânzării, punctul de vedere al reprezentantului D. anexat la acţiune, reprezentând doar o parte din documentaţia necesară a fi depusă pentru obţinerea acordului D. în vederea încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (fila 25 dosar apel).

Lipsa acordului D. rezultă cu prisosinţă din hotărârea penală depusă la dosarul cauzei (şi care a dus la suspendarea prezentei cauze), în cuprinsul său reţinându-se „Cu privire la înscrisurile depuse de inculpat, respectiv puncte de vedere ale reprezentantului D., martorul F. arată că afirmaţiile în sensul că este de acord cu vânzarea nu reprezintă decât ceea ce exprimă, iar nu faptul că se aprobă încheierea contractelor, care se perfectau după obţinerea avizului D., evident, în acest sens fiind chiar faptul neîncheierii contractelor decât după acţionarea SC B. SA în instanţă şi obţinerea de hotărâri irevocabile, în acelaşi sens fiind şi declaraţia martorului G., de asemenea reprezentant D. în Adunarea Generală a Acționarilor a SC B. SA, care a precizat că nu au fost supuse aprobării contractele, nefiind, de altfel, depuse documente pentru analiza bonităţii agenţilor economici, ci se discuta de principiu negocierea".

În mod eronat, de asemenea, s-a reţinut că „pârâta prin hotărârea organului său deliberativ şi-a exprimat acordul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului litigios" (fila 38 dosar fond). Aceasta, deoarece prin Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor SC B. SA din 1 aprilie 2000 (fila 5 dosar fond) s-a aprobat „valoarea de pornire a negocierii directe în vederea vânzării", ceea ce înseamnă că între apelantă şi intimată urma să aibă loc o negociere, consimţământul în vederea încheierii actului urinând a fi dat la momentul consemnării unui preţ şi exprimat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Consimţământul valabil exprimat era necesar să emane de la administraţia societăţii sub forma unei decizii a Consiliului de Administraţie al SC B. SA, Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor, SC B. SA neputând fi considerată ca reprezentând voinţa societară a acesteia, această hotărâre fiind anulată, integral, prin sentinţa civilă nr. 4320 din 27 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. x/2000 (filele 35-36 dosar apel) rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 3608 din 8 iunie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data pronunţării hotărârii apelate (21 decembrie 2000) exista deja sentinţa civilă nr. 4320 din 27 februarie 2000, deci nu exista acordul apelantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte între părţi, succesorii acestora şi este opozabilă oricărui terţ cât timp acesta nu face dovada contrară, emană de la o autoritate publică înzestrată cu „imperium" şi reprezintă o realitate juridică şi faţă de terţi, în cauză intimata neputând afirma că nu avea cunoştinţă de hotărârea de anulare, atâta vreme cât aceasta a fost depusă de apelantă încă din 2001 (fila 35-36 dosar apel).

Hotărârea respectivă de anulare a hotărârii SC B. SA din 1 mai 2000 produce efecte depline între părţi, SC B. SA fiind parte în hotărâre şi fiind obligată prin hotărârea apelată la vânzarea unui activ, avându-se în vedere tocmai aprobarea Adunării Generale a Acționarilor din hotărârea Adunarii Generale a Acționarilor din 1 aprilie 2000 privind înstrăinarea unor active ale societăţii, fiind indubitabil că apelanta nu poate fi obligată a încheia cu intimata contractul de vânzare-cumpărare pentru un activ în situaţia în care Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor a vânzătorului de aprobare a vânzării a fost anulată irevocabil.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL Constanţa, aducându-i următoarele critici:

1. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive contradictorii.

Instanţa de apel nu a motivat de ce are o înrâurire hotărâtoare în prezenta cauză Decizia penală nr. 180/A/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2009, având în vedere că suspendarea judecăţii apelului civil s-a dispus în timpul urmării penale, înainte de sesizarea instanţei penale cu rechizitoriu, iar instanţa penală nu a mai fost ulterior sesizată cu fapta care, în timpul urmăririi penale, avea înrâurire hotărâtoare.

2. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), pronunţând hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, instanţa de apel a realizat o neregularitate procedurală în soluţionarea perimării, încălcând şi aplicând greşit prevederile art. 244 alin. (2), art. 248 şi art. 250 alin. (1) din V.C.P.C., art. 263 alin. (1) din V.C.P.P., art. 9 alin. (5) din Legea nr. 281/2003.

S-a apreciat că, în mod corect, prin încheierea din 25 mai 2001 s-a dispus suspendarea judecăţii potrivit art. 244 pct. 2 din V.C.P.C., nefiind relevant faptul că recurenta-reclamantă nu a formulat recurs împotriva încheierii de suspendare, deoarece nu exista nici un interes pentru recurenta-reclamantă, termenul de perimare curgând în folosul acesteia.

În opinia recurentei-reclamante, ceea ce este relevant în speţă este data la care infracţiunea cercetată şi-a pierdut înrâurirea hotărâtoare asupra soluţiei civile, aceasta reprezentând data la care suspendarea încetează, or, aşa după cum s-au petrecut lucrurile în dosarul penal, suspendarea a durat doar până la momentul pronunţării unei soluţii definitive de către procuror, deoarece instanţa penală nu a fost sesizată cu infracţiunea cercetată de procuror şi care a reprezentat motivul suspendării.

S-a mai susţinut că faţă de soluţia procurorului de netrimitere în judecată a inculpatului pentru fapta de a încheia şi derula contractul de asociere cu reclamanta, pentru fapta legată de activul C. şi pentru fapta legată de hotărâri Adunarii Generale a Acționarilor ale SC B. SA având ca obiect activul C. ori privind SC A. SRL, pârâta avea deschisă calea plângerii prevăzute de art. 275-278 din V.C.P.P., însă aceasta nu a făcut dovada exercitării unui astfel de plângeri.

Potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 281/2003, această plângere se putea exercita în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, pârâta nefacând dovada exercitării acestei plângeri.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai susţinut că pârâta avea posibilitatea şi chiar obligaţia de a solicita repunerea pe rol a cauzei după ce procurorul a adoptat soluţia de netrimitere în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii ce avea înrâurire hotărâtoare asupra judecăţii din dosarul civil.

S-a mai opinat că nu prezintă relevanţă împrejurarea că hotărârea penală a rămas definitivă la data de 27 iunie 2014, deoarece judecata penală a avut loc pentru infracţiuni ale fostului director al SC B. SA care nu au înrâurire asupra hotărârii civile, deoarece nu vizează contractul de asociere nr. 970 din 4 iulie 1995, nu privesc SC A. SRL şi nici hotărâri Adunării Generale a Acționarilor ale SC B. SA având ca obiect activul C. ori privind societatea SC A. SRL.

Analizând decizia recurată, prin raportare Ia criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Prima critică nu poate fi reţinută.

Instanţa de apel a motivat de ce Decizia penală nr. 180/A din 27 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/3/2009 are o înrâurire hotărâtoare în ce priveşte soluţia din cauza de faţă, la pag.8 şi 9 din cuprinsul hotărârii instanţei de apel.

De altfel, prin încheierea din 24 mai 2001 Curtea de Apel Constanţa a dispus suspendarea soluţionării cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., tocmai până la soluţionarea definitivă a dosarului penal în care a fost cercetat inculpatul E., fostul director al societăţii SC B. SA, or, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea va deveni irevocabilă (în cazul unei hotărâri penale, definitivă).

2. Instanţa de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a art. 244 alin. (2), art. 248 şi art. 250 alin. (1) din V.C.P.C., art. 263 alin. (1) din V.C.P.P. şi art. 9 alin. (5) din Legea nr. 281/2003.

Recurenta-reclamantă încearcă să acrediteze ideea că suspendarea dispusă de instanţă nu trebuia să dureze decât până la data la care procurorul de caz a întocmit rechizitoriul şi a sesizat instanţa de judecată, motivat de faptul că prin acest rechizitoriu instanţa de judecată nu era sesizată cu fapte în legătură cu activul respectiv sau cu societatea reclamantă.

Această critică nu poate fi reţinută, pe de o parte, pentru că, potrivit art. 244 alin. (1) pct. 2 coroborat cu alin. (2) al aceluiaşi articol, suspendarea dăinuieşte până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit definitivă, iar pe de altă parte, pentru că nu poate fi luat în calcul termenul invocat de recurenta-pârâtă, deoarece instanţa de judecată putea să extindă urmărirea penală şi pentru alte fapte (procurorul neputând pronunţa hotărâri definitive), respectiv pentru faptele pretins a fi săvârşite în legătură cu activul în litigiu sau în legătură cu societatea reclamantă, or, până la soluţionarea definitivă a procesului penal nu se putea cunoaşte acest lucru, mai ales că, în cauză, se dispusese suspendarea judecăţii tocmai pentru acest motiv.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile privind perimarea judecării apelului în materie civilă.

3. Aspectele de fond ale deciziei recurate nu au fost criticate de către recurenta-reclamantă, astfel încât acestea nu vor face obiectul analizei nici pentru instanţa de recurs.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Constanţa împotriva Deciziei civile nr. 239 din 7 mai 2015, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 3 martie 2016.