Lease of public-domain building void; county prevails as appeals dismissed on res judicata.

Decizia nr. 421/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1088 din 18 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamantul Judeţul Satu Mare prin Preşedintele Consiliului Judeţean în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA Satu Mare şi SC B. SRL Bixad; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar, cu clauză de vânzare a activului „Cantină - bufet" din 03 mai 2001, încheiat între pârâtele SC A. SA Satu Mare şi SC B. SRL Bixad; au fost obligate pârâtele să lase reclamantului Judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare, în deplină proprietate şi posesie construcţia cu destinaţie economică, comerţ „Cantină - bufet" situată în municipiul Satu Mare, B-dul V.L. nr. 21, judeţul Satu Mare; s-a admis excepţia inadmisibilităţii petitului trei al cererii precizate şi s-a respins acest petit ca inadmisibil; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin decizia nr. 3432 din 1 noiembrie 2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Consiliul Judeţean Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 43 din 17 aprilie 2000 a Curţii de Apel Oradea, a casat sentinţa recurată şi rejudecând, a admis acţiunea cu excepţia pct. 42 - 43 din Anexa 2 la Hotărârea nr. 135/1999 a Consiliului Judeţean Satu Mare.

Prin această decizie s-a statuat că în anexa nr. 2 la această hotărâre, la poziţiile nr. 42 şi 43 au fost incluse în inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al judeţului Satu Mare: clădire cantină, construită în anul 1971, situată în B-dul V.L. nr. 21, cu o suprafaţă construită de 170 mp şi o suprafaţă desfăşurată de 930,70 mp; terenul aferent cantinei, în suprafaţă de 414,70 mp nr. top XX., întabulat în CF YY. şi ZZ. Satu Mare.

S-a mai reţinut că din actele depuse la dosar rezultă că această cantină a fost o investiţie a fostului Consiliu Popular Judeţean Satu Mare şi că imobilele vizate sunt de utilitate judeţeană şi fac parte din domeniul public al judeţului Satu Mare.

Totodată, s-a reţinut că prin decizia civilă nr. 251 din 30 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Oradea, s-a statuat că SC B. SRL este titularul unui drept de folosinţă pe baza unui contract de leasing imobiliar încheiat cu SC A. SA Satu Mare, care nu deţine calitatea de proprietar al imobilului situat la adresa de mai sus.

Astfel, prima instanţă a constatat că prin cele două hotărâri s-au statuat cu putere de lucru judecat două aspecte esenţiale în cauza pendinte, anume faptul că imobilul compus din clădire, construit în 1971, situat în B-dul V.L. nr. 21, cu o suprafaţă construită de 170 mp şi o suprafaţă desfăşurată de 930,70 mp şi terenul aferent cantinei, în suprafaţă de 414,70 mp nr. top XX., întabulat în CF YY. şi ZZ. Satu Mare face parte din domeniul public şi faptul că SC A. SA Satu Mare nu deţine calitatea de proprietar al acestui imobil.

Aşadar, s-a apreciat că aceste constatări au intrat în puterea de lucru judecat, principiu care împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată într-un alt proces.

În acest context, demersul reclamantului Judeţul Satu Mare de constatare a nulităţii absolute a contractului de leasing imobiliar, cu clauză de vânzare a activului „Cantină - bufet" din 03 mai 2001, încheiat între pârâtele SC A. SA Satu Mare şi SC B. SRL Bixad şi de obligare a pârâtelor să îi lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil s-a apreciat a fi întemeiat.

În ce priveşte nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar, prima instanţă a constatat că potrivit art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Analizând incidenţa în speţă a lipsei cerinţei ca cel care vinde să fie titularul dreptului aşa cum s-a arătat mai sus, s-a reţinut că SC A. SA Satu Mare nu a fost niciodată proprietarul bunului vândut, acesta făcând parte din domeniul public astfel că nu putea transmite mai multe drepturi decât avea el însuşi, conform principiului nemo plus juri sad alteris transferre potest quam se ipse habet.

Aşa fiind, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar, cu clauză de vânzare a activului „Cantină - bufet" din 03 mai 2001, încheiat între pârâtele SC A. SA Satu Mare şi SC B. SRL Bixad.

Ca o consecinţă a acestei nulităţi şi a constatărilor ce au intrat în puterea lucrului judecat, prima instanţă a reţinut că pârâtele sunt simpli posesori ai bunului, deţinut fără nici un titlu legal, impunându-se obligarea lor la a lăsa reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de mai sus, în temeiul art. 480 C. civ.

În ce priveşte petitul trei al cererii de chemare în judecată, prima instanţă a constatat că acesta este inadmisibil, deoarece în speţă nu există formulată o pretenţie în sensul obligării reclamantului la contravaloarea unor eventuale investiţii la imobilul revendicat, astfel că demersul reclamantului nu poate fi primit.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu a făcut dovada avansării unor cheltuieli în cauză, nedepunând nici un înscris în acest sens.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul Judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare, cât şi pârâta SC B. SRL Bixad, iar prin decizia civilă nr. 388/A din 27 aprilie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ambele apeluri.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut că susţinerile apelanţilor sunt nefondate, prima instanţă pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, conformă cu probele de la dosar.

Astfel, în ce priveşte apelul formulat de reclamantul Judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare, s-a reţinut că acesta critică hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş pentru două aspecte, respectiv pentru faptul că nu i s-a admis integral acţiunea, inclusiv petitul 3 al acestei acţiuni, prin care solicita să nu fie obligat la plata îmbunătăţirilor făcute de către pârâtă în imobilul proprietatea sa, petit care în opinia reclamantului apelant a fost în mod greşit respins ca inadmisibil, iar pe de altă parte, reclamantul critică hotărârea primei instanţe de fond pentru că nu i s-au acordat cheltuielile de judecată solicitate, reţinându-se în mod neîntemeiat ca acestea nu au fost dovedite, deşi avocatul reclamantului a depus dovezile necesare.

În ce priveşte petitul 3 al acţiunii formulate de reclamant, s-a constatat că în mod temeinic şi legal a fost respins ca inadmisibil, deoarece în litigiul de faţă nu s-a solicitat de către pârâtă obligarea reclamantului la plata vreunor sume ce reprezintă contravaloarea unor eventuale investiţii la imobil, astfel că reclamantul nu poate solicita instanţei sa pronunţe o hotărâre prin care să se statueze că nu poate fi obligat la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea unei investiţii, câtă vreme această sumă nu i s-a solicitat, respectiv nu există un petit corelativ în acest litigiu, prin care să i se fi pretins reclamantului contravaloarea investiţiilor la imobil.

Susţinerea reclamantului că într-un alt dosar care, în prezent, este suspendat, s-a solicitat obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului şi construcţiei denumită „cantină - bufet" s-a apreciat că nu are relevanţă pentru acest litigiu, căci reclamantul se poate apăra în mod corespunzător în litigiul respectiv cu privire la temeinicia solicitărilor părţii adverse.

În ce priveşte motivul 2 al apelului reclamantului, prin care se critică hotărârea tribunalului, deoarece nu i s-au acordat cheltuielile de judecată, s-a constatat că şi acest motiv este neîntemeiat, deoarece cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, deşi au fost dovedite în faţa instanţei de apel, fiind depuse dovezile efectuării acestor cheltuieli, în sumă totală de 5.419,04 RON la dosar, aceste dovezi nu au fost depuse şi în faţa primei instanţe, niciunul dintre înscrisurile depuse în apel, nefiind regăsite la dosarul primei instanţe. Mai mult, s-a reţinut că în faţa primei instanţe, la momentul rămânerii cauzei în pronunţare, reprezentanta reclamantului a arătat că va preciza ulterior dacă solicită cheltuieli de judecată, astfel încât în mod întemeiat, prima instanţă nu a acordat cheltuieli de judecată reclamantului, ele nefiind dovedite şi nici măcar solicitate la acel moment.

În ce priveşte apelul formulat de pârâta SC B. SRL, s-a constatat că aceasta critică hotărârea primei instanţe, solicitând respingerea cererii formulate de reclamant, căci, în opinia sa, s-a reţinut în mod neîntemeiat prin sentinţa apelată că reclamantul este proprietarul imobilului ce face obiectul litigiului şi că acesta ar fi fost inclus în domeniul public al Judeţului Satu Mare, întrucât, prin decizia civilă nr. 3432/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut clar că apartenenţa la domeniul public se referă la imobilul situat pe terenul de sub nr. top XX. înscris în CF YY. şi CF ZZ. Satu Mare, or imobilul în litigiu este înscris în CF nr. WW. Satu Mare cu nr. top. SS. şi CF TT. Satu Mare cu nr. top. VV. Totodată, pârâta a susţinut că în mod eronat prima instanţă a reţinut că SC A. SA ar fi fost un simplu posesor al bunului pe care l-a deţinut fără just titlu, astfel încât, în mod neîntemeiat a fost obligată pârâta, care a încheiat cu SC A. SA un contract de leasing imobiliar, să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.

O altă critică adusă de pârâtă sentinţei apelate, a fost aceea că nu s-a respectat cadrul procesual, în sensul că, nu a fost citată şi C., pentru a-i fi opozabilă această sentinţă, deoarece prin precizarea din data de 05 martie 2003, când reclamantul şi-a retras acţiunea faţă de mai mulţi pârâţi, această pârâtă nu a fost menţionată.

În ce priveşte primul motiv de apel formulat de pârâtă, potrivit căruia tribunalul a reţinut în mod eronat că reclamantul este proprietarul imobilului şi că pârâta îl ocupă fără drept astfel încât a fost obligată să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie acest imobil, s-a reţinut că pârâta încearcă să acrediteze ideea că prima instanţă a tăcut o confuzie între numerele de CF şi cele topografice, potrivit cărora s-a stabilit proprietatea asupra imobilului, însă, această susţinere s-a apreciat a fi neîntemeiată, deoarece părţile s-au judecat prin mai multe litigii cu privire la proprietatea asupra imobilului denumit „cantină", stabilindu-se, în mod irevocabil, că acest imobil aparţine reclamantului, aflându-se în proprietatea acestuia.

Astfel, s-a statuat în mod irevocabil că apartenenţa imobilului la domeniul public al Judeţului Satu Mare s-a finalizat în urma pronunţării deciziei civile nr. 3432/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, unde se precizează, fără echivoc, că imobilul clădire - cantină construit în 1971 şi terenul aferent aparţin domeniului public, respectiv judeţului Satu - Mare.

Totodată, s-a mai reţinut că prin decizia civilă nr. 208 din 03 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul x/296/2006, s-a constatat că SC A. SA, care a încheiat contractul de leasing imobiliar cu pârâta SC B. SRL, nu a dovedit calitatea de proprietar asupra ambelor imobile, construcţie şi teren, deţinute în folosinţă în baza contractului de leasing, spre deosebire de partea adversă Judeţul Satu Mare, care, în urma probatoriului administrat a justificat cu înscrisuri calitatea de proprietar pentru cele două imobile şi apartenenţa acestora la domeniul public.

De asemenea, s-a mai reţinut că prin decizia civilă nr. 251 din 30 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. x/296/2006, s-a constatat că susţinerea SC B. SRL potrivit căreia nu ar exista identitate între imobilul în cauză şi cel care figurează în domeniul public, nu poate fi acceptată, în speţă dovedindu-se pe deplin că imobilul cantină - bufet apare menţionat pe lista imobilelor care aparţin domeniului public al Judeţului Satu Mare şi este situat pe B-dul V.L., nr. 21, fiind construit în baza proiectului din anul 1970. Şi în acest dosar, pârâta SC B. SRL a susţinut ideea că se face o confuzie între imobile, motiv pentru care s-a dispus o expertiză, iar instanţa a precizat că expertul, cu ocazia ieşirii la faţa locului, nu a identificat un al doilea imobil cantină - bufet în locaţia menţionată.

Aşadar, acest motiv de apel, invocat de către pârâtă s-a constatat a fi nefondat, fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul este proprietar al imobilului din litigiu şi că pârâta îl deţine tară drept.

Cât priveşte motivul de apel invocat de pârâtă, potrivit căruia nu a fost respectat cadrul procesual, nefiind citată pentru opozabilitate şi o persoană fizica la care nu s-a renunţat potrivit precizării de acţiune din 05 martie 2003, s-a constatat că şi acest motiv este neîntemeiat, deoarece cadrul procesual a fost stabilit în primă instanţă de către reclamant, care a considerat prin precizări succesive de acţiune că partea cu care doreşte să se judece şi care ocupă fără drept imobilul aflat în proprietatea sa este SC B. SRL.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt relevante şi dovedite motive de schimbare în tot sau în parte sau de anulare a sentinţei apelate, s-au respins apelurile formulate de reclamantul Judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare şi pârâta SC B. SRL.

Împotriva deciziei civile nr. 388/A din 27 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, au declarat recurs atât reclamantul Judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare cât şi pârâta SC B. SRL Bixad.

Recursul reclamantului Judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare: Prin memoriul de recurs, reclamantul Judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii celui de-al treilea petit din „precizarea la acţiune" formulată, precum şi a cererii de obligare a pârâtelor SC A. SA şi SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a constatat că ambele motive de apel formulate sunt nefondate, rară a indica motivele de fapt şi de drept avute în vedere la fundamentarea acestei soluţii.

Totodată, a arătat recurentul că hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., art. 111 C. civ., precum şi ale art. 21 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, în ceea ce priveşte ambele motive de apel.

Astfel, în ceea ce priveşte petitul trei al precizării la acţiune, recurentul a arătat că instanţa s-a limitat să considere că în mod temeinic şi legal că a fost respins de prima instanţă, deoarece în litigiul de faţă nu s-a solicitat de către pârâtă obligarea reclamantului la plata vreunor sume ce reprezintă contravaloarea unor eventuale investiţii la imobilul din litigiu, fără a prezenta argumentele avute în vedere.

În ceea ce priveşte solicitarea de a nu fi obligat la plata contravalorii unor eventuale investiţii făcute nelegal şi cu rea-credinţă de pârâta SC B. SRL la imobilul situat în mun. Satu Mare, str. V.L., nr. 21, a arătat recurentul că nefiind parte în contractul de leasing imobiliar acesta nu îi e opozabil.

A susţinut recurentul că instanţa de judecată trebuia să constate implicit admisibilitatea petitului trei din "precizarea la acţiune" şi să constate şi nulitatea absolută a dispoziţiilor art. 17.2 din contractul amintit care prevăd că locatarul poate să exercite acţiuni posesorii faţă de terţi şi are dreptul de a executa investiţii, modernizări şi îmbunătăţiri, fără a pretinde locatorului despăgubiri sau contravaloarea acestora.

A mai arătat recurentul că anterior încheierii contractului de leasing, Consiliul Judeţean Satu Mare, prin adresa din 1 martie 2001, a notificat SC A. SA de faptul că imobilul în litigiu aparţine domeniului public al Judeţului Satu Mare, iar ulterior încheierii contractului, să se abţină de la acte de dispoziţie asupra bunului.

Prin urmare, apreciază recurentul că solicitarea de a se constata că nu poate fi obligat la plata contravalorii investiţiilor efectuate la imobilul revendicat este întemeiată, potrivit art. 111 C. proc. civ.

În continuare, a susţinut recurentul că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu au fost solicitate la prima instanţă cheltuielile de judecată de către reclamant, având în vedere că odată cu depunerea de concluziilor scrise la dosar, s-a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA şi a intervenientei în nume propriu SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 50.000.000 RON reprezentând contravaloarea taxei de timbru achitată de reclamant, precum şi a cheltuielilor ocazionate cu deplasarea şi cazarea în Timişoara a reprezentanţilor Consiliului Judeţean Satu Mare.

În prezentul litigiu, a arătat recurentul că a achitat o taxă de timbru, stabilită de către instanţă, solicitând ca, în cazul în care îi va fi admisă acţiunea, pârâtele să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată reprezentând această taxă de timbru, precum şi alte cheltuieli efectuate de reprezentanţii reclamantului în legătură cu acest proces, iar la dosar au fost depuse dovezi în acest sens constând în chitanţa cu care a fost achitată taxa de timbru, facturi de cazare la hotel, ordine de deplasare, astfel încât în temeiul art. 274 C. proc. civ. şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, instanţa trebuia să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul pârâtei SC B. SRL:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă SC B. SRL Bixad a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în totalitate a sentinţei primei instanţe şi a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului cu consecinţa respingerii cerererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerile formulate în faţa instanţei de apel cu privire la faptul că în mod greşit s-a reţinut că imobilul în litigiu face parte din domeniul public şi că în baza deciziei civile nr. 3432/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, imobilul care face obiectul material al litigiului este înscris în CF nr. WW. Satu Mare cu nr. top. SS. şi CF TT. Satu Mare cu nr. top. VV. şi că ar fi fost inclus în domeniul public al judeţului Satu Mare, întrucât decizia menţionată reţine că apartenenţa la domeniul public se referă la imobilul situat pe terenul de sub nr. top. XX. înscris în CF YY. şi CF ZZ. Satu Mare, deci, se face referire la un alt imobil edificat situat pe cu totul altă parcelă de teren.

A mai arătat recurenta că acest argument juridic care a condus la respingerea apelului său a fost întărit şi de reţinerea coroborată a considerentelor care au stat la baza pronunţării deciziei civile nr. 251/2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, unde se invoca faptul că expertul desemnat, cu ocazia deplasării în teren, nu ar fi identificat un al doilea imobil cantină bufet în locaţia menţionată.

Faţă de aceste aspecte, a precizat faptul că printre obiectivele care au stat la baza efectuării acelei lucrări de expertiză, acest obiectiv nu a fost formulat, expertul nefiind învestit cu o asemenea identificare, iar aceste aspecte au stat la baza convingerii, atât a instanţei de fond cat şi a instanţei de apel, convingeri care în opinia sa nu au un temei legal.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de nelegalitate, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 302 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reţinut, de asemenea, ca simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Revenind la recursul reclamantului Judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare, acesta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii atacate, încălcarea sau aplicarea greşită a legii de către instanţă.

În cauză, se constată că niciuna din aceste ipoteze nu a fost argumentată corect, recurentul neindicând încălcarea sau greşita aplicare a vreunei norme legale, singura referire fiind la dispoziţiile art. 111, art. 274 C. proc. civ., referire făcută de altfel doar cu scopul de a explicita opinia sa referitoare la greşita soluţionare a celor două motive de apel formulate, deci a fondului cauzei.

În concluzie, cu referire la criticile invocate se va reţine că reclamantul prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentului nu relevă nicio încălcare sau aplicare greşită a dispoziţiilor legale de natură să impună modificarea soluţiei adoptate.

Cu toate acestea, examinând decizia recurată din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., se constată că nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere astfel cum s-a reţinut, inexistenţa unui capăt de cerere referitor la plata unor sume ce ar reprezenta contravaloarea investiţiilor presupus a fi fost executate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, din perspectiva dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., se constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere că potrivit textului legal menţionat, partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, la plata acestora, însă, în speţă, aşa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunţării din 9 decembrie 2014, după ce s-au pus concluzii pe fondul cauzei, reprezentantul reclamantului a arătat că va preciza ulterior dacă solicită cheltuieli de judecată, astfel încât faţă de atitudinea procesuală a părţii, nu poate fi imputată instanţei modalitatea de soluţionare a acestei chestiuni.

Potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii iar conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile pârtilor.

Obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ prin dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, deşi nu a structurat argumentele dezvoltate potrivit fiecărui motiv de recurs invocat, se constată că recurentul-reclamant a criticat soluţia atacată susţinând că instanţa a respins ambele motive de apel ca nefondate, fără a motiva în fapt şi în drept această soluţie.

Or, în cauză, motivarea deciziei curţii de apel răspunde acestor exigenţe legale, având în vedere că au făcut obiectul examinării efective apărările şi susţinerile părţilor, situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuată fiind temeinice şi legale, atât în ceea ce priveşte soluţia dată petitului 3 al cererii cât şi pe chestiunea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei SC B. SRL Bixad, se constată de asemenea a fi nefondat, pentru considerentele ce succed.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod greşit s-a reţinut că imobilul în litigiu face parte din domeniul public şi că în baza deciziei civile nr. 3432/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, imobilul care face obiectul material al litigiului este înscris în CF nr. WW. Satu Mare cu nr. top. SS. şi CF TT. Satu Mare cu nr. top. VV. şi că ar fi fost inclus în domeniul public al judeţului Satu Mare, întrucât decizia menţionată reţine că apartenenţa la domeniul public se referă la imobilul situat pe terenul de sub nr. top. XX. înscris în CF YY. şi CF ZZ. Satu Mare, deci, se face referire la un alt imobil edificat situat pe cu totul altă parcelă de teren.

Motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situaţie în care recurenta trebuia să demonstreze lipsa de bază legală a soluţiei atacate, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanţial, iar ultima vizează aplicarea greşită a unei norme juridice.

Aşa fiind, se constată că, deşi a invocat motivul prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat nicio critică ce ar putea conduce la modificarea deciziei atacate, susţinerile sale vizând exclusiv modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, cu referire Ia apartenenţa la domeniul public a imobilului în litigiu, constatare eronată în opinia sa, care însă nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs, fiind o chestiune de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Interpretarea probelor, respectiv, analiza cărţilor funciare, reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond, şi nu al celei de recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac.

Pentru considerentele ce preced, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare şi de pârâta SC B. SA Bixad împotriva deciziei civile nr. 388/A din 27 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul judeţul Satu Mare prin Consiliul Judeţean Satu Mare şi de pârâta SC B. SA Bixad împotriva deciziei civile nr. 388/A din 27 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2016.