Bank’s enforcement upheld: credit not repaid; guarantors’ liens claim rejected.

Decizia nr. 2373/2015

Asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 2355/COM din 04 noiembrie 2004 pronunţată în Dosarul nr. x/COM/2002 a Tribunalului Bihor (Dosar nr. x/35/2005 al Curţii de Apel Oradea), s-a respins acţiunea comercială formulată de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator SC B. Ipurl, în contradictoriu cu pârâta C. SA -Sucursala Oradea, în calitate de succesoare a SC D. SA - Sucursala Oradea.

A obligat reclamanta la plata sumei de 20.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC C. SA - Sucursala Oradea.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut din ansamblul probelor administrate în cauză, respectiv extrasul de cont al reclamantei din 13 martie 2000 emis de SC D. SA - Sucursala Oradea, Ordinele de plată din 10 martie 2000, ambele în valoare de câte 2.000.000.000 lei, extrasul de cont din 13 martie 2000 al SC E. SRL emis de aceeaşi bancă, ordinele de plată din 10 martie 2000, ambele în valoare de 2.000.000.000 lei, Contractul linie de credit din 07 septembrie 1999 încheiat între pârâtă şi SC E. SRL Oradea, Raportul din data de 15 octombrie 2003 privind rulajul societăţii reclamante, Procesul verbal de conciliere din data de 10 martie 2003 încheiat între părţi, Raportul de expertiză contabilă din 10 noiembrie 2003 efectuat de către ec. F., expert contabil (filele 54-64) şi completarea la raportul de expertiză contabilă din data de 11 martie 2004, Contractul linie de credit din 10 martie 2000 încheiat cu reclamanta, Actul adiţional din 31 octombrie 2000 la acelaşi contract, Actul adiţional din 9 martie 2001 la contractul susmenţionat, Actele adiţionale din 8 iunie 2001, din 30 august 2001, din 7 septembrie 2001, din 8 octombrei 2001, din 7 noiembrie 2001, din 7 decembrie 2001, din 7 martie 2002, precum şi din cererile de credit anexate la dosar, că reclamanta a beneficiat de o linie de credit cu un plafon maxim iniţial de 4.000.000 lei, ulterior majorată la un plafon maxim de 5.500.000.000 lei, care a fost modificat prin actul adiţional nr. 4/30 august 2001, reducându-se plafonul maxim la suma de 5.000.000.000 lei, sumă nerambursată.

Conform expertizei contabile efectuate în cauză şi centralizatorului dobânzilor achitate, a reţinut că reclamanta a achitat dobânzi aferente contractului de credit în sumă de 5.738.660.143 lei, sumă reflectată în extrasele de cont ale băncii şi în înregistrările contabile ale societăţii reclamante, care sunt în totală concordanţă.

Potrivit completării la raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză, a reţinut că, creditul luat de către SC A. SRL în sumă de 4.000.000.000 lei pentru cumpărare marfă nu a fost rulat de reclamantă în scopul pentru care a fost luat, deoarece după ce au fost virate cu titlu de avans cumpărare marfă, conform dispoziţiilor de plată, către SC G. SRL suma de 2.000.000.000 lei şi către SC H. SRL suma de 2.000.000.000 lei, la rândul lor aceste două societăţi au virat sumele către SC E. SRL tot cu titlu de avans cumpărare marfă, dar întreaga sumă a fost reţinută de către bancă în contul creditelor neachitate de către SC E. SRL.

Astfel, din extrasele de cont şi ordinele de plată depuse la dosar, a reţinut că la data de 13 martie 2000, ora 11:56:39 a fost debitat contul reclamantei cu suma de 4.000.000.000 lei în două tranşe egale concomitent fiind creditate conturile societăţilor SC G. SRL şi SC H. SRL Oradea, imediat, consecutiv, la aceeaşi dată, ora 11:58:02 a fost creditat contul societăţii SC E. SRL cu aceeaşi sumă de 4.000.000.000 lei, conform ordinelor de plată nr. 18 şi 20 din 10 martie 2000, având ca plătitori pe SC G. SRL Oradea, respectiv SC H. SRL Oradea.

La data de 10 martie 2000, întrucât debitoarea SC E. SRL nu a rambursat creditul acordat în baza contractului de credit nr. 71/7 septembrie 1999, valabil până la 6 martie 2000, banca şi-a recuperat creanţa din încasările care au intrat în conturile debitoarei.

Susţinerea reclamantei potrivit căreia nu ar fi rulat creditul acordat la data de 10 martie 2000 nu poate fi primită, cât timp linia de credit s-a prelungit prin 9 acte adiţionale la contractul de linie de credit din martie 2000, în baza cererilor depuse de reprezentantul societăţii reclamante şi aprobate de conducerea băncii.

Controlul riscurilor, ca element de limitare a riscului bancar, constituie o sarcină permanentă şi individuală a fiecărei bănci, care se exercită însă concomitent şi de către banca centrală şi vizează respectarea clauzelor contractului de credit privind cuantumul şi durata rambursării.

De altfel, răspunderea civilă a băncii faţă de client nu poate fi reţinută decât în cazul în care întreruperea creditului este nejustificată, ceea ce în cauză nu poate fi reţinut.

Faţă de considerentele ce preced, în cauză nefiind incidente prevederile art. 111 şi ale art. 992, 1092 C. civ. privind plata nedatorată, instanţa a respins în întregime acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Orade ca fiind neîntemeiată.

Pe cale de consecinţă, a respins şi capetele de cerere accesorii privind eliberarea de sarcini a imobilului adus ca şi garanţie.

De altfel, acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, fondată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., este inadmisibilă cât timp reclamantul are la îndemână o acţiune în realizarea dreptului, respectiv acţiunea pentru restituirea plăţii nedatorate întemeiată pe dispoziţiile art. 992, 1092 C. civ.

Reţinând culpa procesuală a reclamantei, instanţa a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 20.000.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei, cu titlu de onorariu avocaţial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A. SRL - prin lichidator SC B. Ipurl, solicitând admiterea apelului şi schimbarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterea cererii sale astfel cum aceasta a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată în ambele instanţe.

Prin sentinţa nr. 374/COM din 04 iulie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/111/2009 a Tribunalului Bihor s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii I. şi Î., în contradictoriu cu pârâţii SC C. SA (fosta SC D. SA), respectiv SC A. SRL, prin lichidator judiciar SC B. Ipurl şi, pe cale de consecinţă:

A constatat că, creditul acordat de pârâta SC C. SA - sucursala Oradea pârâtei SC A. SRL, prin Contractul de credit din 2000, modificat prin 9 acte adiţionale, a fost achitat integral.

A dispus radierea ipotecii înscrisă în baza Încheierii nr. 4144 din 10 martie 2000 sub C3 din C.F. Borş, ce formează proprietatea reclamanţilor.

A dispus obligarea pârâtei SC C. SA - sucursala Oradea să remită în favoarea reclamanţilor Biletul la ordin completat de aceasta cu data de 07 septembrie 2001 în sumă de 6 miliarde lei vechi ca emis de pârâta SC A. SRL şi avalizat de reclamanţi cu menţiunea „achitare" scrisă de posesor.

A obligat pârâta SC C. SA - Sucursala Oradea să achite în favoarea Biroului Local de Expertize Oradea suma de 26.515 lei diferenţă onorar expertiză, aferent contravalorii contraexpertizei contabile întocmite de experţii J., K. şi L., fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, deşi pârâta de rândul 1 SC D. SA - Sucursala Oradea a invocat tardiv excepţii de necompetenţă de ordine privată, în condiţiile art. 159 alin. (3) C. proc. civ., după dezbaterile asupra fondului cauzei, având în vedere rolul activ al instanţei, în condiţiile art. 129 C. proc. civ., instanţa a reţinut că prin concluziile scrise, pârâta de rândul 1 a invocat prescrierea dreptului reclamanţilor de a formula pretenţii şi împlinirea prescripţiei de 10 zile de a contesta extrasele de cont.

Instanţa a respins excepţiile invocate de pârâta de rândul 1 ca nefondate, deoarece prescripţia termenului de 3 ani, reglementat de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data formulării cererii se aplică acţiunilor şi cererilor care au un obiect patrimonial, iar reclamanţii au formulat o acţiune în constatare a unei stări de fapt, în condiţiile art. 111 C. proc. civ., pentru a se constata rambursarea întregului credit acordat. De asemenea, faţă de obiectul cererii, a considerat că în cauză nu este aplicabilă prescripţia de 10 zile pentru contestarea extraselor de cont de către reclamanţi, care în calitate de terţi nu sunt ţinuţi de dispoziţiile contractelor, în baza art. 969 C. civ.

Referitor la lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor de a formula acţiunea, invocată de aceeaşi pârâtă, întrucât reclamanţii în calitate de garanţi ai împrumutului nu pot contesta decât contractele de garanţie încheiate, instanţa în baza art. 137 C. proc. civ., a respins excepţia ca neîntemeiată.

Aşa cum rezultă din art. 16 lit. c) din Contractul linie de credit din 10 martie 2000, reclamanţii s-au obligat în solidar cu pârâta de rândul 2 - pârâta împrumutată SC A. SRL şi prin urmare justifică interesul pentru promovarea acţiunii pentru eliberarea bunurilor proprietate personale de sarcini, interesul acestora fiind legitim şi actual.

În ceea ce priveşte examinarea pe fond a cererii cu care instanţa a fost legal investită, s-a reţinut că, în esenţă, reclamanţii au solicitat să se constate achitarea integrală a împrumutului acordat pârâtei SC A. SRL, prin linia de credit din 2000 şi actele adiţionale, radierea ipotecii asupra bunurilor imobile aduse în garanţie şi predarea garanţiei reprezentând biletul la ordin.

Aspect necontestat de părţi, pârâta SC A. SRL a fost beneficiară unui împrumut pentru desfăşurarea activităţii curente în sumă de 4 miliarde lei vechi cu o dobândă de 70 % pe an indexabilă, cu termenul scadent la data de 09 septembrie 2000, conform contractului linie de credit din 10 martie 2000, împrumut care a fost garantat cu imobilul proprietatea reclamanţilor înscris în C.F. Borş, şi bilet la ordin pentru suma de 6 miliarde lei vechi avalizat de reclamanţi.

Pentru stabilirea întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi, instanţa a dispus administrarea expertizei tehnice contabile şi a contraexpertizei, probe care atestă rambursarea integrală a creditului acordat inclusiv a dobânzilor stabilite de părţi în baza contractului linie de credit şi a actelor adiţionale.

A învederat că susţinerile pârâtei de rândul 1 SC D. SA - Sucursala Oradea conform cărora nu a fost rambursată linia de credit, deoarece au fost achitate cu prioritate împrumuturile şi dobânzile creditelor aferente descoperirii de cont şi că acestea au fost stinse cu prioritate, deoarece acest fapt era în avantajul debitoarei, întrucât dobânzile erau de 90 % şi termenul de scadenţă era limitat sunt total nefondate, iar această măsură este una abuzivă conform Anexei pct. 1 lit. e) de la Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunităţii Europene, întrucât prin această măsură s-a solicitat debitoarei şi implicit reclamanţilor care şi-au îndeplinit obligaţia să plătească o sumă disproporţionat de mare drept compensaţie.

În acest sens, instanţa a reţinut că potrivit normelor din dreptul intern respective dispoziţiilor art. 1113 din vechiul C. civ., în cazul în care debitorului ajuns la termen şi al celui a cărui termen nu este scadent, deşi acesta ar fi mai oneros, imputaţia se face asupra celui ajuns la termen.

În realitate, prin aplicarea greşită a imputaţiei plăţilor debitelor datorate şi prin achitările cu prioritate a debitelor aferente descoperirilor de cont, banca a urmărit acoperirea creanţelor negarantate şi păstrarea celor garantate pentru executarea silită a garanţiilor, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor din partea codebitorilor reclamanţi.

Având în vedere că din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că a fost rambursat integral creditul acordat în baza liniei de credit şi a actelor adiţionale, instanţa a apreciat acţiunea reclamanţilor ca fiind întemeiată şi, pe cale de consecinţă, în baza art. 111 C. proc. civ., a admis acţiunea şi a constatat achitarea integrală a creditului.

Văzând dispoziţiile art. 1800 alin. (1) pct. 1 din V.C.C., conform cărora privilegiile se sting prin plată, instanţa a constatat că a fost rambursat integral creditul, a dispus radierea ipotecii în favoarea pârâtei de rândul 2, înscris în C.F. Borş.

Având în vedere că în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Legea nr. 58/1934 în situaţia în care trasul care plăteşte cambia poate pretinde ca aceasta să-i fie predată cu menţiunea de achitare scrisă de posesor, instanţa a obligat banca pârâtă să remită reclamanţilor avalişti biletul la ordin adus în garanţie cu ocazia acordării creditului.

Având în vedere că prin concluziile scrise şi cu ocazia soluţionării fondului, reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată, având în vedere principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, instanţa a înlăturat solicitarea reclamanţilor pentru obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere, că potrivit încheierii din data de 27 iunie 2012, instanţa a stabilit în sarcina pârâtei SC D. SA (fosta SC D.SA ) - Sucursala Oradea plata lucrării de contraexpertiză în sumă de 26.215 lei, instanţa a obligat pârâta de rândul 1 să plătească în favoarea Birului Local de Expertiză suma de 26.515 lei.

împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta pârâtă SC C. SA - Sucursala Oradea solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii, fie pe excepţiile invocate, fie ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu contraexpertiză.

În şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2013 instanţa de apel a dispus conexarea Dosarului nr. x/111/2009 la Dosarul nr. x/35/2005.

Prin Decizia nr. 175/C/2014/A din 2 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 2355/COM din 4 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. x/COM/2002.

S-a respins cererea de intervenţie în interesul apelantei formulată de intervenientul accesoriu M.

S-a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel constând în onorariu avocat.

S-a admis ca fondat apelul declarat de apelanta SC C. SA - Sucursala Oradea împotriva sentinţei nr. 374/COM din 4 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în totalitate şi în consecinţă:

S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii I. şi Î. în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA şi SC A. SRL.

Au fost obligaţi reclamanţii I. şi Î. să plătească pârâtei SC C. SA suma de 28.515 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu contraexpertiză.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei decizii, examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu, având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că între părţi, respectiv între SC A. SRL, SC D. SA Sucursala Oradea, în prezent SC C. SA, garanţii ipotecari I., Î. şi SC O. SA au existat mai multe litigii legate de valabilitatea contractului linie de credit din 10 martie 2000, a celor 9 acte adiţionale şi a garanţiilor constituite, precum şi de executarea acestui contract şi a actelor adiţionale, printre care şi Dosarul nr. x/COM /2002 şi Dosarul nr. x/2008 ale Tribunalului Bihor.

Deşi între acţiunile ce au făcut obiectul acelor dosare şi cele ce fac obiectul prezentelor apeluri nu s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, neexistând conform art. 1201 C. civ. să existe tripla identitate cerută de acest text : de persoane, de obiect şi de cauză, instanţa de apel a constatat că unele aspecte invocate în prezentul dosar au fost analizate şi soluţionate, cu putere de lucru judecat, prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în dosarele mai sus arătate.

De asemenea, s-a arătat că prin încheierea de şedinţă din data de 08 aprilie 2009 instanţa de fond a dispus conexarea Dosarului nr. x/111/2009 la Dosarul nr. x/111/2008 al Tribunalului Bihor, iar prin încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2011 s-a dispus disjungerea celor două dosare.

1. Cu privire la apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 2355 din 04 noiembrie 2004 pronunţată în Dosarul nr. x/COM/2002 al Tribunalului Bihor (Dosar nr. x/35/2005 al Curţii de Apel Oradea), instanţa de apel a constatat următoarele:

Prin acţiunea ce face obiectul acestui dosar, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, actuala SC C. SA, să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a pune în executare contractul linie de credit din 2000, modificat şi completat prin nouă acte adiţionale, întrucât creditul a fost achitat integral, să se dispună eliberarea de sarcini a bunurilor aduse în garanţie şi să fie obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 6.929.256.767 lei încasată pe nedrept, cu motivarea că banca a blocat linia de credit a reclamantei şi nu a avut posibilitatea de a se bucura de creditul luat deşi i se percep dobânzi pentru acesta.

Ulterior, reclamanta, la data de 04 iunie 2004 şi-a precizat acţiunea în sensul de a se constata inexistenţa dreptului pârâtei de a pune în executare contractul linie de credit din 2000, modificat şi completat prin nouă acte adiţionale, întrucât creditul nu a fost rulat, să se constate inexistenţa dreptului pârâtei de a pune în executare contractul linie de credit din 2000, modificat şi completat prin nouă acte adiţionale, să se dispună eliberarea de sarcini a bunurilor aduse în garanţie şi să fie obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 5.738.660.143 lei încasată pe nedrept.

Din probele de la dosar, respectiv din extrasul de cont al reclamantei apelante, extrasul de cont al SC E. SRL, din copiile ordinelor de plată din 10 martie 2000 emise de reclamantă, din copiile ordinelor de plată din 10 martie 2000 emise de SC G. SRL, respectiv de SC H. SRL, din cele două completări la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, rezultă că din creditul de 4.000.000.000 lei, SC A. SRL a achitat către SC G. SRL suma de 2.000.000.000 lei cu titlu de avans marfă şi către SC H. SRL suma de 2.000.0000.000 lei, tot cu titlu de avans marfă.

La aceeaşi dată, atât SC G. SRL, cât şi SC H. SRL au achitat către SC E. SRL cu titlu de plată marfă suma de 2.000.000.000 lei fiecare.

Odată ajunşi banii în contul SC E. SRL, banca i-a blocat cu titlu recuperare credit, operaţiune bancară ce a fost efectuată tot la data de 10 martie 2000.

Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine că reclamanta apelantă nu a rulat creditul acordat de către intimată, câtă vreme a dispus ca,din creditul acordat, să se efectueze plăţi către SC G. SRL şi SC H. SRL.

Deoarece intimata SC C. SA şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a pune la dispoziţia reclamantei apelante creditul acordat, aceasta datorează dobânzi, conform contractului de credit, astfel că nu se poate reţine că suma de 5.738.660.143 lei achitată cu titlu de dobânzi de către reclamantă ar fi o plată nedatorată.

Pe de altă parte, modalitatea în care SC A. SRL a înţeles să folosească linia de credit în sumă de 4.000.000.000 lei acordată prin contractul de credit din 2000 a fost analizată atât în Dosarul nr. x/111/2002, cât şi în Dosarul nr. x/111/2008 ale Tribunalului Bihor, reţinându-se că este o problemă a plăţilor convenite între părţi şi nu se face dovada unei cauze ilicite, hotărârile judecătoreşti pronunţate în aceste dosare impunându-se cu putere de lucru judecat cu privire la acest aspect.

Pentru aceleaşi considerente, raportat la hotărârile pronunţate în aceste dosare există putere de lucru judecat şi cu privire la solicitarea apelantei de a se costată, pe cale de excepţie, nulitatea absolută a contractului de credit din 2000 pentru cauză ilicită.

De altfel, prin concluziile orale şi scrise apelanta a arătat că, având în vedere soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/111/2008 că nu mai susţine motivele de apel referitoare la nulitatea absolută a contractului de credit din 2000.

De asemenea, nu se poate dispune eliberarea de sarcini a imobilelor aduse în garanţie şi nici restituirea biletelor la ordin, cât timp acestea sunt garanţii ale unui contract de credit valabil, care nu a fost achitat.

Cu privire la solicitarea de introducere în cauză a SC E. SRL, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., cererea reclamantului de introducere a unei terţe persoane în proces poate fi depusă până la închiderea dezbaterilor, însă cererea a fost formulată de către reclamantă oral şi nici nu a fost motivată.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că solicitarea reclamantei de introducere în cauză a SC E. SRL nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a fi considerată o cerere de chemare în judecată a altei persoane, în sensul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ., astfel că nu se impune schimbarea încheierii sub acest aspect.

Cu privire la menţiunea din considerente privind inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de apel a reţinut că prin dispozitivul hotărârii, acţiunea a fost respinsă, fără a se preciza ca inadmisibilă, că prin considerente s-a arătat că acţiunea urmează a fi respinsă ca neîntemeiată arătându-se argumentele pentru care s-a ajuns la această concluzie, astfel că nu se poate aprecia că motivarea instanţei de fond nu ar susţine dispozitivul sau că aceasta nu ar fi soluţionat fondul cauzei.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de fond a motivat în subsidiar şi pe inadmisibilitatea acţiunii, nu poate conduce la admiterea apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei, în sensul dorit de reclamantă.

Cât priveşte solicitarea apelantei de anulare a hotărârii pe considerentul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat pe precizarea de acţiune, aceasta este nefondată, având în vedere că prima instanţă s-a pronunţat pe acţiunea reclamantei astfel cum a fost aceasta precizată arătând motivele pentru care a apreciat că reclamanta a rulat creditul.

Având în vedere considerentele mai sus arătate instanţa de apel a apreciat că sentinţa nr. 2355 din 04 noiembrie 2004 pronunţată în Dosarul nr. x/COM/2002 al Tribunalului Bihor este legală şi temeinică, iar apelul a fost respins ca nefondat, în baza art. 296 C. proc. civ.

Întrucât apelul a fost apreciat ca nefondat, în temeiul art. 55 C. proc. civ. a fost respinsă ca nefondată şi cererea de intervenţie în interesul apelantei formulată de intervenientul accesoriu M.

2. Cu privire la apelul declarat de apelanta SC C. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 374/COM din 04 iulie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/111/2009 al Tribunalului Bihor.

Prin acţiunea ce face obiectul acestui dosar reclamanţii I. şi Î. au chemat în judecată pe pârâţii SC C. SA şi SC A. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că, creditul acordat de pârâta de rd.1 prin contractul din 10 martie 2000, modificat prin 9 acte adiţionale, a fost achitat, să se dispună radierea ipotecii instituită asupra imobilului înscris în C.F. Borş şi să fie obligată pârâta de rd.1 să le remită biletul la ordin completat de aceasta la data de 07 septembrie 2001, ca fiind emis de pârâta de rd.2 şi ca fiind avalizat de reclamanţi, cu menţiunea „achitat".

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către apelantă, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamanţii au solicitat „să se constate că, creditul acordat de pârâta de rd. 1 pârâtei de rd.2 prin Contractul de credit din 2000, modificat prin 9 Acte adiţionale, a fost achitat integrat, este evident că aceştia nu au urmărit stabilirea unei simple situaţii de fapt, ci au solicitat însăşi realizarea dreptului, respectiv rectificarea cărţii funciare - materializată prin capătul de cerere privind radierea ipotecii instituită asupra imobilului înscris în C.F. Borş - şi o obligaţie de a face,-materializată prin capătul de cerere privind obligarea pârâtei de rd.1 să le remită biletul la ordin completat de aceasta la data de 07 septembrie 2001 - în considerarea faptului că s-ar fi achitat creditul ce a fost garantat cu ipotecă şi pentru care s-a emis biletul la ordin .

Potrivit art. 35 din Legea nr. 7 /1996 astfel cum aceasta era în vigoare la data introducerii acţiunii „Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, va fi imprescriptibilă". Prin urmare, nu se poate reţine că acţiunea reclamanţilor prin care au solicitat radiere ipotecii ar fi prescrisă.

De asemenea, şi solicitarea de a li se preda biletul la ordin nu poate fi apreciată ca prescrisă, cât timp biletul la ordin se află în posesia apelantei pârâte.

Referitor la prescripţia de 10 zile de a contesta extrasele de cont, instanţa de apel a constatat că obiectul cauzei nu îl reprezintă contestarea de către reclamanţi a extraselor de cont şi, prin urmare, prescripţia invocată nu vizează dreptul la acţiune al reclamanţilor, iar pe de altă parte termenul de 10 zile pentru contestarea extrasului de cont se referă la titularul contului, or, în speţă titularul contului este SC A. SRL, şi nu reclamanţii.

Prin urmare, s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.

Pentru considerentele arătate mai sus, instanţa de apel a apreciat că este nefondată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, întrucât, aşa cum s-a arătat, acţiunea reclamanţilor este o acţiune în realizare, prin care se urmăreşte rectificarea cărţii funciare a imobilului proprietatea lor, prin radierea ipotecii şi obligarea pârâtei la restituirea unui bilet la ordin pe care l-ar fi avalizat şi, prin urmare, nu se poate aprecia că nu ar fi titularii dreptului pretins judecăţii.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a admis acţiunea reclamanţilor în considerarea concluziilor rapoartelor de contraexpertiză şi de expertiză efectuate în cauză.

Potrivit concluziilor raportului de contraexpertiză linia de credit ce face obiectul contractului de credit din 2000, astfel cum a fost modificată prin actele adiţionale nu a fost rambursată, însă ţinând cont de prevederile contractului din 2000, a normelor bancare privind ordinea stingerii obligaţiilor către bancă şi de prevederile art. 1113 C. civ., pârâta SC A. SRL nu mai are obligaţii de plată către bancă în baza contractului din 2000.

Pentru a ajunge la această concluzie experţii au arătat că în perioada 10 martie 2000-06 mai 2002 pârâta SC A. SRL a avut în derulare cu apelanta două tipuri de împrumuturi bancare : linia de credit ce face obiectul cauzei şi 12 credite bancare de descoperire de cont, pentru nevoi temporare, ce au fost acordate pentru o perioadă scurtă de timp, între 3 şi 30 de zile, valoarea totală a acestor 12 credite fiind de 9.905.000.000 lei.

S-a mai arătat că în perioada 10 martie 2000 - 06 mai 2002 plăţile efectuate de către SC A. SRL şi terţi (direct în contul SC A. SRL) în favoarea SC C. SA, reprezentând rambursare credite, dobânzi şi comisioane aferente acestora s-au ridicat la suma de 17.093.034.171 lei. Rambursarea sumelor de către SC A. SRL în contul datoriilor scadente către bancă s-a făcut prin încasarea directă din contul curent, în baza notelor contabile întocmite de bancă, fără a se utiliza formulare de „ordine de plată". Extrasele de cont eliberate de către bancă au fost contabilizate de către SC A. SRL şi operate conform variantei de stingere operate de către bancă astfel că în balanţele de verificare ale debitoarei pe anii 2001, 2002 şi 2003 contul de credite bancare pe termen scurt are un sold creditor de 5.000.000.000 lei, iar contul de credite bancare contractate pentru nevoi temporare este 0.

Însă experţii au constatat că varianta de stingere a obligaţiilor utilizată de bancă contravine prevederilor art. 3, 4 şi 13 din contractul de credit din 2000, a normelor bancare şi a dispoziţiilor art. 1113 C. civ.

Astfel, s-a reţinut că linia de credit trebuia trecută la restanţă şi reţinută ca scadentă, începând cu data de 10 septembrie 2000, iar în această situaţie, faţă de dispoziţiile art. 1113 C. civ., trebuiau să se stingă cu prioritate obligaţiile ce decurgeau din contractul de credit din 2000, fiind mai oneros întrucât pentru acesta s-au constituit ipoteci asupra unor imobile, iar interesul debitorului era acela de a elibera imobilele grevate de sarcini, rambursarea liniei de credit devenind prioritară.

Prin urmare, experţii au apreciat că, dacă s-ar fi respectat prevederile contractuale, normele bancare interne, reglementările B.N.R. şi art. 1113 C. civ., din suma de 17.093.043.171 lei încasată de către bancă, trebuia ca aceasta să acopere următoarele obligaţii, în următoarea ordine: 6.050.918.701 lei dobânzi şi comisioane la linia de credit; 5.500.000.000 lei linia de credit, 637.115.470 lei dobânzi şi comisioane credite de nevoi temporare; 4.905.000.000 lei credite nevoi temporare.

Însă în opinia instanţei de apel, concluzia la care au ajuns experţii cu privire la nelegalitatea variantei de stingere a obligaţiilor utilizată de bancă este nefondată pentru următoarele considerente:

Aşa cum rezultă din raportul de contraexpertiză produsul bancar „linie de credit" are următoarele caracteristici:

- utilizarea se efectuează printr-un cont de împrumut care se debitează în măsura tragerii sumelor, în limita liniei de credit aprobată;

- încasările clientului din toate activităţile desfăşurate, se fac în contul său curent. Disponibilităţile existente în contul curent deschis la bancă sunt transferate în contul de linie de credit, prin această operaţiune fiind reîntregită linia de credit. Din linia de credit astfel reîntregită se pot face noi trageri în limita maximă a plafonului aprobat.

- linia de credit este scadentă la data prevăzută în contract. La această dată, toate sumele trase existente în sold devin exigibile.

Din aceste caracteristici rezultă că încasările ce se fac contul curent, deşi sunt transferate în contul liniei de credit, nu pot fi apreciate ca rambursare linie de credit, deoarece rămân la dispoziţia clientului care poate face noi trageri şi doar la data scadenţei creditului de pot stabili sumele exigibile.

Prin urmare, atunci când clientul doreşte să ramburseze anticipat o parte din linia de credit, este necesar să solicite expres băncii acest lucru (în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 6 din contract), urmând ca părţile să încheie un act adiţional în acest sens, aşa cum s-a întâmplat în speţă,când prin actul adiţional din 30 august 2001 s-a diminuat plafonul liniei de credit la 5.000.000.000 lei.

Potrivit art. 1113 C. civ. „când în chitanţă nu se zice nimic despre imputaţie, asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul în acel timp avea mai mare interes a o desface. în caz de o datorie ajunsă la termen şi alta neajunsă, deşi aceasta din urmă ar fi mai oneroasă imputaţia se face asupra acelei ajunsă la termen."

Contractul linie de credit din 2000 a avut iniţial termenul de rambursare data de 09 septembrie 2000, dată la care suma de 4.000.000.000 lei nu a fost rambursată.

În această situaţie, conform art. 4 din contract banca era îndreptăţită să treacă creditul la restanţă în ziua următoare expirării termenului şi să încaseze o dobândă majorată cu 5 puncte procentuale. Această prevedere contractuală conferă băncii dreptul şi nu obligaţia de a trece creditul la restanţă, fiind o prevedere în favoarea sa astfel că împrejurarea că s-a trecut creditul la restanţă doar în data de 14 septembrie 2000 nu reprezintă o încălcare a prevederilor contractuale.

La data de 31 octombrie 2000 linia de credit, deşi era restantă, a fost prelungită prin actul adiţional nr. 1, iar apoi, succesiv, prin alte 8 acte adiţionale, până la data de 06 mai 2002 .

Legalitatea încheierii actului adiţional din 31 octombrie 2000 a făcut obiectul Dosarului nr. x/111/2008 al Tribunalului Bihor, instanţele reţinând că acesta este valabil, întrucât, chiar dacă prin semnarea sa s-ar fi încălcat normele şi uzanţele bancare, scopul mediat urmărit de părţi nu este ilicit de natură a atrage nulitatea absolută, nerespectarea normelor bancare putând eventual să atragă sancţionarea angajaţilor vinovaţi, fără să afecteze valabilitatea convenţiei de credit, tranşarea acestui aspect impunându-se în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

Prin urmare, creditul acordat în baza contractului din 2000, a fost scadent doar în perioada 14 septembrie 2000 - 30 octombrie 2000, deoarece prin actul adiţional din 31 octombrie 2000 şi actele adiţionale ulterioare părţile au înţeles să prelungească termenul de rambursare până la data de 06 mai 2002, astfel că din data de 31 octombrie 2000 linia de credit a devenit curentă.

Cât priveşte dispoziţiile art. 13 din contractul de credit care prevăd că în cazul neachitării dobânzilor la termen, întregul credit devine restant şi exigibil, banca rezervându-si dreptul de a proceda la recuperarea creanţei pe calea executării silite, instanţa de apel a reţinut că apelanta nu a înţeles că uzeze de aceste dispoziţii şi să declare creditul scadent ca urmare a neplăţii la termen a dobânzilor, această prevedere fiind, aşa cum a arătat şi apelanta, o clauză contractuală stipulată în favoarea băncii şi menită să sancţioneze debitorul.

Prin urmare, nu se poate reţine că întreg creditul a devenit scadent în temeiul art. 13 din contract, chiar dacă în această perioadă au existat întârzieri în plata dobânzilor, câtă vreme de comun acord, cele două părţi au înţeles să continue contractul şi să prelungească termenul de rambursare al liniei de credit prin mai multe acte adiţionale.

Prin urmare, obligaţia SC A. SRL, decurgând din contractul din 2000 nefiind scadentă între 31 octombrie 2000 şi până la 06 mai 2002 nu se mai poate pune problema aplicării dispoziţiilor art. 1113 alin. (1) teza I C. civ.în sensul reţinut de către experţi, - respectiv că trebuia rambursat cu prioritate acest credit care ar fi fost scadent şi mai oneros - fiind evident că din plăţile efectuate în această perioadă apelanta trebuia să încaseze cu prioritate dobânzile, comisioanele şi celelalte creditele pentru nevoi temporare ajunse la scadenţă.

Aşadar, instanţa a apreciat că se impune a se verifica doar dacă în perioada 14 septembrie 2000 - 30 octombrie 2000 apelanta a respectat dispoziţiile art. 1113 C. civ.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că la data de 18 septembrie 2000 a fost trecut la scadenţă şi creditul descoperire de cont din 21 august 2000.

Ambele credite fiind scadente se impune a se analiza care dintre cele două credite era mai oneros.

Susţinerea că linia de credit ar fi mai oneroasă decât creditele pentru nevoi temporare deoarece pentru aceasta sunt constituite garanţii constând în ipoteci, iar interesul debitorului era acela de a elibera imobilele grevate de sarcini, rambursarea liniei de credit devenind prioritară, nu poate fi primită întrucât, instanţa de apel a apreciat că este mai oneros contractul de credit pentru care se plătesc dobânzi mai mari or, contractul de credit descoperire de cont din 21 august 2000 avea o dobândă de 80% faţă de contractul din 2000 care la acea dată avea o dobândă de 70%. Pe de altă parte, nu se poate reţine că pentru debitoare rambursarea liniei de credit era prioritară cât timp aceasta a înţeles să prelungească termenul de rambursare prin nouă acte adiţionale.

Din raportul de contraexpertiză rezultă că prin contul curent nu se mai efectuează nici o operaţiune din data de 05 septembrie 2000 până la data de 25 septembrie 2000, când se încasează două cecuri în valoare totală de 17.747.125, 62 lei vechi din care banca retine comisioane la încasare de 25.000 lei, iar diferenţa o retine cu titlu de dobândă la contractul de credit descoperire de cont din 21 august 2000. Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de control judiciar a apreciat ca fiind mai oneros contractul de credit descoperire de cont din 21 august 2000 astfel că, în mod corect, apelanta a reţinut suma de 17.722.125, 62 lei cu titlu de dobândă la acest contract.

Pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 3 din cele două contracte care prevăd că „dobânda calculată se încasează lunar de bancă înaintea oricăror altor plăţi, direct din contul de disponibilităţi, în prima ordine de plată, fără nici o înştiinţare, pe bază de notă contabilă" este evident că din această sumă intrată în contul de disponibilităţi apelanta trebuia să-şi recupereze, cu prioritate, dobânzile restante şi nu să o contabilizeze ca rambursare parţială credit restant.

De asemenea, în perioada, 24 octombrie 2000 - 27 octombrie 2000, SC A. SRL depune în cont suma de 165.000.000 lei şi de 503.300.000 lei, din care face plăţi furnizori, în sumă de 160.000.000 lei şi 507.000.000 lei şi plăteşte comisioane bancare de 50.000 lei şi 150.000 lei.

Cu privire la aceste sume nu se poate reţine că nu s-ar fi respectat dispoziţiile art. 1113 C. civ., fiind evident că plata furnizorilor s-a făcut la solicitarea SC A. SRL, care a precizat ce anume s-a solicitat a se plăti.

Nu se poate reţine nici că s-ar fi încălcat prevederile art. 3 din contract, mai sus arătate, pe care, în opinia instanţei de apel, experţii le-au au interpretat greşit întrucât acestea îndrituiesc banca să încaseze direct din contul de disponibilităţi, înaintea altor plăţi, doar dobânda calculată lunar, nu şi principalul, or în condiţiile în care SC A. SRL a înţeles că, din banii disponibili în cont să efectueze plăţi către furnizori apelanta nu avea posibilitatea, în temeiul acestor dispoziţii, să reţină această sumă de bani cu titlu de rambursare credit.

Nu în ultimul rând, este de precizat că SC A. SRL a fost de acord cu modul în care apelanta a înţeles să stingă obligaţiile pe care le avea faţă de bancă, necontestând aceste operaţiuni şi înregistrându-le ca atare în contabilitate.

Împrejurarea că apelanta a acordat mai multe credite pârâtei intimate SC A. SRL, fără ca aceasta să îndeplinească condiţiile de creditare nu prezintă relevanţă în speţă, obiectul acestei cauze fiind acela de a se stabili dacă pârâta intimată a achitat creditul acordat în baza contractului de credit din 2000, condiţie necesară pentru a se putea dispune radierea ipotecii instituite asupra imobilului proprietatea reclamanţilor intimaţi.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că varianta de stingere a obligaţiilor SC A. SRL, datorate în baza contractului de credit din 2000, modificat prin 9 acte adiţionale, utilizată de apelantă nu contravine prevederilor art. 1113 C. civ. şi nici dispoziţiilor contractuale, fiind corectă, astfel că nu se vor avea în vedere variantele de stingere a acestor obligaţii reţinute de experţi.

Cum prin rapoartele de contraexpertiză s-a reţinut că în varianta de stingere a obligaţiilor utilizată de bancă, creditul nu a fost achitat, instanţa de apel a apreciat ca nefondată solicitarea reclamanţilor de a se constata că s-a achitat integral creditul acordat prin contractul de credit din 2000 încheiat între SC C. SA şi SC A. SRL.

Prin urmare, nu se poate dispune nici radierea ipotecii ce grevează imobilul proprietatea reclamanţilor şi nici restituirea biletului la ordin, cu menţiunea achitat, deoarece acestea sunt garanţii la contractul de credit din 2000, credit ce nu a fost achitat, acţiunea reclamanţilor fiind nefondate.

Pentru considerentele arătate, instanţa de apel a admis apelul, în temeiul art. 296 C. proc. civ. şi a modificat în totalitate sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanţii intimaţi I. şi Î. au fost obligaţi să plătească pârâtei apelante SC C. SA suma de 28.515 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă reprezentând onorariu contraexpertiză în Dosarul nr. x/111/2009, SC C. SA nefăcând dovada cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în Dosarul nr. x/35/2005.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I. şi Î., precum şi reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar SC B. Ipurl, I. şi intervenientul M.

Recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar SC B. Ipurl, I. şi intervenientul M. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în privinţa Dosarului nr. x/35/2005 şi de modificare în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă în privinţa Dosarului nr. x/111/2009 conexat la Dosarul nr. x/35/2005/A şi păstrarea ca fiind legală a sentinţei nr. 374/COM din 04 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor.

Referitor la încheierile de şedinţă din data de 28 noiembrie 2013 şi a celor premergătoare hotărârii, recurenţii consideră că în speţă nu se impunea conexarea Dosarului nr. x/111/2009 la Dosarul nr. x/35/C/2005/A al Curţii de Apel Oradea, întrucât în dosarul cel mai vechi au fost invocate motive de nulitate care conduceau la anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în apelul declarat în Dosarul nr. x/111/2009 nu s-a invocat nicio excepţie care să conducă la aceeaşi soluţie ca în primul dosar.

Conexarea celor 2 dosare a reprezentat, în opinia acestora, o ante-pronunţare a judecătorilor asupra fondului cauzelor.

După conexarea dosarelor, în aceeaşi şedinţă din data de 28 noiembrie 2013, precum şi în şedinţele de judecată ulterioare, completul de judecată a căutat orice fel de motiv benefic băncii, ca să înlăture expertizele judiciare contabile întocmite în Dosarul nr. x/111/2009, motiv pentru care societatea reclamantă a recuzat completul de judecată.

Recurenţii arată că au perseverat în solicitarea de a se disjunge cele 2 dosare pentru a nu se crea o situaţie mai grea în propria cale de atac, însă cererile de disjungere au fost sistematic respinse de instanţa de judecată, sub motivarea că, „dacă cu ocazia deliberării vom constata că se impune disjungerea, vom proceda astfel prin dispozitiv".

După respingerea cererii de recuzare, completul de judecată a suferit unele modificări şi dat fiind tensiunile create dintre apărătorii părţilor litigante pe de o parte şi instanţa de judecată alături de bancă pe de altă parte, recurenţii arată că au formulat la Înalta Curte de Casație și Justiție cerere de strămutare a judecării cauzei la o altă Curte de Apel pentru a putea beneficia de o instanţă dreaptă şi imparţială care să hotărască în pricina dedusă judecăţii. Cererea de strămutare a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, incorectitudinea judecătorilor din apel este certă prin soluţia pe care au pronunţat-o.

Referitor la hotărârea atacată, recurenţii arată că prin cererea de chemare în judecată formulată ulterior precizată, au solicitat instanţei să constate că societatea nu a utilizat/rulat linia de credit ce i-a fost acordată, deoarece după 7 minute de la acordarea acesteia, banii au fost însuşiţi de către bancă, din propria iniţiativă, fără să existe vreo dispoziţie de plată, ordin de plată, etc, emis de titularul contului în care se găseau banii.

În speţă, nepronunţându-se asupra „rulajului" liniei de credit, recurenţii consideră că, judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere cu care a fost investită instanţa.

Fiind în imposibilitatea de a formula critici, consideră că îi este încălcat dreptul la apărare în acest dosar.

De asemenea, recurenţii arată că, în pag. 24 a hotărârii, instanţa de apel înserează caracteristicile produsului bancar „linie de credit".

Recurenţii susţin că, pornind de la caracteristicile produsului „linie de credit" au formulat prezenta acţiune, însă nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a ceea ce au cerut, ceea ce în opinia acestora face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi trebuie să conducă la casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Societatea recurentă subliniază faptul că, prin capătul de cerere iniţial a solicitat instanţei să constate, că, creditul acordat de bancă prin contractul din 2000 este achitat. Ulterior, prin precizarea de acţiune din data de 04 iunie 2004 a solicitat instanţei să constate că, creditul acordat nu a fost rulat. Rulaj în înţelesul definiţiei produsului liniei de credit şi nu în sensul literar al cuvântului „rulat".

Consideră că motivarea din pag. 24 a hotărârii este aferentă Dosarului conexat nr. x/111/2009 însă, e în contradicţie cu soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/35/C/2005.

La şedinţa de judecată din data de 28 noiembrie 2013 sub pretextul că, suntem în prezenţa a două hotărâri judecătoreşti care se combat reciproc în sensul că, hotărârea din Dosarul nr. x/35/2005 constată că nu s-a achitat creditul aferent contractului din 2000, iar hotărârea din Dosarul nr. x/111/2009 constată că s-a achitat creditul acordat prin contractul din 2000, instanţa a dispus efectuarea unei alte expertize contabile în cauză, i-a pus în vedere băncii apelante să formuleze obiective pentru expertiză pentru termenul următor.

Această atitudine a judecătorilor raportat la drepturile recunoscute părţilor prin C. proc. civ. în materie de expertiză, respectiv C. proc. civ. permite efectuarea a numai 2 expertize în cadrul unui dosar, respectiv o expertiză întocmită de un expert şi o expertiză contrarie întocmită de 3 experţi, a determinat avocaţii părţii să formuleze atât cereri de recuzare cât şi de strămutare a cauzei la o altă instanţă.

Criticile sus arătate se circumscriu, în opinia recurenţilor, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenţii mai arată şi faptul că în art. 2 din O.U.G. nr. 2/2000 şi în art. 201 alin. (1) C. proc. civ. se prevede că, atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi la cererea părţilor sau din oficiu, unul sau trei experţi.

Recurenţii susţin că şi concluziile celor 3 experţi, ca şi concluziile primei expertize au stabilit că, creditul aferent contractului din 2000 a fost achitat către bancă.

În pagina 24 din hotărârea recurată, recurenţii consideră că instanţa de apel se transformă în veritabil apărător a băncii apelante şi critică lucrarea de contraexpertiză fără a avea vreo specializare în domeniu, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Mai susţin şi faptul că hotărârea recurată conţine şi motive contradictorii, în sensul că, se respinge apelul societăţii reclamante pe motiv că ar fi rulat creditul, iar ulterior, instanţa vine şi argumentează că linia de credit înseamnă, într-o exprimare mai plastică „vinzi, cumperi, obţii bani, din bani iar cumperi, iar vinzi, etc, toate sumele de bani aferente acestor tranzacţii se desfăşoară prin contul curent deschis la bancă, iar la scadenţă ai de achitat creditul".

în speţă nu s-a întâmplat aşa, societatea reclamantă susţinând că nu a cumpărat nimic din linia de credit pusă la dispoziţie, deoarece banii nu au ieşi din bancă. Sumele de bani intrate în contul societăţii recurente ulterior acordării creditului nu au fost din activitatea de comerţ realizată cu banii băncii ce formează obiectul liniei de credit din 2000, ci au fost sume de bani încasate din vânzări de produse achiziţionate din alte surse, altele decât din banii băncii. Altfel spus, consideră că ce a cerut i s-a luat şi i s-a luat şi ceea ce nu a cerut, iar într-un final i s-a luat tot ce a avut.

Totodată, arată că, în pagina 25 a hotărârii, instanţa de apel dă un nou înţeles termenului de „scadenţă".

Potrivit contractului încheiat între părţi care are valoare de lege între părţile contractante, termenul de rambursare a fost data de 09 septembrie 2000.

Instanţa de apel a apreciat că scadenţa acestui contract nu este data de 09 septembrie 2000 ci data de 14 septembrie 2000, dată la care banca a trecut creditul la scadentă.

Altfel spus, acest contract a devenit scadent când a vrut banca, nu conform contractului, ceea ce este absurd, nelegal şi contrar tuturor normelor aplicabile.

Arată că instanţa de apel a mai motivat că nici societatea reclamantă şi nici o altă parte implicată în contractul din 2000 nu poate uza de art. 13 din contract, decât banca, deoarece această clauză este menită doar să sancţioneze debitorii.

Critică recurenţii această argumentare deoarece, orice clauză dintr-un contract se interpretează în folosul debitorului şi nu a creditorului şi în sensul de a produce efecte juridice iar nu în acela ce nu ar putea produce nici unul (art. 977 şi următoarele C. civ.).

Subliniază că, cererea de chemare în judecată aferentă Dosarului nr. x/111/2009 este una referitoare la imputaţia plăţii, ceea ce presupune că, se au în vedere toate clauzele contractuale, cele legale, precum şi uzanţele, aşa cum ne obligă art. 1113 C. civ., ceea ce în speţă, s-a respectat atât de experţii din cele două lucrări de expertiză, cât şi de judecătorul fondului.

Recurenţii nu împărtăşesc acest punct de vedere al instanţei de apel deoarece, modalitatea de stingere a obligaţiilor o face legea şi nu judecătorul a cărui opinie nu este conformă cu legea.

Subliniază şi faptul că, banca nu a acceptat ordine de plată din partea societăţii recurente cu privire la achitarea creditului, ci, banca s-a autoservit din contul curent al societăţii, conducerea acesteia fiind pusă în faţa faptului împlinit, astfel că, singura posibilitate de operare în contabilitate a sumelor de bani însuşite de către bancă, era, conform extraselor de cont emise de banca intimată.

Face referire la un moment dat instanţa de apel că, în contabilitatea societăţii reclamante figurează aceleaşi operaţiuni ca la bancă. Asta deoarece, aşa cum s-a arătat, societatea înregistra în contabilitate operaţiunile bancare „dirijate" de către bancă, neavând o altă posibilitate, decât sub rezerva comiterii vreunei fapte penale.

Recurenţii consideră că cele sus arătate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul, cu prioritate, a disjungerii dosarelor conexate, în privinţa dosarului mai vechi să dispuneţi casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, urmând ca aceasta să se pronunţe asupra cererii precizată de subscrisa societate.

În privinţa Dosarului nr. x/111/2009, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii, respingerea apelului declarat de bancă ca fiind neîntemeiat şi menţinerea ca legală a sentinţei nr. 374/COM/2012 a Tribunalului Bihor.

Prin recursul declarat, reclamanţii I. şi Î. au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de către SC C. SA în Dosarul nr. x/111/2009, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe, admiterii apelului formulat în Dosarul nr. x/35/2005, de către SC A. SRL, astfel cum a fost formulat şi obligarea intimatei SC C. SA la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi susţin că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 13, coroborat cu art. 4 din Contractul linie de credit, potrivit cărora, în ipoteza neplăţii la scadenţă a dobânzilor aferente, întregul credit devine restant şi exigibil. De asemenea, în ipoteza nerambursării debitului principal la scadenta, banca este îndreptăţită să treacă creditul la scadenţă în ziua următoare expirării termenului, în scopul de a percepe o dobânda majorată cu 5 puncte procentuale.

Arată recurenţii că linia de credit este scadentă la data prevăzută în contract, dată la care toate sumele trase existente în sold devin exigibile. La momentul scadenţei, creditul devine exigibil, intrând în funcţiune pe deplin mecanismele de imputaţie a plăţii astfel cum erau acestea stabilite în textul art. 1113 C. civ.

Astfel, recurenţii - reclamanţi consideră că instanţa de apel, analizând si interpretând atât clauzele contractuale, cât şi dispoziţiile legale incidente (ilustrate inclusiv în proba cu expertiza şi contraexpertiza tehnică depuse la dosar), a concluzionat în mod greşit (si împotriva concluziei experţilor în materie, desemnaţi a efectua lucrările de expertiza în cauza), că linia de credit nu ar fi devenit scadentă odată cu împlinirea termenului, ci doar în momentul în care banca a trecut linia de credit la restanţă, realizând astfel o confuzie evidenta între noţiunea de scadenţă si, respectiv, exigibilitate, pe de o parte, şi cea de credit restant, pe de alta parte.

Linia de credit a devenit scadentă la data de 10 septembrie 2000, întreaga sumă devenind exigibilă, indiferent de posibilitatea sau imposibilitatea băncii de a trece, din punct de vedere administrativ/contabil, acest credit la restanţe. Odată devenit exigibil, creditul îşi păstrează aceste caracteristici, dând naştere efectelor specifice.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, din data de 14 septembrie 2000, creditul a fost trecut şi la restante, element suplimentar în sensul că, inclusiv după data de 31 octombrie 2000, acesta trebuia încasat cu prioritate, cu atât mai mult cu cât, creditul nu putea fi scos de la restanţe decât prin achitare ori prin executare silită.

Instanţa de apel a mai reţinut că sumele încasate în contul curent nu era necesar a fi alocate în scopul reîntregirii liniei de credit decât în urma unei solicitări exprese a debitoarei în acest sens.

Recurenţii - reclamanţi consideră că şi aceste interpretări sunt eronate, dat fiind că, în conformitate cu prevederile legale şi jurisprudenţiale incidente în materie bancară şi cu modul de funcţionare a mecanismului liniei de credit, disponibilităţile existente în contul curent deschis la bancă sunt transferate în mod automat în contul de linie de credit, fiind astfel reîntregită linia de credit din care vor putea fi efectuate, ulterior, noi retrageri.

În consecinţă, arată că nu este necesară o solicitare expresă a debitorului pentru a funcţiona acest mecanism de plată şi de reîntregire a liniei de credit, transferul patrimonial operând de drept, cu toate consecinţele menţionate mai sus.

Astfel, susţin că, deşi instanţa de apel a reţinut corect definiţia şi modul de funcţionare a liniei de credit ca produs bancar, în mod total surprinzător şi în măsura a da naştere unor contradicţii evidente, a concluzionat că „din aceste caracteristici rezultă că încasările ce se fac în contul curent, deşi sunt transferate în contul liniei de credit, nu pot fi apreciate ca rambursare linie de credit, deoarece rămân la dispoziţia clientului".

Un alt argument a avut în vedere faptul că debitorul poate efectua noi retrageri şi numai la data scadenţei pot fi stabilite sumele exigibile. Or, tocmai aceasta este premisă de la care s-a iniţiat analiza, respectiv faptul că, la momentul înregistrării acelor sume în contul curent şi a transferului automat în contul liniei de credit, aceasta linie reprezenta o creanţă scadentă şi exigibilă.

De asemenea, susţin că nu pot fi aplicabile, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel, dispoziţiile art. 6 al Contractului linie de credit, întrucât acestea devin incidente numai anterior scadentei nemairegăsindu-şi aplicabilitatea ulterior termenului de scadenţă, moment de la care creanţa este exigibilă.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi susţin că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a interpretat în mod eronat atât o serie de prevederi legale procedurale, cât şi o scrie de prevederi legale de fond.

2.1. Greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în materia conexării.

Recurenţii - reclamanţi consideră că hotărârea instanţei de apel este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale, respectiv atât cele ale art. 164, cât şi ale art. 244 C. proc. civ. în concret, în măsura în care între două cauze deduse judecaţii există o legătură de dependenţă care ar determina ca soluţia pronunţată într-una dintre acestea să depindă de soluţia pronunţată în cea de-a doua, relevând astfel necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (referitoare la instituţia suspendării cauzelor), cauzele nu prezintă o legătura de conexitate care este, prin ipoteză, exclusă, nefiind aplicabil art. 164 C. proc. civ.

Astfel, în situaţia supusă atenţiei instanţei de apel, cauza având ca obiect acţiunea în constatare formulată de reclamanţii - recurenţi constituie o chestiune prejudicială faţă de cea prin care se solicită instanţei a se constata că acest contract a fost executat, situându-se pe poziţii diametral opuse din punct de vedere legal, opoziţie care nu permite judecarea lor împreună, datorită soluţiilor evident contradictorii la care ar putea da naştere.

În aceste condiţii, consideră că ar fi fost justificată suspendarea cauzei privind executarea contractului de credit până la momentul la care instanţa de judecată statua asupra valabilităţii acestuia, fiind un non-sens ca instanţa de apel să soluţioneze în acelaşi timp atât o cauză care priveşte executarea cât şi o cauză care priveşte valabilitatea aceluiaşi act juridic.

Greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor procedurale referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat.

Recurenţii - reclamanţi susţin faptul că în cuprinsul motivării hotărârii atacate, instanţa de apel realizează largi aprecieri referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat, considerând juste şi aplicând ca atare considerente şi soluţii oferite de alte instanţe de judecată în cauze care s-au desfăşurat între aceleaşi părţi.

Este nelegal ca, pur si simplu, invocându-se efectul pozitiv al lucrului judecat, instanţele sesizate ulterior să refuze analiza ipotezelor juridice deduse judecaţii, astfel cum a procedat instanţa de apel în prezenta cauză, întrucât judecătorul este cel investit a le tranşa, cu toate efectele, de cele mai multe ori distincte, pe care le pot avea într-un litigiu determinant.

Greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1113 C. civ. 1864 şi a normelor bancare incidente în imputatia plăţii.

Recurenţii -reclamanţi consideră că, interpretând actul dedus judecaţii prin prisma dispoziţiilor art. 1113 C. civ., instanţa a făcut, din nou, o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente în privinţa operaţiunii juridice deduse judecăţii. Solicitarea cuprinsă în cererea de chemare in judecată care face obiectul Dosarului nr. x/111/2009 a avut în vedere constatarea achitării integrale a împrumutului acordat prin Contractul linie de credit din 2000.

Pornind de la aceasta solicitare, experţii desemnaţi au arătat cum trebuia efectuată, în mod legal şi corespunzător, imputatia plăţilor efectuate de către debitoarea SC A. SRL în baza contractului din 2000, în perioada 09 septembrie 2000 - 31 decembrie 2001.

Ca urmare a analizei efectuate, a coroborării documentelor contabile atât ale creditorului, cât şi ale debitorului, prin aplicarea normelor legale incidente, experţii au concluzionat că, în speţă, creditul acordat prin Contractul din 2000 a fost în întregime rambursat.

Potrivit concluziilor experţilor desemnaţi, situaţia actuală se datorează aplicării eronate de către bancă a dispoziţiilor legale, atât a celor generale, respectiv art. 1113 C. civ., cât şi a celor speciale, respectiv normele B.N.R. şi cele interne ale SC C. SA.

În speţă, linia de credit acordată prin contractul din 2000 a devenit scadentă la data de 09 septembrie 2000. Deşi administratorul SC A. SRL a transmis o adresă prin care dorea să i se aducă la cunoştinţă modalitatea de prelungire a liniei de credit acordată prin contractul din 2000, reactivarea acesteia nu s-a realizat decât în data de 31 octombrie 2000, moment până la care toate sumele încasate de către debitoare trebuiau imputate asupra datoriei celei mai vechi, deja scadente şi mai oneroase, respectiv cea acordată prin contractul din 2000.

Expertiza contabilă efectuată, în acord cu dispoziţiile legale menţionate, a imputat sumele plătite de SC A. SRL după aceste reguli, respectiv sumele plătite s-au imputat asupra dobânzii fruct civil şi apoi asupra ratelor restante, precum şi asupra comisionului datorat. Din calculele efectuate a rezultat faptul că până la data de 31 decembrie 2001 întreaga linie de credit acordata prin contractul din 2000 a fost acoperită, prin urmare că debitul existent a fost în întregime rambursat, iar SC A. SRL nu mai are nimic de achitat în temeiul acestuia.

Creditorul, intimata-pârâtă SC C. SA, nu a comunicat debitorului că a schimbat unilateral, fără niciun drept, modul în care a realizat imputaţia plăţilor, împotriva modalităţii de imputare a plăţii convenite de părţi prin contractul din 2000.

Potrivit art. 4 şi art. 13 din Contractul linie de credit din 2000, în cazul nerambursării creditului la scadenţă, banca va trece creditul la restanţă din ziua următoare expirării termenului, acesta devenind restant şi exigibil.

Recurenţii - reclamanţi susţin că banca a încălcat, însă, atât prevederile contractului de credit, cât şi dispoziţiile normelor bancare şi ale legislaţiei civile, astfel cum rezultă inclusiv din analiza efectuată de către experţii desemnaţi în cauză. Astfel, creditul nu a fost trecut la restanţă în ziua imediat următoare neachitării, respectiv 09 septembrie 2000, ci abia în data de 14 septembrie 2000. Creditul acordat prin contractul din 2000, în valoare de1 miliard lei (vechi), a fost trecut la restanţă în data de 19 septembrie 2000 şi a fost rambursat cu prioritate, deşi scadenţa sa era ulterioară celei a creditului acordat prin contractul din 2000, acesta din urma fiind şi mai vechi, şi mai oneros pe deasupra.

Pentru întreaga perioadă expertizată a rezultat că banca a procedat la rambursarea repetată a altor credite, scadente ulterior celui acordat prin contractul din 2000, procedând la achitarea datoriilor către terţi şi a acordat noi credite de descoperire de cont, deşi prin aceste procedee a încălcat regulile de imputare a plaţii şi a crescut gradul de îndatorare al SC A. SRL, contrar dispoziţiilor legale generale şi bancare.

Mai mult decât atât, prelungirea liniei de credit din 2000 nu putea fi realizată în mod legal decât în măsura în care soldul liniei de credit era o (zero) sau, în mod excepţional, în condiţii de evaluare corespunzătoare a bonităţii şi solvabilităţii clientului.

În condiţiile în care la niciunul dintre momentele încheierii actelor adiţionale de aşa-zisa prelungire a liniei de credit din 2000, condiţiile menţionate mai sus, astfel cum au constatat experţii, nu erau îndeplinite, apare mai mult decât evident că banca a încălcat reglementările în vigoare prin prelungirile liniei de credit. Totodată, prin aceste prelungiri s-au încălcat prevederile Ordinului B.N.R. nr. 344/1997, în conformitate cu care depozitele, creditele, valorile primite în pensiune, precum si dobânzile aferente acestor creanţe, nerambursate la scadenţă, respectiv neîncasate la scadenţă, se înregistrează în conturile "Creanţe restante" şi "Dobânzi restante".

Concluzionând, recurenţii - reclamanţi susţin că, aşa cum rezultă şi din contraexpertiza contabilă realizată în cauză şi cu aplicarea corectă a reglementarilor legale incidente, din sumele încasate de către bancă în perioada expertizată, creditul acordat prin contractul din 2000 a fost în întregime stins.

Prin concluziile formulate în cuprinsul motivării hotărâţii pronunţate în apel, instanţa a realizat o greşită interpretare a dispoziţiilor legale, aflată în contradicţie cu cele reţinute inclusiv prin expertizele de specialitate efectuate în cauză.

În conformitate cu prevederile art. 4, art. 13 si, respectiv, art. 6 din Contract, odată cu scadenţa liniei de credit şi, mai mult, odată cu trecerea acestuia la capitolul restante, banca trebuia să impute plăţile înregistrate astfel încât să se ajungă la reîntregirea liniei de credit scadentă şi exigibilă.

Dincolo de aceste aspecte, instanţa de apel, considerând (evident, în mod total nejustificat), că se poate analiza mecanismul imputaţiei plăţii numai în perioada cuprinsă între data de 14 septembrie 2000 şi 31 octombrie 2000, a concluzionat în sensul onerozităţii accentuate a contractului din 2000, iar nu a contractului din 2000, raportându-se strict la nivelul dobânzii.

Or, analizând dispoziţiile legate prin aplicare la actul dedus judecăţii, rezulta că interpretarea dispoziţiilor legale oferită prin expertiza judiciară este cea corectă, astfel că şi pentru această perioadă imputatia plăţii a fost greşit implementată de către creditoare.

Onerozitatea unui credit nu se apreciază exclusiv pe baza ratei dobânzii, ci în primul rând pe baza interesului debitorului, aşa cum, de altfel stipulează expres textul art. 1113 C. civ. Imputatia plăţii va avea în vedere în primul rând datoriile ajunse la scadenţă, în ordinea în care acestea au atins acest moment şi, în al doilea rând, stingerea creanţelor pe care debitorul ar avea interesul mai mare a le achita.

Aşadar, trebuia observat momentul diferit al ajungerii la scadenţă, contractul de credit din 2000 fiind ajuns la scadenţă în data de 09 septembrie 2000 în vreme ce Contractul din 2000 a ajuns la scadenta abia în data de 19 septembrie 2000 ulterior celui dintâi.

Mai mult decât atât, este evident faptul ca interesul debitorului era acela de a fi stins contractul linie de credit din 2000, care era mai oneros din toate perspectivele care trebuie avute în vedere pentru realizarea acestei analize, inclusiv cea a faptului ca acesta era un credit însoţit de garanţii.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs este rugată să aibă în vedere şi opinia exprimată de către experţii desemnaţi în cauză, care au arătat că, respectând reglementările prevăzute în Contractul de credit din 2000, normele bancare interne şi reglementările B.N.R., suma restituită de către intimata SC A. SRL trebuia imputată, în mod corect şi legal, altfel decât a făcut-o banca.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Referitor la recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar SC B. Ipurl, I. şi de intervenientul M., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine nelegalitatea hotărârii de conexare a Dosarului nr. x/111/2009 la Dosarul nr. x/35/2005, în sensul că prin conexarea celor două dosare judecătorii s-au antepronuntat asupra fondului cauzei, înlăturând expertizele judiciare contabile întocmite în Dosarul nr. x/111/2009, deşi recurenţii au solicitat disjungerea acestor 2 dosare pentru a nu li se crea o situaţie mai grea în propria cale de atac.

Scopul conexării este evitarea pronunţării de soluţii contradictorii în pricini legate între ele. în speţă, cele două litigii aveau în comun constatarea faptului că debitoarea şi-a achitat sau nu integral datoria către bancă, nesoluţionarea unuia nu întârzia soluţionarea celui de-al doilea dosar, iar obiectul învestirii instanţei în cele două litigii rezultă atât din conţinutul cererilor cât şi din dispozitivul hotărârilor pronunţate.

Nu se poate reţine vătămarea invocată de către recurenţi, urmare a conexării, în sensul că au fost înlăturate expertizele judiciare contabile care au concluzionat că reclamanta SC A. SRL nu mai are obligaţii de plată către bancă în baza contractului din 2000, având în vedere că această măsură a fost dispusă când ambele litigii se aflau în curs de judecată în apel, iar în conformitate cu art. 295 alin. (2) C. proc. civ. şi în apel se putea administra orice probă utilă cauzei, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă.

Prin urmare, dat fiind situaţia contradictorie în cele două dosare, curtea de apel a încuviinţat completarea raportului de contraexpertiză efectuat în Dosarul nr. x/11/2009 cu privire la punctul II din obiecţiuni, respectiv ce norme bancare s-au încălcat. De altfel, la acelaşi termen de judecată (20 martie 2014), reprezentanta apelantei reclamante nu a mai solicitat încuviinţarea unei contraexpertize în Dosarul nr. x/35/2005.

Faptul că anumite probe au fost completate în apel nu afectează dreptul la apărare al părţilor având în vedere că apelul are efect devolutiv, provocând o nouă judecare a fondului cauzei în limitele stabilite prin cererea de apel.

Contrar susţinerilor recurenţilor, potrivit cărora instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind rulajul liniei de credit, nu i se poate imputa instanţei de apel nesoluţionarea unui capăt de cerere şi, prin aceasta, încălcarea limitelor învestirii prin pronunţarea minus petita.

În primul rând, după modificarea art. 304 pct. 6 prin O.U.G. nr. 138/2000 recursul se poate declara, în caz de nerespectare a limitelor învestirii, doar atunci când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, legiuitorul eliminând ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere.

A analiza ca motiv de recurs pronunţarea minus petita în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ar presupune a nu da eficienţă voinţei legiuitorului de a restrânge aria motivelor de recurs şi a eluda astfel dispoziţiile legale referitoare incidente.

În al doilea rând, în speţă, curtea de apel, a cărei hotărâre se atacă, nu a rejudecat ea însăşi pricina, pentru a fi avut a se pronunţa asupra mai multor capete de cerere, din care să fi avut neşansa să omită vreunul.

Pricina a fost soluţionată de către tribunal prin sentinţa nr. 2355/COM din 04 noiembrie 2004, iar instanţa de apel a avut a verifica temeinicia şi legalitatea soluţiei prin prisma criticilor formulate de reclamanta SC A. SRL.

Prin criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au arătat că hotărârea recurată conţine motive contradictorii întrucât instanţa de apel a respins apelul societăţii reclamante pe motiv că ar fi rulat creditul, iar ulterior vine şi argumentează că linia de credit înseamnă „vinzi, cumperi, obţii bani, din bani iar cumperi, iar vinzi, etc, toate sumele de bani aferente acestor tranzacţii se desfăşoară prin contul curent deschis la bancă, iar la scadenţă ai de achitat creditul." De asemenea, s-a mai arătat că motivarea din Dosarul conexat nr. x/111/2009 este în contradicţie cu soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/35/2005.

Aceste critici sunt nefondate.

Faţă de textul de lege evocat, motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Or, în cauză se poate observa fără dubii că nu există nicio contradicţie între considerentele acestei hotărâri sau între acestea şi dispozitiv.

Totodată, instanţa de apel a motivat detaliat în concordanţă cu textele de lege incidente cauzei, analizând în mod real problemele ce i-au fost supuse atenţiei.

De aceea, Înalta Curte constată că aceste critici subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu vizează considerentele deciziei recurate pe care judecătorii şi-au întemeiat soluţia, ci stabilirea situaţiei de fapt, ceea ce nu poate fi primit şi analizat în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ.

Pe de altă parte, aspectele reţinute în alte hotărâri sunt lipsite de importanţă în această fază procesuală, de vreme ce instanţa de apel a analizat ea însăşi dacă creditul acordat de bancă a fost rulat şi a fost achitat de către societatea reclamantă din perspectiva ambelor hotărâri, urmând a fi examinate în continuare susţinerile comune ale recurenţilor cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor legale în această materie.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală întrucât nu a ţinut cont de lucrarea de contraexpertiză potrivit căreia creditul aferent contractului din 2000 a fost achitat către bancă şi a fost pronunţată cu încălcarea clauzelor contractuale referitoare la scadenţa creditului şi modalitatea de stingere a obligaţiilor.

În privinţa probei cu expertiză nu i se poate imputa instanţei de apel încălcarea vreunei norme de procedură care să atragă casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În principiu, potrivit art. 292 C. proc. civ., în apel, pot fi administrate probe noi, chiar şi altele decât cele arătate prin cererea de apel sau întâmpinare. Deşi textul nu prevede expres, este logic că o astfel de solicitare, pentru a fi primită, trebuie să întrunească exigenţa de a avea legătură cu criticile sau apărările formulate în apel, respectiv cu limitele devoluţiunii.

în speţă, în raport de criticile formulate în apel pe aspectul capătului de cerere referitor la achitarea creditului de către societatea reclamantă şi modalitatea de stingere a obligaţiilor utilizată de către bancă, critici care vizau exclusiv nelegalitatea soluţiilor primelor instanţe, curtea de apel a considerat că se impune încuviinţarea completării raportului de contraexpertiză sub aspectul precizării normelor bancare care au fost încălcate.

Raportul de expertiză nu are valoarea unui mijloc absolut de probă impunându-se a fi coroborat şi cu restul probelor administrate în cauză, precum şi cu susţinerile părţilor.

Instanţa de apel a constatat cu justeţe faptul că prin raportul de contraexpertiză s-a concluzionat că, în varianta de stingere a obligaţiilor utilizată de bancă, creditul acordat prin contractul de credit din 2000 încheiat între SC C. SA şi SC A. SRL nu a fost achitat integral.

Recurenta- reclamantă încearcă să creeze o confuzie între creditul ridicat de către SC A. SRL şi o altă societate, SC E. SRL, având în vedere că ridicarea de către SC A. SRL a creditului a avut loc în aceeaşi zi cu achitarea de către SC E. SRL a datoriei pe care o avea, în baza unui alt contract de credit din 07 septembrie 1999.

Instanţa de apel a arătat că au existat două contracte de creditare de către bancă cu două firme diferite, şi anume o linie de credit din 2000 şi un contract de credit din 1999, încheiat primul cu SC A. SRL, iar a doua cu SC E. SRL, fiind vorba de două raporturi juridice de creditare diferite, două contracte prin care s-au stabilit distinct termene şi obligaţii de rambursare.

Pe baza probelor administrate care nu mai pot fi reevaluate în recurs, instanţa de apel a statuat cu justeţe că banca a acordat reclamantei SC A. SRL, iniţial, o linie de credit în sumă de 4.000.000.000 lei, în baza Contractului de linie de credit din 10 martie 2000, pe o perioadă de 6 luni, începând de la data de 10 martie 2000 până la data de 09 septembrie 2000, perioadă în care împrumutatul era obligat să achite lunar dobânda de 70 % pe an, indexabilă. Contractul menţionat a fost modificat prin mai multe acte adiţionale prin care, pe de o parte, s-a prelungit succesiv perioada de restituire a creditului, iar pe de altă parte, s-a modificat suma de la 4.000.000.000 lei la 5.500.000.000 lei, şi apoi la 5.000.000.000 lei (în urma achitării din credit a sumei de 500.000.000 lei). De altfel, atât la contractul de credit iniţial, cât şi la actele adiţionale încheiate ulterior, a fost ataşat întotdeauna şi graficul de achitare a creditului, respectiv perioada pe care se acorda şi scadenţa, cu menţionarea dobânzii care, conform contractului iniţial, se achita lunar.

Având în vedere că la scadenţa finală, respectiv la data de 06 mai 2002, împrumutatul SC A. SRL nu a rambursat linia de credit în valoare de 5.000.000.000 lei şi nici dobânzile aferente lunilor aprilie şi mai 2002, în conformitate cu pct. 4 din Contractul de linie de credit din 2000, banca a trecut creditul la restanţe.

De asemenea, s-a reţinut în mod corect că reclamanta SC A. SRL a rămas cu suma de 5.000.000.000 lei nerambursată, ceea ce s-a achitat fiind doar dobânzi aferente contractului - linie de credit acordat în sumă de 5.738.660.143 lei. Mai mult, creditul în valoare de 5.000.000.000 lei este evidenţiat în contabilitatea SC A. SRL ca fiind nerambursat.

Celelalte critici formulate de recurenţi, în dezvoltarea tuturor motivelor, aşa cum au fost expuse mai sus, nu vor fi analizate, întrucât acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv aprecierea probatoriului administrat în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt, ceea nu se poate încadra în niciunul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar SC B. Ipurl, de I. şi de intervenientul M.

Cu privire la recursul formulat de reclamanţii I. şi Î., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea greşită a prevederilor art. 13 coroborat cu art. 4 din Contractul linie de credit potrivit cărora, în ipoteza neplăţii la scadenţă a dobânzilor aferente, întregul credit devine restant şi exigibil, banca rezervându-şi dreptul de a proceda la recuperarea creanţei pe baza executării silite, iar în ipoteza nerambursării debitului principal la scadenţă, banca este îndreptăţită să treacă creditul la restanţă în ziua următoare expirării termenului şi să încaseze o dobândă majorată cu 5 puncte procentuale.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a reţinut corect faptul că între părţi s-a încheiat nu un contract obişnuit, ci unul de linie de credit, în baza căruia rambursarea creditului nu se efectuează lunar, ci integral, la expirarea perioadei pentru care s-a acordat suma stabilită prin contractul de credit sau prin acte adiţionale ulterioare, împrumutatul fiind însă obligat la achitarea dobânzilor lunare. Cu acordul său şi în condiţiile stabilite de aceasta, creditul poate fi însă rambursat şi înainte de scadenţă (parţial sau total), toate aceste aspecte regăsindu-se în Contractul de linie de credit din 2000, încheiat cu SC A. SRL, precum şi în actele adiţionale încheiate ulterior.

Creditul acordat prin contractul de credit din 2000 era o linie de credit, ceea ce înseamnă că, în limita plafonului acordat, societatea împrumutată făcea plaţi către creditori şi încasa sume de la debitorii săi, până la scadenţa stabilită în contract. La scadenţă, linia de credit se putea prelungi dacă erau îndeplinite condiţiile de creditare, în caz contrar valoarea liniei trebuia restituită, prin urmare în perioada de creditare în contul împrumutatei era normal să se ruleze sume de bani, în funcţie de activitatea comercială a societăţii.

Pe baza probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel a statuat cu justeţe că, deşi contractul de linie de credit din 2000 a avut iniţial termenul de rambursare la data de 09 septembrie 2000, acesta a fost scadent doar în perioada 14 septembrie 2000 -30 octombrie 2000, deoarece prin actul adiţional din 31 octombrie 2000 şi actele adiţionale ulterioare părţile au înţeles să prelungească termenul de rambursare până la data de 06 mai 2002, astfel că din data de 31 octombrie 2000 linia de credit a devenit curentă.

Astfel, deşi la data semnării actului adiţional nr. 1/31 octombrie 2000, termenul de rambursare a creditului stipulat în contract era împlinit, în condiţiile în care societatea împrumutată nu a restituit creditul, părţile aveau posibilitatea, de comun acord, chiar după împlinirea termenului să prelungească, prin act adiţional, termenul de rambursare al împrumutului şi să majoreze linia de credit.

În mod greşit pretind recurenţii că instanţa de apel ar fi interpretat greşit aceste dispoziţii contractuale, întrucât s-a statuat cu justeţe că aplicarea clauzei contractuale de la art. 13 din contractul linie de credit rămâne la latitudinea băncii, iar neaplicarea ei nu poate fi imputată băncii, fiindcă de aceasta beneficia debitoarea care a solicitat prelungirea contractului.

Prin urmare, reţinând atât faptul că art. 4 nu reprezintă o obligaţie a băncii de a trece creditul la restanţă, iar împrejurarea că s-a trecut creditul la restanţă doar în data de 14 septembrie 2000 nu reprezintă o încălcare a prevederilor contractuale, precum şi faptul că nu se poate reţine că întreg creditul a devenit scadent în temeiul art. 13 din contract, chiar dacă în această perioadă au existat întârzieri la plata dobânzilor, de vreme ce părţile au convenit, de comun acord să continue contractul şi să prelungească termenul de rambursare al liniei de credit prin mai multe acte adiţionale, curtea de apel a interpretat corect contractul linie de credit dedus judecăţii, fără a schimba înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor referitoare la scadenţa, exigibilitatea şi trecerea creditului la restanţă, aşa încât cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este operant în speţă.

De aceea, instanţa de apel a apreciat în mod corect că, întrucât obligaţia contractuală a societăţii reclamante nu era scadentă între 31 octombrie 2000 şi până la 06 mai 2002, nu se mai poate pune problema aplicării dispoziţiilor art. 1113 alin. (1) teza I C. civ., fiind evident că din plăţile efectuate în această perioadă banca trebuia să încaseze cu prioritate dobânzile, comisioanele şi celelalte credite pentru nevoi temporare ajunse la scadenţă.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate care se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurenţii-reclamanţi potrivit căreia greşit instanţa de apel a admis cererea de conexare a Dosarului nr. x/111/2009 al Tribunalului Bihor la Dosarul nr. x/35/2005 al aceleiaşi instanţe, cu încălcarea dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ., se constată că este nefondată, întrucât potrivit dispoziţiilor acestui text de lege pentru a se putea conexa două pricini, pe lângă îndeplinirea condiţiei ca acestea să se afle pe rolul aceleiaşi instanţe, se cere îndeplinită şi condiţia că obiectul şi cauza acestor pricini să aibă între ele o strânsă legătură.

Or, astfel cum s-a arătat şi în analiza primului recurs, obiectele celor două pricini sunt într-o strânsă legătură întrucât finalitatea celor două cereri deduse judecăţii privea constatarea faptului că debitoarea şi-a achitat debitul integral datoria către bancă. Prin urmare, întrucât între obiectul şi cauza celor două dosare exista o strânsă legătură, instanţa de apel a admis cererea de conexare a Dosarului nr. x/111/2009 al Tribunalului Bihor la Dosarul nr. x/111/2008 al aceleiaşi instanţe, făcând o corectă aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ.

De asemenea, critica formulată de reclamanţi potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 244 alin. (1) C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel trebuia să dispună suspendarea cauzei care privea executarea contractului până la soluţionarea cauzei referitoare la valabilitatea aceluiaşi contract, se constată că este nefondată.

Prevederile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. potrivit cărora, instanţa poate suspenda judecata cauzei cu care a fost învestită în cazul în care dezlegarea acesteia depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept ce formează obiectul unei alte judecăţi, reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, întrucât permit instanţei să aprecieze cu privire la necesitatea întreruperii vremelnice a cursului judecăţii.

Textul se referă la chestiuni prejudiciale a căror rezolvare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţionării litigiului, ceea ce nu era cazul în speţa de faţă, raportat la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel privind cursul judecăţii în apel.

Este nefondat motivul de recurs privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1113 C. civ. şi a normelor bancare incidente în imputaţia plăţii.

În soluţionarea apelului, care a presupus verificarea dacă, în perioada în care creditul în litigiu a fost scadent, respectiv 14 septembrie 2000 - 30 octombrie 2000, banca a respectat dispoziţiile art. 1113 C. civ., curtea de apel a făcut o corectă distincţie între cele două credite scadente în acea perioadă, şi anume contractul linie de credit din 2000 şi creditul descoperire de cont din 21 august 2000, stabilind cu justeţe că acesta din urmă era mai oneros.

În mod corect curtea de apel nu a primit susţinerea potrivit căreia linia de credit este mai oneroasă, constatând atât faptul că, contractul de credit descoperire de cont avea o dobândă mai mare, cât şi faptul că pentru debitoare rambursarea liniei de credit nu era prioritară cât timp aceasta a ales să prelungească termenul de rambursare prin nouă acte adiţionale.

De asemenea, ţinând cont de dispoziţiile art. 3 din cele două contracte, curtea de apel a apreciat cu justeţe că este evident că din sumele intrate în contul de disponibilităţi, banca trebuia să-şi recupereze, cu prioritate, dobânzile restante şi nu să le contabilizeze ca rambursare parţială a unui credit restant. Astfel, corect a sesizat instanţa de apel că experţii au interpretat greşit dispoziţiile contractuale evocate, având în vedere că, potrivit acestora, banca are dreptul să încaseze direct din contul de disponibilităţi, înaintea altor plăţi, doar dobânda calculată lunar, nu şi debitul principal, iar în condiţiile în care SC A. SRL a precizat ce anume plăţi să se efectueze către furnizori din banii disponibili în cont, banca nu avea posibilitatea, în temeiul acestor dispoziţii, să reţină această sumă de bani cu titlu de rambursare credit. Mai mult, SC A. SRL nu a contestat aceste operaţiuni şi Ie-a înregistrat în contabilitate, fiind de acord cu modul în care banca a înţeles să stingă obligaţiile pe care le avea aceasta.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat corect că varianta de stingere a obligaţiilor reclamantei SC A. SRL, datorate în baza contractului de credit din 2000, modificat prin 9 acte adiţionale, utilizată de bancă nu contravine prevederilor art. 1113 C. civ. şi nici dispoziţiilor contractuale, înlăturând variantele de stingere a acestor obligaţii reţinute de experţi.

Criticile referitoare la neînsuşirea de către curtea de apel a concluziilor raportului de contraexpertiză efectuate în cauză referitoare la nelegalitatea variantei de stingere a obligaţiilor utilizată de bancă pun în discuţie chestiuni de fapt cu referire la probele administrate în cauză şi aprecierea instanţei în legătură cu reţinerea sau înlăturarea unui anumit mijloc de probă în fundamentarea soluţiei pronunţate.

Or, concludenta şi utilitatea unei probe, aprecierea dacă proba administrată este sau nu lămuritoare în judecata cauzei sau dacă obiecţiunile formulate de o parte faţă de expertiza întocmită sunt sau nu întemeiate reprezintă aspecte care intră, exclusiv, în atribuţiile instanţei învestite cu cererea de încuviinţare a probatoriului respectiv şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs. în final, toate aceste chestiuni vizează tot modalitatea de interpretare a probelor, ce nu mai poate forma obiect de critică în faza procesuală a recursului, faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate analiza criticile referitoare la raportul de contraexpertiză, acestea neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare şi modificare reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. ca motive de recurs.

Recurenţii - reclamanţi I. şi Î. pretind că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor procedurale referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unor hotărâri judecătoreşti care au finalizat litigii care s-au desfăşurat între părţile din prezenta cauză, fără a analiza ipotezele juridice deduse judecăţii.

O asemenea critică ignoră însă faptul că puterea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale: aceea de excepţie procesuală, conform art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ. de la 1864 (text în vigoare şi în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din acelaşi C. civ. (texte în vigoare şi în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune, într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Este ceea ce în mod corect a făcut şi instanţa de apel, care nu a reţinut incidenţa, în speţă, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea valabilităţii contractului linie de credit din 10 martie 2000, a celor 9 acte adiţionale şi a garanţiilor constituite, precum şi chestiunea privind executarea acestui contract şi a actelor adiţionale (Dosar nr. x/111/2008 şi Dosarul nr. x/111/2002 ale Tribunalului Bihor).

Întrucât prezumţia de lucru judecat are caracter absolut faţă de părţi, recurenţii nu pot să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte faţă de ei în litigiile anteriore, cu privire la modalitatea în care SC A. SRL a înţeles să folosească linia de credit în sumă de 4.000.000.000 lei acordată prin contractul de credit din 2000, precum şi cu privire la solicitarea reclamantei SC A. SRL de a se constata, pe cale de excepţie, nulitatea absolută a contractului de credit din 2000 pentru cauză ilicită, ori legalitatea încheierii actului adiţional din 31 octombrie 2000 pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor irevocabile pronunţate în dosarele susmenţionate.

Procedând în acest mod, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materia puterii de lucru judecat, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport cu aceste considerente, constatând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de atât de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar SC B. Ipurl, I. şi de intervenientul M., cât şi de reclamanţii I. şi Î., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar SC B. Ipurl, I. şi de intervenientul M. împotriva Deciziei nr. 175/C/2014/A din 2 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii I. şi Î. împotriva Deciziei nr. 175/C/2014/A din 2 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2015.