Arbitration clause upheld; public entity’s challenge rejected as state courts lack jurisdiction over penalties claim.

Decizia nr. 285/2016

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2012 din 4 iulie 2012, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E. şi F. a solicitat să se constate faptul că, clauza compromisorie înscrisă la art. 141, cap. 14 din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 07 martie 2002, în principal este lovită de nulitate, iar în subsidiar că a devenit inoperantă şi să oblige pârâţii la plata sumei de 171.503,19 lei, reprezentând penalităţi pentru nerealizarea obligaţiilor de investiţii asumate pentru dezvoltarea societăţii SC G. SA Peciul Nou, judeţul Timiş, datorate conform contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 7 martie 2002, calculate până la data de 31 decembrie 2008, iar la momentul plăţii efective suma să fie actualizată corespunzător cu indicele de inflaţie, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6886 din 3 decembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată de pârâtul B. şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.

S-a reţinut, în esenţă, după prezentarea situaţiei de fapt, că potrivit dispoziţiilor art. 3433 C. proc. civ., încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti şi au fost înlăturate susţinerile reclamantei referitoare la schimbarea regimului de finanţare, pentru a obţine înlăturarea unor prevederi contractuale legal convenite la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare acţiuni.

Tribunalul a înlăturat şi susţinerile reclamantei în sensul că această clauză compromisorie este lovită de nulitate din cauza lipsei unei prevederi legale exprese privind posibilitatea reclamantei de a soluţiona litigiile cu partenerii contractuali pe calea arbitrajului, în Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A., cu modificările şi completările ulterioare, sau în H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea A. - act normativ, de altfel, ulterior datei încheierii contractului şi abrogat de la data de 01 ianuarie 2011, prin H.G. nr. 752/2010 care, de asemenea, nu conţine o astfel de prevedere.

Astfel, reclamanta este, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, în forma în vigoare în prezent, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, însă la data încheierii contractului în care s-a stipulat clauza compromisorie, respectiv 07 martie 2002, conform textului în vigoare la acea dată, era „instituţie de interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar şi comercial, finanţată din surse extrabugetare, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor", iar Legea contenciosului administrativ în vigoare la acel moment, nr. 29/1990, nu definea autorităţile publice, pentru a aprecia dacă reclamanta avea acest statut.

Tribunalul a concluzionat că excepţia necompetenţei generale, invocată de pârâtul B. este întemeiată, astfel încât a respins cererea ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamanta A., care a arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

Prin Decizia civilă nr. 312 din 28 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 6886 din 03 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., C., D., E., F.

Ca urmare a promovării de către apelanta reclamantă A. a căii de atac a recursului împotriva deciziei menţionate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis prin Decizia nr. 3695 din 21 noiembrie 2014 recursul promovat, a casat Decizia civilă nr. 312 din 28 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

S-a reţinut în motivarea deciziei instanţei supreme, în esenţă, că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei vizând constatarea nulităţii şi inoperabilităţii clauzei compromisorii, deşi prima instanţă fusese învestită cu acest capăt de cerere, iar în apel reclamanta a reiterat aceste critici.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 27 martie 2015 sub nr. x/3/2012*.

Prin Decizia civilă nr. 941 din 04 iunie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 6886 din 03 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., C., D., E. şi F. pe care a schimbat-o, în sensul că:

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii/caracterul inoperant al clauzei compromi sorii înscrisă la art. 141 cap. 14 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 07 martie 2012, menţionându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

S-a constatat că, analiza capătului de cerere privind valabilitatea clauzei compromisorii este prioritară analizei excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de judecată.

În speţă, tribunalul a admis excepţiei necompetenţei generale rară a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere, apreciind că instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu în legătură cu executarea unei convenţii ce cuprinde o clauză compromisorie îl reţine spre soluţionare fără a mai statua, cu titlu de chestiune prealabilă, asupra valabilităţii/eficacităţii clauzei compromisorii; deşi apelanta-reclamantă a învestit instanţa de judecată cu judecarea a două capete de cerere, respectiv constatarea faptului că, clauza compromisorie înscrisă la art. 14.1, cap. 14 din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 07 martie 2002, în principal este lovită de nulitate, iar în subsidiar că a devenit inoperantă, şi separat obligarea pârâţilor la plata sumei de 171.503,19 lei, reprezentând penalităţi pentru nerealizarea obligaţiilor de investiţii asumate.

Instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiat capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii/caracterul inoperant al clauzei compromisorii înscrisă la art. 14.1 cap. 14 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 07 martie 2012.

S-a avut în vedere sub un prim aspect faptul că apelanta-reclamantă a susţinut sancţiunea nulităţii clauzei compromisorii prevăzută de art. 14.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 07 martie 2012 pe motiv că apelanta A. este instituţie de interes public, potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001, iar acest act normativ nu dispune asupra posibilităţii de soluţionare a litigiului pe această cale.

În privinţa sancţiunii nulităţii, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, aceasta este de natură a afecta valabilitatea unei clauze ca urmare a nerespectării, la data realizării acordului de voinţă, a unei norme juridice imperative. Or, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 268/2011 nu reprezintă o astfel de normă juridică, chiar dacă nu se prevede în mod expres posibilitatea A. ca instituţie de interes public de-a dispune asupra posibilităţii de soluţionare a litigiului pe cale arbitrală.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi validat raţionamentul juridic al apelantei în sensul că prevederile art. 14 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României impun autorităţilor publice posibilitatea de-a încheia clauze compromisorii cu condiţia ca acest lucru să fie prevăzut expres de lege sau convenţiile internaţionale la care statul român a aderat. Această condiţionare la care apelanta face referire nu este reglementată expres şi nici nu rezultă din interpretarea vreunei dispoziţii legale, astfel încât nu există nici un motiv pentru ca instanţa să facă vreo diferenţiere din punct de vedere al calităţii părţilor de instituţie publică sau privată cu privire la exceptarea litigiilor în care sunt implicate instituţiile publice de la soluţionarea litigiului pe cale arbitrală.

Faţă de considerentele reţinute mai sus, instanţa de apel a concluzionat că în mod corect prima instanţă a reţinut că sintagma „în condiţiile legii sau ale convenţiilor internaţionale" nu are semnificaţia unei limitări a dreptului statului sau autorităţii publice de a încheia convenţii arbitrale, ci aceea a încheierii unei convenţii cu respectarea regulilor de drept comun în materie, în special a prevederilor art. 340 C. proc. civ. A mai constatat că dreptul comun (respectiv normele comune de procedură civilă) prevede că persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. în acest sens, instanţa de apel a invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 331 din 10 aprilie 2012 şi Decizia nr. 870 din 23 iunie 2011.

Or, aceeaşi este situaţia de fapt din speţă în care apelanta reclamantă nu se prevalează în susţinerea tezei sale privind nulitatea clauzei compromisorii de existenţa unor drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie, ci exclusiv de calitatea sa de instituţie publică. însă raportat la această calitate, nici dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 268/2011 şi nici cele ale normelor de procedură civilă nu interzic apelantei posibilitatea de-a încheia în mod valabil clauze compromisorii, chiar în considerarea calităţii sale de instituţie publică.

Au fost respinse susţinerile apelantei întemeiate pe dispoziţiile prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, care instituie competenţa exclusivă a secţiilor comerciale ale instanţelor, nu reprezintă suficient argument pentru constatarea caracterului fondat al motivului de apel. Conchide, sub acest aspect instanţa de apel, că apelanta nu a justificat existenţa nici unei norme imperative de excludere pretins a fi încălcată prin clauza compromisorie contestată, statuând că nu există niciun motiv de nulitate a clauzei compromisorii.

În aceeaşi ordine de idei, s-a reţinut, în esenţă, că reglementarea prin norme imperative de ordine publică a competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 invocate în motivele de apel nu este incompatibilă cu ideea arbitrabilităţii unor litigii având ca temei contracte încheiate de către o instituţie publică. Astfel cum s-a reţinut şi anterior, în lipsa unei interdicţii exprese constând într-o limitare a capacităţii de exerciţiu a instituţiei publice de-a încheia convenţii arbitrale, dreptul comun şi principiul libertăţii de voinţă al părţilor devin pe deplin aplicabile, astfel încât în considerarea acestui principiu al libertăţii de voinţă şi al instituţiilor publice, clauzele compromisorii nu pot fi considerate ca devenite inoperabile.

În plus, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, nici schimbarea regimului de finanţare a apelantei şi nici dispoziţiile Legii nr. 94/2010 nu pot fi de natură a se prefigura în împrejurări de natură a limita efectele juridice ale acordului de voinţă al părţilor, căruia Curtea apreciază că trebuie să i se recunoască deplina aplicare conform art. 969 C. civ.

În final, în ceea ce priveşte invocarea de către apelantă a jurisprudenţei la care face referire, instanţa de apel a statuat că, aceasta nu poate reprezenta izvor de drept neputând fi impusă obligatoriu prezentei instanţe, care este ţinută să aplice legea circumstanţiat la obiectul prezentului litigiu şi la împrejurările de fapt şi de drept aplicabile acestuia. Pe de altă parte, apelanta nici nu a dovedit existenţa unei practici jurisprudenţiale constante şi substanţiale, similare prezentei cauze, în care instanţele de judecată să fi aplicat legea diferenţiat, astfel încât nici acest argument nu este de natură a sprijini caracterul, de altfel nefondat, al motivului de apel.

Împotriva ultimei decizii pronunţată în apel, reclamanta a declarat recurs formulând două motive de recurs, întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs, recurenta susţine că, unul dintre considerentele pentru care instanţa de control a respins acţiunea sa, este reprezentat din faptul că, în accepţiunea acesteia, în lipsa unei interdicţii exprese constând într-o limitare a capacităţii de exerciţiu a instuţiei publice de a încheia convenţii arbitrate, acţionează pe deplin principiul libertăţii de voinţa al părţilor de a însera clauza compromisorie în convenţii.

Or, în opinia recurentei, acest raţionament al instanţei de apel este contrazis de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, care instituie un principiu care clarifică care este instanţa competentă cu soluţionarea litigiului, respectiv principiul potrivit căruia, libertatea contractuală a părţilor se subordonează principiului priorităţii interesului public, principiu ignorat de instanţa de apel.

Astfel, se impune constatarea inoperabilităţii clauzei compromisorii înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 07 martie 2002, conform principiului statuat de art. 8, alin 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care libertatea contractuală a părţilor se subordonează principiului priorităţii interesului public. Aşadar, indiferent de voinţa părţilor de a conveni cauzele contractuale, acestea nu pot să contravină interesului public.

Solicitarea sa privind constatarea inoperabilităţii clauzei compromisorii are în vedere şi prevederile H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea A. adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, în baza cărora reclamantei i s-a schimbat regimul de finanţare, respectiv, din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat.

În condiţiile în care reclamanta este, aşa cum a invocat, atât în faţa în instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, o instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, fapt pentru care însuşi legiuitorul a prevăzut scutirea de la plata taxelor de timbru, cu atât mai mult apare ca lovită de nulitate absolută clauza care stabileşte competenţa de soluţionare a litigiilor în sarcina Curţii de Arbitraj Internaţional pentru care nu este scutită de la plata taxei judiciară de timbru, cheltuielile în faţa instanţei de arbitraj fiind mult mai mari.

Un alt motiv de recurs formulat de recurentă vizează faptul că, instanţa anterioară nu s-a pronunţat asupra susţinerilor sale privind prevederile art. 7 pct. 6 coroborat cu art. 8 alin. (2) şi (3), raportat la normele tranzitorii de la art. 27 din Legea nr. 554/2004, în sensul că numai litigiile privitoare la contractele publice, unde instanţa de judecată a fost sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti şi a arbitrajului comercial. Sesizarea instanţei de judecată prin cererea de chemare în judecată este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, iar normele invocate sunt procedurale şi de imediată aplicare, aşa încât recurenta opinează că, clauza compromisorie prevăzută de art. 14.1 este inoperabilă.

Intimatul B. a depus note scrise prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât în opinia acestui intimat criticile formulate de recurentă, în sensul că nu arată în ce constă modalitatea s-a făcut aplicarea greşită a legii, ci reia motivele din acţiunea principală şi apel, fără a face o critică a motivării hotărârii pronunţată în apel.

În primul rând, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile recurentei pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin primul motiv de recurs, recurenta reproşează instanţei anterioare că în mod contrar dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 nu a constatat inoperabilitatea clauzei compromisorii înscrisă în contractul de vânzare -cumpărare din 7 martie 2002, conform principiului statuat în art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionat, iar prin cel de-al doilea motiv de recurs recurenta arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privirela la susţinerile sale privind prevederile art. 7 pct. 6 coroborat cu art. 8 alin. (2) şi (3) din menţionata lege, respectiv normele tranzitorii de la art. 27 din aceeaşi lege.

Pe fondul recursului, prealabil controlului judiciar a criticilor recurentei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte notează că, instanţa de apel, în concordanţă cu decizia de casare şi în spiritul Dispoziţiilor art. 3434 C. proc. civ., a statuat că în ipoteza în care părţile au înserat în convenţia încheiată o clauză compromisorie, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea pricinii este obligată să-şi verifice competenţa dacă convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă. în aceste condiţii, este evident că, prioritar analizei excepţiei necompetenţei materiale a instanţelor de judecată o constituie analizarea capătului de cerere a valabilităţii clauzei compromisorii.

În cauză, chestiunea dedusă judecăţii, în primul rând, o constituie modul de soluţionare a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei de judecată sesizată, urmare a existenţei clauze compromisorii înserată în contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 7 martie 2002 la art. 14.1 din cadrul cap. 14, potrivit căreia „ Vânzătorul şi cumpărătorul convin ca litigiile de orice fel ce decurg din interpretarea şi executarea prezentului contract, care nu vor putea fi soluţionate pe cale amiabilă, să fie judecate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României din Bucureşti."

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect capătul de cerere vizând valabilitatea clauzei compromisorii în lumina dispoziţiilor art. 3434 C. proc. civ. raportat la articolul 14.1 din cadrul cap. 14 din contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 7 martie 2002. în plus, faţă de cele arătate, este cert că prin clauza compromisorie precitată mai sus, părţile au optat pentru soluţionarea eventualelor litigii dintre ele prin arbitraj, ceea ce exclude fără dubiu competenţa instanţelor judecătoreşti pentru litigiu existent între ele, operând principiul forţei obligatorii instituite de art. 969 C. civ. Şi aceasta întrucât prin dispoziţiile art. 3434 C. proc. civ., este esenţială opţiunea indubitală a părţilor pentru arbitraj, iar din momentul în care există această opţiune - clauza compromisorie convenită de ambele părţi litigioase la art. 14.1 din cadrul cap. 14 din contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 7 martie 2002 - legiuitorul a urmărit să asigure deplină eficienţă a voinţei părţilor de a recurge la arbitraj printr-o serie de prevederi cu caracter dispozitiv.

De remarcat că, instanţa de apel a examinat pricina şi sub aspectul competenţei de a verifica nulitatea sau inoperabilitatea clauzei compromisorii, contrar susţinerilor recurentei, care în realitate este nemulţumită de modul în care s-a pronunţat instanţa de apel privind această chestiune şi în motivarea căreia a expus o serie de argumente care nu au un conţinut logico-juridic în contextul dat şi nu susţine nicio ipoteză invocată. Astfel, criticile recurentei la care face referire recurenta în contextul Legii nr. 554/2004 sunt nefondate, deoarece A. - recurenta din prezenta cauză - nu are o prevedere legală expresă care să îi interzică facultatea de a încheia în mod valabil o convenţie arbitrală. Acest aspect a fost analizat în mod judicios de instanţa anterioară, ceea ce înseamnă tară dubiu, că nu există niciun motiv pentru ca instanţa de judecată să facă diferenţiere în raport de calitatea părţilor de instituţie publică sau privată referitoare la exceptarea litigiilor în care sunt implicate instituţiile publice de la soluţionarea litigiului pe calea arbitrală.

De aceea, susţinerile recurentei potrivit cu care raţionamentul instanţei de apel este contrazis de dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în sensul instituirii unui principiu care clarifică instanţa competentă în soluţionarea pricinii, principiul interesului public ignorat de instanţa de apel care primează principiului forţei obligatorii a contractului părţilor, Înalta Curte urmează a le înlătura ca nefondate. Aceasta întrucât, pretinsa subordonare a libertăţii contractuale a părţilor, invocată de recurentă, faţă de principiul interesului public nu sunt argumente care să sprijine raţionamentul recurentei raportat la calitatea recurentei în contextul dat şi actele normative invocate.

În atare condiţii, în mod evident, nu se poate constata inoperabilitatea clauzei compromisorii înserată în contractul de vânzare - cumpărare acţiuni din 7 martie 2002 la art. 14.1 din cadrul cap. 14. Cum nu există nicio dispoziţie care să îi interzică acest lucru, înseamnă că, în condiţiile existenţei unei clauze compromisorii valide şi operante, sesizarea instanţei statale reprezintă o încălcare a convenţiei arbitrale ce are putere de lege între părţile contractante. Pentru toate aceste considerente susţinerile recurentei apar ca simple afirmaţii, chiar dacă recurenta le expune în lumina actelor evocate.

Împrejurarea - învederată de recurentă - schimbării regimului de finanţare a recurentei- în instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat - în considerarea H.G. nr. 1503/2009, impune constatarea inoperabilităţii clauzei compromisorii, Înalta Curte o constată lipsită de relevanţă juridică, faţă de inexistenţa vreunei prevederi legale exprese de interzicere a se adresa arbitrajului privat prin efectul unei convenţii arbitrale, clauzei compromisorii. Aşa încât clauza compromisorie convenită de părţile din litigiu nu poate fi anihilată, ci, dimpotrivă, aceasta îşi produce efectele juridice ale acordului de voinţă materializat în contractul de vânzare cumpărare încheiat.

Susţinerile recurentei că, dacă legiuitorul a prevăzut scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a instituţiilor publice înseamnă că această clauză este nulă, Înalta Curte urmează a le respinge ca nefondate, întrucât această chestiune nu atrage nulitatea acesteia, ştiut fiind că nulitatea acestei clauze urmează aceleaşi reguli impuse de art. 948 C. civ. Pe de altă parte, facilităţile fiscale de care beneficiază instituţiile publice nu o împiedică pe recurentă să le folosească în condiţiile legii.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât instanţa de apel în virtutea rolului său activ a examinat pricina sub toate aspectele în fapt şi în drept cu privire la inoperabilitatea clauzei compromisorii, în sensul că este validă şi nu este interzisă în raport de prevederile invocate de recurentă, astfel că nu se poate constata că instanţa a omis să se pronunţe asupra evocatele texte de lege. De aceea, presupusele texte de lege încălcate nu vor mai fi analizate.

În consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează sa respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 941 din 4 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul B.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 941 din 4 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2016.