Nullity of debt assignment in consumer credit: insufficient grounds for cassation appeal and failure to prove judicial costs.

Decizia nr. 368/2016

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 2204 din 22 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalului Alba s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtelor SC B. SA şi SC C. SRL şi în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă din 02 septembrie 2009 încheiat între pârâta SC B. SA, în calitate de cedent, şi SC C. SRL, în calitate de cesionar, vizând creanţa rezultată din contractul de credit bancar din 22 mai 2007.

S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune de creanţă şi a obligat pârâta SC B. SA. să repună reclamanta pe contul curent al creditului, aferent contractului de credit bancar din 2007 şi a fost obligată la plata sumei de 7.907 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

S-a reţinut că, la data de 22 mai 2007, între reclamantă şi pârâta de ordin 1 - SC B. SA -, a fost încheiat contractul de credit din 2007, prin care reclamanta s-a împrumutat cu suma de 37.500 euro, sumă rambursabilă în termen de 180 luni, conform art. 2 din contractul menţionat.

Ulterior, la data de 02 septembrie 2009, a intervenit contractul de cesiune de creanţă din 2009, potrivit căruia Banca, în calitate de cedentă, a cesionat creanţa născută în baza contractului de credit din 22 mai 2007 către pârâta SC C. SRL, în calitate de cesionară.

Tribunalul a reţinut, în esenţă, contrar susţinerilor celor două pârâte, că acestea nu au făcut dovada notificării reclamantei privind declararea scadenţei anticipate a creditului aferent contractului de credit din 22 mai 2007 şi Ia încheierea contractului de cesiune.

Notificările emise de Bancă, au fost considerate pur formale şi efectuate în cadrul unei proceduri nesigure, discutabilă ca şi eficienţă, din perspectiva asigurării unei protecţii efective a dreptului consumatorului la securitatea raporturilor juridice obligaţionale pe care şi le-a asumat, inclusiv sub aspectul consecinţelor neîndeplinirii propriilor obligaţii. S-a mai constatat în acelaşi sens, că în contractul de credit s-a consemnat domiciliul reclamantei în localitatea Neustift Im Stubaital (indicându-se adresa completă), însă niciuna dintre notificările de care s-au prevalat pârâtele nu a fost expediată la acea adresă.

În ceea ce priveşte contractul de cesiune intervenit între cele două pârâte, tribunalul a considerat că, acesta are o cauză imorală, în condiţiile în care contractul de credit a fost garantat cu ipotecă de reclamantă, iar pârâta de ordin 1 - SC B. SA - nu şi-a recuperat creanţa urmărind garanţia imobiliară constituită, conform art. 10 din condiţiile speciale.

Cât priveşte capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de credit din 2007, sub aspectul clauzei prevăzută de art. 10 referitoare la posibilitatea cesionării contractului de către SC B. SA în favoarea unui terţ, tribunalul l-a apreciat ca fiind nefondat.

Prin semnarea contractului reclamanta şi-a asumat menţiunile cuprinse în partea finală, respectiv faptul că a citit, înţeles şi că i-au fost explicate clauzele contractuale pe care şi le-a însuşit în întregime, aşa încât s-a dovedit respectarea de către pârâta SC B. SA a prevederilor art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât clauza de la pct. 10 din anexa la contractul de credit, a fost exprimată clar, într-un limbaj inteligibil, în acord cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Împrejurarea că instanţa a reţinut nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâte, acest aspect nu este suficient pentru a justifica cererea reclamantei de constatare ca fiind abuzivă şi nulă a clauzei cuprinse la pct. 10 din contractul de credit încheiat de pârâta SC B. SA câtă vreme dispoziţiile art. 1393 C. civ. 1864 (în vigoare la data încheierii contractului de credit) confereau posibilitatea băncii de a cesiona unui terţ drepturile şi obligaţiile derivate din contract.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtele SC B. SA şi SC C. SRL.

1. Apelanta SC B. SA a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a încheierii de şedinţă din data de 25 iunie 2014 în sensul admiterii excepţiei netimbrării acţiunii şi excepţiei lipsei de interes şi schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii în întregime a acţiunii reclamantei.

În expunerea motivelor de apel, pârâta a arătat că prima instanţă a respins în mod nelegal excepţia netimbrării acţiunii întrucât, art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 nu operează, întrucât contractul de cesiune de creanţă excede domeniului protecţiei consumatorilor şi reclamanta nu este parte în contractul de cesiune, iar existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor sale nu sunt afectate prin încheierea acestui contract fiind nejustificată incidenţa art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997.

În ce priveşte excepţia lipsei de interes, pârâta a susţinut că, în mod nelegal, a fost respinsă de prima instanţă, întrucât reclamanta nu justifică un interes, admiterea acţiunii şi restabilirea situaţiei anterioare nu ar avea ca efect repunerea creditului pe contul curent, ci menţinerea sa la restanţă. Cesiunea de creanţă a intervenit ulterior declarării creditului exigibil anticipat şi trecerii sale în întregime la restanţă astfel o eventuală anulare a cesiunii, nu ar atrage decât schimbarea titularului creanţei fără a procura vreun avantaj reclamantei.

Apelanta a criticat motivarea instanţei de fond şi a susţinut că, cesiunea de creanţă nu face decât să înlocuiască creditorul obligaţiei de plată cu un altul, nefiind relevant, din perspectiva analizării condiţiilor de validitate ale acestui act juridic, dacă au fost parcurse sau nu demersuri de realizare a creanţei cesionate.

Prealabil cesionării, a arătat apelanta, a declarat scadent anticipat creditul ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către reclamantă şi neconformării sale notificărilor transmise în acest sens.

Apelanta a mai susţinut că, în mod nelegal, prima instanţă a admis capătul de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune de creanţă şi obligarea la repunerea creditului pe contul curent.

A învederat apelanta că singura consecinţă a constatării nulităţii cesiunii de creanţă este schimbarea titularului creanţei fără să afecteze situaţia juridică a creanţei, care rămâne în continuare restantă. Instanţa de fond nu a constatat drept neconformă declararea exigibilităţii anticipate a creditului, procedura desfăşurată fiind aşadar în conformitate cu dispoziţiile legale şi contractuale. Trecerea întregului credit la restanţă prealabil cesiunii de creanţă este legală şi valabilă, iar nulitatea cesiunii ar avea efect readucerea creanţei în patrimoniul SC B. SA cu menţinerea sa la restanţă.

În drept a invocat disp. art. 969, 1391-1393 C. civ., art. 2 din Legea 146/1997.

2. Prin cererea de apel apelanta pârâtă SC C. SA a solicitat modificarea în tot a hotărârilor pronunţate, respectiv sentinţa civilă nr. 2204/2014 şi încheierea de şedinţă ale Tribunalului Alba, prin care s-a dispus respingerea excepţiilor netimbrării şi inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa interesului.

În expunerea motivelor de apel, referitor la excepţia netimbrării s-a arătat că, reclamanta datora o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.703,8 lei, iar legislaţia privind protecţia consumatorilor se aplică eminamente contractelor încheiate între persoane fizice şi profesionişti, contractul de cesiune a cărui anulare se solicită este încheiat între două societăţi comerciale faţă de care reclamanta are calitatea de terţ.

Relativ la excepţia inadmisibilităţii, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada interesului său în anularea efectelor cesiunii raportat la faptul că prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, aceasta ar rămâne în continuare debitoare pentru aceleaşi sume şi doar persoana creditorului s-ar schimba, apelanta nu vede finalitatea demersului promovat, altul decât şicanarea pârâtelor şi încărcarea instanţelor cu o nouă cauză.

Pe fondul cauzei, precizează că prima instanţă a reţinut greşit că notificarea privind declararea exigibilităţii anticipate a fost transmisă la o adresă greşită, având în vedere dispoziţiile art. 12 alin. 3 din condiţiile generale de creditare.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile contractuale SC B. SA a procedat în mod legal şi corect având libertate deplină în alegerea adresei la care să realizeze comunicarea hotărârii privind declararea exigibilităţii anticipate a creditului, astfel încât soluţia de anulare a măsurii de declarare a exigibilităţii anticipate este greşită. Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 4.11 din condiţiile generale de creditare banca putea declara exigibilitatea anticipată a întregului credit chiar şi în lipsa notificării prin simpla depăşire de către împrumutat a unui număr de 30 de zile de la scadenţă.

Această apelanta a mai susţinut că, transmiterea prin cesiune a unei creanţe înainte de valorificarea ipotecii nu constituie un act imoral. Cesionarea unei creanţe garantate a fost permisă în mod expres prin lege, de aceea nu se poate reţine că o astfel de cesiune ar avea o cauză imorală, creditorul nefiind condiţionat de valorificarea prealabilă a garanţiilor care însoţesc creanţa; potrivit art. 1396 din vechiul C. civ., dreptul de ipotecă va fi transferat prin cesiune cesionarului, astfel că nu există nici o obligaţie legală sau morală a creditorului de a valorifica mai întâi dreptul de ipotecă.

Prin întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea apelurilor formulate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, cu obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor judiciare.

Prin Decizia nr. 224 din 7 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul împotriva încheierii de şedinţă din 25 iunie 2014.

Prin aceeaşi decizie s-a admis apelul pârâtelor SC B. SA Bucureşti şi SC C. SRL împotriva sentinţei nr. 2204 din 22 octombrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/298/2013 al Tribunalului Alba, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins şi capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a cesiunii de creanţă, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei atacate şi a fost obligată intimata - reclamantă intimata A. să achite în favoarea apelantei suma de 2.454 lei cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 146/1996, s-a stabilit taxa de timbru în sumă de 4.907 lei aşa cum rezultă din încheierea instanţei de judecată din 25 martie 2014, taxă depusă la filele 194, 195 dosarul de fond în sumă de 2.507 lei plus 700 lei precum şi la fila 115, taxă de timbru în sumă de 1.700 lei. Astfel a fost achitată suma de 4.907 lei, integral, aşa cum a fost stabilită de instanţa de judecată.

În ce priveşte excepţia lipsei de interes, instanţa de apel a apreciat că are un interes legitim, în măsura în care prin cesiunea de creanţă a unui credit pe care reclamanta l-a contractat pe timp de 30 de ani cu SC B. SA şi care a fost declarat scadent anticipat, executarea silită împotriva reclamantei fiind iniţiată de SC C. SRL.

În ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4.11 din condiţiile generale de creditare, banca putea declara exigibilitatea anticipată a întregului credit chiar şi în lipsa notificării, prin simpla depăşire de către împrumutat a unui număr de 30 de zile de la scadenţă.

Art. 8 din condiţiile generale reglementează generic încălcarea obligaţiilor contractuale de către împrumutat, oricare ar fi acestea şi posibilitatea declarării exigibilităţii anticipate în cazul respectiv de încălcare, în timp ce art. 4.11 se referă strict la depăşirea cu 30 de zile a datei scadenţe, constituind o excepţie de la prevederile generale ale art. 8.

Notificarea împrumutatului cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, chiar şi în cazul în care acesta depăşeşte cu 30 de zile scadenţa apare ca o cerinţă excesivă şi extracontractuală pe care pârâta SC B. SA a îndeplinit-o.

S-a constatat că din extrasele de cont ataşate la dosarul cauzei şi situaţia debitului, rezultă că reclamanta a avut un comportament culpabil pe parcursul întregii perioade contractuale, nerespectând scadenţele stabilite şi valoarea obligaţiilor de plată.

Cesionarea unei creanţe garantate a fost permisă în mod expres prin lege astfel încât nu se poate reţine că o astfel de cesiune ar avea o cauză imorală, creditorul nefiind condiţionat de valorificarea prealabilă a garanţiilor care însoţesc creanţa.

Într-adevăr, în temeiul dispoziţiilor art. 1396 din V.C.C. s-a statuat că, nu există nici o obligaţie legală sau morală a creditorului de a valorifica mai întâi dreptul de ipotecă. Cesiunea de creanţă este una dintre variantele de recuperare a creanţelor permise în mod expres de lege, valorificarea dreptului de ipotecă fiind o altă modalitate de recuperare, iar ipoteca reprezintă pentru creditor un drept şi nu o obligaţie, astfel încât creditorul îşi valorifică dreptul dacă vrea şi dacă apreciază că îi serveşte interesele. Sub acelaşi aspect s-a avut în vedere că, creditorul este unicul în măsură să decidă modalitatea de recuperare a creanţei, inclusiv garanţiile contractuale, fără să aştepte debitorul său.

Cesiunea creanţei nu este condiţionată de caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, sens in care s-a invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv considerentele din Decizia nr. 3911/2013 pronunţată de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/107/2010.

Instanţa de fond a admis în mod nelegal capătul de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de cesiune de creanţă şi a obligat SC B. SA la repunerea creditului pe contul curent, reţinând că în mod curent aceasta a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţe, chiar şi în ipoteza în care această soluţie ar fi judicioasă, nu ar avea ca efect repunerea creditorului pe contul curent. Singura consecinţă a constatării nulităţii cesiunii de creanţă ar putea fi schimbarea titularului creanţei, fără să afecteze situaţia juridică a creanţei, care rămâne în continuare restantă.

În consecinţă, instanţa de fond a dispus în mod greşit obligarea apelantei SC B. SA la repunerea creditului pe contul curent, o astfel de dispoziţie fiind nelegală şi nejustificată.

Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanta şi pârâta SC B. SA Bucureşti au declarat recurs. Recursul declarat de reclamanta A.

După prezentarea succintă cauzei şi a plăţilor efectuate în temeiul contractului de credit, recurenta - reclamantă reproşează instanţei de apel că, în mod greşit, s-a reţinut că „a fost notificată de mai multe ori pe parcursul a 2 ani, însă aceasta s-a întors pentru lipsa sa de la domiciliu."

Raportat la contractul de credit din 2007 încheiat de părţile din proces, recurenta arată că s-a încălcat principiul forţei obligatorii a contractelor - prevăzut de art. 969 C. civ. din 1864, - în sensul că pârâtele au procedat la cesionarea contractului de credit al recurentei reclamante, în condiţiile în care era perfect solvabilă, a achitat lunar ratele şi anterior cesiunii, cât şi după ce a intervenit această cesionare.

În cauză nu s-a făcut dovada notificării la domiciliul său stabil, menţionată în contractul de vânzare - cumpărare precum şi în contractul de credit bancar. De asemenea, recurenta mai arată că, mandatara sa a fost împuternicită numai pentru încheierea actelor la bancă nu şi pentru reprezentarea reclamantei pe perioada ulterioară, cea a derulării respectivului contract de credit.

Aceeaşi poziţie a avut-o şi pârâta SC C. SRL - pentru termenul de judecata din data de 13 mai 2013 dosar Judecătoria Sebeş - când a susţinut că potrivit art. 8.3 din condiţiile generale de creditare, banca este obligată să-i notifice împrumutatului în scris, în 15 zile de la constatarea unui caz de culpă şi în cazul în care deficienţele nu sunt înlăturate în perioada de timp indicată de banei în notificare, banca are dreptul să considere creditul exigibil.

În continuare, recurenta arată că nu i-a fost trimisă la adresa corectă notificarea de către pârâta SC B. SA Bucureşti, aşa încât aceasta nu poate face dovada comunicării notificării la adresa sa, care este în localitatea Neustift im Stubaital, Austria.

Recurenta învederează că, banca nu putea să declare exigibil contractul după 30 de zile de depăşire a termenului, în mod unilateral, în conformitate cu art. 4.11 din condiţiile generale de creditare, aşa cum se susţine. A accepta o astfel de concluzie, înseamnă a aduce o gravă atingere securităţii raporturilor juridice obligaţionaie asumate de părţi sub aspectul consecinţelor neîndeplinirii propriilor obligaţii. Este adevărat ca, în temeiul clauzei prevăzute de punctul 4.11 din condiţiile generale de creditare, creditul devine exigibil la depăşirea a 30 zile de la data scadentei, însă această clauză nu o poate anihila pe cea prevăzută la pct. 8.3., în sensul că se instituie obligaţia băncii de a notifica împrumutatul în 15 zile de la constatarea unui caz de culpă şi abia după acest moment, în cazul în care deficienţele nu sunt remediate în perioada indicată de bancă în notificare, are dreptul să considere creditul exigibil şi să treacă la recuperarea întregii sume.

Conchide recurenta - reclamantă că, notificarea întocmită de către bancă a fost formală, fiind viciată procedura de comunicare a acesteia.

Recurenta reproşează instanţei anterioare faptul că în raport de art. 12.3 din Condiţiile generale de creditare s-a reţinut că fi schimbat domiciliul, fapt eronat, schimbarea domiciliului fiind ulterior încheierii contractului de cesiune.

Recurenta mai arată că, în mod greşit s-a reţinut comportamentul său culpabil în executarea contractului de credit, deoarece a achitat ratele aferente contractului de împrumut - exceptând lunile iulie-august 2009 - împrejurare pe care o recunoaşte pârâta SC B. SA Bucureşti, prin răspunsurile întrebărilor 2 si 3 din interogatoriul dispus în cauză.

De asemenea, recurenta critică, în esenţă, soluţia din apel şi sub aspectul derulării contractului de credit, reiterând lipsa comunicării notificării, sens în care invocă jurisprudenţa în cazuri similare.

Faptul că a achitat ratele aferente contractului de împrumut, rezultă din extrasul de cont depus de SC C. SRL în data de 01 septembrie 2009, potrivit căruia aceasta a încasat suma de 495,17 euro, deşi contractul de cesiune de creanţa a fost încheiat la data de 02 septembrie 2009, iar ratele lunare au fost achitate lunar la 06 octombrie 2009, 02 noiembrie 2009 şi până la zi. Este evident că dacă banca ar fi încasat respectiva suma de 495,17 euro, aceasta nu ar mai fi înregistrat nici o restanţă la momentul cesionării, dat fiind faptul că, aşa cum se susţine, restanta aferentă lunii august 2009 era de 490 euro.

2. Recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti. Recurenta - pârâtă susţine că hotărârea atacată este în parte nelegală, deoarece nu au fost acordate în integralitate cheltuielile de judecată, invocând ca motiv de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 274 din acelaşi cod.

Prealabil motivării recursului, recurenta - pârâtă precizează că, prin Decizia nr. 224/2015 instanţa de apel a admis apelurile declarate de pârâtele SC B. SA Bucureşti şi SC C. SRL şi în consecinţă a schimbat în parte sentinţa primei instanţe şi a respins în întregime acţiunea reclamantei ca neîntemeiată. Instanţa de apel a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 2.454 lei în favoarea băncii cu titlu de cheltuieli de judecată, fără să motiveze felul cheltuielilor de judecată acordate sau reducerea lor.

În acelaşi sens, recurenta arată că, a solicitat atât prin cererea de apel, cât şi cu ocazia concluziilor orale pe fondul cauzei obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluţionarea apelului, precum şi cele aferente judecării fondului.

Cheltuielile de judecată din apel cuprind contravaloarea taxei judiciare de timbru, în sumă de 2.454 lei, şi onorariul avocaţial în total 2.750 lei, iar cheltuielile de judecată din fond reprezintă onorariul avocaţial, în total 9.773,94 lei. Prin urmare, această recurentă arată că, în temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta este partea care a căzut în pretenţii, iar banca a fost obligată să suporte cheltuieli pentru susţinerea drepturilor sale procesuale, adică cheltuieli cu angajarea unui apărător atât în apel cât şi la fond, concretizate în onorariul de avocat, care include şi T.V.A.-lui şi costurile cu deplasarea la fiecare termen de judecată. De asemenea, recurenta solicită să se constate că valoarea cheltuielilor de judecată suportate de client în fond şi în apel sunt rezonabile în raport cu valoarea pricinii şi munca depusă în combaterea acţiunii formulată de reclamantă.

În opinia acestei recurente, instanţa de apel în mod neîntemeiat nu a acordat integral cheltuielile de judecată, care au fost efectuate de ea, deoarece apărătorii aleşi ai săi s-au prezentat atât în primul ciclu procesual cât şi cu ocazia rejudecării pentru a susţine poziţia procesuală a băncii, precum şi cheltuielile de transport, sens în care expune activităţile întreprinse de avocaţii aleşi în faţa instanţelor de judecată în soluţionarea prezentului litigiu. Opinează recurenta că, în mod nejustificat au fost reduse cheltuielile de judecată, în condiţiile în care munca depusă de avocaţii aleşi a fost complexă dat fiind natura pricinii şi valoarea litigiului(35.000 euro).

Recurenta - pârâtă arată, în esenţă, că avocatul ales a efectuat toate demersurile impuse atât în primul ciclu procesual cât şi în al doilea ciclu procesual, în prezentul litigiu care a durat mai mult de 2 ani şi pentru care s-au pregătit apărările, s-au formulat cereri şi administrat probe cu respectarea termenului legal, avocatul conformându-se cu stricteţe dispoziţiilor instanţei. Mai mult decât atât, recurenta învederează că litigu de faţă este un litigiu complex, iar circumstanţele cauzei nu justifică reducerea cheltuielilor de judecată, ci dimpotrivă, acordarea acestora în integralitate, fiind justificate şi necesare soluţionării cauzei.

În continuare, recurenta - pârâtă prezintă, pe larg, caracterul real, rezonabil raportat la circumstanţele prezentei cauze.

În acest sens, recurenta - pârâtă precizează că la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare care atestă caracterul real al cheltuielilor de judecată efectuate în ambele cicluri procesuale, reprezentând taxele judiciare de timbru, cheltuielile de transport efectuate la instanţa de judecată şi onorariul de avocat. în plus, pârâta mai invocă că, între bancă şi D., s-a încheiat un contract de asistenţă juridică, certificat prin dovezile depuse la dosarul cauzei.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta - pârâtă susţine că, stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat trebuie să aibă la bază atât criterii obiective - valoarea pricinii şi munca depusă de avocat - cât şi criterii subiective - pregătirea profesională a avocatului/prestanţa/notorietatea şi care au fost avute în vedere de părţi la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat. Şi, nu în ultimul rând, „societatea de avocaţi care a reprezentat pe recurentă este clasificată de către firmele de evaluare a avocaţilor ca fiind societatea de avocatură numărul unu în ceea ce priveşte litigiile şi arbitrajul", aşa la stabilirea onorariului s-a avut în vedere şi pregătirea profesională a avocaţilor.

În consecinţă, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în întregime a cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din fond şi din apel, în cuantum de 9.773,94 lei.

1. În ce priveşte recursul declarat de reclamantă.

Înalta Curte examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate în raport de excepţia nulităţii recursului invocată de intimata - pârâtă SC B. SA prin întâmpinare conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. reţine următoarele:

Cu titlu prealabil prima chestiune ce se impune a fi precizată este aceea că în actuala reglementare, recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, care se exercită numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ. impun sub sancţiunea nulităţii, respectarea unor exigenţe pentru promovarea acestei căi de atac, respectiv indicarea motivelor de nelegalitate şi dezvoltarea lor.

Prin recursul declarat de reclamanta A., după cum lesne se poate observa, acesta deşi invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în susţinerea recursului critică decizia atacată sub aspectul greşitei reţineri şi interpretări cu privire la comunicarea notificării contractului de cesiune, raportat la art. 8.3., 4.11 şi 12.3 din condiţiile generale de creditare. De observat că, prin modul în care sunt expuse, criticile recurentei - reclamante antamează aspecte de netemeinicie, care tind spre reaprecierea situaţiei de fapt referitoare la probele administrate în cauză, care nu pot fi supuse controlului judiciar în calea de atac a recursului, deoarece cenzura în această cale de atac se face numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Este adevărat că în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta invocă încălcarea şi interpretarea greşită a articolelor din Condiţiile generale de creditare, însă acestea sunt expuse din perspectiva netemeiniciei deciziei atacate, fără să aducă argumente şi contraargumente privind nelegalitatea hotărârii în lumina dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, chiar dacă recurenta face vorbire despre încălcarea art. 969 din V.C.C., respectiv a principiului forţei obligatorii a contractelor prin cesionarea contractului de credit al reclamantei în condiţiile în care acesta a fost executat întocmai, criticile acesteia vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ştiut fiind că în calea de atac a recursului, controlul judiciar al deciziei atacate, se face strict şi limitativ în considerarea motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Faptul că recurenta invocă pretinsele aplicări greşite ale unor dispoziţii legale, nu este suficient în exercitarea controlului judiciar în recurs, deoarece aceste afirmaţii trebuie consolidate cu argumente şi contraargumente care să arate în ce constă nelegalitatea deciziei recurate.

Practic, după cum se poate remarca, recurenta este nemulţumită de modul în care s-a soluţionat pricina privind comunicarea notificării invocate, aşa încât nu se poate constata aplicarea greşită a pretinselor dispoziţiile legale invocate de recurentă în cererea de recurs.

Motivele de nelegalitate invocate de recurentă sunt formale, aşa cum rezultă din examinarea criticilor expuse de recurentă în cererea de recurs, care nu pot conduce decât la concluzia că toate aceste împrejurări nu pot fi calificate ca motive de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci dimpotrivă, acestea tind la reaprecierea probelor administrate în cauză şi la o reapreciere a situaţiei de fapt deja stabilită.

În alte cuvinte, din lecturarea motivelor cuprinse în cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta - pârâtă nu motivează în drept în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate şi nu conţine argumentele de drept aduse în sprijinul ei, deşi invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aşa fiind, în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu zise la adresa hotărârii recurate care face obiectul recursului, prin indicarea punctuală a greşelilor săvârşite de instanţă în raport de dispoziţiile legale incidente şi a unor contraargumente la aprecierile şi constatările instanţei.

Cum criticile formulate de recurentă nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situaţie în care, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului reclamantei A. invocată de pârâta SC B. SA Bucureşti prin întâmpinare şi va constata nulitatea cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

2. În ce priveşte recursul declarat depărată SC B. SA Bucureşti.

După cum se poate observa, recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti priveşte numai cheltuielile de judecată, iar ordinele de plată invocate de recurentă nu probează cheltuielile de judecată în cuantum de 9.773,94 lei cerute în recurs. Sub acest aspect, Înalta Curte a pus în vedere avocatului ales al recurentei - pârâte la termenul din 10 februarie 2016 să precizeze în scris cuantumul cheltuielilor de judecată în raport de suma solicitată.

Desigur, aspectele teoretice formulate de pârâtă în motivarea recursului privitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. sunt corecte, însă problema care se pune în speţă este că pârâta nu a depus înscrisuri doveditoare care să ateste cuantumul cerut în prezentul recurs, în sumă de 9.773,94, ştiut fiind că pentru acordarea cheltuielilor de judecată partea care le cere este obligată să facă dovada lor cu înscrisuri care să ateste cuantumul cerut.

După cum se poate observa, avocatul ales al pârâtei a depus precizări referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, care atestă o altă sumă decât cea cerută iniţial prin cererea de recurs, ceea ce conduce la concluzia că, pârâta nu a făcut dovada cuantumului solicitat.

Este adevărat că, partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată este îndreptăţită să obţină, în condiţiile art. 274 C. proc. civ., obligarea părţii adverse la plata acestor cheltuieli, însă condiţionat ca aceasta să probeze cuantumul cheltuielilor pretinse. Această concluzie se desprinde atât din dispoziţiile art. 274 alin. (2) C. proc. civ., care fac referire la cheltuielile "pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a efectuat" cât şi din regula generală în materie de probaţiune aplicabilă procesului civil, cuprinsă în prevederile art. 1169 C. civ. Prin urmare, instanţa de judecată, în această ipoteză, trebuie să soluţioneze acest capăt de cerere întocmai ca şi unul obişnuit, adică numai pe baza probelor, şi nu prin apreciere, căci lichidarea cheltuielilor de judecată este o chestiune de răspundere civilă delictuală, iar prejudiciul invocat şi dovedit este una din condiţiile antrenării acestui fel de răspundere.

În ceea ce priveşte onorariile de avocat, acestea se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Or, în cauză, pârâta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, aşa cum rezultă din verificările efectuate în actele dosarului, s-a constatat că înscrisurile depuse în susţinerea recursului - aflate la filele 25 - 42 dosar recurs - de acordare a cheltuielilor de judecată nu corespunde cuantumului pretins de pârâtă, astfel că susţinerile recurentei - pârâte sunt nefondate.

Faţă de considerentele anterior expuse, criticile recurentei referitoare la caracterul real şi rezonabil al cheltuielilor de judecată urmează să fie înlăturate ca nefondate. Problema în speţă, fiind nedovedirea cheltuielilor de judecată în cuantumul cerut de recurentă, chiar dacă, la termenul de judecată din 10 februarie 2016, a depus precizări la cererea Înaltei Curţi, care, la rândul lor, confirmă împrejurarea că nu sunt dovedite cheltuielile de judecată.

De adăugat că, Înalta Curte urmează să respingă şi celelalte critici ale recurentei, referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată, în lipsa diligentelor impuse pentru acordarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 224 din 7 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a Il-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A. invocată de pârâta SC B. SA Bucureşti prin întâmpinare.

Constată nulitatea cererii de recurs declarată de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 224 din 7 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2016.