Validity of debt settlement agreement: applicability of conversion doctrine to novatio and judicial recusal incident

Decizia nr. 2505/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la data de 22 iunie 2006, sub nr. x/COM/2006 (Dosar unic nr. x/86/2006), reclamanta SC A. SRL - prin lichidator Avocat B. a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a acordului de stingere a creanţelor reciproce din data de 20 mai 2004 încheiat între părţile litigante şi obligarea pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 7.810.161 lei, către societatea reclamantă, reprezentând debite neachitate conform facturilor anexate.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1132-1133 C. civ. şi art. 969 C. civ.

Prin sentinţa nr. 1613 din 3 octombrie 2014, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive a pârâtei SC D. SRL. A admis excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect „pretenţii". A respins cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL pentru lipsa capacităţii procesuale pasive. A admis cererea vizând constatarea nulităţii absolute a acordului de stingere a creanţelor reciproce din 20 mai 2004 promovată în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL şi a constatat nulitatea absolută a acordului de stingere a creanţelor reciproce nr. 88 din 20 mai 2004. A obligat pârâta SC C. SRL să plătească în contul reclamantei suma de 5.307.611 lei. Totodată, a respins cererea reclamantei privind obligarea aceleaşi pârâte la plata sumei de 2.502.550 lei, ca efect al prescripţiei extinctive.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta SC C. SRL a declarat apel criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 152 din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă E.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, pârâta apelantă SC C. SRL a formulat cerere de recuzare ulterior încheierii dezbaterilor, respectiv la data de 15 septembrie 2014, cerere care a fost anulată ca netimbrată la data de 22 septembrie 2014, astfel încât, la data pronunţării, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu era incompatibil.

S-a mai reţinut că apelanta nu a dovedit o vătămare a propriilor drepturi decurgând din modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare cu o altă parte, respectiv cu pârâta SC D. SRL, existenţa unui viciu relativ la acest aspect impunându-se a fi invocat de către aceasta din urmă.

Cu privire la procedura concilierii prealabile directe prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu era ţinut să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile de conciliere directă chiar dacă cererea sa mai are şi alte capete accesorii, evaluabile în bani şi că Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, fiind pronunţată ulterior promovării acţiunii, la data de 9 iunie 2008, nu poate retroactiva.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului Ia acţiune s-a reţinut că, pentru suma de 53.076.114.628 lei, menţionată în Acordul din 20 mai 2004, dreptul la acţiune al reclamantei nu era prescris la momentul înregistrării la instanţă a cererii de chemare în judecată, respectiv 26 iunie 2006, fiind întrerupt cursul prescripţiei în conformitate cu art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

În privinţa diferenţei de 25.025.494.724 lei până la suma de 7.819.161 lei, raportat la data emiterii facturilor, s-a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, era depăşit, fiind incidenţă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Referitor la Acordul din 20 mai 2004, s-a reţinut în esenţă că la momentul încheierii actului nu exista o creanţă a SC D. SRL asupra reclamantei, factura din 28 iunie 2004 din care rezultă presupusa creanţă neexistând la data de 20 mai 2004, nu era îndeplinită condiţia existenţei unei obligaţii valabile vechi la momentul încheierii acordului şi că actul era lipsit de cauză la data respectivă, fiind lovit de nulitate absolută.

Totodată, s-a reţinut că în cuprinsul acordului nu se regăseşte nicio clauză din care să rezulte în chip neîndoielnic intenţia părţilor de a exclude conversiunea şi că, pârâta acceptând să facă plata unui terţ indicat de reclamantă, implicit a recunoscut şi existenţa datoriei faţă de aceasta.

Astfel că, deşi nul ca şi act de novaţie pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege, manifestarea de voinţă, în virtutea conversiunii actelor juridice, poate valora recunoaşterea de datorie.

Cât priveşte cererea de suspendare a judecăţii de fond în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a constatat că a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 82 din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, nemaiputând fi analizate aspectele invocate. Totodată, s-a luat act de renunţarea apelantei la cererea de suspendare a judecării apelului, faţă de caracterul executoriu al sentinţei.

Pentru toate aceste considerente, constatând neîntemeiate criticile din apel, iar hotărârea pronunţată legală şi temeinică, în conformitate cu art. 297 C. proc. civ., instanţa de apel a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă E. a declarat recurs, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, având în vedere omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra mai multor motive de apel.

În subsidiar, s-a solicitat modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepţiei prematurităţii cererii reclamantei şi respingerea ambelor capete de cerere ca fiind prematur introduse, ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile a concilierii directe prevăzute de art. 720 C. proc. civ. Pe fond, s-a solicitat modificarea în tot a sentinţei şi respingerea cererii reclamantei ca nefondată pentru primul capăt al cererii şi ca prescrisă extinctiv în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul nemotivării criticilor de apel formulate împotriva încheierii din 24 iunie 2014 privind soluţia de respingere a cererii de aplicarea a dispoziţiilor procedurii de înscriere în fals şi împotriva încheierii din 27 mai 2014 privind soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii sale de exonerare de la plata amenzii judiciare de 500 lei dispusă prin încheierea din 09 septembrie 2014 şi asupra criticii privind nerespectarea termenului legal imperativ de 15 zile libere prevăzut între data primirii invitaţiei la conciliere şi data concilierii, respectiv a comunicării actelor doveditoare.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a motivat critica vizând neîndeplinirea condiţiilor generale de valabilitate ale actului juridic privind recunoaşterea de datorie, dacă s-ar admite ca a operat o asemenea conversiune. În cadrul apelului, s-a arătat că acea recunoaştere este nulă absolut din cauza lipsei consimţământului şi a cauzei.

Totodată, instanţa de apel nu a motivat critica privind incompatibilitatea instanţei de fond la data pronunţării - 3 octombrie 2014, completul fiind recuzat şi în imposibilitate de a face vreun act de procedură şi cu atât mai mult de a soluţiona cauza pe fond.

Sub acest aspect, a arătat că cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare a fost admisă prin încheierea din 7 octombrie 2014, motiv pentru care la data de 3 octombrie 2014 completul de judecată era incompatibil, fiind încălcate dispoziţiile art. 31 alin. (3) C. proc. civ. De altfel, instanţa nu a răspuns clar cu privire la imposibilitatea completului recuzat de a face orice act de procedură.

Faţă de argumentele expuse, s-a invocat faptul că instanţa de apel nu a răspuns argumentelor esenţiale invocate în cadrul apelului, determinante pentru soluţionarea cauzei, neputându-se decela care sunt argumentele decisive care au determinat deznodământul judiciar criticat prin motivele de apel, vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate şi rejudecarea apelului.

Dreptul de acces la un tribunal, ca o compenenţă materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al Curții Europene ale Dreptului Omului, presupune a se răspunde fiecărui motiv de apel cu care instanţa a fost învestită, iar motivarea hotărârilor judecătoreşti este o garanţie procesuală impusă de acest articol.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C. SRL a invocat aplicarea greşită a dispoziţiiloor art. 720 C. proc. civ., reţinându-se eronat că prezentul litigiu are caracter nepatrimonial, chiar dacă cererea mai are un capăt accesoriu, evaluabil în bani.

Instanţa de apel deşi a apreciat ca reclamanta nu era ţinută de obligaţiile impuse de art. 7201 C. proc. civ., a reţinut totuşi că o asemenea procedură ar fi fost urmată, însă fără a arăta modul de calcul al termenului de 15 zile şi dacă acesta a fost respectat, omiţând să se pronunţe şi asupra faptului că invitaţia la conciliere nu a fost însoţită de vreun înscris doveditor.

Totodată, instanţa de apel a fost în eroare cu privire la invocarea retroactivităţii deciziei pronunţate în interesul legii, respectiv Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind aplicate greşit prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., întrucât această normă legală are în vedere hotărârile judecătoreşti examinate, normă inaplicabilă prezentei cauze.

Concluzionând, recurenta - pârâtă a susţinut că încălcarea legii de către instanţa de apel vizează nerespectarea prevederilor art. 109 alin. (2) şi art. 7201 C. proc. civ., în opinia sa prezentul litigiu fiind unul evaluabil în bani.

Cu privire la Acordul din 20 mai 2004, recurenta - pârâtă a susţinut în esenţă că, instanţa de apel a reţinut motive contradictorii asupra datei, fiind de acord pe de o parte că un bun viitor poate fi obiect al actului juridic, pentru ca ulterior să reţină că obligaţia veche care se stingea nu exista la 20 mai 2004.

Totodată, instanţa de apel a interpretat greşit acest Acord, schimbând natura ori înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, prin raportare abstractă la operaţiunea conversiunii şi nu prin raportare concretă la actul juridic al recunoaşterii de datorie, ceea ce atrage în cauză şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul determinant în încheierea contractului de novaţie a fost stingerea reciprocă a datoriilor şi nu recunoaşterea acestora. Interpretarea acordului în sensul recunoaşterii datoriilor ar însemna producerea unor efecte contrare scopului pentru care părţile l-au încheiat.

Eventuala transformare a acestui contract într-un act de recunoaştere a creanţelor este nul, pentru cauza falsă, iar dacă s-ar considera că scopul Acordului a fost acela de a se efectua o recunoaştere de datorie, atunci acest act nu este valabil, întrucât nu întruneşte condiţiile generale de valabilitate ale actului juridic.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii apreciind că lipsa cauzei atrage nulitatea absolută, că nu are relevanţă contestarea facturilor fiscale ca fiind false, că acest acord nu conţine nicio clauză care să excludă conversiunea, hotărârea fiind lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea legii întrucât instanţa de apel a ignorat orice regulă de interpretare a actului juridic, respectiv a voinţei reale a părţilor de a se stinge creanţele reciproce.

A mai susţinut că nu a invocat propria sa culpă şi că, nu reiese care ar fi aceasta, fie data eronată - 20 mai 2014 fie data facturii din iunie 2004 şi nr. atribuit de O.R.C. Bucureşti. Daca s-ar admite că propria culpă se referă la data eronată - 20 mai 2004, atunci hotărârea recurată conţine motive contradictorii.

Totodată, instanţa de apel a aplicat greşit legea recunoscând tacit că Acordul a fost încheiat la o dată ulterioară, însă a refuzat să dea eficienţă juridică acestei situaţii de fapt, apreciind că debitul reclamantei faţă de pârâta SC D. SRL nu exista la 20 mai 2004. De altfel, raţionamentul instanţei nu se verifică nici logic, în sensul că aceasta consideră mecanic că la 20 mai 2004 nu exista obligaţia reclamantei, făcând abstracţie de posibilitatea reală de a înscrie în Acordul, numărul de ordine al reclamantei, atribuit la finele lunii iunie 2004, practic Acordul primeşte dată certă, „în sens larg" la momentul la care reclamantei îi este atribuit nr. de ordine la O.R.C. Bucureşti.

Instanţa a interpretat greşit Acordul şi a aplicat eronat legea, considerând că în cuprinsul Acordului nr. 88 nu se regăseşte nicio clauză din care să rezulte în chip neîndoielnic intenţia părţilor de a exclude conversiunea, consimţământul societăţii recurente la încheierea acestui act juridic fiind viciat, întrucât nu au fost verificat susţinerile reclamantei din cadrul acordului cu privire la creanţa faţă de cealaltă pârâtă.

În opinia recurentei, dovada existenţei creanţei deţinută de creditorul SC D. SRL faţă de debitorul SC A. SRL rezultă din precizarea facturii emise la 28 iunie 2004, data menţionată în acord -20 mai 2004 - fiind doar o eroare materială.

Menţionarea expresă a creanţei născute la 28 iunie 2004 prin Acordul nu poate atrage nulitatea absolută a acestuia din urma, ci doar scoate în evidenţă faptul că acest acord nu putea fi încheiat mai devreme de 28 iunie 2004 - data naşterii obligaţiei debitorului SC A. SRL faţă de celălalt pârât.

Înalta Curte analizând decizia atacată în raport de critici le formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este fondat din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi va fi admis în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu prealabil, cererea formulată de recurenta - pârâtă SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă E. privind suspendarea judecării cauzei întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. urmează a fi respinsă pentru considerentele ce se succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

Prin norma legală enunţată, se reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, şi nu obligatorie, în ipoteza când acţiunea civilă este sau devine dependentă de soluţia ce s-ar da în acţiunea penală.

În cauză, se constată că nu se impune luarea unei astfel de măsuri de suspendare a judecăţii cauzei, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea situaţiei de fapt, iar motivele invocate în susţinerea cererii, respectiv instituirea sechestrului asigurător asupra unor utilaje ce au făcut obiectul operaţiunilor comerciale din prezenta cauză şi faptul că reclamanta a fost înscrisă în Tabloul creditorilor pârâtei nu justifică suspendarea judecăţii cauzei.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În conformitate cu prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti se dau în numele legii şi trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile şi argumentele părţilor.

Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate mai sus, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Indiscutabil, nu se cere instanţelor ca, procedând la motivarea soluţiei, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a unuia şi aceluiaşi motiv de apel ori recurs.

În cauză, verificând considerentele deciziei atacate se constată că argumentaţia avută în vedere în fundamentarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel este superficială, lipsită de altfel de răspunsurile ce se impuneau a fi date în raport cu motivele de apel formulate de pârâtă.

Astfel, se constată că instanţa de apel a făcut o analiză superficială şi insuficientă a motivului de apel referitor la incompatibilitatea instanţei de fond la data pronunţării sentinţei - 3 octombrie 2014, în condiţiile în care cererea de recuzare a fost soluţionată la data de 22 septembrie 2014, aceasta fiind anulată ca netimbrată, deşi pe rolul instanţei de fond se afla în curs de soluţionare cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare, cerere ce a fost admisă prin încheierea de şedinţă din 7 octombrie 2014.

Motivarea instanţei de apel cu privire la această critică este incompletă, bazată pe prezumţii simple, de natură a afecta corectitudinea raţionamentului judiciar în operaţiunea de soluţionare a incidentului procedural.

Cât priveşte Acordul din 20 mai 2004, a cărui nulitate absolută s-a solicitat să se constate, iar în virtutea principiului conversiunii să se dea eficacitate recunoaşterii creanţei datoriei în privinţa căreia s-a convenit, instanţa de apel nu a examinat în mod real apărările pârâtei cu privire la acţiunea reclamantei raportat la mecanismele şi premisele aplicării conversiunii.

Astfel, în cauză s-a invocat o compensare tripartită având la bază Acordul nr. 88 din 20 mai 2004, prin care părţile semnatare au convenit asupra unei novaţii, respectiv schimbarea creditorului raportului juridic de obligaţie, şi anume pârâta SC C. SRL se obliga să achite suma de 53.076.114.628 lei reprezentând debitul pe care îl avea faţă de reclamanta SC A. SRL, direct către pârâta SC D. SRL, societate care la rândul său avea calitatea de creditoare a reclamantei pentru suma de 54.546.176.800 lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 1128 şi 1131 C. civ.

Din considerentele care au stat la baza deciziei adoptate rezultă că instanţa de apel a aplicat principiul conversiunii actului juridic civil, invocat de reclamantă în susţinerea acţiunii, interpretând manifestarea de voinţă a pârâtei SC C. SRL exprimată prin Acordul din 20 mai 2004, în sensul că poate valora recunoaşterea de datorie, obligând-o, astfel sa achite reclamantei suma de 5.307.611 lei.

Pentru a nu intra în conflict cu alte reguli de drept, precum prevalenta voinţei juridice a părţilor actului juridic sau regulile care guvernează efectele nulităţii, soluţia de a da efect conversiunii presupune examinarea din punctul de vedere al justificării şi al posibilităţii de aplicare.

Pornind de la mecanismul conversiunii, care implică două acte juridice distincte, dar care îşi au originea în aceeaşi manifestare de voinţă, instanţa de apel va proceda la examinarea cauzei urmând a stabili dacă temeiul conversiunii este identificat în voinţa părţilor în raport cu posibilitatea transformării prin conversiune a unui contract într-un act unilateral, ţinându-se cont de condiţiile îndeplinirii conversiunii.

În raport de aspectele anterior menţionate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., să admită recursul declarat de pârâta SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă E. împotriva Deciziei nr. 152 din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate cu respectarea normelor legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurenta pârâtă SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă E. privind suspendarea judecării procesului, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Admite recursul declarat de pârâta SC C. SRL - prin lichidator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă E. împotriva Deciziei nr. 152 din 26 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2015.