Cassation review scope: Statute of limitations calculation and factual errors in labor-consulting fee disputes

Decizia nr. 426/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. 76253/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.057.276 RON în baza contractului individual de muncă din 07 martie 2007, în baza contractului de management/consultanţă din 14 februarie 2007 şi în baza contractului de management din 28 iunie 2007, precum şi la plata dobânzii legale de la data scadenţei sumelor până la plata efectivă a acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea de acţiune formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 293.500 RON cu titlu de preţ neplătit pentru servicii prestate în perioada martie 2007 - martie 2010 în temeiul contractului din 14 februarie 2007, 346.560 RON reprezentând despăgubire compensatorie pentru denunţarea unilaterală a contractului de management din 28 iunie 2007, în conformitate cu art. 8.1 lit. f) din contract, 24 salarii a 14.440 RON lunar, 346.560 RON cu titlu de compensare pentru extinderea obligaţiei de confidenţialitate din contractul de management din 28 iunie 2007 în conformitate cu art. 9.5 din contract, 24 salarii a 14.440 RON lunar, 536.029,04 RON cu titlu de dobândă legală pentru întârzierea plăţii sumelor datorate de pârâtă, suma totală la care se calculează dobânda fiind de 986.620 RON, în perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 6076 din 4 decembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a obligat pârâta la plata sumei de 26.448 RON cu titlu de compensare pentru extinderea obligaţiei de confidenţialitate din contractul din 28 iunie 2007 şi dobânda legală aferentă pentru perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014 şi la plata sumei de 1673,92 RON cheltuieli de judecată reprezentând 1.668,92 RON taxa judiciară de timbru şi 5 RON timbru judiciar către reclamant; a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtă şi a redus onorariul de avocat la suma de 5700 RON; a obligat reclamantul la plata sumei de 5700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată onorariu avocat către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a încheiat cu societatea pârâtă un contract individual din 15 februarie 2007 înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă la 07 martie 2007, ocupând funcţia de director general adjunct şi contractul de management consultanţă din 14 februarie 2007 anexă la contractul individual de muncă prin care reclamantul se obliga să presteze servicii de consultanţă în domeniul asigurărilor în favoarea societăţii.

În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului potrivit căreia retribuţia acestuia ar cuprinde venituri băneşti lunare de 3.959 RON în temeiul contractului de muncă şi 2.500 euro sumă lunară cuvenită dintr-un total anual de 30.000 euro

În temeiul contractului anexă nr. 107/2007, reclamantul obligându-se să dea şi consultanţă în cadrul atribuţiilor funcţiei, s-a apreciat că nu se susţine din probatoriul administrat.

De asemenea, s-a apreciat că expertiza efectuată, înscrisurile prezentate de pârâtă, plăţile de care reclamantul a beneficiat nu au fost de natură a dovedi prestarea unor servicii de consultanţă în baza contractului anexă la contractul de muncă al reclamantului, pentru a se putea pretinde preţul pentru perioada martie 2007-martie 2010.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei invocată de pârâtă, s-a apreciat că nu poate fi reţinută, având în vedere ultima plată efectuată în luna martie 2010, echivalentă cu o recunoaştere, caz de întrerupere a prescripţiei conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, însă s-a reţinut că nu s-a dovedit prestarea serviciilor pentru care se cere plata, societatea efectuând plăţi pentru astfel de servicii de consultanţă către o societate comercială SC C. SRL reprezentată tot prin reclamant conform facturilor emise în temeiul contractului cu acelaşi număr din 14 februarie 2007, care însă nu este supus analizei în prezenta cauză.

S-a mai reţinut că din documentele existente la dosarul cauzei, nu rezultă prestarea serviciilor din obiectul contractului de consultanţă din 14 februarie 2007, pe cale de consecinţă, nu există drepturi cuvenite aferente.

S-a mai reţinut că în urma schimbărilor legislative intervenite în domeniul asigurărilor, Legea nr. 32/2000, Ordinul nr. 6/2007 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) pentru ocuparea funcţiei de director general adjunct era necesar să existe un contract de management şi aprobarea CSA. Astfel, s-a încheiat între părţi contractul de management din 28 iunie 2007, drepturile băneşti ale reclamantului fiind cele anterioare conform pachetului salarial deţinut de acesta, prezumţie ce operează de vreme ce nu s-a dovedit aprobarea printr-o hotărâre A.G.A. a contravalorii prestaţiilor efectuate de reclamant în baza contractului de management.

Contractul încheiat pentru reclamantul care deţinea funcţia la momentul intervenirii modificărilor legislative a încetat la 29 februarie 2008, conform actului adiţional din 07 martie 2008 la contractul de muncă, când a încetat suspendarea efectelor acestuia. Aşadar, raporturile dintre părţi au continuat în baza contractului individual de muncă anterior încheiat potrivit acordului de voinţă al părţilor exprimat în actul adiţional indicat ceea ce infirmă susţinerea reclamantului că ar fi vorba despre denunţarea unilaterală de către pârâtă a contractului de management.

Prin urmare, pretenţiile de la pct. 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată au fost apreciate ca neîntemeiate pentru considerentele arătate. De asemenea, reţinându-se că acest contract a fost în vigoare 8 luni, reclamantul exercitând funcţia de director general adjunct anterior modificărilor legislative intervenite, solicitarea de la pct. 3 din cerere cu titlu de compensare pentru extinderea obligaţiei de confidenţialitate a fost primită în temeiul clauzei art. 9.5 din contract precum şi cererea privind dobânda legală aferente de la 01 aprilie 2010 data încetării raporturilor dintre părţi prin demisia reclamantului până la 31 martie 2014, cum s-a solicitat.

S-a mai reţinut că în lipsa unei hotărâri AGA de stabilire a contravalorii prestaţiilor care se executau în baza contractului de management, drepturile băneşti cuvenite reclamantului erau cele anterior stabilite prin contractul individual de muncă din anul 2007, anexa 107/2007, respectiv 3.959 RON şi 2.500 euro lunar. Cum prin probatoriu nu s-a dovedit prestarea serviciilor în baza contractului de consultanţă din anul 2007, s-a reţinut drept salariu suma de 3.959 RON lunar, respectiv 3.306 RON venit net. S-a constatat că întinderea sumelor de care a beneficiat reclamantul conform statului de plată a fost explicată de pârâtă prin acordarea unor premii ce au justificat sumele achitate astfel că prin aceasta nu se poate reţine că s-ar fi făcut plăţi în baza contractului din anul 2007.

Pentru aceste considerente, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 26.448 RON despăgubiri cu titlu de compensare pentru extinderea obligaţiei de confidenţialitate din contractul din 28 iunie 2007 şi dobânda legală aferentă în perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014 şi s-au respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata sumei de 1673,92 RON cheltuieli de judecată reprezentând 1668,92 RON taxa judiciară de timbru şi 5 RON timbru judiciar către reclamant.

Cu privire la cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtă, s-a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., şi faţă de complexitatea medie a cauzei, natura activităţii efectiv prestată de apărător, cererea s-a admis în parte, prin reducerea onorariului de avocat la suma de 5.700 RON, fiind obligat reclamantul la plata acestei sume.

Pârâta B. SA a formulat apel împotriva sentinţei nr. 6076 din 4 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar reclamantul A. a formulat apel atât împotriva sentinţei primei instanţe cât şi împotriva încheierilor pronunţate la datele de 24 aprilie 2014, 16 octombrie 2014 şi 13 noiembrie 2014.

Prin decizia civilă nr. 976 din 9 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au admis ambele apeluri, s-a schimbat sentinţa apelată, în sensul că s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor solicitate în baza contractului din 28 iunie 2007 şi la plata sumelor solicitate în baza contractului de management din 14 februarie 2007 pentru perioada martie 2007 - decembrie 2008.

S-a admis în parte acţiunea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 153.750 RON cu titlu de debit principal şi la dobânda legală aferentă acestei sume pentru perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014.

S-au respins celelalte pretenţii ca prescrise.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 6.691 RON cheltuieli de judecată şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată, a compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate în apel şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, că aceasta a fost analizată de prima instanţă exclusiv în privinţa primului capăt de cerere astfel cum a fost precizat, respectiv numai cu privire la pretenţiile solicitate în temeiul contractului de management/consultanţă nu şi cu privire la pretenţiile solicitate în temeiul contractului de management din 28 iunie 2007.

Aşa fiind, analizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile solicitate în temeiul contractului din 28 iunie 2007, s-a reţinut că reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată, pe care a precizat-o ulterior, solicitând şi obligarea pârâtei la plata sumelor de 346.560 RON reprezentând despăgubire pentru denunţarea unilaterală a contractului de management din 28 iunie 2007 în conformitate cu art. 8.1 lit. f) din contract (24 salarii a 14.440 RON lunar), 346.560 RON cu titlu de compensare pentru extinderea obligaţiei de confidenţialitate din contractul de management din 28 iunie 2007 în conformitate cu art. 9.5 din contract (24 salarii a 14.440 RON lunar), 536.029,04 RON cu titlu de dobândă legală pentru întârzierea plăţii sumelor datorate de pârâtă, în perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014.

S-a reţinut că potrivit art. 9.5 din contractul de management din 28 iunie 2007, extinderea obligaţiei de confidenţialitate peste durata contractului va fi compensată prin achitarea unei indemnizaţii compensatorii de 24 de salarii nete, în momentul încetării raporturilor juridice din orice motive iar conform art. 8.1 lit. f) din acelaşi contract, societatea s-a obligat să achite managerului o despăgubire egală cu salariul net pe 24 de luni, în cazul denunţării unilaterale a contractului din iniţiativa societăţii sau din motive neimputabile managerului.

S-a mai reţinut că deşi art. 8.1 nu a stabilit expres termenul la care urma să fie achitată despăgubirea, acesta nu putea fi decât data încetării raporturilor juridice contractuale dintre părţi, dată constatată a fi 07 martie 2008, având în vedere că însuşi reclamantul este cel care a menţionat-o prin cererea de chemare în judecată şi susţinută de faptul că la data de 07 martie 2008, relaţia contractuală dintre părţi se întemeia pe actul adiţional din 07 martie 2008, funcţia îndeplinită de reclamant fiind de director control şi antifraudă.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului potrivit căreia prescripţia a fost întreruptă pentru că a existat din partea pârâtei o recunoaştere expresă prin adeverinţa de venit din 01 noiembrie 2007 precum şi plăţile periodice făcute de aceasta, s-a reţinut că este neîntemeiată pentru că nu au existat plăţi făcute de pârâtă în temeiul acestui contract, aspect care rezultă din precizările depuse la dosarul cauzei în apel.

Raportat la data reţinută ca fiind cea la care au încetat raporturile contractuale, 07 martie 2008, s-a constatat că la data la care acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată, 13 decembrie 2011, termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 era împlinit, astfel încât, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor solicitate în baza contractului din 28 iunie 2007 şi pe cale de consecinţă s-a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei şi împotriva încheierilor din data de 24 aprilie 2014, 16 octombrie 2014 şi 13 noiembrie 2014, s-au reţinut următoarele:

În dezvoltarea motivelor de apel referitoare la încheierile pronunţate la datele de 24 aprilie 2014, 16 octombrie 2014 şi 13 noiembrie 2014, reclamantul a arătat, în esenţă, că încheierile sunt nelegale pentru că instanţa a cerut expertului contabil să-şi depăşească competenţele conferite de lege şi pentru că a respins nelegal cererile de refacere a expertizei contabile.

Instanţa de apel a constatat că într-adevăr, solicitând expertului contabil să precizeze „dacă şi care sunt sumele pe care reclamantul ar fi fost îndreptăţit să le primească în baza contractului încheiat cu societatea pârâtă raportat şi la îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale" tribunalul a investit expertul cu soluţionarea unor aspecte la care un expert nu poate să răspundă, nefiind de competenţa sa, îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate prin contract trebuia constatată pe baza probatoriului administrat în cauză.

Deşi această critică adusă încheierii din data de 24 aprilie 2014 s-a apreciat a fi întemeiată şi pe cale de consecinţă apelul formulat împotriva sa a fost admis, s-a considerat că nu are repercusiuni directe asupra speţei pentru că, pe de o parte, concluziile expertizei întocmite în cauza urmau a fi reţinute sau nu în urma analizei făcute de instanţă iar pe de altă parte, deşi avea posibilitatea să solicite administrarea probatoriului în calea de atac, apelantul reclamant a arătat la interpelarea instanţei, la termenul de judecată din data de 05 mai 2015, că nu mai insistă în administrarea probei cu expertiză contabilă, întrucât apreciază că prezenta cauză poate fi dezlegată fără efectuarea unei expertize, fiind vorba despre calcule aritmetice care ar putea fi verificate cu o anumită simplitate, iar pe de altă parte acestea nu au fost contestate nici de partea adversă şi nici de expertul contabil.

Întrucât celelalte două încheieri, din 16 octombrie 2014 şi 13 noiembrie 2014, cuprind de asemenea, aspecte legate de administrarea expertizei contabile având în vedere strânsa legătură dintre acestea şi încheierea din data de 24 aprilie 2014, s-a admis apelul şi împotriva acestora.

În cadrul criticilor aduse sentinţei primei instanţe, reclamantul a susţinut că este contrară realităţii afirmaţia că veniturile sale băneşti lunare totale ar fi fost de 3.959 RON brut, respectiv de 3.306 RON net şi nu de 3.959 RON şi 2.500 euro.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că părţile au încheiat în data de 14 februarie 2007 două contracte, contractul individual de muncă înregistrat la ITM din 07 martie 2007 pe perioadă nedeterminată în temeiul căruia reclamantul a deţinut începând cu data de 15 februarie 2007 funcţia de director general adjunct cu o remuneraţie de 3.959 RON şi contractul de management/consultanţă anexă la contractul din 07 martie 2007, înregistrat la B. din 14 februarie 2007, prin care, pârâta în calitate de beneficiar şi reclamantul în calitate de consultant au convenit asigurarea de către consultant către beneficiar a unor servicii de consultanţă juridică privind legislaţia în asigurări sau în activităţi comerciale conexe, studii privitoare la piaţa asigurărilor, cursuri de pregătire managerială a personalului angajat sau colaboratorii B., servicii de reprezentare în raporturile cu terţ, managementul riscului, preţul serviciilor prestate şi al lucrărilor efectuate fiind stabilit la suma de 30.000 euro pe an. Prin urmare, veniturile reclamantului se compuneau lunar din 3.959 RON şi 2.500 euro, prima critică formulată de reclamant apreciindu-se a fi întemeiată.

În privinţa îndeplinirii de către reclamant a obligaţiilor asumate prin contract, îndeplinire contestată de pârâtă, s-a reţinut că doar în mod formal aceasta din urmă a contestat îndeplinirea de către reclamant a obligaţiilor contractuale, în condiţiile în care prin întâmpinările formulate, pârâta a recunoscut că reclamantul a prestat în baza contractului în litigiu activităţile la care s-a obligat, cu câteva excepţii legate de perioadele în care acesta din urmă s-a aflat în concediu medical.

Mai mult, s-a reţinut că la termenul de judecată din data de 02 iunie 2015, la solicitarea instanţei, pârâta nu a identificat nicio împrejurare în care a solicitat reclamantului sa-şi îndeplinească obligaţiile conform contractului şi în plus, nu a făcut aplicarea pactului comisoriu inserat în contract potrivit căruia în situaţia în care, una din părţi îşi încalcă obligaţiile sale, după ce a fost avertizată, printr-o notificare scrisă, de către cealaltă parte, că o nouă nerespectare a acestora va duce la rezoluţiunea/rezilierea contractului.

În ceea ce priveşte temeinicia solicitării reclamantului privind obligarea pârâtei la plata sumei de 293.500 RON în baza contractului de management/consultanţă din 14 februarie 2007, s-a reţinut că se impune a fi analizată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă în legătură cu acest contract, excepţie respinsă de prima instanţă ca neîntemeiată.

Prin contractul de management/consultanţă anexă parte integrantă la contractul din 07 martie 2007, preţul serviciilor prestate a fost stabilit la suma de 30.000 euro/an, respectiv 2.500 euro lunar, iar conform art. 4.2 din contract, plata preţului urma a fi efectuată lunar în primele 5 zile lucrătoare ale lunii, ceea ce conduce la concluzia că începând cu luna martie 2007, a început să curgă prescripţia dreptului material la acţiune pentru fiecare remuneraţie lunară.

S-a mai reţinut că din precizările făcute de reclamant, a rezultat că în anul 2007 nu au fost făcute plăţi dar, începând cu luna martie a anului 2008 şi terminând cu luna ianuarie 2010, reclamantul a primit diferite sume de bani în baza acestui contract.

Având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, 13 decembrie 2011, s-a constatat că este prescris dreptul material la acţiune pentru sumele solicitate de la pârâtă pentru perioada martie 2007- decembrie 2008, inclusiv.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că este adevărat că pentru sumele solicitate pentru lunile martie - decembrie 2008 a avut loc, în condiţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, o întrerupere a termenelor de prescripţie pentru că au fost efectuate plăţi dar, de la data la care sumele au fost achitate, martie 2008, aprilie 2008, mai 2008, octombrie 2008, decembrie 2008, a început să curgă un nou termen de prescripţie, împlinit până la data învestirii instanţei de judecată cu cererea în pretenţii, 13 decembrie 2011.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului potrivit căreia întreruperea prescripţiei a fost făcută prin recunoaşterea expresă a pârâtei prin adeverinţa de venit din data de 01 noiembrie 2007, prin care recunoaşte venituri din salariu de 3.959 RON lunar, inclusiv pentru lunile august septembrie şi octombrie 2007, precum şi venituri din alte surse, pentru aceleaşi luni, în cuantum de 10.150 RON lunar, instanţa a reţinut că din înscrisul invocat nu rezultă cu certitudine că reprezintă remuneraţia primită în temeiul contractului de consultanţă, aspect confirmat şi de statele de plata fiscale în care nu se menţionează ce reprezintă sumele plătite.

Aceeaşi concluzie a fost reţinută şi în privinţa deciziilor depuse la dosarul cauzei, decizia nr. 134 din 04 februarie 2008 şi nr. 5075 din 02 aprilie 2009, care nu fac dovada că plăţile au fost făcute în temeiul contractului.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului materializată în precizarea de la dosarul de apel, s-a reţinut, contrar considerentelor primei instanţe, că în luna martie 2010 nu au fost făcute plăţi în temeiul acestui contract, fiind astfel eronată soluţia primei instanţe care a apreciat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este neîntemeiată pentru că a fost efectuată o plată în luna martie 2010.

În ceea ce priveşte existenţa unei cauze de repunere în termenul de prescripţie, invocată de reclamant, constând în imposibilitatea obiectivă şi subiectivă a reclamantului de a da în judecată pârâta pentru drepturi băneşti atâta timp cât era angajatul acesteia, s-a reţinut de asemenea a fi neîntemeiată, având în vedere că nu se circumscrie noţiunii de cauză temeinic justificată, reprezentată de o împrejurare care fără a avea caracterul forţei majore are totuşi caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant, cu excluderea culpei titularului la acţiune.

Conchizând, instanţa a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate de la pârâtă pentru perioada martie 2007-decembrie 2008 este întemeiată, motiv pentru care a fost admisă şi pe cale de consecinţă, s-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate în baza contractului din 28 iunie 2007 şi la plata sumelor solicitate în baza contractului de management din 14 februarie 2007 pentru perioada martie 2007 - decembrie 2008 ca fiind prescrisă.

În ceea ce priveşte cuantumul sumelor datorate în temeiul contractului din 14 februarie 2007, s-a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 4.2 din contract, plata preţului se va efectua lunar în primele 5 zile lucrătoare ale lunii, şi cum pentru perioada martie 2007- decembrie 2008, pretenţiile sunt prescrise, suma datorată de pârâtă reclamantului este cea începând cu remuneraţia pe care trebuia să o primească în perioada 05 ianuarie 2009 - martie 2010, rezultând astfel o perioadă de 15 luni pentru care reclamantul trebuia să primească suma de 37.500 euro (echivalent RON 153.750 RON, la un curs de 4,1 euro/RON), respectiv 2.500 euro lunar.

La stabilirea sumei care urmează a fi achitată efectiv reclamantului, s-a avut în vedere precizarea depusă la dosarul cauzei din care rezultă că în perioada ianuarie 2009- ianuarie 2010, reclamantului i-a fost achitată în baza contractului, suma de 19.101 RON, astfel încât suma datorată de pârâtă este de 134.649 RON plus dobânda legală aferentă acestei sume pentru perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014.

În ceea ce priveşte critica pârâtei potrivit căreia este greşită afirmaţia că nu ar fi fost denunţat unilateral contractul de management din 28 iunie 2007 şi că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 8.1 lit. f) din acest contract pentru acordarea compensaţiei de 24 salarii, instanţa nu a analizat-o, având în vedere că a constatat ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa pretenţiilor solicitate de reclamant în temeiul acestui contract.

Aceeaşi concluzie s-a reţinut şi în privinţa criticilor referitoare la calculul venitului salarial pentru luna februarie 2008, respectiv cel încasat în luna martie 2008 şi la cele privind plata unor premii.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate în apel, având în vedere că ambele apeluri au fost admise în parte, în temeiul art. 276 C. proc. civ., s-au compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate în apel şi a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 976 din 9 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâta B. SA.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate cu privire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a pretenţiilor întemeiate pe prevederile contractului din 28 iunie 2007 şi a pretenţiilor întemeiate pe prevederile contractului de management din 14 februarie 2007 pentru perioada martie 2007 - decembrie 2008.

După prezentarea pe larg a istoricului cauzei şi evoluţia raporturilor dintre părţi, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată susţinând că instanţa de apel a confundat noţiunea de moment al încetării contractului cu noţiunea de moment al încetării raporturilor juridice dintre părţi.

Astfel, a susţinut recurentul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este momentul încetării raporturilor juridice dintre părţi, iar nu momentul încetării contractului, iar data la care s-a împlinit termenul stabilit de art. 9.4 din contract pentru extinderea obligaţiei de confidenţialitate a fost data de 01 martie 2010, adică la doi ani de la încetarea contractului, prin semnarea actului adiţional la contractul individual de muncă din anul 2007.

A mai arătat recurentul că raporturile juridice dintre părţi au încetat doar în parte la 30 martie 2010, dată la care şi-a prezentat demisia şi prin decizia SC B. SA, s-au încheiat orice raporturi juridice şi contractuale dintre părţi iar momentul din care putea solicita plata celor 24 de salarii este 01 martie 2010, dată la care şi-a îndeplinit în totalitate obligaţia de confidenţialitate asumată prin art. 9.3, 9.4, 9.5 din contract.

Referitor la art. 8.1 lit. f) din contract, a arătat recurentul că despăgubirea compensatorie se plăteşte la încetarea raporturilor juridice cu societatea, or, aşa cum a arătat, încetarea raporturilor juridice dintre părţi a avut loc la 30 martie 2010 data când şi-a prezentat demisia.

Totodată, a susţinut recurentul că instanţa de apel a rezolvat greşit chestiunea imputaţiei plăţilor şi în acest fel, a ajuns la concluzia că intimata nu a efectuat plăţi de natură a întrerupe cursul prescripţiei pentru debitele formal datorate în temeiul contractului din 7 martie 2007.

Prin interpretarea greşită a adeverinţei de venit eliberată de SC B. SA la 01 noiembrie 2007, instanţa de apel a ajuns la concluzia că suma de 3.959 RON reprezintă salariul lunar brut, iar suma de 10.150 RON reprezintă venituri despre care nu se poate reţine cu certitudine că reprezintă remuneraţie în temeiul contractului de consultanţă, însă a omis să ia în considerare că intimata a anexat la această adeverinţă contractul din anul 2007 şi anexa la acesta.

A mai susţinut recurentul că se poate constata din analiza fişelor fiscale pentru anul 2009 şi 2010 că sumele plătite cel puţin pentru lunile ianuarie-octombrie 2009 şi ianuarie 2010 sunt mai mari decât suma de 18.500 RON (salariul din actul adiţional din 07 martie 2008 la contractul de muncă înregistrat la ITM din anul 2007), ceea ce demonstrează neechivoc plata unor sume datorate în alt temei, temei ce nu putea fi decât contractul, motiv pentru care apreciază recurentul că prescripţia a fost întreruptă şi se impunea respingerea excepţiei invocate de către pârâtă.

Prin memoriul de recurs, pârâta B. SA a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul de a se respinge şi capătul de cerere referitor la obligarea sa la achitarea contravalorii contractului de management/consultanţă din 07 martie 2015 anexă la contractul individual de muncă.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă a reiterat istoricul cauzei, după care, a criticat decizia recurată arătând în esenţă, că instanţa de apel reţine o stare de fapt eronată cu privire la data încheierii contractelor din litigiu şi a apreciat greşit probele din care rezultă, contrar celor arătate în decizia recurată, că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de consultanţă.

Prin urmare, având în vedere aceste aspect, a susţinut recurenta că în mod greşit a reţinut instanţa că apărările sale nu se circumscriu în mod real în noţiunea excepţiei de neexecutare a contractului, făcând astfel o greşită aplicare a prevederilor legale referitoare la convenţiile legal făcute dintre părţile contractante ce au putere de lege pentru acestea precum şi cele referitoare la excepţia de neexecutare a acestora.

A mai susţinut recurenta că instanţa a reţinut în mod eronat situaţia de fapt, cu referire la faptul că cele două contracte, respectiv contractul din 07 martie 2007 şi contractul de consultanţă din 14 februarie 2007 ar fi fost încheiate în aceeaşi zi, când în realitate se observă că era imposibil să se înregistreze la aceeaşi dată.

În susţinerea acestei afirmaţii, a arătat recurenta că din menţiunile cuprinse în cartea de muncă a reclamantului reiese indubitabil faptul că s-a încheiat un contract de muncă la data de 15 februarie 2007, contract ce ulterior ce a fost înregistrat la ITM în data de 07 martie 2007, în timp ce contractul de consultanţă a fost încheiat anterior anume la data de 14 februarie 2007.

Mai mult, a susţinut recurenta că dovada menţiunilor nereale prevăzute în contractul anexă, este data şi de numărul de înregistrare al contractului, anume din 14 februarie 2007, număr ce era deja atribuit unui alt contract tot în strânsă legătură cu activitatea de consultanţă prestată de reclamant.

În ceea ce priveşte activităţile prestate cu titlu de consultanţă în domeniul asigurărilor, a arătat recurenta că acestea au fost prestate prin societatea C. SRL aspect ce reiese din facturile emise în numele acestei societăţi, şi în care se menţionează expres că sunt facturate servicii de consultanţă conform contractului din 14 februarie 2007.

Referitor la excepţia de neexecutare a contractului, a susţinut recurenta că a invocat-o încă de la începutul acestui litigiu, şi mai mult, practica judiciară a stabilit că pentru invocarea excepţiei de neexecutare, nu este necesară îndeplinirea niciunei condiţii de formă fiind suficientă invocarea neexecutării contractului sinalagmatic de către partea care formulează pretenţiile.

În privinţa constatării neîndeplinirii obligaţiilor de către reclamant, a susţinut recurenta că probatoriul administrat, înscrisurile şi expertiza efectuată au demonstrat că nu rezultă prestarea serviciilor potrivit contractului din 14 februarie 2007, pe cale de consecinţă, nu există drepturi cuvenite aferente.

A mai arătat recurenta că nu a fost nevoită să invoce o neexecutare a acestui contract deoarece în nici un moment nu s-a pus problema solicitării unei sume de bani din partea intimatului-reclamant.

Concluzionând, recurenta a precizat că în privinţa prestaţiilor efective ale obligaţiilor asumate prin acest contract, intimatul-reclamant nu a prestat personal servicii de consultanţă în domeniul asigurărilor, ci a prestat activităţi în baza contractului individual de muncă, activităţi pentru care a fost remunerat.

Prin întâmpinarea depusă intimata SC B. SA a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., care de asemenea prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale invocate Înalta Curte reţine în privinţa recursului reclamantului A. că potrivit motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată, instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de către recurent numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotiumjuris), iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii.

Astfel, chestiunea care poate face obiectul analizei instanţei de recurs, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele controlului de legalitate, o reprezintă dezlegarea dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor solicitate în baza contractelor din anul 2007, chestiune asupra căreia instanţa de control judiciar s-a pronunţat cu respectarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, reţinând că în raport cu data introducerii acţiunii, 13 decembrie 2011, este prescris dreptul material la acţiune pentru sumele solicitate pentru perioada martie 2007 - decembrie 2008.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurentul-reclamant a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce ţin de administrarea probelor şi de stabilirea situaţiei de fapt, aspecte ce nu pot fi analizate de instanţa de recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac şi a dispoziţiilor legale menţionate.

În atare situaţie, criticile referitoare la greşita interpretare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, respectiv adeverinţa de venit din 01 noiembrie 2007 şi adeverinţele de venit emise de administraţia fiscală, precum şi fişele fiscale pentru anul 2009 şi 2010, nu vor fi analizate având în vedere că instanţa de recurs este ţinută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A.

Referitor la recursul pârâtei SC B. SA, Înalta Curte constată că, în speţă, recurenta-pârâtă, deşi în memoriul de recurs depus la dosar, a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a dezvoltat referitor la decizia recurată exclusiv critici vizând elemente de temeinicie a soluţiei, privind stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriilor, fără să formuleze nicio critică care să poată fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Astfel potrivit dispoziţiilor art. 302 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează recursul cu nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute pentru cererea de recurs, între acestea, la lit. c) a aceleiaşi norme, fiind reţinute expres: "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Faţă de cele reţinute, se constată că recurenta-pârâtă nu a argumentat potrivit motivului de recurs invocat, care sunt dispoziţiile legale aplicate greşit, pentru a da posibilitatea instanţei de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenta-pârâtă să se încadreze în ipoteza pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de recurs a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Aşa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. iar, conform alin. (1) al art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se sprijină şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat acestor dispoziţii legale şi având în vedere deopotrivă, inexistenţa în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă incidenţa prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează să facă aplicarea prevederilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi să constate nulitatea recursului declarat de pârâta SC B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 976 din 9 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constată nulitatea recursului declarat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2016.