Statute of limitations interruption via conditional debt recognition and nullity of association contract for missing object definition

Decizia nr. 280/2016

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 7 februarie 2013 sub nr. x/88/2013, reclamantele com. Sarichioi jud. Tulcea - prin primar şi Consiliul Local al com. Sarichioi - prin primar au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, obligarea acesteia la plata sumei de 1.313.612 lei, reprezentând debite principale restante în valoare totală de 786.300 lei, la care se adaugă penalităţi/majorări de întârziere în valoare totală de 527.312 lei, în baza contractului de asociere din 26 octombrie 2007, datorate şi parţial recunoscute de pârâtă.

În subsidiar, au solicitat ca în cazul în care se va considera că cererea este întemeiată numai în ceea ce priveşte debitul recunoscut de pârâtă prin adresa din 23 februarie 2010, aceasta să fie obligată la plata sumei de 863.018 lei, reprezentând debite principale restante precum şi majorări de întârziere, astfel cum au fost determinate prin „Fişa persoanei juridice în anul 2009 cu majorări calculate 16 decembrie 2009 SC A. SRL."

La data de 2 septembrie 2012 reclamanta şi-a modificat câtimea obiectului cererii în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.315.861 lei din care: debit principal 784.320 lei şi penalităţi de întârziere în valoare de 531.541 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 142 din 23 ianuarie 2013, Tribunalul Tulcea a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a com. Sarichioi - prin primar, prescripţiei dreptului la acţiune şi de neexecutare a contractului, excepţii invocate prin întâmpinare.

S-a admis acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâta SC A. SRL la plata către reclamantă a sumei de 784.320 lei reprezentând debit principal şi la plata sumei de 531.541 lei penalităţi de întârziere.

Tribunalul a reţinut în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a com. Sarichioi că, în speţă, contractul de asociere din 26 octombrie 2007 a fost încheiat de Consiliul local în interesul com. Sarichioi, potrivit prevederilor art. 36 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi art. 36 alin. 9 din Legea nr. 215/2001, calitatea procesuală a com. Sarichioi fiind dată şi de prevederile art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin urmare, deţinătoarea bugetului local este comuna Sarichioi, iar Consiliul local al com. Sarichioi a încheiat contractul de asociere din 26 octombrie 2007 în numele com. Sarichioi pentru a atrage venituri la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale.

Referitor la excepţia prescrierii dreptului la acţiune tribunalul a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 în considerarea faptului că pârâta a recunoscut atât debitul în cuantum de 863.018 lei, reprezentând obligaţii curente şi majorări de întârziere datorată reclamantei, condiţionată însă de plata în trei tranşe (cum rezultă din adresa din 23 februarie 2010, adresă-răspuns la convocarea la conciliere directă din 2 februarie 2010), cât şi debitul în cuantum de 1.005.944 lei cu disponibilitatea sa de a plăti debitul restant în trei tranşe până la data de 31 decembrie 2011 (adresa din 19 noiembrie 2010); în raport de data de 19 noiembrie 2010, începe să curgă un nou termen de prescripţie prin recunoaşterea debitului restant.

Tribunalul a reţinut că excepţia de neexecutare a contractului invocată de pârâtă nu este întemeiată, întrucât partea confundă noţiunea de atribuire cu cea de predare efectivă, ignorând faptul că potrivit cap. VI art. 1 din contractul părţilor, acesta intra în vigoare de la data semnării lui, iar obligaţia la plata sumelor reclamate s-a născut la data semnării contactului şi de la împlinirea datei de 31 ianuarie a fiecărui an potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) cap. VII din contract.

S-au avut în vedere prevederile cap VII pct. B), art. 3 din contractul părţilor, motiv pentru care au fost înlăturate susţinerile pârâtei de nepredarea efectivă a terenului şi lipsa finalizării cadastrului şi a întabulării ca fiind impedimente în realizarea obiectului asocierii.

Pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, invocate de pârâtă, prima instanţă a apreciat că, pârâta avea posibilitatea, potrivit cap. IX lit. a) art. 3 din contractul părţilor, să denunţe unilateral contractul în caz de imposibilitate de realizare a scopului asocierii.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că la data de 26 octombrie 2007 Consiliul Local Sarichioi a încheiat cu pârâta SC A. SRL contractul de asociere din 26 octombrie 2007 având ca obiect exploatarea unui imobil-teren, în suprafaţă de 215 ha, pentru producerea de energie electrică pe cale eoliană, prin realizarea, operarea şi gestionarea mai multor centrale eoliene, formate din generatoare eoliene şi accesoriile aferente.

Potrivit prevederilor cap. VII din contractul de asociere din 26 octombrie 2007 pârâta şi-a asumat obligaţiile de a plăti: asociatului prim suma de 300 euro/ha/an, prima plată urmând a se efectua în termen de 10 zile de la semnarea contractului, proporţional cu numărul de luni rămase până la sfârşitul anului, iar următoarele, în fiecare an cel mai târziu până pe data de 31 ianuarie.

întrucât pârâta nu şi-a onorat obligaţia realizării investiţiei, precum şi obligaţiile de plată până la data de 16 decembrie 2009, respectiv pe perioada 26 octombrie 2007-16 decembrie 2009, a cumulat debite în valoare de 863.018 lei, reprezentând datorii curente până la 31 decembrie 2009 şi majorări/penalităţi de întârziere de 0,10%/zi neachitate până la data de 16 decembrie 2009 conform clauzei contractuale.

Debitul a crescut în continuare, pârâta cumulând la data de 23 august 2010 o datorie totală de 1.005.944 lei (din care face parte suma restantă, datorată şi recunoscută de aceasta, în cuantum de 863.018 lei), datorie recunoscută de această dată prin adresa din 19 noiembrie 2010.

Întrucât nici până la data de 24 septembrie 2010 pârâta nu şi-a onorat obligaţiile contractuale de plată şi realizarea investiţiei, prin Hotărârea Consiliului Local Sarichioi nr. 63 din 24 septembrie 2010 s-a hotărât rezilierea contractului, ce a fost comunicată pârâtei la data de 14 octombrie 2010, aşa cum rezultă din răspunsul O.P. Sarichioi din 22 martie 2011, iar contactul de asociere din 26 octombrie 2007 a fost reziliat la data de 13 noiembrie 2010 (în 30 de zile de la comunicare).

S-a constatat că, pârâta prin adresa din 23 martie 2010, a recunoscut debitul datorat până Ia data de 16 decembrie 2009, în valoare de 863.018 lei, iar prin adresa din 19 noiembrie 2010 debitul total datorat şi recunoscut la data de 23 august 2010 în valoare de 1.005.944 lei (în a cărei componenţă intră debitul recunoscut şi datorat de 863.018 lei), debit pe care pârâta refuză să-1 achite, debitul fiind în prezent în valoare de 1.315.815 lei din care : suma de 784.320 lei reprezentând debit principal şi suma de 531.541 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate potrivit cap. VII lit. a) a art. 3.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC A. SRL care a criticat soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică atât în ceea ce priveşte modul în care au fost soluţionate excepţiile invocate cât şi pe fondul cauzei.

Ulterior formulării apelului - prin încheierea de şedinţă din data de 15 mai 2014, la solicitarea reclamantelor, în temeiul.art. 281 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 142 din 23 ianuarie 2013, s-a dispus îndreptarea hotărârii sub aspectul că reclamanta şi-a modificat câtimea obiectului cererii privind cuantumul sumei de 1.315.861 lei.

Prin Decizia nr. 617 din 23 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanta, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.

Referitor la excepţiile invocate în faţa instanţei de fond de pârâtă prin întâmpinare, curtea de apel a confirmat considerentele reţinute de prima instanţă.

În considerarea dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a soluţionat corect excepţia lipsei calităţii procesuale active a unităţii administrativ teritoriale Sarichioi, beneficiara veniturilor din asocierea cu apelanta, venituri care alimentează bugetul local al comunei, iar primarul a acţionat în calitate de reprezentant legal al unităţii administrativ teritoriale nicidecum al organului deliberativ.

Conform art. 52 din contract obiectul acestuia îl reprezenta asocierea în vederea exploatării unui teren în suprafaţă de aprox. 215 ha (214,57 ha) situat pe dealul Agighiol conform anexei 1, proprietatea unităţii administrativ teritoriale, pe o durată de 50 de ani, cu începere de la data semnării contractului. Atribuirea se făcea, potrivit art. 2, în scopul exclusiv al studierii, realizării, punerii în practică, gestionării şi întreţinerii uneia sau mai multor centrale eoliene.

Potrivit art. 73 pârâta s-a angajat ca în termen de maximum 24 de luni de la semnarea contractului să prezinte proiectul pentru obţinerea autorizaţiilor necesare. în cazul în care studiile realizate indicau faptul că proiectul nu se poate îndeplini părţile au convenit asupra rezilierii contractului.

Instanţa de apel a avut în vedere că, obligaţia principală asumată de pârâtă este înserată în art. 71, din interpretarea căreia rezultă că pârâta s-a obligat să achite anual suma de 300 euro/ha, prima plată fiind scadentă în termen de 10 zile de la semnarea contractului, proporţional cu numărul de luni rămase până la sfârşitul anului, iar următoarele în fiecare an cel mai târziu până la data de 31 ianuarie; obligaţia nu a fost contestată de apelantă, însă s-a invocat în apărare, pe de o parte, prescrierea dreptului material la acţiune, iar pe de altă parte, culpa în neexecutarea obligaţiilor asumate, respectiv faptul că atât plata cât şi recunoaşterea debitului ar fi fost condiţionate de predarea terenului.

Această chestiune a fost tranşată de instanţa de apel, în sensul că nu rezultă din nicio dispoziţie contractuală că părţile ar fi condiţionat plata de către pârâtă a contravalorii terenului adus de reclamant în asociere, de o punerea în posesie. S-a constatat că, terenul a fost determinat conform Hotărârea Consiliului Local nr. 61/2007 rectificată prin Hotărârea Consiliului Local nr. 32 din 30 aprilie 2013, cu referire în concret la suprafaţa de 214,57 ha, faţă de menţiunea din contract de „ aproximativ 215 ha ", suprafaţă acceptată de pârâtă.

S-a considerat că, modalitatea de calcul a obligaţiei de plată a pârâtei s-a raportat exclusiv la suprafaţa de teren în raport de care trebuia să se achite anual câte 300 euro/ha, fiind lipsit de relevanţă amplasamentul terenului sau predarea efectivă în această ecuaţie, motiv pentru care excepţia de neexecutare a contractului de către reclamant a fost corect înlăturată de prima instanţă.

S-a avut în vedere faptul că, prin adresa din 23 februarie 2010 emisă de pârâtă, ca răspuns la convocarea în vederea concilierii directe din 2 februarie 2010, a solicitat modificarea contractului de asociere din 26 octombrie 2007 cu referire:

1.- obţinerea autorizaţiei de construcţie a parcului eolian în termen de 24 de luni de la data punerii la dispoziţie de către Consiliul local Sarichioi a documentaţiei cadastrale aferentă terenului în discuţie.

2.- plata eşalonată, în trei tranşe, a debitului de 863.018 lei reprezentând obligaţii curente şi majorări de întârziere datorate în baza contractului, conform doleanţelor pârâtei.

3.- modificarea contractului de asociere cu privire la suprafaţa de teren în sensul diminuării acesteia de la 215 ha la 70 ha.

4.- modificarea cuantumului obligaţiei de plată, diferenţiat/

Reclamantul nu a fost de acord cu aceste modificări şi urmare nerespectării obligaţiei de plată asumate de pârâtă a dispus prin Hotărârea Consiliului Local nr. 63 din 24 septembrie 2010 rezilierea contractului de asociere.

Ulterior, prin adresa din 19 noiembrie 2010, pârâta a recunoscut debitul în cuantum de 1.005.944 lei la data de 23 august 2010 arătând că îşi manifestă disponibilitatea de a-l plăti în trei tranşe până la data de 31 decembrie 2011; aceeaşi cerere de plată eşalonată a debitului a fost manifestată de pârâtă şi prin adresa din 24 martie 2011.

Aşa fiind, instanţa de apel a statuat că, în cauză este vorba de plăţi cu caracter succesiv, iar de la momentul semnării contractului de asociere încheiat de părţile din litigiu, 26 octombrie 2007, se adaugă cele 10 zile stabilite prin art. 71 pentru efectuarea primei plăţi, termenul de 3 ani de prescripţie se împlinea la data de 26 octombrie 2010. Acest termen a fost întrerupt potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prin recunoaşterea pârâtei prin adresa din 23 februarie 2010, dată de la care a început să curgă un nou termen de 3 ani, motiv pentru care s-a constatat că, acţiunea reclamantului introdusă la 7 februarie 2012 este în termen.

Împotriva deciziei pronunţată în apel, pârâta a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

1. Instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, condiţiile cerute nefiind îndeplinite de adresele menţionate emise de recurentă ca producând efect întreruptiv. In opinia recurentei, respectivele adrese sunt în realitate simple propuneri de tranzacţii/oferte făcute în vederea soluţionării diferendului pe cale amiabilă, oferte ce erau în mod esenţial condiţionate de acceptarea intimatei - reclamante (com. Sarichioi prin autorităţile sale competente).

În speţă, propunerile de soluţionare amiabilă a diferendului nu au fost acceptate de către intimata - reclamantă, nu s-a ajuns la încheierea între părţi a unui act juridic potrivit condiţionărilor avute în vedere de recurentă. Conchide recurenta, că niciuna dintre adresele transmise de către recurentă Consiliului Local al com. Sarichioi nu sunt de natură a genera o întrerupere a prescripţiei.

Astfel, în ceea ce priveşte adresa din 23 februarie 2010, aceasta a fost comunicată în contextul în care între părţi au avut loc discuţii cu privire la pretinsele debite (purtate conform adresei din 05 ianuarie 2010, adresei din 19 noiembrie 2010, adresei din 24 martie 2011). în întreaga corespondenţă dintre părţi, purtată atât anterior cât şi ulterior adresei din 23 februarie 2010, s-a precizat, în mod expres, că nu recunoaşte debitul şi s-a invocat excepţia neexecutării contractului de către intimaţii - reclamanţi. Prin urmare, adresa din 23 februarie 2013 trebuia interpretată sistematic, raportat la legătura sa cu celelalte adrese în care s-a precizat că nu se recunoaşte debitul.

În considerarea contractului încheiat, recurenta era interesată în continuare de realizarea proiectului, sens în care a efectuat demersuri şi a făcut mai multe propuneri în vederea realizării obiectului contractului. Una dintre propuneri a fost făcută prin adresa din 23 februarie 2010, dar acest lucru nu putea avea semnificaţia unei recunoaşteri a debitului pretins de intimaţii-reclamanţi, ci afirmă recurenta s-ar fi obligat la plata acestor sume, în schimbul asigurării folosinţei unui teren pe care să se realizeze proiectul, în condiţiile în care între părţi s-ar fi semnat un act adiţional în acest sens, ceea ce înseamnă că adresa din 23 februarie 2010 are natura juridică a unei propuneri de tranzacţie.

Din simpla lecturare a adresei din 23 februarie 2010 rezultă că, a solicitat de la primul punct să i se predea documentaţia cadastrală, care ar fi şi identificat terenul, pentru a obţine autorizaţia de construire. în cazul în care ar fi obţinut punerea la dispoziţie a unui teren, ar fi executat plăţile aferente, în condiţiile propuse prin adresa evocată.

În acelaşi sens, recurenta mai învederează că întreaga corespondenţă purtată a avut ca scop obţinerea documentaţiei cadastrale pentru a putea demara proiectul. Concluzionează recurenta, că nu este vorba de o recunoaştere a datoriei, întrucât plata unor sume de bani era condiţionată de executarea obligaţiilor celeilalte părţi, iar numai o recunoaştere necondiţionată putea produce efectul întreruptiv asupra prescripţiei, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

Referitor la adresa din 19 noiembrie 2010, cu privire la care instanţa de apel a reţinut că s-a întrerupt cursul prescripţiei, recurenta susţine că, a arătat în mod expres în cuprinsul ei, că urmează să verifice dacă sumele pretinse sunt sau nu datorate, astfel că această condiţionare rezervă înlătură ipoteza unei recunoaşteri de natură a întrerupe cursul prescripţiei extinctive.

De altfel, chiar intimaţii-reclamanţi au recunoscut în repetate rânduri că adresa din 23 februarie 2010, cât şi restul corespondenţei derulată între părţi, a reprezentat doar o ofertă de tranzacţie, şi nicidecum o recunoaştere a debitului, împrejurări atestate de probele administrate în cauză, respectiv întrebările propuse de reclamanţi la interogatoriul luat în cauză, sens în care le citează.

Faţă de cele arătate, recurenta solicită să se constate că, în prezenta cauză, nu a avut loc o recunoaştere necondiţionată şi neîndoielnică a pretinsului debit în cuantum de 863.018 lei, respectiv 1.005.944 lei, în măsură să întrerupă cursul prescripţiei.

Pârâta precizează că, la data formulării acţiunii în pretenţii 07 februarie 2013, dreptul material la acţiune al reclamanţilor era prescris, respectiv pentru suma care ar fi fost aferentă anului 2007 şi ar fi fost scadentă la 05 noiembrie 2007, termenul de prescripţie s-a împlinit la 05 noiembrie 2010; dreptul de a solicita suma ce s-ar fi datorat pentru anul 2008 s-a prescris la data de 31 ianuarie 2011; dreptul de a solicita suma ce s-ar fi datorat pentru anul 2009 s-a prescris la data de 31 ianuarie 2012, iar dreptul de a solicita suma ce s-ar fi datorat pentru anul 2010 s-a prescris la data de 31 ianuarie 2013.

În acelaşi context, recurenta opinează că, în cauză nu este o recunoaştere necondiţionată şi neîndoielnică a pretinsului debit în cuantum de 863.018 lei, respectiv 1.005.944 lei, care să întrerupă prescripţia.

Pe cale de consecinţă, recurenta solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al intimaţilor-reclamanţi cu privire la întreaga sumă pretinsă în sumă de 1.315.861 lei.

2. Cel de-al doilea motiv de recurs vizează admiterea pretenţiilor intimaţilor reclamanţi fără a observa că acestea erau întemeiate pe un act juridic nul, adică pretenţiile intimaţilor-reclamanţi se întemeiază pe contractul de asociere din 26 octombrie 2007 încheiat de părţi, contract al cărui obiect nu este determinat şi nici determinabil. în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta invocă art. 51 din contractul părţilor potrivit căruia obiectul contractului îl reprezintă terenul aşa cum este descris în Anexa nr. 1; intimaţii-reclamanţi au recunoscut, atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, că Anexa nr. 1 la contractul de asociere nu a existat niciodată, astfel că obiectul contractului nu este nici determinat şi nici determinabil.

În lipsa acesteia, cerinţa valabilităţii obiectului contractului de asociere de a fi determinat sau determinabil nu este îndeplinită, fapt ce atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului de asociere din 26 octombrie 2007, ceea ce înseamnă că, pretenţiile intimaţilor-reclamanţi au fost admise cu încălcarea prevederilor legale ce reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic civil şi regimul juridic al nulităţii absolute; în susţinerea regimului juridic al nulităţii absolute, se expun regulile ce guvernează această instituţie civilă, indicându-se doctrina în materie, precum şi dispoziţiile art. 1.247 alin. (3) C. civ. în vigoare.

Recurenta reiterează împrejurarea că Anexa nr. 1 la contractul de asociere nu a existat la momentul încheierii contractului, dovedită cu probele administrate în cauză, printre care şi adresa din 30 august 2013, depusă la dosarul cauzei de către intimaţii-reclamanţi pentru termenul din data de 12 septembrie 2013, în care Consiliul Local al Comunei Sarichioi a recunoscut această lipsă.

Recurenta mai indică faptul că, instanţa de judecată nu este ţinută de încadrarea juridică indicată de părţi în apărările formulate, iar indicarea greşită a temeiurilor de drept în formularea apărărilor prezentate nu poate atrage, ca o consecinţă, înlăturarea acestor apărări câtă vreme situaţia de fapt prezentată, precum şi probele administrate în apărare conduc la concluzia că un alt temei de drept este incident în cauză. într-o asemenea ipoteză, chiar dacă nu este indicat în concret ca instituţie juridică, ar fi cel care ar conduce la respingerea pretenţiilor formulate de intimaţii reclamanţi; în sprijinul celor prezentate, se arată că, judecătorul nu este ţinut de temeiurile de drept invocate în cererea de chemare în judecată câtă vreme situaţia de fapt şi probele administrate dovedesc temeinicia pretenţiilor reclamantei şi încadrarea situaţiei în dispoziţii legale, chiar şi neinvocate. C. proc. civ. are dispoziţii care acreditează ideea că instanţa nu este ţinută de temeiul de drept invocat, ci are obligaţia de a soluţiona cauză; este cazul recursului în legalitate, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. Cu atât mai mult nu poate fi ţinut judecătorul fondului de temeiurile de drept invocate, câtă vreme situaţia de fapt şi probele administrate fac posibilă încadrarea cererii în anumite texte legale (...).

În concluzie, câtă vreme temeiul nulităţii absolute (nedeterminarea obiectului) a fost invocat atât în primă instanţă, cât şi în apel, (fie şi numai ca element de fapt şi ca ilustrare a neexecutării unei obligaţii ce revenea intimaţilor-reclamanţi), instanţa de apel ar fi trebuit să îl aibă în vedere la soluţionarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii în pretenţii ca fiind întemeiate pe un contract lipsit de obiect determinat, adică nul absolut.

3. Lipsa unei juste cauze pentru plata sumei de 1.315.861 lei.

3.1. În mod greşit instanţa de apel a hotărât că excepţia de neexecutare a contractului de către intimaţii-reclamanţi a fost corect înlăturată de instanţa care a judecat fondul.

Din simpla lecturare a contractului de asociere reiese neîndoielnic că dreptul intimaţilor-reclamanţi prevăzut la art. 7/A/1 din contractul de asociere, de a încasa suma de 300 euro/ha/an (implicit obligaţia corelativă a recurentei -pârâte de a plăti aceste sume către intimaţii- reclamanţi) este indisolubil legat de obligaţia intimaţilor reclamanţi de a asigura folosinţa imobilului teren, prevăzută la art. 7/B/1 din Contractul de asociere.

Recurenta, în susţinerea celui de - al treilea motiv de recurs, aduce critici vizând modul eronat în care reclamanţii şi instanţa de apel au interpretat dreptul asociatului prim, de a încasa sume de bani de la pârâtă ar fi independent de obligaţia principală a acestuia de a asigura folosinţa terenului cu argumentarea că „din nicio dispoziţie contractuală nu rezultă că părţile au condiţionat plata de către pârâtă a contravalorii terenului adus de reclamant în asociere de punerea în posesie."

Or, o astfel de interpretare este nelegală, lipsită de suport juridic, contravenind legii şi spiritul contractului încheiat de părţi, ceea ce atrage automat sancţiunea nulităţii absolute a contractului de asociere. Recurenta referitor la această chestiune arată că, dacă s-ar fi avut în vedere raţionamentul instanţei de apel, atunci acţiunea intimaţilor-reclamanţi trebuia respinsă ca fiind întemeiată pe un contract lipsit de cauză, deci nul absolut. în opinia sa, interpretarea dată de instanţa de fond şi de reclamanţi nu are un scop, ipoteză care ar atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului de asociere astfel încheiat.

Deci, lipsa intenţiei pârâtei de obligare la plata unor sume de bani -determinabile per an, per hectar - intimaţilor - reclamanţi, fără ca în contraprestaţie reclamanţii să îi asigure folosinţa liniştită şi utilă a unui teren, rezultă din esenţa şi natura actului juridic încheiat, contractul de asociere fiind unul esenţialmente oneros.

Potrivit art. 966 din V.C.C. obligaţia fără cauză nu poate avea niciun efect, iar după cum s-a precizat în doctrina de specialitate, când lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat, atunci lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar în lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului imediat, lăsându-l fără suport juridic, sancţiunea în acest caz fiind nulitatea absolută.

Recurenta concluzionează că, interpretarea reţinută de instanţa de apel, potrivit căreia, obligaţia principală asumată de pârâtă nu se află într-un raport de reciprocitate şi interdependenţă cu obligaţia principală a reclamanţilor de a-i asigura folosinţa unui teren, nu poate fi reţinută fără a atrage în mod automat sancţiunea nulităţii absolute a contractului de asociere, contract esenţialmente oneros şi sinalagmatic.

3.2. Efectul produs de excepţia de neexecutare opusă de către pârâtă.

Recurenta reia considerentele reţinute de instanţa de apel sub aspectul că reclamanţii şi-ar fi îndeplinit obligaţia principală de a-i asigura folosinţa unui imobilului teren, atâta timp cât reclamanţii nu au identificat şi predat vreun imobil teren.

Recurenta reproşează instanţei anterioare modul în care a soluţionat excepţia de neexecutare a contractului de asociere în considerarea art. 7/A/1, dându-se o altă semnificaţie a clauzei menţionate, care în realitate, nu face altceva decât să stabilească un termen pentru efectuarea a unei plăţi anuale, iar faptul că pentru obligaţia asociatului prim nu s-a stipulat expres un termen anual se datorează faptului că obligaţia de asigurare a folosinţei asupra imobilului teren este o obligaţie continuă, nesusceptibilă de a fi executată cu intermitenţe.

Tot astfel, nu poate fi reţinut argumentul susţinut de intimaţii reclamanţi şi validat de instanţa de apel potrivit cu care „nicăieri în contractul de asociere în cauză nu există stipulat termenul de predare efectivă sau de tradiţiune, neexistănd o asemenea obligaţie în sarcina instituţiei noastre."

Sub acest aspect, dacă s-ar da curs acestor susţineri ale intimaţi lor-reclamanţi ar însemna că, neobligându-se la predarea terenului, la momentul contractării în persoana asociatul prim a lipsit intenţia de a se obliga, nefiind imaginabil ca la asumarea obligaţiilor acesta să consimtă la obligaţia de a asigura folosinţa imobilului teren de către pârâtă şi în acelaşi timp să nu îşi dea consimţământul pentru a se obliga la identificarea şi predarea acestuia.

Pe de altă parte, lipsa stipulării unui termen pentru executarea obligaţiei de predare a imobilului teren nu conduce la concluzia că această obligaţie nu există - nu trebuie executată, ci înseamnă că obligaţia de predare este o obligaţie cu executare imediată, exigibilă de la momentul încheierii contractului de asociere, sens în care recurenta invocă doctrina în materia obligaţiilor.

De asemenea, recurenta reiterează faptul că terenul a nu a fost niciodată predat, împrejurare arătată pe larg, în cererea de apel, terenul nefiind identificat cu amplasament şi suprafaţă. în acest sens, recurenta indică şi învederează că: adresa din 30 august 2013, depusă la dosarul cauzei de către intimatul-reclamant pentru termenul din data de 12 septembrie 2013, prin care acesta recunoaşte că Anexa nr. 1 la contractul de asociere, prin care este identificat terenul, nu există; prin răspunsul la întrebarea din interogatoriul formulat de pârâtă, intimatul-reclamant recunoaşte că nu a fost individualizat acest teren, făcând referire la o serie de Hotărâri ale Consiliului Local, care nu au fost anexă la contract, nu fac parte din contract, şi mai mult decât atât, o parte dintre acestea au fost întocmite în anul 2009, deci la peste 2 ani de la data semnării contractului de asociere; în scrisorile de intenţie la care face referire intimatul-reclamant prin acest răspuns, este menţionat în mod expres de către angajaţii acestuia, cu pixul, în partea de sus a paginii (Scrisoarea de intenţie din 18 iunie 2007) că trebuie efectuată "identificarea terenurilor respective (...)" ; în ce priveşte certificatul de urbanism solicitat de pârâtă, după cum se poate observa, acesta a fost solicitat şi eliberat în luna august 2007, neavând nicio legătură cu contractul de asociere care s-a încheiat ulterior, respectiv la data de 26 octombrie 2007.

În ceea ce priveşte neexecutarea obligaţiei de predare, conform adresei din 30 august 2013, depusă la dosarul cauzei de către intimaţii-reclamanţi pentru termenul din data de 12 septembrie 2013, aceştia recunosc că nu există niciun proces-verbal de predare primire sau alt înscris similar care să ateste predarea terenului către recurentă.

Faţă de cele de mai sus, rezultă că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că deşi contractul de asociere încheiat între părţi are caracter sinalagmatic, obligaţia de plată prevăzută în sarcina pârâtei fiind corelativă şi interdependentă faţă de obligaţia asociatului prim de a-i preda un teren în vederea folosinţei, instanţa de apel a stabilit în mod greşit că obligaţia de plată asumată de pârâtă nu era condiţionată sau corelativă nici unei obligaţii de identificare şi predare a terenului, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri date cu încălcarea legii.

Dimpotrivă, având în vedere natura şi clauzele contractului de asociere încheiat de părţi, recurenta supune spre analiză în recurs faptul că, excepţia de neexecutare opusă de către pârâtă asociatului prim conform adresei din 05 ianuarie 2010 a operat şi şi-a produs efectele specifice, executarea obligaţiei ei fiind în mod valabil suspendată.

Astfel, recurenta consideră că, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că prin nestipularea în contract a unui termen de identificare şi predare a terenului, această obligaţie a intimaţilor-reclamanţi a devenit scadentă imediat, încă de la data încheierii contractului de asociere. Prin urmare, la data la care fiecare dintre tranşele de preţ au devenit scadente obligaţia intimaţilor-reclamanţi de a identifica şi preda terenul era în mod indubitabil scadentă. A admite contrariul ar echivala cu a spune că în timp ce obligaţia sa de plată era scadentă conform calendarului din contract, obligaţia intimaţilor-reclamanţi de a identifica şi preda terenul de fapt nu a devenit niciodată scadentă, ceea ce ar fi absurd.

Or, dacă la data scadenţei tranşei a II-a de exemplu, este indubitabil că obligaţia intimaţilor-reclamanţi de a identifica şi preda terenul devenise scadentă, rezultă pârâta era pe deplin îndreptăţită să invoce excepţia de neexecutare cu privire la integralitatea tranşelor de preţ ce ar fi devenit scadente ulterior, până ce intimaţii-reclamanţi şi-ar fi îndeplinit ei înşişi obligaţiile.

4. Hotărârea recurată determină îmbogăţirea nejustificată a intimaţilor-reclamanţi pe seama recurentei.

Instanţa de apel a ignorat că încetase contractul de asociere din 26 octombrie 2007 în baza notificării din 05 ianuarie 2010 transmisă de pârâtă şi prin urmare, orice cerere de executare a unor prestaţii în baza unui contract desfiinţat este lipsită de cauza.

Instanţa de apel a ignorat faptul că încetarea cu efect retroactiv a contractului de asociere conduce în mod necesar la lipsirea de cauză a oricărei cereri de executare a unor prestaţii în baza acestuia, orice eventuale pretenţii decurgând dintr-un contract încetat putând fi formulate cel mult pe temeiul unor eventuale cereri de dezdăunări. în speţa însă, intimaţii-reclamanţi au formulat cereri de executare a unor obligaţii întemeiate pe un contract desfiinţat, fapt care atestă că cererea intimaţilor-reclamanţi este lipsită de o justă cauză.

Obligarea pârâtei la plata unei contraprestaţii pentru ceva ce nu s-a livrat niciodată de către intimaţii-reclamanţi echivalează cu stabilirea unei obligaţii lipsite de o justă cauză, ceea ce ar fi nelegală; s-ar produce o îmbogăţire nejustificată a intimaţilor-reclamanţi, aceştia urmând să îşi mărească patrimoniul cu suma de 1.315.861 lei, pe seama micşorării patrimoniului pârâtei.

Îmbogăţirea reclamanţilor cu această sumă nu ar avea nicio cauză legitimă, mai ales că asociatul prim nu i-a predat niciun teren care să poată servi scopului contractului încheiat de părţile din litigiu.

În acest context, în lipsa executării obligaţiei asociatului prim, cu scadenţă imediată (ce implică identificarea şi predarea terenului), nici obligaţia pârâtei, scadentă la datele stabilite în contract (având scadenţa ulterioară) nu poate fi pretinsă. A considera altfel ar însemna că o parte să fie în continuare obligată deşi cealaltă parte continuă să nu execute în mod culpabil obligaţiile corelative ce îi revin, aşa încât executarea de către pârâtă a obligaţiei de plată a preţului 300 euro/ha/an nu îşi găseşte nici un temei legitim.

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Recursul este nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

1. Referitor la primul motiv de recurs ce se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., potrivit cărora recurenta reproşează instanţei anterioare greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor, Înalta Curte constată ca în mod corect a fost respinsă, deoarece este evident că adresa din 23 februarie 2010 emisă de pârâtă, ca răspuns la convocarea în vederea concilierii directe din 2 februarie 2010, reprezintă o recunoaştere a debitului datorat de pârâtă, ceea ce a condus la întreruperea cursului prescripţiei.

Potrivit acestei adrese, pârâta a solicitat modificarea contractului de asociere din 26 octombrie 2007 care să conţină prevederi referitoare la: obţinerea autorizaţiei de construcţie a parcului eolian în termen de 24 de luni de la data punerii la dispoziţie de către Consiliul local Sarichioi a documentaţiei cadastrale aferentă terenului în discuţie, plata eşalonată, în trei tranşe, a debitului de 863.018 lei reprezentând obligaţii curente şi majorări de întârziere datorate în baza contractului, conform doleanţelor pârâtei, modificarea contractului de asociere cu privire la suprafaţa de teren în sensul diminuării acesteia de la 215 ha la 70 ha modificarea cuantumului obligaţiei de plată, diferenţiat.

O interpretare a adresei în sens contrar, conform susţinerilor recurentei, de o ofertă/de tranzacţie/o propunere, ar însemna o deturnare a conţinutului şi sensul contractului încheiat de părţi, precum şi a corespondenţei derulate între părţi cu privire la executarea contractului de asociere. Mai mult decât atât, o asemenea interpretare nu ar conduce decât la destabilizarea securităţii raporturilor juridice civile statornicite de părţi în temeiul art. 969 C. civ.

Pe de altă parte, modul în care înţelege recurenta să-şi formuleze apărările şi în recurs, în realitate tinde la o reapreciere a probelor administrate prin invocarea şi expunerea modului în care s-au derulat pretinselor propuneri prin adresele menţionate, toate acestea nefiind decât aspecte de netemeinicie. De remarcat că şi prin adresa din 19 noiembrie 2010, instanţa de apel a reţinut corect că, de asemenea, pârâta a recunoscut şi disponibilitatea de plată în 3 tranşe a debitului în cuantum de 1.005.944 lei.

Adresa evocată, fără nici un dubiu constituie o recunoaştere a debitului datorat de pârâtă prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, debit care îşi are izvorul în drepturile de creanţă în temeiul contractului de asociere încheiat de părţile litigioase, aceasta fiind de acord să achite suma în trei tranşe.

Examinând această adresă - care de altfel este compusă din termeni clari privind recunoaşterea pârâtei a datoriei avută faţă de reclamanţi - din conţinutul acesteia rezultă intenţia expresă a recurentei de a achita eşalonat plata în trei tranşe, a debitului de 863.018 lei reprezentând obligaţii curente şi majorări de întârziere datorate în baza contractului.

După cum se poate constata, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, s-a datorat exclusiv culpei pârâtei, motiv pentru care - până la data de 24 septembrie 2010 pârâta nu şi-a onorat obligaţiile contractuale de plată şi de realizare a investiţiei - prin Hotărârea Consiliului Local Sarichioi nr. 63 din 24 septembrie 2010 s-a hotărât rezilierea contractului (această hotărâre fiind comunicată pârâtei la data de 14 octombrie 2010, aşa cum rezultă din răspunsul O.P. Sarichioi din 22 martie 2011); deci contactul de asociere din 26 octombrie 2007 a fost reziliat la data de 13 noiembrie 2010 (în 30 de zile de la comunicare). Cum pârâta nu a atacat această hotărâre a primăriei în temeiul Legii nr. 554/2004, această hotărâre intră în puterea lucrului judecat.

Cum pârâta a recunoscut prin adresa din 23 februarie 2010 debitul datorat, fără ca această sumă să fie achitată, motiv pentru care nu vor mai fi menţionate celelalte adrese, care readuc în discuţie situaţia de fapt deja stabilită.

În concret, Înalta Curte constată că, în raport de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, dezlegarea dată de instanţa de apel s-a fundamentat pe aplicarea corectă a dispoziţiilor legale sus-menţionate, cu referire la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor; adică termenul de 3 ani de prescripţie se împlinea la data de 26 octombrie 2010, termen care a fost întrerupt potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 prin recunoaşterea făcută de pârâtă prin adresa din 23 februarie 2010, astfel că de la această dată a început să curgă un nou termen de 3 ani motiv pentru care acţiunea reclamantului introdusă la 7 februarie 2012 este în termen, avându-se în vedere că în temeiul contractului de asociere plăţile au fost stabilite succesiv, pentru fiecare termen începe să curgă o nouă prescripţie.

2. Criticile pârâtei referitoare la greşita admitere a pretenţiilor reclamanţilor fără a observa că erau întemeiate pe un act juridic nul, Înalta Curte constată că acestea nu au fost formulate în apel, acestea fiind invocate pentru prima oară în recurs, cerere inadmisibilă sub acest aspect, în virtutea principiului omisso medio.

Concluzionând, toate criticile subsumate punctului 2 din cererea de recurs, Înalta Curte urmează să le înlăture ca nefondate, fiind edificată corect situaţia de fapt deja stabilită şi cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, iar o examinare solicitată de această recurentă nu poate fi efectuată, în condiţiile în care toate criticile vizează reaprecierea situaţiei de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză, contrar susţinerilor pârâtei.

De reţinut şi faptul că, lipsa Anexei 1 de la contractul de asociere, în raport de cele arătate mai sus, este lipsită de relevanţă juridică, dar se poate observa atitudinea oscilantă a pârâtei în formularea apărărilor pe parcursul derulării prezentului litigiu, în special în recurs în susţinerea căruia, contrar principiilor şi condiţiile prevăzute de derularea procesului civil, invocă aspecte noi, fără un suport logico - juridic consolidat şi întemeiate pe înscrisurile deja depuse la dosarul cauzei. înscrisurile depuse de recurentă în recurs, nu sunt relevante în cauză, în condiţiile pârâta a consimţit la încheierea contractului de asociere - în prezent reziliat - potrivit căruia era obligată să obţină documentaţia cadastrală, pe care nu şi-a îndeplinit-o, culpa acesteia fiind în exclusivitate, prin pasivitatea ei. De remarcat şi faptul că, pârâta nu a fost împiedică în niciun fel de a-şi procura documentele necesare, aşa încât pârâta nu-şi poate invoca propria culpă în neexecutarea obligaţiilor contractuale.

De asemenea, criticile recurentei privind art. 1247 din N.C.C., nu pot fi examinate, în considerarea faptului că raporturile juridice civile dintre părţi au luat naştere sub imperiul V.C.C., situaţie în care în mod corect acestea au fost examinate din perspectiva dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor.

Afirmaţia recurentei că instanţa nu este ţinută de încadrarea juridică indicată de părţi în apărările formulate prin indicarea greşită a temeiurilor de drept care în realitate ar conduce la alt temei de drept, Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, deoarece aceasta încearcă să schimbe cadrul procesual al prezentei cauze prin acreditarea ipotezei prevăzute de art. 304 C. proc. civ., de o reapreciere a situaţiei de fapt prezentată şi a probelor administrate în apărare; fără a mai fi examinată şi expusă, dat fiind că excede cadrului procesual şi nu mai poate fi supus cenzurii controlului judiciar al recursului.

3. Referitor la motivul de recurs structurat la pct. 3 din cererea de recurs, vizând lipsa unei juste cauze pentru plata sumei de 1.315.861 lei, recurenta reproşează instanţei de apel modul în care a soluţionat excepţia de neexecutare, motiv pe care Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat având în vedere că a fost invocat pentru prima oară în recurs ceea ce echivalează cu încălcarea principiului omisso medio, cerere care apare astfel ca fiind inadmisibilă.

4. Referitor la criticile recurentei structurate la pct. 4 din cererea de recurs Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, în considerarea faptului că recurenta ignoră contractul încheiat de părţi şi potrivit căruia pârâta şi-a asumat obligaţia de a plăti asociatului prim suma de 300 euro/ha/an, prima plată urmând a se efectua în termen de 10 zile de la semnarea contractului, proporţional cu numărul de luni rămase până la sfârşitul anului, iar următoarele, în fiecare an cel mai târziu până pe data de 31 ianuarie, obligaţii pe care pârâta nu şi-a le-a executat, fapt în raport cu care - până la data de 24 septembrie 2010 pârâta nu şi-a onorat obligaţiile contractuale de plată şi de realizare a investiţiei, prin Hotărârea Consiliului Local Sarichioi nr. 63 din 24 septembrie 2010 - s-a hotărât rezilierea contractului, respectiv contactul de asociere din 26 octombrie 2007 a fost reziliat efectiv la data de 13 noiembrie 2010.

Pe de altă parte, actul administrativ - Hotărârea Consiliului Local nr. 63 din 24 septembrie 2010 - nu a fost atacat conform dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi nu a fost revocat de emitent, în speţă pârâta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că acesta îşi produce efectele juridice privind culpa recurentei în nerespectarea obligaţiilor contractuale de plată a sumelor restante. In alte cuvinte, hotărârea evocată îşi produce efectele juridice, pe care pârâta este obligată să o respecte, aceasta având un caracter executoriu, contrar susţinerilor recurentei de pretinsa îmbogăţire fără just temei.

De aceea, toate argumentele formulate în sprijinul motivului de recurs structurat sub nr. 4, nu atestă instituţia invocată de recurentă, aşa încât în mod corect au statuat cele două instanţe anterioare sub acest aspect.

Referitor la motivul de recurs invocat la termenul din 30 septembrie 2015, Înalta Curte îl apreciază ca fiind apărări în susţinerea recursului, care, la rândul său nu poate fi apreciat în sensul că ar constitui un impediment în executarea parcului eolian, în realitate recurenta formulează argumente - deşi vrea să le dea o nuanţă de motive de ordine publică - lipsite de logică juridică în contextul dispoziţiilor art. 969 C. civ. chiar dacă invocă o serie de înscrisuri cu legislaţia privind regimul ariilor naturale protejate.

În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SRL, împotriva Deciziei civile nr. 617 din 23 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU A CESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SRL, împotriva Deciziei civile nr. 617 din 23 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2016.