Loan contract validity and mortgage inopposability under Article 1781 Civil Code; violation of mandatory cassation interpretations on characterization of claims

Decizia nr. 2507/2015

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, sub nr. x/103/2009, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii SC B. SA, bancă în faliment - reprezentată prin lichidatori SC C. SA şi SC D. SPRL - Agenţia Neamţ, E., F., G., solicitând instanţei de judecată:

1. Să constate existenţa în perioada 24 septembrie 1996 - 8 octombrie 1996 a unui contract de credit din 24 septembrie 1996, negociat între SC B. SA în calitate de creditor şi SC H. SRL al cărei asociat unic este reclamantul, având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei vechi, nesemnat de părţi şi neonorat de pârâtă, prin neacordarea creditului respectiv;

2. Să se constate încetarea la data de 9 octombrie 1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit din 24 septembrie 1996, ca urmare a încheierii şi semnării de către ambele părţi a noului contract de credit din 9 octombrie 1996 ce viza acordarea unui nou credit, în cuantum de 1.665.000.000 lei;

3. Să constate stingerea de drept, la data 9 octombrie 1996, a drepturilor reale de ipotecă, accesorii creditului neacordat, în cuantum de 2.500.000.000 lei vechi, drepturi reale accesorii constituit în favoarea pârâtei SC B. SA prin contractele de garanţie imobiliară autentificate din 26 septembrie 1996 din 8 octombrie 1996, pe calea stingerii obligaţiei principale, ca urmare a stingerii obligaţiei principale a SC B. SA de acordare a creditului în cuantum de 2.500.000.000 lei prin încetarea de comun acord la data de 9 octombrie 1996 a efectelor contractului din 24 septembrie 1996;

4. Să constate că încheierile de autentificare emise de Notarul Public, I. din Piatra Neamţ, din 26 septembrie 1996 şi din 8 octombrie 1996, precum şi contractele de garanţie imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri, sunt înscrisuri falsificate;

5. Să dispună anularea încheierilor de autentificare susmenţionate, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară autentificate prin intermediul acestor încheieri de autentificare;

6. Să constate inopozabilitatea faţă de terţi a inscripţiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei laşi sub nr. 5031, nr. 5032 şi nr. 5033 din 26 septembrie 1996 şi nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanţie reală ipotecară autentificate 26 septembrie 1996 şi din 8 octombrie 1996 ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii;

7. Să constate falsificarea de către pârâta SC B. SA a articolului 9 din contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, referitor la modul de garantare a creditului acordat, prin înscrierea unor contracte fictive de garanţie imobiliară, care nu s-au încheiat niciodată între părţi şi a altor date fictive referitoare la raporturile juridice dintre părţi;

8. Să constate inexistenţa vreunui drept real de ipotecă accesoriu la contractul de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996, ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanţi, neîncheierii unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente încheierii contractului de credit nr. 5210 din 9 octombrie 1996 anterior menţionat;

9. Să constate nulitatea absolută a investirii cu formulă executorie de către Judecătoria Bicaz a contractelor de garanţie imobiliară autentificate de Notarul Public, I. din Piatra Neamţ, din 26 septembrie 1996 şi din 8 octombrie 1996;

10. Să constate inexistenţa dreptului de a pune în executare, pe calea executării silite, a contractelor de garanţie imobiliară susmenţionate, autentificate de Notarul Public, I. din Piatra Neamţ, din 26 septembrie 1996 şi din 8 octombrie 1996, investite cu formulă executorie de Judecătoria Bicaz;

11. Să constate nulitatea absolută, precum şi inopozabilitatea faţă de terţi a contractului de cesiune de creanţă parţială (act sub semnătură privatădin 23 iulie 2003 cu privire la vânzarea titlurilor de creanţă: contractele de garanţie imobiliară autentificate de Notarul Public, I. din Piatra Neamţ, din 26 septembrie 1996;

12. Să constate nulitatea absolută şi inopozabilitatea faţă de terţi a actelor subsecvente de înstrăinare a acestei creanţe prin contracte de cesiune de creanţă succesivă a dreptului real de ipotecă respectiv a:

- Contractului de cesiune parţială autentificat din 19 august 2003 de Notarul Public, Î.; Contractului de cesiune parţială autentificat din 24 octombrie 2003 de Notarul Public, Î.;

- Contractului de cesiune parţială autentificat sub nr. 1864 din 24 octombrie 2003 de Notarul Public, Î.;

- Încheierea de rectificare nr. 8581 din 17 noiembrie 2003 emisă de Notarul Public, Î., prin care se rectifică contractul de cesiune parţială autentificat din 19 august 2003 de acelaşi notar;

- Încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public, Î.;

13. Să constate că încheierea de rectificare nr. 9543 din 5 decembrie 2003 emisă de Notarul Public, Î. reprezintă un înscris falsificat.

Prin sentinţa civilă nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamţ, secţia comercială și de contencios administrativ, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesual pasive, lipsei calităţii procesual active, a lipsei de interes.

A fost admisă excepţia de inadmisibilitate şi autoritate de lucru judecat, fiind respinse capetele de cerere privind constatarea existenţei/încetării contractului de credit din 24 septembrie 1996 ca inadmisibile, iar capetele de cerere privind art. 9 din contractul de credit şi constatare inexistenţă drept ipotecă, ca existând autoritate de lucru judecat.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind constatarea stingerii ipotecii şi inopozabilitate act, constatare fals şi anulare act. S-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere nr. 9 şi 10 investirea şi executarea contractelor de garanţie imobiliară. A fost respinsă ca nefondată cererea privind constatarea nulittate absolută act. A fost admisă cererea, respectiv s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanţă din 2003 rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 de B.N.P., Î., nr. 1863/2003 şi nr. 1864/2003 rectificat prin Încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P., Î. A fost respinsă cererea nr. 13 pentru constatare fals ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 47 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de apelanţii F. şi E. împotriva sentinţei nr. 448/COM din 13 mai 2010 a Tribunalului Neamţ.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor din 2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P., Î., nr. 1863/2003 şi nr. 1864/2003 rectificat prin Încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P., Î., ca nefondate.

Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamantul A., au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelanţilor F. şi E. suma de 7.462,03 lei cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei către F.

Recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 47 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău a fost admis prin Decizia civilă nr. 1271 din 8 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; a fost casată decizia, iar cauza trimisă pentru rejudecare, reţinându-se în esenţă că instanţa de apel nu a cercetat fondul apelului şi nu s-a pronunţat asupra criticilor aduse sentinţei tribunalului.

În rejudecare, apelurile au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. x/103/2009*.

Prin Decizia civilă nr. 111 din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia a Il-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâţii F. şi E.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-au respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor din 2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P., Î., nr. 1863/2003 şi nr. 1864/2003 rectificate prin Încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P., Î., ca nefondate.

Totodată, a fost respins apelul declarat de reclamantul A., au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelantului F. suma de 5.093 lei cheltuieli de judecată, iar apelantului E. suma de 2.370 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 111/2012 a Curţii de Apel Bacău, dar şi împotriva încheierii de şedinţă din 23 octombrie 2012, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 679 din 25 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a civilă, a fost respins recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 23 octombrie 2012 şi a fost admis recursul reclamantului formulat împotriva Deciziei civile nr. 111/2012 a Curţii de Apel Bacău, aceasta fiind casată şi cauza trimisă pentru rejudecare, reţinându-se în esenţă că instanţa de apel nu s-a conformat dezlegărilor în drept pe care le conţine prima decizie de casare, respectiv că nu s-a făcut analiza şi constatarea dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., că deşi s-a statuat prin decizia de casare cu privire la caracterul în constatare al unor capete de cerere, în rejudecare decizia din apel statuează contrariul, că instanţa de rejudecare nu a răspuns aplicat la toate criticile apelantului reclamant, respectiv la cele pe care le evocă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, sub nr. x/103/2009.

Prin Decizia nr. 162 din 11 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul reclamantului A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în Dosarul nr. x/103/2009, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi SC B. SA - prin lichidatori judiciari SC J. SPRL Bucureşti şi SC D. SPRL Bucureşti, şi, în consecinţă, s-a dispus anularea în parte a sentinţei apelate, respectiv în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererilor din acţiune şi s-a respins, ca nefondată, excepţia autorităţii de lucru judecat privind aceste cereri, iar, judecându-le în fond, au fost respinse ca nefondate cererile din acţiune.

Totodată, au fost admise apelurile declarate de pârâţii F. şi E. declarate împotriva sentinţei civile nr. 448/COM din 13 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în Dosarul nr. x/103/2009, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi SC B. SA - prin lichidator judiciar SC J. SPRL Bucureşti, SC B. SA - prin lichidator SC D. SPRL Bucureşti, G. şi B.N.P., I. şi, în consecinţă, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate, respectiv în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii nr. 12 din acţiune, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea privind constatarea nulităţii şi inopozabilităţii contractelor din 2003, rectificat prin Încheierea nr. 8581/2003 a B.N.P., Î., nr. 1863/2003 şi nr. 1864/2003 rectificate prin Încheierea nr. 9543/2003 a B.N.P., Î. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A fost obligat apelantul A. să plătească apelanţilor F. şi E. suma de 7.462,03 lei cheltuieli de judecată, din care 6.177,74 lei către F.

Analizând sentinţa apelată, sub aspectul criticilor formulate, instanţa de apel a apreciat că apelurile pârâţilor F. şi E. sunt fondate, iar apelul reclamantului A. este fondat în limitele şi pentru considerentele următoare:

În ceea ce priveşte respingerea capetelor 1 şi 2 din acţiunea reclamantului ca inadmisibile, instanţa de apel a reţinut că motivele de apel sunt nefondate, soluţia primei instanţe justificându-se pentru următoarele considerente. Acţiunea prin care se solicită declararea nulităţii absolute a unui act juridic (ca şi cererea în declararea nulităţii relative) este o acţiune în realizare, iar nu în constatare, întrucât, neexistând nulităţi de drept, indiferent de felul nulităţii, instanţa verifică existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate absolută sau relativă şi, dacă este cazul, va pronunţa nulitatea, deci va anula actul juridic. în prezenta cauză, prin cererea reclamantul solicită constatarea existenţei în trecut a unui drept de creanţă al pârâtei, deci nu un drept actual al său astfel cum prevede art. 109 C. proc. civ., iar imediat prin cererea se solicită constatarea inexistenţei dreptului solicitat prin cerere, dar care drept nu l-a afirmat vreodată pârâta, respectiv izvorât din contractul de credit din 24 septembrie 1996 pretins de reclamant. Din expunerea situaţiei de fapt, rezultă în mod evident că pe calea unor cereri în constatare formulate sub forma unor capete principale ale acţiunii, reclamantul solicită interpretarea clauzelor inserate în contractele de garanţie imobiliară în scopul de a se constata încetarea contractelor de garanţie imobiliară (cererea 3), respectiv nulitatea acestora (cererile 4 şi 5); ori, raportat la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., astfel de cereri sunt inadmisibile din moment ce părţile contractante au posibilitatea de a solicita instanţei interpretarea clauzelor neclare sau asupra cărora există divergenţe în cadrul unei acţiuni în realizare vizând încheierea, executarea sau încetarea contractului, ceea ce reclamantul a şi făcut, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, prin formularea capetelor 3, 4, 5 din acţiune, iar în analizarea acestora s-a avut în vedere şi urmează a se avea şi în apel susţinerile reclamantului privind existenţa şi efectele pretinsului contract de credit din 24 septembrie 1996.

Analizând în continuare motivele de apel ce vizează respingerea cererii din acţiune, instanţa de apel a reţinut că în mod corect a fost respins ca nefondat acest capăt de cerere, din probele administrate rezultând inexistenţa actului juridic pretins de reclamant (atât ca negotium cât şi ca instrwnentum), stingerea contractelor accesorii de ipotecă neputând fi dedusă doar din menţiunile inexacte privind data contractului de credit din 1996 şi cuantumul creditului acordat.

În ceea ce priveşte capetele 4 şi 5 din cerere, reclamantul a invocat o serie de nulităţi ale contractelor de garanţie imobiliară. Sub un prim aspect invocă cauza falsă, respectiv că a fost în eroare la încheierea contractelor cu privire la cauza imediată, el obligându-se să garanteze restituirea unui împrumut de 2.500.000.000 lei. Pentru argumentele expuse în paragraful anterior, aceste motive de nulitate nu sunt întemeiate, reclamantul având la momentul încheierii contractelor de ipotecă reprezentarea faptelor sale, iar cu atât mai mult la momentul semnării contractului de credit când nimic nu-1 împiedica să refuze semnarea şi remiterea sumei de 1.665.000.000 lei. în ceea ce priveşte nerespectarea principiului specializării, nici acest motiv nu a fost găsit întemeiat; ipoteca este supusă principiului specializării sub dublu aspect: imobilul afectat garantării obligaţiei trebuie să fie determinat (art. 1774 C. civ.) la fel ca şi valoarea creanţei pentru care se constituie garanţia (art. 1776 C. civ.); legea nu prevede a fi determinat contractul de credit sau creditul acordat, ci doar valoarea creanţei garantate; chestiunea invocată de reclamant (diferenţa dintre valoarea creanţei garantate şi creditul acordat) priveşte executarea contractului de garanţie şi nu încheierea lui.

De asemenea, au fost apreciate ca fiind nefondate motivele de nulitate privind lipsa formei autentice datorită necompetenţei teritoriale a notarului public. De asemenea, indicarea eronată a sediului notarului nu constituie un fals, lipsind elementul subiectiv, respectiv intenţia, menţiunea nereală privind sediul datorându-se formularelor pretipizate folosite de banca creditoare ce avea sediul în municipiul Piatra Neamţ, această eroare materială putând atrage cel mult nulitatea relativă a actului. In cauză, din lucrările actului, respectiv cererile formulate de părţile contractelor de garanţie imobiliară, dar şi din cele susţinute de reclamant, rezultă că sediul biroului notarial unde s-au încheiat în fapt actele autentice corespunde cu cel în care avea dreptul notarul să-şi exercite competenţa, astfel că este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 52 teza finală din Legea nr. 36/1995, iar motivele de nulitate invocate de reclamant sunt nefondate.

În susţinerea celuilalt motiv de nulitate, reclamantul iarăşi omite un aspect esenţial, respectiv că, contractul de ipotecă este un contract unilateral, astfel că pentru ca acesta să ia naştere în mod valabil, este necesar doar consimţământul celui care se obligă. Prin urmare, contractul de ipotecă este valabil încheiat chiar dacă creditorul nu ar fi fost reprezentat sau indiferent cum ar fi fost reprezentat şi numai lipsa consimţământului debitorului ipotecar în forma autentică duce la sancţiunea nulităţii absolute a contractului de ipotecă. Ar fi valabil exprimat şi ulterior consimţământul creditorului pentru constituirea ipotecii, fie printr-un act sub semnătură privată, fie tacit, lipsa consimţământului autentic al creditorului neputând fi invocată de debitorul ipotecar, întrucât nu i s-a creat niciun prejudiciu. Chiar dacă contractele de ipotecă s-ar fi încheiat în lipsa sau cu depăşirea puterilor încredinţate salariatului băncii, cauza de nulitate ar fi fost cel mult o cauză de nulitate relativă, care oricând putea fi confirmată expres sau tacit, aşa cum s-a şi întâmplat în speţă, prin adresele semnate de către directorul şi contabilul şef al băncii solicitându-se Judecătoriei Iaşi înscrierea ipotecilor. Oricum, partea lezată ar fi fost banca creditoare, care ar fi fost îndreptăţită să invoce nulitatea relativă, şi nu absolută a acestor contracte.

În ceea ce priveşte capătul 6 de cerere, acesta a fost apreciat ca fiind vădit nefondat. In contractele autentice de garanţie imobiliară s-a trecut că „Ne obligăm.să acceptăm ca în baza art. 1780 C. civ. să se ia inscripţie ipotecară în favoarea Băncii." Astfel, prin chiar contractele autentice de ipotecă părţile au solicitat notarului în a cărei rază teritorială erau situate bunurile să se înscrie ipoteca, nemaifiind nevoie de niciun alt mandat pentru a opera inscripţia. De altfel, din moment ce a participat la încheierea contractelor, reclamantul nu justifică vreun interes pentru a solicita anularea inscripţiilor, justificarea acestei cerinţe de formă a actului regăsindu-se în ideea de protecţie a terţilor.

Cu privire la capetele 7 şi 8 de cerere, motivele de apel au fost apreciate fondate pentru următoarele considerente. Prima instanţă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat privind aceste cereri, reţinând că reclamantul a mai solicitat instanţei să constate falsificarea articolului 9 din contractul de credit din 9 octombrie 1996 prin înscrierea unor contracte fictive de garanţie imobiliară şi să constate inexistenţa unui drept real de ipotecă accesoriu la contractul din 1996 ca urmare a nesemnării acestui contract la rubrica garanţi şi a neîncheierii unor contracte de garanţie ulterioare sau concomitente.

Instanţa de apel a constatat că în prezenta cauză se solicită în principal să se constate falsificarea prin contrafacere (plăsmuire) a filelor 1 şi 2 din contractul de credit din 9 octombrie 1996, respectiv a art. 9 pct. a din contract, consecinţa fiind nulitatea acestei clauze contractuale; în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/2002 la Tribunalul Neamţ s-a solicitat nulitatea aceluiaşi articol 9 din contractul de credit, dar motivele de nulitate au fost următoarele (cauza acţiunii): că reclamantul (şi soţia sa) nu ar fi semnat contractul de credit din 9 octombrie 1996 în calitate de garanţi ipotecari (la pagina 6 din contract neexistând semnăturile şi datele de identificare ale reclamanţilor), că pentru acest contract nu s-au întocmit contracte de garanţie imobiliară, nesemnându-se şi netranscriindu-se astfel de contracte de ipotecă, că art. 9 este nul pentru că în anexele sale nu s-au găsit contractele de garanţie imobiliară transcrise din 25 septembrie 1996 și din 8 octombrie 1996. Ori, se poate observa că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., cauza principală a acţiunii/capătului de cerere fiind falsificarea prin contrafacere a primelor două file ale contractului de credit; cum cererea nr. 8 este un accesoriu al cererii nr. 7, în consecinţă nici pentru aceasta nu s-a putut reţine autoritatea de lucru judecat.

Pe fondul cererilor 7 şi 8 din acţiune, instanţa de apel a reţinut următoarele: Reclamantul afirmă că nu a semnat toate cele 3 file/6 pagini ale contractului de credit din 9 octombrie 1996, doar ultima pagină fiind semnată de către părţile contractante, iar prin urmare primele două pagini ale contractului nu au fost semnate de părţi spre neschimbare, deci puteau fi schimbate ulterior de către bancă. Astfel, reclamantul pretinde că ar fi fost falsificate prin contrafacere primele file ale contractului, la fila 2, pag. 3, fiind astfel inserate în fals menţiunile de la art. 9 lit. a privind contractele de garanţie cu care ar fi fost garantat creditul şi bunurile imobiliare aduse garanţie, precum şi alte date fictive, clauze care nu figurau incluse în contract la data semnării contractului.

Din probele administrate rezultă că falsul pretins de către reclamant nu există. Astfel, nu s-a dovedit acţiunea de contrafacere/plăsmuire, reclamantul neprezentând instanţei vreun alt exemplar al contractului care să aibă o altă formă, respectiv să cuprindă alte clauze contractuale; reclamantul ar fi trebuit să prezinte în contraprobă ce-l de-al doilea exemplar al contractului în posesia căruia a intrat la momentul încheierii contractului, fapt atestat prin înscrierea pe ultima pagină că un exemplar a fost încheiat pentru debitoarea SC H.

SRL al cărei reprezentant statutar era reclamantul şi care şi-a însuşit prin semnătură menţiunea; acest contract a fost însuşit de reclamant ca înscris (instrumentum) în forma depusă în prezentul dosar, atât în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. x/2000 al Tribunalului Neamţ în care prin sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 reclamantul împreună cu soţia sa au fost obligaţi la plata sumei de 1.665.000.000 lei (societatea garantată fiind obligată şi la plata accesoriilor în sumă de 5.244.617.711 lei), dar mai ales în Dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamţ în care a ataşat acţiunii acelaşi contract şi a formulat critici pe fondul acestuia, netăgăduind vreun moment scrisul; nu constituie un indiciu pertinent al falsului nici faptul că nu s-ar fi respectat normele interne de creditare ale băncii unde într-o notă la formularul de contract se prevede că, contractul se semnează pe fiecare pagină de către părţi, normele interne de creditare nefiind norme legale a căror încălcare să atragă vreo sancţiune de drept civil, iar reclamantul nu a indicat vreo dispoziţie legală care să prevadă obligaţia de a semna pe fiecare pagină înscrisul care atestă încheierea unui contract comercial.

De altfel, reclamantul califică ca falsuri orice menţiune din contractul de credit din 9 octombrie 1996 care nu corespunde cu alte menţiuni din contract ori din contractele de garanţie sau cu realitatea; ori pentru a exista un fals material trebuie să fim în prezenţa unei acţiuni de contrafacere a scrierii, ceea ce nu s-a susţinut, iar pentru a exista un fals intelectual ar trebui să fie vorba de un înscris oficial, condiţie care nu este îndeplinită în cauză. De aceea nici celelalte motive care le-a indicat reclamantul ca fiind indicii ale falsului nu sunt întemeiate: lipsa semnăturilor garanţilor şi inadvertenţele privind numerele de înregistrare din 25 septembrie 1996, și din 8 octombrie 1996 au fost analizate cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamţ; faptul că s-a trecut o sumă garantată la art. 9 mai mare decât creditul primit, respectiv 5.540.108.000 lei, nu ţine de valabilitatea contractului, ci de executarea sa; critici le formulate în raport cu soţia reclamantului K. nu au fost primite întrucât aceasta nu este parte în prezenta cauză, iar doar aceasta ar fi avut calitate să invoce lipsa semnăturii din contractul de credit, iar pe de altă parte încălcarea dispoziţiilor art. 52 teza finală din Legea nr. 36/1995 este sancţionată cu nulitatea relativă, reclamantul nefiind persoana ocrotită prin aceste dispoziţii.

Cu privire la cererea nr. 11 din acţiune, s-a reţinut că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, iar motivele de apel invocate sunt vădit nefondate. în mod greşit a susţinut apelantul că pentru a transfera în mod valabil dreptul de ipotecă asupra imobilului ipotecat împreună cu creanţa garantată, contractul de cesiune de creanţă ar fi trebuit să îmbrace forma autentică, deoarece în speţă nu se pune problema transferului unei ipoteci împreună cu o creanţă, ci se pune problema transferului unei creanţe, împreună cu toate accesoriile sale.

Mai precis, condiţiile de fond şi formă trebuie analizate din perspectiva „principalului" şi nu din perspectiva „accesoriului", principiul fiind că accesoriul urmează soarta principalului şi în niciun caz invers. In consecinţă, ipoteca reprezentând un drept real accesoriu, ce însoţeşte o obligaţie principală şi a cărei soartă o împărtăşeşte integral, câtă vreme nu se pune problema transmiterii ipotecii ca drept de sine stătător, nu este necesară nici forma autentică, transmiterea ipotecii făcându-se în temeiul art. 1396 C. civ., în măsura în care sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi formă pentru transmiterea valabilă a creanţei principale.

Cu privire la eludarea dispoziţiilor legale referitoare la regimul juridic al băncilor în faliment potrivit Legii nr. 64/1996, pârâta SC B. SA neputându-şi, la acea dată, exercita drepturile legale decât prin lichidator, instanţa de apel a constatat că reclamantul nu a arătat în concret care anume dispoziţii din lege au fost încălcate la încheierea contractului de cesiune de creanţă, că această cesiune a fost încheiată de către banca falită prin cei doi lichidatori desemnaţi, iar dacă s-ar fi încălcat vreo normă juridică în materie de insolvenţă, având în vedere natura drepturilor ce au făcut obiectul cesiunii şi specificul procedurii falimentului, cei care ar justifica interes în invocarea vreunei nulităţi ar fi fost creditorii băncii, nicidecum reclamantul care avea calitatea de debitor; faptul că banca nu a primit oferta reclamantului de a achita creanţa în cuantumul dorit de acesta şi în mai multe tranşe nu constituie vreo fraudă la lege.

De asemenea, în ceea ce priveşte motivul de apel privind faptul că cesiunea de creanţă parţială nr. 748/2003 nu îi este opozabilă deoarece nu i-a fost notificată niciodată reclamantului ca persoană fizică, încălcându-se prevederile art. 1193 alin. (1) C. civ., acesta a fost găsit ca fiind nefondat, din înscrisurile de la dosar rezultând că reclamantul a acceptat (a luat la cunoştinţă) de cesiunea de creanţă, fiindu-i astfel opozabilă, forma autentică a acceptării fiind cerută doar pentru opozabilitatea faţă de terţi conform art. 1393 alin. (2) C. civ.

Cu privire la capătul 12 din acţiune pe care prima instanţă l-a admis, s-a reţinut că prin succesiunea de cesiunea de creanţe creditorul iniţial a avut intenţia de a evita opozabilitatea suspendării executării silite, ce opera în baza sentinţei civile nr. 10161/2003 a Judecătoriei Iaşi, iar caracterul fraudulos al convenţiilor încheiate de pârâţi rezidă în intenţia evidentă de a încălca dispoziţiile legale în materia executării silite, aşa încât orice demers deliberat, cu scopul de a eluda sensul şi finalitatea legii, constituie o fraudă la lege, sancţionată cu nulitatea actului încheiat în aceste condiţii.

Analizând motivele de apel formulate de pârâţi, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod eronat că s-ar fi urmărit încălcarea dispoziţiilor legale în materia executării silite; astfel, cesiunea de creanţă este un mod de transmitere a obligaţiilor şi nu un mod de stingere, respectiv de executare a obligaţiilor; cesionarul este succesorul cu titlu particular al persoanei de la care a dobândit creanţa, iar în consecinţă are loc şi o transmitere a calităţii procesuale ce o avea creditorul în procesul în care s-a pronunţat suspendarea executării silite; nicio dispoziţie procedurală din materia executării silite nu interzice transmisiunea obligaţiilor pentru a căror stingere s-a început executarea silită, debitorul refuzând îndeplinirea lor de bunăvoie; prin această transmitere cesionarul nu dobândeşte mai multe drepturi decât avea debitorul cedat, astfel că suspendarea executării silite îi este opozabilă şi acestuia, iar în situaţia în care prin absurd aceasta ar începe o nouă executare, debitorul are la îndemână contestaţia la executare pentru a-şi apăra drepturile.

In ceea ce priveşte exercitarea retractului litigios, instanţa de apel a constatat că litigiul nu privea fondul dreptului de creanţă, acest drept de creanţă fiind constatat anterior printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamţ; aşadar nu se mai justifică exercitarea retractului litigios după terminarea procesului, dreptul nemaifiind litigios. Reclamantul putea oricând să oprească executarea silită prin plata creanţei, iar până la îndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru opozabilitatea cesiunii, debitorul cedat putea să o ignore, ceea ce înseamnă că până la notificare sau acceptare, debitorul cedat putea plăti în mod valabil cedentului (art. 1395 C. civ.);

în cazul în care cesionarul sau cedentul ar fi refuzat plata, reclamantul avea la îndemână procedura specială a ofertei de plată şi a consemnaţiunii reglementată de art. 586 - 590 C. proc. civ. şi art. 1114-1121 C. civ.

În ceea ce priveşte ultimul capăt de cerere, prima instanţă a reţinut în mod corect că cele semnalate de reclamant se înscriu în sfera erorilor materiale, subzistând şi aici considerentele reţinute de instanţa de apel atunci când s-a analizat mai sus eroarea materială făcută de către notarul public I.; motivele de apel invocate sunt vădit nefondate, nerealizându-se nicio schimbare a părţilor raportului juridic, titlul de creanţă (contractul de credit, iar apoi sentinţa civilă nr. 1112/E/2000) stabilind clar cine sunt debitorii, printre aceştia figurând şi reclamantul; de altfel, reclamantul nu arată care este vătămarea concretă care i s-a produs prin încheierile de rectificare reclamate ca fiind false, din moment ce pe de o parte, cesiunea de creanţă putea fi realizată prin simpla remitere a titlului (art. 1391 C. civ.), efectele cesiunii producându-se indiferent dacă pârâţii încheiau sau nu un înscris autentic, iar pe de altă parte, niciunul dintre înscrisurile autentice nu cuprind menţiuni inexacte privind datele esenţiale ale creanţei, respectiv cuantumul acesteia, debitorul principal, celelalte accesorii fiind transmise de drept conform art. 1396 C. civ.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate, cu menţinerea dispoziţiilor privind soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat invocate cu privire la capetele nr. 7 şi 8 ale acţiunii.

În motivarea recursului, s-a susţinut că prin soluţia pronunţată pe capetele nr. 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a încălcat flagrant, pentru a doua oară în acest proces, dezlegările de drept, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, date de către instanţa de recurs, în prezenta cauză, încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. intrând, în primul rând, sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi, în al doilea rând, sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de apel încalcă flagrant, pentru a doua oară, dezlegările de drept, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, date în această cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1271 din 8 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/103/2009 şi reluate ulterior prin Decizia nr. 679 din 25 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/103/2009*.

Curtea de Apel Bacău a evitat în trei rânduri, prin intermediul acestei excepţii de inadmisibilitate admise în mod nelegal, să intre pe fondul capetelor de cerere 1 şi 2, admiterea acestor două capete de cerere ar determina admiterea în întregime a acţiunii, iar nu numai în parte, cum a facut-o prima instanţă.

Sub acest aspect, s-a arătat că lucrurile sunt cât se poate de clare având în vedere următoarele argumente:

La data de 24 septembrie 1996 a existat un contract de credit, în cuantum de 2.500.000.000 lei, în baza căruia s-au încheiat mai multe contracte de garanţie imobiliară, autentificate din data de 26 septembrie 1996 şi din data de 8 octombrie 1996.

Acest credit - în cuantum de 2.500.000.000 lei - nu s-a acordat însă niciodată, întrucât ulterior, la data de 9 octombrie 1996, banca a informat că nu poate acorda acest credit, ci numai unul mai mic, în cuantum de 1.665.000.000 lei, sens în care s-a încheiat un nou contract de credit, şi anume nr. 5210 din data de 9 octombrie 1996.

Însă, în contul creditului de 1.665.000.000 lei, stipulat în contractul de credit din data de 9 octombrie 1996, banca a executat garanţiile din data de 26 septembrie 1996 şi din data de 8 octombrie 1996, garanţii ce fuseseră constituite anterior pentru garantarea creditului în cuantum de 2.500.000.000 lei, care nu a fost niciodată acordat.

Contrar tuturor încercărilor de răstălmăcire din partea instanţei de apel, se vede cât se poate de clar că al doilea contract de credit datează din 9 octombrie 1996, or garanţiile pe care banca le-a executat în contul lui sunt anterioare (26 septembrie 1996 şi respectiv 8 octombrie 1996), întrucât ele fuseseră constituite în considerarea creditului de 2.500.000.000 lei care nu a mai fost acordat.

O altă critică vizează soluţia de respingere a capătului 6 al cererii de chemare în judecată, în motivarea căreia recurentul - reclamant A. a arătat că instanţa de apel nu a pus niciodată în discuţie o excepţie a lipsei de interes în ce priveşte acest capăt de cerere, pentru ca, direct în motivare, să reţină că în ce priveşte acest capăt de cerere „nu justifică vreun interes".

A mai susţinut că, instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii, oralităţii şi al asigurării dreptului la apărare, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat în esenţă că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

S-a mai arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea principiului „accesorium sequitur principalem" conform căruia, depinzând de existenţa actului principal, actul accesoriu poate lua naştere concomitent sau ulterior actului juridic principal, dar niciodată înaintea acestuia.

Instanţa de apel a făcut referire de puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 713/E/2002 a Tribunalului Neamţ în privinţa cauzelor de nulitate invocate de reclamant în Dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamţ, însă potrivit prezentei cererii de chemare în judecată, au fost formulate capete de cerere diferite faţă de Dosarul nr. x/E/2002 al Tribunalului Neamţ, astfel că nu se poate reţine nicio putere de lucru judecat.

Referitor la capetele 4 şi 5 ale cererii de chemare în judecată, recurentul -reclamant a invocat nelegala motivare a instanţei de apel, precum şi încălcarea prevederilor art. 966 C. civ.

Sub acest aspect, reclamantul a arătat că este evidentă cauza falsă, în contextul în care a înţeles să constituie garanţiile reale imobiliare pentru garantarea unui credit de 2.500.000.000 lei, care ulterior nu i-a mai fost acordat.

Totodată, nelegală este şi motivarea instanţei de apel, în sensul că nu s-a încălcat principiul specializării ipotecii, fiind încălcate prevederile art. 1766 C. civ.

S-a mai arătat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1171 şi art. 1172 C. civ., întrucât ceea ce s-a invocat a fost lipsa formei autentice a contractelor de garanţie imobiliară, lipsă sancţionată cu nulitatea absolută, în sensul că, aşa cum rezultă din încheierile de autentificare a contractelor de garanţie reală imobiliară, acestea au fost autentificate la Piatra Neamţ de un notar care niciodată nu a avut competenţa să funcţioneze în judeţul Neamţ, ci în judeţul Iaşi.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1772 C. civ., întrucât contractul de ipotecă este un act juridic solemn, fiind mai mult decât evident că atât debitorul cât şi creditorul trebuie să-şi exprime consimţământul la încheierea actului în formă autentică, creditorul neputând „să-şi manifeste consimţământul în orice formă", aşa cum nelegal a reţinut instanţa de apel.

Cel de al patrulea motiv de recurs vizează încălcarea art. 1781 C. civ., întrucât instanţa de apel a reţinut referitor la capătul 6 de cerere, faptul că „reclamantul nu justifică vreun interes pentru a solicita anularea inscripţiilor", în contextul în care la acest capăt de cerere nu s-a solicitat „anularea inscripţiilor ipotecare", ci constatarea inopozabilităţii lor faţă de terţi.

Motivarea instanţei de apel reţinută în ce priveşte capătul 6 de cerere, în sensul că reclamantul „nu justifică vreun interes" intră şi sub incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pus niciodată în discuţie o excepţie a lipsei de interes în ce priveşte acest capăt de cerere. In mod evident au fost încălcate principiile contradictorialităţii, oralităţii şi al asigurării dreptului la apărare, ceea ce intră sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În ce priveşte capetele 7 şi 8 ale cererii de chemare în judecată, instanţa de apel în mod nelegal le-a respins ca nefondate, iar soluţia dată încalcă flagrant principiul „accesorium sequitur principalem".

Atât timp cât concomitent sau ulterior încheierii contractului de credit din 9 octombrie 1996 nu s-a încheiat niciun contract de garanţie imobiliară, rezultă în mod evident că nu există niciun drept real de ipotecă accesoriu contractului de credit din 9 octombrie 1996, care nici nu este semnat la rubrica „garanţi".

De asemenea, nelegală este şi soluţia pronunţată asupra capătului nr. 11 al cererii de chemare în judecată, în sensul că a fost dată cu încălcarea art. 1393 alin. (1) şi art. 1772 C. civ. şi a prevederilor Legii nr. 64/1995, în vigoare în anul 2003.

Referitor la soluţia de respingere a capătului 12 al cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că soluţia este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea art. 1402 şi 1403 C. civ. şi reţinând o altă situaţie de fapt, cu încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei civile irevocabile nr. 10161 din 13 octombrie 2003 pronunţată de Judecătoria Iaşi.

De altfel, la momentul încheierii cesiunilor de creanţă şi la momentul pronunţării sentinţei civile irevocabile nr. 10161 din 13 octombrie 2003 a Judecătoriei laşi, dreptul de creanţă era litigios, sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamţ nefiind irevocabilă, aşa cum în mod nereal a reţinut instanţa de apel.

În realitate, sentinţa civilă nr. 1112/E/2000 a Tribunalului Neamţ era la acel moment atacată cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie, după cum judicios a reţinut Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 10161 din 13 octombrie 2003.

Faţă de cele expuse, recurentul a arătat că, în ce priveşte capătul 12 de cerere, fraudarea legii de către intimaţi este evidentă, ea constând în încălcarea art. 403 şi următoarele C. proc. civ. - în ce priveşte eludarea opozabilităţii sentinţei nr. 10161/2003 - coroborat cu art. 1393 alin. (1) C. civ. de la 1864 - care reglementează notificarea cesiunii de creanţă - şi cu art. 1402 - 1403 C. civ. de la 1864 - în privinţa încălcării normelor din materia retractului litigios.

În final, s-a mai arătat că soluţia instanţei de apel cu privire la capătul 13 de cerere este, de asemenea, nelegală.

Astfel, ceea ce s-a „rectificat" prin Încheierea de rectificare nr. 9543/2003 excede în mod evident sferei noţiunii de îndreptare a unor erori materiale, deoarece prin această aşa-zisă „rectificare" au fost schimbate în mod nelegal chiar părţile raportului juridic: debitorul cedat Intermedian a devenit după rectificare „soţii A. şi K." Un fals grosolan nu poate fi considerat „rectificare a unor erori materiale".

Faţă de argumentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul va fi admis, iar, în raport cu considerentele ce vor fi redate în continuare, decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de reclamantul A.

Se reţine că în prezentul litigiu Înalta Curte a mai pronunţat alte două hotărâri de casare Decizia nr. 1271 din 8 martie 2012 şi Decizia nr. 679 din 25 februarie 2014, în considerentele celei din urmă, Înalta Curte arătând că instanţa de apel nu s-a conformat dezlegărilor în drept pe care le conţine prima decizie de casare, respectiv că nu s-a făcut analiza şi constatarea dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., că deşi s-a statuat prin decizia de casare cu privire la caracterul în constatare al unor capete de cerere, în rejudecare decizia din apel statuează contrariul, că instanţa de rejudecare nu a răspuns aplicat la toate criticile reclamantului, respectiv la cele pe care le evocă.

Cu titlu prealabil este de menţionat că acţiunea reclamantului vizează 13 capete de cerere, iar ulterior rejudecării subsecvent celei de a doua casări, prin decizia pronunţată a fost admis apelul reclamantului A., fiind anulată sentinţa apelată, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererilor din acţiune şi respinsă ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat privind aceste cereri, fiind respinse ca nefondate. De asemenea, prin decizia pronunţată în rejudecare, au fost admise apelurile pârâţilor F. şi E., a fost schimbată în parte sentinţa în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii nr. 12 care a fost respinsă ca nefondată, fiind menţinute în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În consecinţă, se constată că instanţa a respins capetele de cerere 1 - 8, 11, 12 şi 13 ca neibndate, luându-se act de renunţarea reclamantului la capetele 9 şi 10.

Este de observat că prin prezentul recurs nu se aduc critici modului de soluţionare al excepţiei autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capetele 7 şi 8 ale acţiunii, astfel încât se constată că modul de soluţionare a acestei excepţii a intrat în autoritatea lucrului judecat.

În ceea ce priveşte criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte găseşte fondate cele referitoare la capetele privind constatarea existenţei în perioada 24 septembrie 1996 - 8 octombrie 1996 a unui contract de credit din 24 septembrie 1996, negociat între SC B. SA în calitate de creditor şi SC H. SRL al cărei asociat unic este reclamantul, având ca obiect acordarea unui credit în sumă de 2.500.000.000 lei vechi, nesemnat de părţi şi neonorat de pârâtă, prin neacordarea creditului respectiv şi cel privind încetarea la data de 9 octombrie 1996, de comun acord, a efectelor contractului de credit din 24 septembrie 1996, ca urmare a încheierii şi semnării de către ambele părţi a noului contract de credit din 9 octombrie 1996 ce viza acordarea unui nou credit, în cuantum de 1.665.000.000 lei, precum şi capătul de cerere prin care se solicită să se constate inopozabilitatea faţă de terţi a inscripţiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Iaşi sub nr. 5031, nr. 5032 şi nr. 5033 din 26 septembrie 1996 şi nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanţie reală ipotecară autentificate sub numerele din 26 septembrie 1996 şi din 8 octombrie 1996 ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii.

Plecând de la argumentele recurentului reclamant formulate în vederea susţinerii motivului de recurs faţă de soluţia pronunţată pe primele două petite ale cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a încălcat pentru a doua oară în acest proces, dezlegările de drept, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, fiind încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, cu privire Ia caracterul în constatare al unor capete de cerere, prima decizie de casare a stabilit că toate capetele de cerere au caracterul unor acţiuni în constatare, fie că este vorba de acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei vreunui drept, cum este cazul capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 8, fie că este vorba de acţiuni în constatarea nulităţii absolute sau a inopozabilităţii unor contracte, cum este cazul capetelor de cerere nr. 5, 6, 11 şi 12.

Cu privire la aceste aspecte, prin cea de a doua decizie de casare, s-a reţinut încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru a se conforma dezlegărilor în drept pe care le conţine prima decizie de casare.

Cu ocazia reluării judecăţii apelului declarat de reclamant cu privire la motivele de apel formulate cu privire la respingerea capetelor de cerere 1 şi 2 din acţiune ca inadmisibile, instanţa de apel a reţinut caracterul în constatare al capetelor primelor două petite ale cererii, şi cel în realizare în ceea ce priveşte capetele 3, 4 şi 5, statuând în sensul că soluţia primei instanţe este justificată în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat că pe calea unei cereri în constatare reclamantul solicită interpretarea clauzelor inserate în contractele de garante imobiliară în scopul de a se constata nulitatea acestora, astfel de cereri fiind inadmisibile, întrucât prin formularea capetelor de cerere 3, 4 şi 5 din acţiune, reclamantul a valorificat acţiunea în realizare.

Potrivit art. 315 C. proc. civ. instanţa de apel avea îndatorirea de a relua judecata apelurilor şi de a răspunde aplicat criticilor aduse sentinţei tribunalului, pornind de la dezlegările în drept pe care le conţine prima decizie, şi anume de la stabilirea caracterului în constatare al tuturor capetelor de cerere. în rejudecare, instanţa de apel a reluat considerentele tribunalului, efectuate cu prilejul judecăţii în fond a pricinii, în primul ciclu procesual, care au constituit încălcare a legii, sancţionată prin cea de a doua decizie de casare.

În consecinţă, prin pronunţarea Deciziei nr. 162 din 11 decembrie 2014, hotărârea instanţei de recurs nu a fost respectată, aceasta semnificând o încălcare a legii.

Este de asemenea fondată a doua critică din recurs referitoare la insuficienta motivare cu privire la capătul 6 al cererii de chemare în judecată, care a vizat inopozabilitatea faţă de terţi a inscripţiilor ipotecare înregistrate în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Iaşi sub nr. 5031, nr. 5032 şi nr. 5033 din 26 septembrie 1996 şi nr. 5280 din 8 octombrie 1996, referitor la publicitatea imobiliară a contractelor de garanţie reală ipotecară autentificate din 26 septembrie 1996, şi din 8 octombrie 1996 ca urmare a nerespectării prevederilor legale imperative ale art. 1781 C. civ. privitoare la publicitatea înscrierii ipotecii.

Plecând de la argumentele recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat o motivare insuficientă în legătură cu acest capăt al acţiunii, în condiţiile în care nu s-a argumentat concluzia prin care s-a ajuns la soluţia adoptată, ca urmare a admiterii unei excepţii procesuale sau a analizării fondului pretenţiei. Prezentarea raţionamentului judiciar era esenţial cu atât mai mult cu cât Tribunalul Neamţ a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes.

Această insuficienţă în planul motivării nu face posibil exercitarea controlului judiciar în această cale de atac.

Pentru toate considerentele arătate, având în vedere că instanţa de recurs apreciază că în apel nu s-a făcut un examen complet al cauzei, Înalta Curte urmează să admită recursul, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 162 din 11 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Menţine soluţia de respingere a excepţiei puterii de lucru judecat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2015.