Nullity of property transfers and exception to resoluto iure dantis for bad faith sub-acquirer

Decizia nr. 370/2016

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea din data de 20 octombrie 2010 înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. x/3/2010, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi SC E. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să anuleze contractul de vânzare-cumpărare încheiat între B., în calitate de vânzător şi C. (căsătorit cu D.), în calitate de cumpărător, autentificat la data de 31 august 1999 de către B.N.P., F., respectiv, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între C. şi D., în calitate de vânzători şi SC E. SRL, în calitate de cumpărătoare, autentificat la data de 11 februarie 2000 de către B.N.P., G. Reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC E. SRL a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau ca fiind introdusă de o persoană fără interes şi fără calitate procesuală activă.

Prin cererea de chemare în garanţie, pârâta SC E. SRL s-a îndreptat împotriva pârâţilor C. şi D., pentru ca aceştia să fie obligaţi să restituie preţul de 850.000 dolari SUA în ipoteza în care se va admite acţiunea şi se va desfiinţa contractul autentificat din 11 februarie 2000.

Prin sentinţa civilă nr. 745 din 04 aprilie 2013 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, s-a admis în parte acţiunea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31 august 1999, fiind respinsă cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000. Prin aceeaşi sentinţă s-a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă rară obiect.

În motivarea sentinţei s-a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. 9008 pronunţată la data de 07 iunie 1999 de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, instanţa a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul B. şi a obligat pârâtul A. să-i lase acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 1.673 mp situat în Bucureşti, sectorul 1. La data de 31 august 1999, între B. şi C. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin intermediul căruia B. a vândut pârâtului C.imobilul arătat anterior. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 februarie 2000, pârâţii C.şi D. au vândut acelaşi imobil către cumpărătoarea SC E. SRL, care şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea din 1 martie 2000.

La data de 28 februarie 2002, A. a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 9908/1999, iar judecata acestei căi extraordinare de atac a fost suspendată din anul 2003 până în anul 2008, ca urmare a cercetărilor penale efectuate cu privire la părţile din litigiul respectiv.

Prin sentinţa civilă nr. 464 pronunţată la data de 18 ianuarie 2010 de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă cererea de revizuire promovată de către A. şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 9008 din 07 iunie 1999, în sensul respingerii acţiunii în revendicare formulată de B., ca neîntemeiată.

Tribunalul a considerat că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1999 este lovit de nulitate deoarece titlul vânzătorului era fals iar cumpărătorul nu a fost de bună-credinţă, întrucât era în relaţii apropiate cu vânzătorul, aspect punctat în ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 29 aprilie 2008.

În privinţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat între C.şi D., tribunalul a considerat că în speţă este aplicabilă excepţia de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, cu consecinţa respingerii cererii reclamantei, întrucât subdobântoarea SC E. SRL a fost de bună-credinţă şi a încheiat un act cu titlu oneros pentru a intra în proprietatea imobilului.

În opinia tribunalului prezumţia buna-credinţă a SC E. SRL nu a fost răsturnată, deoarece la data de 11 februarie 2000 se notase în cartea funciară faptul că în cazul lucrărilor penale care au făcut obiectul Dosarului nr. x/3/1999 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Tribunalul a constatat şi faptul că în speţă erau incidente dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data încheierii contractului, care instituiau un caz de excepţie de la aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Sub acest aspect, tribunalul a precizat că acţiunea în rectificare a cărţii funciare întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1 - 4 nu îşi va produce efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic şi cu titlu oneros dacă a fost introdusă după 3 ani de la data înregistrării cererii pentru înscrierea dreptului supus rectificării.

Întrucât SC E. SRL nu a căzut în prezenţii, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă de către tribunal ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinţei, reclamantul A. a declarat apel, iar prin Decizia civilă nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 745 din 04 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC E. SRL, B., H., I. şi intimaţii pârâţi chemaţi în garanţie C., D.; a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost admisă, inclusiv, cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare din 11 februarie 2000, pe care instanţa de apel l-a constatat nul. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că efectectul devolutiv al apelului vizează exclusiv soluţia primei instanţe de respingere a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000.

Neatacarea de către părţile interesate a soluţiei de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 31 august 1999 face ca această parte din hotărârea primei instanţe să intre în puterea lucrului judecat.

Având în vedere excepţia de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis reţinută de prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că se impune a verifica, pe de o parte, dacă prima instanţă a reţinut corect buna-credinţă a SC E. SRL iar, pe de altă parte, dacă prima instanţă a reţinut corect caracterul oneros al dobândirii.

S-a reţinut că verificarea aspectelor menţionate este posibilă şi necesară în litigiu, întrucât prima instanţă a reţinut că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis nu se aplică tocmai pentru că intimata SC E. SRL este un subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al imobilului.

Analizând existenţa bunei credinţe a SC E. SRL, precum şi aspectul plăţii preţului ca element constitutiv al caracterului oneros al dobândirii bunului, instanţa de apel a conchis că dobândirea cu rea credinţă şi fără plata vreunei sume de bani a unui bun imobil obţinut prin săvârşirea unei infracţiuni nu poate constitui o excepţie de la regula quod nullum est nullum producit efectum care să justifice salvgardarea actului respectivului dobânditor.

Intabularea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit printr-un act care nu are caracter oneros şi la încheierea căruia toate părţile au fost de rea credinţă nu este o operaţiune aptă să consolideze titlul dobanditorului la momentul împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani (existent în legea în vigoare la data dobândirii şi intabulării imobilului) în cadrul căruia trebuia introdusă acţiunea în rectificare tabulară.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamantul A., cât şi pârâta SC E. SRL au declarat recurs.

Invocând în drept, dispoziţiile art. 6,7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul eliminării din considerentele acestei decizii a referirilor la prescrierea dreptului la acţiunea de rectificare a cărţii funciare.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamantul apreciază că, în condiţiile în care instanţele de fond au fost învestite exclusiv cu o acţiune în nulitatea actului juridic din perspectiva bunei sau relei credinţe a dobânditorului şi a existenţei titlului oneros la momentul dobândirii bunului imobil (plata preţului), extinderea cercetării din perspectiva unui petit ce nu a făcut obiectul învestirii instanţelor - rectificarea cărţii funciare - conduce la pronunţarea unei hotărâri în cuprinsul căreia s-a dat mai mult decât s-a cerut şi ceea ce nu s-a cerut, împrejurare care determină incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Arată că intimata pârâtă SC E. SRL nu a formulat o cerere reconvenţională în cauză prin care să tindă la constatarea prescripţiei dreptului de a cere rectificarea cărţii funciare, astfel încât reţinerea unei astfel de prescripţii conduce la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care se sprijină pe motive străine de natura pricinii, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În egală măsură, consideră că în cauză devin incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 7/1996 nu au fost aplicate în litera şi spiritul acestora în condiţiile în care instanţele nu au fost învestite cu o cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare. Mai mult, acţiunea în rectificarea cărţii funciare poate fi promovată în condiţiile expres reglementate de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

În opinia recurentului-reclamant, instanţele de fond au pronunţat hotărâri nelegale din perspectiva termenului de trei ani privitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 36 pct. 1-4 şi la imprescriptibilitatea acţiunii în rectificarea cărţii funciare. Potrivit dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 7/1996 „acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, va fi imprescriptibilă ".

Or, în lipsa uneia dintre hotărârile judecătoreşti care să constate împlinirea unei condiţii menţionate la pct. 1-4 din art. 36, acţiunea în rectificarea cărţii funciare este imprescriptibilă material, Municipiul Bucureşti nefiind ţinut de promovarea acesteia într-un termen de 3 ani şi în lipsa unei hotărâri care să anuleze actul translativ de proprietate.

Invocând, în drept dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC E. SRL a solicitat admiterea recursului, în principal casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 745 din 04 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată privind nulitatea contractului din 11 decembrie 2000, ca neîntemeiată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de prevederile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., pârâta susţine, în esenţă, nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât aceasta a fost motivată la data de 28 noiembrie 2014, ceea ce echivalează cu o antepronunţare în înţelesul art. 27 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care decizia recurată a fost pronunţată la data de 11 decembrie 2014.

În ipoteza în care instanţa de judecată ar considera că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., apreciază ca fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5, întrucât prin motivarea deciziei recurate anterior pronunţării efective a soluţiei, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea suferită de pârâtă neputând fi acoperită decât prin anularea Deciziei nr. 531 din 11 decembrie 2014.

Din perspectiva motivului de nelegalitate instituit de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa de apel nu este consecventă în criteriile de apreciere a bunei-credinţe. Astfel, deşi apreciază că buna-credinţă a pârâtei trebuie analizată în raport de cunoaşterea, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000, a existenţei cercetărilor penale, ajunge la concluzia că pârâta ar fi fost de rea-credinţă, întrucât SC E. SRL ar fi avut cunoştinţă la un moment anterior contractului despre existenţa cercetărilor penale.

Totodată, în opinia recurentei, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece raţionamentul instanţei de apel este rezultatul unei greşite interpretări a actului juridic dedus judecăţii.

În acest context, recurenta-pârâtă arată că, prin cererea de chemare în judecată, A. a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2014, invocând, în acest sens principiul ce guvernează instituţia nulităţii, respectiv quod millum est, mdlum producit effectum.

Aşadar, pretinsa lipsă a preţului nu reprezintă o cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000 invocată de apelant prin cererea de chemare în judecată, iar conform principiul disponibilităţii procesului civil consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. instanţele sunt obligate să se pronunţe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, conform dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi".

Or, contrar celor reţinute de instanţa de apel, aprecierea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000 trebuia să se limiteze la susţinerile reclamantului din cererea introductivă, pârâta beneficiind de prezumţia de bună-credinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 1899 C. civ.

Pe de altă parte, caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000 rezultă din însăşi natura acestuia, caracterul oneros fiind de esenţa contractului de vânzare-cumpărare.

Dovada plăţii preţului rezultă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, atât din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000, în care este menţionată declaraţia expresă a vânzătorilor C. și D. privind plata preţului, cât şi din elemente extrinseci contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000.

Cercetarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 2000 din perspectiva plaţii preţului, susţine recurenta, nu a făcut obiectul cererii introductive, ceea ce impune admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recurenta-pârâtă critică decizia atacată şi din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1898 şi art. 1899 C. civ., întrucât prezumţia de bună-credinţă a pârâtei nu a fost răsturnată, a aplicat greşit dispoziţiile art. 1295 C. civ., coroborate cu art. 1303 din acelaşi cod, cu dispoziţiile O.G. nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare şi ale Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, precum şi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 7/1996.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta SC E. SRL solicitând, în principal, admiterea excepţiei şi, în consecinţă, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului declarat de pârâta SC E. SRL, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SC E. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes a reclamantului A. în formularea recursului, solicitând: a) constatarea nulităţii recursului, motivat de împrejurarea neîncadrării motivelor în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; b) respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât recursul cuprinde critici exclusive privind considerentele hotărârii şi nu atacă dispozitivul acesteia; c) admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea recursului ca fiind lipsit de interes, raportat la faptul că hotărârea instanţei de apel îi este favorabilă reclamantului.

Pe fondul recursului declarat de reclamantul A., pârâta SC E. SRL a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A. nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Partea din hotărâre care interesează puterea de lucru judecat este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluţia, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuşi, trebuie recunoscut acest efect şi considerentelor în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în el. Altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

Este adevărat că în considerentele deciziei date, instanţa de apel a făcut referire la termenul de 3 ani referitor la prescrierea dreptului la acţiune de rectificare a cărţii funciare, reclamantul solicitând prin calea de atac a recursului tocmai înlăturarea acestor menţiuni din cuprinsul considerentelor, însă, este de necontestat că, în speţă, considerentele enunţate nu explică dispozitivul şi nici nu se reflectă în el, de vreme ce în dispozitiv nu este cuprinsă o soluţie cu privire la vreo constatare a prescripţiei dreptului de a cere rectificarea cărţii funciare.

Aceasta întrucât, instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii, în raport de voinţa reală a reclamantului şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii (anularea contractului de vânzare-cumpărare din 31 august 1999 şi a actului subsecvent acestuia), faţă de limitele în care acesta a înţeles să învestească instanţa de apel (constatarea nulităţii absolute a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2000) şi să-şi argumenteze pretenţiile, dar şi de apărările formulate de pârâta SC E. SRL, aşa încât motivul prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speţă având în vedere că nu poate fi reţinută împrejurarea că instanţa ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut.

De altfel, invocând acest motiv de recurs, reclamantul îl asociază, în realitate, nemulţumirii sale cu privire la raţionamentul logico-juridic al instanţei, ceea ce nu poate atrage incidenţa în speţă a pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. şi nici a motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. indicate de recurent şi nici nu se justifică invocarea acestora, cu atât mai mult cu cât reclamantul este cel care a avut câştig de cauză.

Aşa fiind, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în raport de considerentele expuse, urmează să păstreze motivarea deciziei recurate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei SC E. SRL nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Întrucât la termenul din 24 februarie 2016, reprezentantul legal al pârâtei SC E. SRL a precizat în mod expres că nu mai susţine criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 5 C. proc. civ., în raport de încheierea pronunţată la data de 4 iunie 2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a soluţionat cererea de îndreptare a erorii materiale privind finalizarea tehnoredactării deciziei recurate, Înalta Curte nu va mai examina decizia atacată din perspectiva acestora.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.

De asemenea, criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis) reprezintă regula de drept potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Regula de drept menţionată nu are însă aplicabilitate în cazul în care actul subsecvent a fost încheiat cu titlu oneros, iar terţul dobânditor a fost de bună-credinţă, această excepţie fiind întemeiată pe principiul ocrotirii bunei credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi pe necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, în mod corect, a analizat temeinicia şi legalitatea sentinţei apelate ţinând cont de excepţia anterior enunţată şi în raport de probele administrate a arătat că dobândirea cu rea-credinţă şi fără plata vreunei sume de bani a unui bun imobil obţinut prin săvârşirea unei infracţiuni nu poate constitui o excepţie de la regula quod nullum est nullum producit efectum.

Contrar susţinerilor recuretei-pârâte, respectând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel a hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii şi în apel nu a schimbat calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu a permis părţilor să facă cereri noi, întrucât, în condiţiile anulării actului juridic principal, era chiar în obligaţia instanţei să examineze dacă actul subsecvent a fost încheiat cu titlu oneros, iar terţul dobânditor a fost de bună-credinţă.

Prin urmare, recurenta este în eroare şi asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancţionând denaturarea sau schimbarea înţelesului unei convenţii, iar sub acest aspect soluţia este dată cu respectarea cadrului şi limitelor procesuale, instanţa pronunţându-se asupra cererii de nulitate absolută a actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 11 decembrie 2000.

În temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelante, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea deciziei recurate.

Simpla nemulţumire a societăţii pârâte în sensul că instanţa nu a reţinut buna sa credinţă, or că preţul ar fi fost achitat, fiind "numărat" astfel cum a susţinut şi în faţa instanţei de recurs, nu se converteşte în niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanţa de control judiciar, suverană în aprecierea şi interpretarea probelor administrate, şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Argumentat şi legai motivat, contrar susţinerilor recurentei-pârâte instanţa de apel a reţinut cu justeţe că plata de către o societate comercială a sumei de 850.000 dolari SUA în numerar contravenea O.G. nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare care, prin art. 7, interzicea societăţilor comerciale bancare, de asigurări şi financiare, să elibereze persoanelor juridice sume în numerar peste anumite plafoane şi stipula că, în toate situaţiile, transferul banilor din contul persoanelor juridice în contul persoanelor fizice se va face în mod obligatoriu prin prezentarea documentelor justificative legale. Art. 5 din acelaşi act normativ prevedea că pentru întărirea disciplinei financiare şi evitarea evaziunii fiscale, operaţiunile de încasări şi plăţi între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar, cu câteva excepţii în cadrul cărora nu se încadrează ipoteza susţinută de intimata pârâtă.

Prin urmare, în mod, greşit recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile O.G. nr. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare, întrucât chiar dacă s-ar accepta că simpla susţinere a plătitorului este suficientă pentru dovada plăţii în numerar a sumei de 850.000 dolari SUA (ceea ce nu este cazul), respectiva plată ar fi nelegală, iar potrivit adagiului latin „nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale o faptă ilicită pentru a obţine un beneficiu şi nici nu poate să se apere valorificând un asemenea temei, aspect reţinut cu justeţe de instanţa de control judiciar.

Aşa fiind, reaua credinţă a societăţii pârâte rezultată din dovedirea faptului cunoaşterii existenţei la un moment anterior încheierii contractului a unor cercetări penale, coroborată cu nedovedirea plăţii preţului de către debitorul acestuia, a determinat instanţa de apel să conchidă în mod legal asupra excepţiei de la regula qnod nullum est nullum producit efectum.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt şi de drept invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

În speţă, se constată că recurenta prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii, motiv pentru care nu se justifică invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar în cauză rezultă cu evidenţă că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 şi pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC E. SRL împotriva Deciziei civile nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC E. SRL împotriva Deciziei civile nr. 531/A din 11 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2016.