Validity of state land concession: right of administration acquired directly by operation of law vs. conditional transfer via factual handover protocol

Decizia nr. 2367/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10 mai 2012 sub nr x/2/2012 reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000 prin care B., antecesoarea C., i-a concesionat terenul aflat permanent sub luciu de apă aferent amenajării piscicole F. în suprafaţă de 113 ha - din care suprafaţă exploatată piscicol 81 ha şi suprafaţă neexploatată piscicol 32 ha, situat în perimetrul localităţii Frumuşani, jud. Călăraşi; obligarea pârâtei la restituirea redevenţelor încasate în sumă de 5.461,39 lei, reactualizată cu rata de inflaţie şi dobânda legală de la momentul încasării şi data restituirii efective, precum şi plata cheltuielilor de judecată, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, calculată între momentul indisponibilizării şi data restituirii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 5544/2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta B. și a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1285/2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus admiterea recursului declarat de A. împotriva acestei sentinţe, a fost casata sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Călăraşi, secţia civilă.

Pentru a pronunţa aceasta decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:

Înalta Curte reţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a primei instanţe.

Astfel, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000 încheiat între B., în calitate de concedent şi A., în calitate de concesionar. Contractul de concesiune priveşte un teren aflat în proprietatea privată a statului, conform cap.2 pct. 2.1.1. din actul menţionat.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 modificată completată, sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate cu autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice. Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.

Contractul de concesiune a cărui anulare s-a cerut nu priveşte un bun aflat în proprietatea publică a statului, iar legile speciale care-l guvernează nu au prevăzut competenţa instanţei de contencios administrativ.

Mai mult, potrivit cap. 10, pct. 10.1 din contract, litigiile de orice fel ce decurg din executarea contractului sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.

După casare, la Tribunalul Călăraşi dosarul s-a înregistrat sub acelaşi număr.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 968/2014 din 28 Octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâta B. şi a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamanta A.

Pentru pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere următoarele:

S-a reţinut, înainte de toate, că, având în vedere data depunerii acţiunii, prezenta cauză este supusă procedurii prevăzută de codul de procedură civilă (1865). în ceea ce priveşte competenţa tribunalului aceasta a fost stabilită prin decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, obligatorie conf. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neintervenind alte aspecte de la pronunţarea acesteia pentru a se pune în discuţie competenţa.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâta B., Tribunalul reţine că pârâta autoritatea emitentă a actului atacat deţine calitate de subiect pasiv în cadrul raportului juridic obligaţional. în aceste condiţii, instanţa apreciază că această pârâtă are calitate procesuală pasivă în cauză, chiar şi în situaţia în care ulterior a intervenit o subrogaţie legală în drepturile şi obligaţiile sale în persoana celei de-a doua pârâte, decurgând din acest contract, conform Legii nr. 317/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 23/2008, fiind necesar a fi respectat principiul opozabilităţii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că la data de 07 noiembrie 2000 între B., în calitate de concedent, şi A., în calitate de concesionar, s-a încheiat contractul de concesionare având ca obiect exploatarea terenului aflat permanent sub luciu de apă (amenajat pentru piscicultura) 113 ha din care suprafaţa exploatată piscicol 81 ha şi suprafaţa neexploatată piscicol 32 ha, situat în perimetrul localităţii Frumuşani, judeţul Călăraşi, din domeniul privat al statului aflat în patrimoniul B. De asemenea, a reţinut că, în baza acestui contract de concesionare, părţile au încheiat procesul-verbal de predare -primire încheiat la data de 13 noiembrie 2000, înregistrat la A. sub nr. 1938 din 13 noiembrie 2000, prin care au procedat la predarea, respectiv primirea de către reclamantă a suprafeţelor de teren după planurile cadastrale puse la dispoziţie de către reprezentaţii O.C.A.O.T.A. Călăraşi şi B. Călăraşi, precum şi la identificarea în teren a suprafeţelor propriu-zise, menţionându-se că suprafaţa predată ca urmare a concesionării efectuate este de 113 ha. Ulterior în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 317/2009 atribuţiile B. au fost preluate de către C. intervenind o subrogare legală.

În speţă nu se contestă competenţa pârâtei B., la încheierea contractului sau dreptul acesteia, de administrare, asupra terenului concesionat, atribuţii şi drept conferite de art. 4 din O.U.G. nr. 198/1999 (în vigoare la data încheierii contractului de concesiune).

Cel ce investeşte instanţa de judecată cu o cerere trebuie să facă dovada celor pretinse.

Aşadar, tribunalul a constatat că la momentul încheierii centratului de concesionare nr. 35/07 noiembrie 2000 pârâta B. era titulara dreptului de administrare asupra terenului ce face obiectul contractului de concesionare contestat, exercitând în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor terenuri.

Predarea acestui teren s-a făcut conform procesului verbal invocat de către reclamantă, încheiat în 13 noiembrie 2000, după planurile cadastrale puse la dispoziţie de către O.C.A.O.T.A. Călăraşi şi B. Călăraşi.

Reclamanta arată că după semnarea procesului-verbal de predare-primire a constatat că la momentul încheierii acestui contract şi respectiv al predării fictive a terenului ce forma obiectul concesiunii, nu era în posesia pârâtei ci terenul era deţinut de SC D. SRL., în baza contractului de închiriere din 1999 încheiat cu SC E. SA, şi deci la data de 07 noiembrie 2000, B., în calitate de reprezentant al statului-concedent, nu putea să încheie un contract valid, pentru motivul că nu avea în administrarea şi gestiunea sa acest teren. A apreciat că abia în anul 2009 SE.C SA a predat efectiv către B. suprafaţa de teren de 113 ha, predare făcută în baza procesului-verbal de predare-primire din data de 26 august 2009, încheiat între reprezentanţii SC E. SA şi reprezentanţii B. - în temeiul Deciziei preşedintelui B. Bucureşti nr. 214 din 25 august 2009. Acest înscris, emanând de la pârâta B., confirmă că aceasta, în calitate de reprezentant al statului-concedent, nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 7.22 din Contractul de concesiune din 07 noiembrie 2000, de predare efectivă a terenului care a făcut obiectul concesiunii.

Tribunalul a reţinut că predarea terenurilor între B. şi SC E. SA Călăraşi a avut loc la data de 22 aprilie 2000 când s-a încheiat Protocolul nr. 292 prin care B. a preluat de la această societate administrarea amenajării piscicole F., aspect reţinut prin Decizia comercială nr. 786 din 22 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. x/2005, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1920 din 22 mai 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. x/2/2005.

În speţă, deşi se dovedeşte existenţa unui proces verbal de predare primire, reclamanta acreditează ideea, dar fără a face o dovadă în acest sens, că în realitate a avut loc o predare-primire fictivă, „din birou". în lipsa altor dovezi, decât actele depuse tribunalul apreciază că nu se poate reţine situaţia prezentată având în vedere şi hotărârile menţionate. Faptul că în 2009 s-a mai încheiat un proces verbal de predare primire între B. şi SC E. SA nu este de natură a conduce la concluzia afirmată de către pârâtă.

În aceste condiţii, fiind titulara dreptului de administrare asupra terenului aflat permanent sub luciu de apă (amenajat pentru piscicultura) în suprafaţă de 113 ha situat în perimetrul localităţii Frumuşani, judeţul Călăraşi, B. avea vocaţia de a încheia un contract de concesionare cu privire la acest teren.

Împrejurarea că, ulterior încheierii contractului de concesionare din 07 noiembrie 2000, reclamanta a fost tulburată în dreptul de a exploata suprafaţa concesionată nu este de natură a infirma dreptul de administrare pe care B. îl avea asupra acesteia, ci deschidea pentru reclamantă calea unei acţiuni în justiţie împotriva persoanei vinovate.

De altfel, instanţa a observat că reclamanta a utilizat în mod efectiv de acest drept, pe rolul instanţelor judecătoreşti din Bucureşti şi judeţul Călăraşi fiind promovate o serie întreagă de procese cu privire la aceste terenuri, procese în cadrul cărora s-a stabilit că terenul este în administrarea B., iar reclamanta este titulara drepturilor conferite de contractul de concesiune.

Faptul că au existat o serie întreagă de procese cu privire la acest teren, reprezintă riscul asumat, reclamanta având la dispoziţie instrumente procesuale împotriva B.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat, că obiectul contractului, la data încheierii acestuia, a existat şi ca terenul a fost predat reclamantei, şi respectiv că motivul de nulitate absolută a contractului de concesionare din 07 noiembrie 2000 invocat de reclamantă este neîntemeiat. De asemenea, având în vedere aprecierile instanţei cu privire la capătul principal de cerere, precum şi de caracterul accesoriu al capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la restituirea redevenţelor în sumă de 5.461,39 lei, se reţine că şi această solicitare este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

Prin Decizia civilă nr. 218 A din 21 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 968 din 28 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Curtea de apel a constatat că lipsa dreptului concedentului asupra terenului obiect al contractului vizează o cu totul alta cauză de nulitate, referitoare la calităţile pe care trebuie să le întrunească persoana dispunătorului şi care atrage nulitatea pentru lipsa cauzei juridice a contractului din perspectiva celeilalte părţi, iar nedeterminarea (suficientă) a obiectului material al contractului vizează de asemenea o altă cauză de nulitate decât lipsa obiectului, şi anume caracterul nedeterminat al acestui obiect. Vor fi analizate aşadar aceste susţineri ale apelantei în contextul corect.

Curtea a constatat nefondate susţinerile apelantei reclamante referitoare la cauza de nulitate constând în lipsa în patrimoniul concedentului B. a dreptului asupra bunului cedat, respectiv suprafaţa de 113 ha luciu de apă.

Contrar susţinerilor apelantei - reclamante, curtea de apel a reţinut că O.U.G. nr. 198/1999 a avut ca obiect stabilirea "cadrului juridic privind privatizarea societăţilor comerciale agricole, care deţin în exploatare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă, constituite în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, precum şi regimul concesionării terenurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în exploatarea acestor societăţi."

În acest context, actul normativ prevedea ca terenurile agricole şi terenurile aflate permanent sub luciu de apă aparţin domeniului privat al statului, ale cărui prerogative sunt exercitate de B., iar acestea nu fac parte din capitalul social al societăţilor comerciale in discuţie.

Se reglementa mai departe modalitatea de privatizare a acestor societăţi si modalitatea de preluare de către B. de la aceste societăţi a terenurilor agricole si a terenurilor aflate permanent sub luciu de apă care aparţin domeniului privat al statului.

Instanţa de apel a apreciat că în contextul disp. art. 3, 4 și 7 din O.U.G. nr. 198/1999 dreptul de proprietate al statului asupra terenurilor agricole si terenurilor aflate permanent sub luciu de apă era preexistent acestui act normativ, societăţile vizate de acest act normativ având aceste terenuri doar în exploatare, în discuţie fiind dreptul de administrare asupra acestora, care trecea, efect al acestui act normativ, către B., organism nou înfiinţat tocmai cu scopul administrării acestor terenuri.

Curtea de apel a apreciat, mai departe, că dreptul de administrare, ca atare, se dobândea de către B. prin efectul direct al legii, de îndată ce era vorba de astfel de terenuri, nominalizarea societăţilor agricole vizate de acest act normativ, prin anexele la ordonanţă, producând efectul direct si imediat de preluare de către B. a dreptului de administrare asupra terenurilor (agricole si aflate permanent sub luciu de apa ) aflate în exploatarea acestor societăţi.

Iar în anexa 1 la acest act normativ, la poziţia 210, este menţionată SC E. SA ca societate "deţinătoare de terenuri agricole şi terenuri de sub luciu de apă".

În ce priveşte dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 198/1999, instanţa de apel a constatat că acestea preved: "(1) în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă B. va inventaria terenul agricol şi terenul aflat permanent sub luciu de apă, aflate în exploatarea societăţilor comerciale prevăzute la art. 1 şi 2, şi terenurile deţinute în administrare de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, de universităţi şi unităţi de învăţământ cu profil agricol şi silvic, prevăzute în anexa nr. 2. (...) (4) Predarea-preluarea terenurilor prevăzute la alin. (1) şi trecerea lor în patrimoniul B. se fac pe bază de protocol încheiat între societăţile comerciale, institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, universităţile şi unităţile de învăţământ cu profil agricol şi silvic, pe de o parte, şi B., pe de altă parte, în termen de 15 zile de la data inventarierii lor."

Curtea de apel a apreciat că aceste dispoziţii care prevăd o procedură de preluare pe baza de proces verbal de la societăţile care exploatează terenul la B., nu vizează dobândirea de către B. a dreptului însuşi de administrare, drept care a decurs direct din actul normativ, ci doar preluarea faptică, efectivă a terenurilor, preluare faptică ce nu condiţiona dobândirea de către B. a dreptului de administrare.

O asemenea interpretare este în acord cu natura dreptului în discuţie, un drept de administrare corespunzător dreptului de proprietate privată al statului, ceea ce atrage consecinţă că acest drept de administrare se dobâdeşte şi transmite, eventual, printr-un act de autoritate al statului proprietar, iar nu printr-un act de natura unui proces verbal de predare primire încheiat de B. cu un subiect de drept privat.

Nu este de conceput că dobândirea de către B. a dreptului de administrare ar fi putut fi condiţionată de către un asemenea proces verbal de predare primire şi, în ultimă instanţă, de manifestarea de voinţă a deţinătorului SC E. SA, pentru ca în lipsa acestei manifestări de voinţă dreptul de administrare să nu poată fi dobândit de către B., sine die, până la încheierea acestui proces verbal, câta vreme din actul normativ în discuţie reiese voinţa netă a legiuitorului de a acorda acest drept de administrare către B., necondiţionat, fără excepţii sau circumstanţieri, dispoziţii care nu reprezintă numai o manifestare a competenţei legislative a organului emitent, dar şi actul emanat de la însuşi proprietarul terenului (prin organul său reprezentativ).

Aşadar, dispoziţiile referitoare la inventariere şi predare conţinute în art. 7 din O.U.G. nr. 198/1999 nu pot fi interpretate decât ca dispoziţii care vizau evidenţa şi predarea efectivă a terenurilor, în materialitatea lor.

Pe de alta parte, chiar si daca s-ar interpreta ca pana la predarea efectiva pe baza de proces verbal a terenului dreptul de administrare nu exista in patrimoniul B., deci ca dreptul de administrare al B. nu s-a născut ca efect direct al O.U.G. nr. 198/1999, ci era condiţionată şi se producea prin predarea efectivă a terenului de societatea care îl deţinea către B., Curtea constata ca, oricum, terenul in discuţie in prezenta cauza trebuie considerat predat de la SC E. SA către B. prin procesul verbal de predare primire încheiat din 22 aprilie 2000, încheiat aşadar anterior contractului de concesiune în discuţie în cauză din 7 noiembrie 2000.

Astfel, prin acest protocol depus la fila 50 dosarul prezent se consemnează că în temeiul art. 4 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 198/1999 SC SC E. SA Călăraşi în calitate de predător predă către B. în calitate de primitor terenurile menţionate în cuprinsul protocolului în care se include şi terenul în discuţie în prezenta cauză.

Aşadar, a fost îndeplinită şi această condiţie de preluare de către B. în patrimoniul său a terenului, ceea ce conduce la concluzia că la momentul încheierii contractului de concesiune din 7 noiembrie 2000 concedentul B. era titular al dreptului de administrare cedat către reclamantă.

In ce priveşte pretinsa neindividualizare si nedeterminare a terenului care a făcut obiectul predării de către SC E. SA către B., care ar fi tras doua categorii de consecinţe, prima ca B. nu ar fi dobândit dreptul de administrare, iar a doua ca, mai departe, in contractul de concesiune, terenul obiect al contractului de conseciune nu era la rândul sau individualizat si determinat, Curtea constata următoarele:

Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat că lipsa dreptului de administrare al B. ar fi decurs din faptul ca terenul ce i-a fost predat in anul 2000 de către SC E. SA nu ar fi fost determinat, ci in mod direct ca terenul nu a fost predat către B. de către SC E. SA decât în anul 2009, pentru ca până la acel moment era folosit de SC D. SRL.

Depăşind această chestiune, Curtea constată că oricum sunt nefondate susţinerile apelantei - reclamante.

Trebuie făcuta distincţie intre posesie si detenţie, intre starea de drept si starea de fapt.

Astfel, protocolul din 2000 trebuie considerat ca reprezentând procesul verbal care a transmis posesia, care a avut valenţele predării terenului "in drept".

În ce priveşte starea de fapt, care poate fi diferita decât situaţia de drept, aceasta este necontestata de B., anume ca SC D. SRL era in deţinerea terenului la data încheierii contractului de concesiune si anterior, chiar in anul 2000, la momentul încheierii protocolului din 2000 (in baza contractului de închiriere din 1999 și ulterior a contractului de asociere in patricipatiune din 2002 ).

Dar aceasta stare de fapt si detenţia exercitata de SC D. SRL asupra terenului nu reprezintă si nu poate reprezenta o chestiune cu consecinţe asupra stării de drept in sensul ca B. nu ar fi dobândit dreptul de administrare si posesia ca stare de drept, acestea fiind dobândite indubitabil de către B. efect al O.U.G. nr. 198/1999 şi al protocolului din 2000.

De altfel, faptul că terenul a fost predat efectiv de către SC E. SA Călăraşi prin protocolul din 2000 şi a intrat în administrarea B., a fost reţinut cu putere de lucru judecat între părţi prin mai multe hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte cauze.

Astfel, reclamanta din prezenta cauză a chemat în judecată pe SC D. SRL, societate care a închiriat în anul 1999 de la Piscicola Călăraşi printr-o acţiune posesorie şi de evacuare a acelei pârâte, iar prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în acel Dosar nr. x/2002 (sentinţa civilă nr. 1306/2002 pronunţată de Tribunalul Călăraşi) s-a reţinut, inclusiv pe baza susţinerilor reclamantei,că aceasta a deţinut acest teren încă din anul 1982, că la data de 7 noiembrie 2000 terenul a fost preluat de B. de la SC E. SA SA, că reclamanta deţine cu titlu terenul respectiv, în baza contractului de concesiune din 2000, acesta fiind temeiul pentru care a fost obligată SC D. SRL să respecte acest drept al reclamantei şi să evacueze amenajarea piscicolă în discuţie. S-a reţinut în mod expres în această hotărâre că reclamanta a fost pusă în posesie asupra terenului în discuţie la data de 13 noiembrie 2000 şi că a fost tulburată în posesia sa de către SC D. SRL, că terenul a fost preluat în anul 2000 de către B. de la SC E. SA şi predat reclamantei în 13 noiembrie 2000.

În acelaşi fel s-au tranşat lucrurile şi prin sentinţa civilă nr. 2536/2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 în Dosarul nr. x/2001, reţinându-se de asemenea că prin protocolul din 2000, B. a preluat terenul de la SC E. SA, că acest teren a fost transmis prin contractul de concesiune către reclamanta din prezenta cauză, cu această motivare a fost respinsă cererea reclamantei din acel dosar SC D. SRL de declarare a nulităţii contractului de concesiune din 2000.

Iar prin sentinţa nr. 13831/2004 a Tribunalul Bucureşti, la cererea B. şi a reclamantei din prezenta cauză s-a dispus soluţia de anulare a contractului de asociere în participatiune încheiat între SC E. SA şi aceasta societate din 2002, soluţie care s-a fundamentat, printre altele, tot pe aceste statuari referitoare la predarea terenului către B. prin protocolul din 2000 şi pe dobândirea de către B. a dreptului de administrare în baza O.U.G. nr. 198/1999.

În această situaţie, reclamanta nu poate veni la acest moment, la 10 ani după aceste procese, să susţină că de fapt terenul nu ar fi fost predat prin protocolul din 2000 către B. sau că terenul în discuţie în prezenta cauză nu ar fi fost individualizat şi determinat la momentul încheierii contractului de concesiune, în condiţiile în care acele procese s-au grefat tocmai pe ideea cunoaşterii exacte a delimitării terenului în discuţie şi pe transmiterea valabilă de către B. către reclamantă a drepturilor prin contractul de concesiune, chiar dacă aceste hotărâri judecătoreşti anterioare nu se impun cu autoritate de lucru judecat pentru a bloca formularea cererii prezente (faţă de lipsa triplei identităţi de elemente), cele dezlegate de instanţe în acele dosare făcând probă împotriva reclamantei şi impunându-se acesteia, căci a contrazice acele dezlegări ar semnifica în ultimă instanţă a aduce atingere puterii de lucru judecat a acestor hotărâri judecătoreşti.

Iar în cauză nu se pune în discuţie o altă situaţie de fapt decât cea existentă la momentul acelor judecăţi, ci se discută aceleaşi procese verbale de predare primire încheiate între SC E. SA şi B. şi mai departe între B. şi reclamantă.

Or, la momentul acelor judecăţi reclamanta şi-a apărat drepturile din contractul de concesiune bazându-se pe o anumită determinare şi individualizare a terenului obiect al litigiului, fără a contesta localizarea acestui teren şi individualizarea sa în patrimoniul său sau în patrimoniul B.

Susţine apelanta în cererea de apel că era firesc ca în relaţia cu terţii cu care s-a judecat în acele dosare să invoce dreptul conferit de contractul de concesiune pentru a intra în posesia terenului respectiv, însă instanţa de apel a constatat ca poziţia asumată de reclamantă în acele procese semnifică faptul că reclamanta cunoştea amplasamentul terenului şi fusese determinat ca atare atunci când a preluat concesiunea.

Iar în ce priveşte determinarea obiectului contractului de concesiune, instanţa de apel a constatat că acest obiect a fost individualizat prin art. 2.1.1 din contract şi prin procesul verbal de predare primire încheiat în 13 noiembrie 2000.

Nu poate fi primită susţinerea reclamantei că acest proces-verbal de predare-primire a fost fictiv, încheiat din „birou", prin semnarea lui reclamanta asumându-şi conţinutul acestui proces-verbal care atestă o predarea unui teren individualizat ca atare. De altfel, reclamanta se afla în folosinţă terenului în discuţie încă din anul 1956, astfel cum s-a reţinut şi în procesele anterioare şi cum nu a contestat reclamanta în prezenta cauză.

În ce priveşte tulburările în exploatarea suprafeţei concesionate, suportate de reclamantă din partea altor societăţi si faptul că reclamanta nu a putut intra în stăpânirea efectivă, de fapt, a terenului, instanţa de apel a constatat că în mod corect a reţinut tribunalul că aceste tulburări nu pot atrage nulitatea contractului de concesiune, ci puteau pune în discuţie garanţia pentru evicţiune din partea B. şi eventuala reziliere a contractului de concesiune, pretenţii care însă nu au fost formulate în cauză.

Împrejurarea invocată de către apelantă că totuşi "posesia" (în realitatea stăpânirea în fapt) terenului nu a fost preluată niciodată în fapt nu are semnificaţie aşadar cu privire la cauza de nulitate în discuţie în cauză, ci putea justifica o cerere în rezilierea contractului, căci, aşa cum a arătat, este vorba de situaţia de fapt, iar nu de către cea în drept, iar din punctul de vedere al situaţiei juridice B. predase către reclamantă terenul.

Nu are niciun fel de importanţă în economia cauzei neînscrierea dreptului de administrare al B. în Cartea Funciară, evidenţa funciară având rol doar de opozabilitate.

În ce priveşte susţinerile făcute în finalul cererii de apel referitoare la faptul că B. ar fi ascuns situaţia de fapt cu rea-credinţă şi că B. ar fi folosit mijloace dolozive în lipsa cărora reclamanta nu ar fi contractat, instanţa de apel a constatat că acestea nu pot căpăta niciun fel de relevanţă, întrucât vizează cauză de nulitate care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată şi care în mod evident în raport de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. nu pot fi invocate pentru prima dată în apel.

Apelanta a susţinut în fata instanţei de apel la termenul din data de 20 ianuarie 2005 faptul că ar fi investit instanţa prin cererea de chemare în judecată şi cu acest motiv de nulitate, însă lecturarea cererii de chemare în judecată relevă că această afirmaţie nu este corectă, singurele motive de nulitate invocate fiind cele referitoare la lipsa dreptului de administrare al B., ceea ce viza lipsa de cauză juridică, şi lipsa obiectului contractului, tot din perspectiva lipsei dreptului de administrare asupra unei suprafeţe determinate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul constatării nulităţii absolute a Contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000, încheiat între B., predecesoarea C. şi G., prin reprezentanţii acestora, care a avut ca obiect concesionarea şi exploatarea terenului aflat permanent sub luciu de apă (amenajat pentru piscicultura), aferent amenajării piscicole F.l-Podul Pitarului, în suprafaţă de 113 ha - din care: suprafaţă exploatată piscicol 81 ha şi suprafaţă neexploatată piscicol 32 ha, situat în perimetrul localităţii Frumuşani, judeţul Călăraşi şi obligarea pârâtelor, pe cale de consecinţă, la restituirea redevenţelor încasate în sumă de 5.461,39 lei, sumă care urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală, calculată cu începere de la momentul încasării fără drept a redevenţelor şi până la momentul restituirii efective.

Recurenta - reclamantă susţine că instanţa de apel a constatat în mod eronat faptul că nu se poate reţine lipsa obiectului contractului de concesiune în cauză. în aplicarea principiului nemo dat quod nou habet, obiectul contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000 a lipsit întrucât B. nu avea un drept efectiv de administrare asupra terenului care face obiectul contractului la momentul încheierii acestuia. în temeiul Legii de înfiinţare nr. 268/2001 şi O.U.G. nr. 198/1999, ambele în vigoare la momentul semnării contractului de concesiune, B. a dobândit vocaţia (aptitudinea abstractă) de a administra terenurile agricole şi terenurile aflate permanent sub luciu de apă care făceau parte din domeniul public/privat al statului şi se aflau în exploatarea societăţilor agricole sau de profil, constituite conform prevederilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Pentru ca B. să dobândească un drept efectiv de administrare, cu atributele sale, a terenului, era necesară încheierea unui proces verbal şi îndeplinirea procedurii stabilite de art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, condiţii care nu au fost îndeplinite.

Prin urmare, intimata B. avea doar vocaţia legală de a administra terenurile în cauza, dar perfectarea acesteia nu s-a îndeplinit deoarece pârâta nu a executat etapele necesare pentru consolidarea efectivă în patrimoniul ei a atributelor de usus şi fructus şi, mai ales, a dreptului de a dispune, de a transmite mai departe dreptul de administrare (abusus). Aşadar, B. se afla în imposibilitatea transmiterii atributelor dreptului de concesiune către A., întrucât ea însăşi nu avea acele prerogative la momentul încheierii contractului.

Mai arată recurenta şi faptul că instanţa de apel se află în eroare atunci când constată că susţinerile sale cu privire la cauza de nulitate constând în faptul că dreptul asupra terenului de 113 ha luciu de apă nu se regăsea în patrimoniul pârâtei B. la momentul încheierii contractului sunt nefondate.

Astfel, nu poate contesta faptul că vocaţia de exercitare a drepturilor de administrare şi concesionare a amenajării piscicole care face obiectul acestei cauze de către B. a preexistat formării contractului de concesiune, această vocaţie rezultând din art. 4 lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 198/1999 (în vigoare la data încheierii contractului) şi art. 4 din H.G. nr. 46/2000 privind atribuţiile şi structura organizatorică ale B.

Totuşi, actele normative invocate, deşi conferă în mod indubitabil vocaţie asupra administrării terenului în cauză, nu implică în mod automat luarea acestuia în posesie şi dispunere.

Conform art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, „predarea-preluarea terenurilor (...) şi trecerea lor în patrimoniul B. se fac pe bază de protocol încheiat între societăţile comerciale, institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, universităţile şi unităţile de învăţământ cu profil agricol şi silvic, pe de o parte, şi B., pe de altă parte, în termen de 15 zile de la data inventarierii lor" şi este reluată de art. 4 lit. d) din H.G. nr. 46/2000.

Arată că predarea-preluarea respectivei amenajări piscicole nu a avut loc decât abia în 2009 când B. a fost nevoită să încheie un proces verbal de predare-primire cu SC E. SA pentru primirea terenului pe care se afla situate cele 113 ha de luciu de apă care fac obiectul acestei cauze, cu scopul de a le transmite mai departe, către C. Dacă terenul litigios s-ar fî aflat în posesia B.

Încă din anul 2000, atunci nu înţelege rostul acestei formalităţi suplimentare. Apreciază că motivul pentru care s-a încheiat acest proces-verbal reprezintă, de fapt, o recunoaştere tacită de către B. a greşelii din 2000 când nu a realizat toate procedurile necesare pentru a intra în posesia suprafeţei în cauză.

Instanţa de apel nu a înţeles că legea nu îi conferea automat pârâtei B. dreptul de administrare asupra amenajării piscicole în cauză, ci doar vocaţia de a obţine şi, ulterior, exercita acest drept.

Curtea a apreciat în mod greşit că „dreptul de administrare, ca atare, se dobândea de către B. prin efectul direct al legii". Legea, prin natura ei, nu naşte drepturi individuale prin acte normative generale şi impersonale, ci conferă drepturi potenţiale care pot fi exercitate numai după îndeplinirea unor formalităţi de luare în posesie a bunurilor la care se referă. Or, în fapt, B. nu a preluat terenul decât în 2009 când a încheiat un proces verbal de predare-primire cu SC E. SA.

Într-adevăr, susţine recurenta, precum a arătat şi instanţa de apel, „dreptul de administrare se dobândeşte şi transmite, eventual, printr-un act de autoritate al statului proprietar", însă precum se poate observa în cuprinsul actului de autoritate la care face referire instanţa, mai precis în art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, acesta menţionează expres că trecerea terenurilor în patrimoniul B. se face „pe bază de protocol încheiat între societăţile comerciale, institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, universităţile şi unităţile de învăţământ cu profil agricol şi silvic, pe de o parte, şi B., pe de altă parte, în termen de 15 zile de la data inventarierii lor".

Aşadar, instanţa a adoptat un raţionament greşit atunci când a susţinut că dreptul de administrare nu se dobândeşte sau transmite „printr-un act de natura unui proces verbal de predare primire încheiat de B. cu un subiect de drept privat' întrucât actul de autoritate prin intermediul căruia se realizează transferul instituie în mod expres condiţia obligatorie a întocmirii unui procesului verbal în vederea trecerii amenajării piscicole în patrimoniul B.

Contrar afirmaţiilor instanţei de apel, dobândirea de către B. a dreptului de administrare poate fi condiţionată de un asemenea proces-verbal, aceasta fiind voinţa reală a legiuitorului, exprimată fără echivoc în art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, dispoziţie reluată de art. 4 lit. d) din H.G. nr. 46/2000. Raţionamentul instanţei este greşit deoarece predarea-preluarea nu depinde de manifestarea de voinţă a deţinătorului Piscicola Călăraşi, ci reprezintă o formalitate necesară, ce se impune a fi îndeplinită în vederea individualizării bunului, înainte ca acesta să fie trecut în patrimoniul B.

De altfel, neavând argumente solide cu privire la acest aspect, instanţa a luat în calcul şi ipoteza potrivit căreia s-ar putea interpreta că „până la predarea efectivă pe bază de proces-verbal a terenului dreptul de administrare nu exista în patrimoniul B." Totuşi, curtea utilizează mai departe un raţionament eronat atunci când susţine că „oricum, terenul în discuţie trebuie considerat predat de la SC E. SA către B. prin procesul verbal de predare primire încheiat din 22 aprilie 2000". Precum a arătat şi în faţa instanţei de apel, protocolul din 2000 nu individualizează terenul care face obiectul prezentului litigiu, ci menţionează generic şi echivoc faptul că SE.C SA predă o suprafaţă totală de 2289,82 ha către B. în temeiul O.U.G. nr. 198/1999, fără însă a indica în cuprinsul său dacă amenajarea piscicolă respectivă se regăseşte printre bunurile predate. Piscicola Călăraşi avea la acel moment în administrare şi alte terenuri în afara amenajării piscicole de 113 ha, terenuri care trebuiau şi ele să fie transmise potrivit legii. Obiectul prezentei cauze nu poate fi determinat, ceea ce ne duce la concluzia că, de fapt, acesta nu a fost inventariat şi predat efectiv decât la data de 26 august 2009.

În consecinţă, recurenta - reclamantă susţine că nu rezultă din cuprinsul acestui protocol faptul că terenul în discuţie se afla în patrimoniul B. la momentul încheierii contractului de concesiune.

Recurenta consideră că instanţa de apel a reţinut în mod eronat şi faptul că predarea efectivă a terenului de către E. a avut loc prin protocolul nr. 292/2000 are putere de lucru judecat între părţi. Faptul că în dosarele menţionate în decizia curţii de apel s-a susţinut că predarea-primirea dintre SC E. SA şi B. a avut loc în 2000 nu este de natură a conferi o recunoaştere de către reclamantă a dreptului de administrare şi concesionare a terenului în cauză de către B. La acea dată, recurenta a considerat că exercitarea drepturilor de posesie şi folosinţă a bunului care face obiectul acestei cauze au fost tulburate de terţi. Este firesc ca în relaţia cu terţii respectivi reclamanta să invoce dreptul conferit de contract pentru a intra în posesia terenului respectiv, ceea ce nu s-a petrecut niciodată în fapt.

Instanţa de apel a făcut referire în mod greşit la argumentul că reclamanta cunoştea amplasamentul terenului atunci când a preluat concesiunea. Nu interesează în această cauză faptul că reclamanta a reuşit sau nu să individualizeze terenul în discuţie, ci dacă amenajarea piscicolă se regăseşte individualizată în patrimoniul B.

Nu are relevanţă faptul că obiectul contractului de concesiune a fost individualizat prin art. 2.1.1. din contract şi prin procesul verbal de predare primire încheiat în 13 noiembrie 2000, ci interesează dacă acesta se afla în patrimoniul B. la momentul încheierii contractului. Or, precum s-a arătat, bunul nu a fost individualizat şi transmis de către SC E. SA către B. decât în anul 2009.

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu poate fi primită susţinerea reclamantei potrivit căreia procesul verbal a fost unul fictiv întrucât s-ar afla în folosinţa terenului respectiv încă din anul 1956. în realitate, recurenta susţine că nu s-a aflat niciodată în posesia efectivă a terenului iar relevant este faptul că B. a predat o suprafaţă pe care nu o avea în patrimoniu şi a ascuns adevărata situaţie de fapt cu rea-credinţă. Procesul-verbal cuprinde mărturisirea scrisă a B. sub forma promisiunii de a realiza identificarea suprafeţelor ce fac obiectul contractului, precum şi obligaţia acesteia de a efectua măsurătorile topo de specialitate, fapt ce nu s-a mai realizat. în realitate, amenajarea nu a fost predată şi nici nu ar fi putut fi predată efectiv întrucât nu se regăsea la momentul întocmirii procesului-verbal în patrimoniul B.

Într-adevăr, în ce priveşte tulburările în exploatarea suprafeţei concesionate, ele s-au produs întrucât reclamanta nu a putut intra în stăpânirea efectivă, de fapt, a terenului. Totuşi, ele au avut ca principală cauză faptul că intimata B. nu a preluat amenajarea piscicolă în mod valabil în patrimoniul său decât abia în 2009. B. nu a predat terenul nici în fapt, dar nici în drept pentru că nu avea născut dreptul de a dispune în mod valabil de cele 113 ha luciu de apă.

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat faptul că „nu are niciun fel de importanţă în economia cauzei neînscrierea dreptului de administrare al B. în Cartea Funciară". Răspunsul primit de la O.C.P.I. (aflat la fila 33 din dosarul de pe rolul Tribunalului Călăraşi) arată că titular al drepturilor pe SC E. SA, antecesoarea B., ceea ce demonstrează faptul că dreptul B. nu a fost înscris în mod valabil pentru a fi făcut opozabil către terţi şi reaua-credinţă a pârâtei care a contractat cu privire la bun pe care nu îl avea în administrare.

Recurenta - reclamantă arată că instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că vicierea consimţământului nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată întrucât „lecturarea cererii de chemare în judecată relevă că această afirmaţie nu este corectă, singurele motive de nulitate invocate fiind cele referitoare la lipsa dreptului de administrare al B."

Din expunerea situaţiei de fapt (fila 2 din cererea de chemare în judecată) rezultă că intimata B. ne-a indus în eroare prin manopere dolosive care ne-au determinat să încheiem, iar apoi să sperăm la dobândirea atributelor dreptului de concesiune (posesia, folosinţa şi culegerea fructelor) asupra terenului care face obiectul contractului de concesiune.

Se vorbeşte în cererea de chemare în judecată despre semnarea „în birou a procesului-verbal de predare-primire" şi despre o „predare fictivă", toate acestea fiind de natură a determina o viciere a consimţământului reclamantei prin doi. Manoperele dolosive utilizate de B. în vederea vicierii consimţământului recurentei au reieşit şi din probele administrate în cadrul cercetării judecătoreşti (de exemplu, neînscrierea dreptului de administrare a B. în Cartea funciară).

Recurenta critică şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat în mod clar şi neechivoc cu privire la motivul de nulitate referitor la lipsa cauzei.

Acest motiv de nulitate a fost învederat încă din cererea de chemare în judecată iniţială unde la pag. 2, în penultimul paragraf dar şi în restul documentelor, notelor şi concluziilor arătate instanţelor de fond s-a susţinut repetat faptul că nepunerea în posesie conduce la nerealizarea scopului contractului de concesiune.

Aşa cum a dezvoltat în motivele de apel, recurenta reiterează susţinerea potrivit căreia scopul (cauza) contractului de concesiune nu s-a realizat niciodată, întrucât pârâta, în calitate de concedent, nu a transmis, iar societatea noastră nu a putut exercita atributele dreptului de concesiune (posesia, folosinţa şi culegerea fructelor pentru terenul concesionat) asupra obiectului contractului, prerogativele dreptului de administrare asupra terenului fiind exercitate, la momentul încheierii contractului, de alte două societăţi.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune din 07 noiembrie 2000 încheiat cu pârâta B. (antecesoarea C.) şi restituirea redevenţelor încasate, motivat de faptul că pârâta nu avea în administrare, la data încheierii contractului, suprafaţa de teren ce formează obiectul acestuia şi nu putea să transmită ceea ce nu avea în posesie.

Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic, deci şi al contractului de concesiune arătat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii esenţiale: să existe, să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, şi să fie licit si moral, adăugându-se condiţia esenţială a oricărui act translativ sau constitutiv de drepturi reale: cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului.

Totodată, cea mai importantă cerinţă pentru valabilitatea obiectului actului juridic rezidă în existenta acestuia în materialitatea sa în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor cu privire la încheierea actului juridic.

Cauzele de nulitate invocate de reclamantă prin acţiunea pendinte vizează atât lipsa dreptului concedentei (B.) asupra terenului obiect al contractului cât şi nedeterminarea suficientă a obiectului material al contractului.

Înalta Curte arată că B. este o instituţie de interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar şi comercial, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ale cărei atribuţii sunt stabilite în mod restrictiv prin prevederile art. 4 din Legea nr. 268/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, B. exercită, în numele statului, prerogativele dreptului de proprietate, asupra terenurilor agricole, ce s-au aflat în administrarea societăţilor comerciale, cu profil agricol, foste lAS-uri. în scopul gestionarii şi exploatării eficiente a patrimoniului de stat, al cărui proprietar mandatar este, intimata - pârâtă B. concesionează sau arendează terenurile cu destinaţie agricolă, aparţinând domeniului public sau privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor comerciale şi naţionale, a institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic. Gestionarea şi exploatarea eficientă a terenurilor presupune încheierea de contracte de concesionare, arendă, asociere în participaţiune etc, cu diferiţi parteneri contractuali, în vederea obţinerii de redevenţe, arenzi, care sunt venituri ce se varsă la bugetul de stat.

În acest context, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod corect, în acord şi cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999, că B. este titulara dreptului de administrare asupra terenului (agricol şi aflat permanent sub luciu de apă) ce face obiectul contractului de concesionare a cărui nulitate este solicitată de către reclamantă, drept de administrare dobândit prin efectul direct al legii.

Astfel, critica privind cauza de nulitate constând în lipsa în patrimoniul concedentei B. a dreptului asupra bunului cedat, respectiv 113 ha luciu de apă, este nefondată.

Recurenta - reclamantă mai susţine şi faptul că raţionamentul instanţei de apel este greşit, interpretând eronat dispoziţiile art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 198/1999, deoarece procesul - verbal de predare primire reprezintă o formalitate necesară, ce se impune a fi îndeplinită în vederea individualizării bunului, înainte ca acesta să fie trecut în patrimoniul B..

Potrivit dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 198/1999, B. avea obligaţia inventarierii terenului agricol şi terenului aflat permanent sub luciu de apă, aflat în exploatarea societăţilor comerciale agricole, constituite în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi terenurile deţinute în administrare de institutele de staţiunile de cercetări ştiinţifice, de universităţi şi unităţi de învăţământ cu profil agricol şi silvic, prevăzute în anexa nr. 2. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, societăţile menţionate la alin. (1) aveau obligaţia predării terenului agricol deţinut către B., prin protocol de predare-preluare.

Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a apreciat cu justeţe că dispoziţiile evocate prevăd o procedură de preluare faptică a terenului, în materialitatea lui, pe bază de proces - verbal, de la societăţile care exploatează terenul la B. şi nu condiţionează dobândirea de către B. a dreptului însuşi de administrare, drept care a fost dobândit de aceasta necondiţionat, prin efectul direct al legii.

De asemenea, interpretând corect probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, instanţa de apel a constatat în mod corect că terenul în litigiu a fost predat de la SC SC E. SA Călăraşi către B. prin procesul - verbal de predare primire încheiat din 22 aprilie 2000.

Aşa fiind, încheierea contractului de concesiune din data de 7 noiembrie 2000 între reclamantă şi B., entitate care potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001 reprezintă autoritatea publică centrală din domeniul apelor (titulara dreptului de administrare), a fost în acord cu legea.

Nefondate sunt şi susţinerile referitoare la pretinsa neindividualizare şi nedeterminare a terenului care a făcut obiectul predării de către SC SC E. SA către B., care ar fi avut drept consecinţe atât faptul că B. nu a primit dreptul de administrare, cât şi faptul că, în contractul de concesiune a cărui nulitate o solicită terenul obiect al contractului nu era la rândul său individualizat şi determinat.

Instanţa de apel, în mod corect, a subliniat faptul că reclamanta nu a invocat prin cererea de chemare în judecată, ca şi cauză de nulitate a contactului de concesiune, că lipsa dreptului de administrare al B. ar fi decurs din împrejurarea că terenul ce i-a fost predat în anul 2000 de către SC SC E. SA Călăraşi nu a fost determinat, ci în mod direct că terenul nu a fost predat către B. de către SC E. SA decât în anul 2009, pentru că până în acel moment era folosit de SC D. SRL.

Totodată, prin formularea acestor critici se tinde la reaprecierea faptului că terenul a fost predat efectiv de către SC SC E. SA Călăraşi prin protocolul din 2000, intrând în administrarea şi posesia ca stare de drept a B., aspect care a făcut obiectul altor litigii evocate de curtea de apel (sentinţa civilă nr. 1306/2002 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, sentinţa civilă nr. 2536/2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 2, sentinţa nr. 13831/2004 a Tribunalului Bucureşti), soluţionate între părţile din speţă şi SC D. SRL, deţinătoarea în fapt a terenului.

Prin urmare, ceea ce s-a dezlegat irevocabil nu poate fi repus în discuţie decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate anterior, iar hotărârile îi sunt opozabile reclamantei A., care, în litigiile anterioare, şi-a apărat drepturile din contractul de concesiune bazându-se pe o anumită determinare şi individualizare a terenului obiect al litigiului, fără a contesta localizarea acestui teren şi individualizarea sa în patrimoniul său sau în patrimoniul B..

De altfel, litigiile s-au grefat tocmai pe ideea cunoaşterii exacte a delimitării terenului în discuţie şi pe transmiterea valabilă de către B. către reclamantă a drepturilor prin contractul de concesiune, din poziţia reclamantei reieşind faptul că aceasta cunoştea amplasamentul terenului, care fusese delimitat ca atare atunci când a preluat concesiunea.

De aceea, referitor la determinarea obiectului contractului, curtea de apel a constatat cu justeţe că acest obiect a fost individualizat prin art. 2.1.1 din contract şi prin procesul verbal de predare primire încheiat în 13 noiembrie 2000.

Nici susţinerea recurentei -reclamante privind faptul că procesul -verbal de predare primire a fost fictiv nu poate fi primită, întrucât prin semnarea lui reclamanta şi-a asumat conţinutul acestui proces-verbal care atestă o predarea unui teren individualizat ca atare, terenul fiind în folosinţă reclamantei încă din anul 1956, astfel cum s-a reţinut şi în procesele anterioare şi cum nu a contestat reclamanta în prezenta cauză.

Instanţa de apel a argumentat corect şi susţinerile reclamantei referitoare la faptul că nu a putut intra în stăpânirea efectivă, de fapt, a terenului, fiind tulburată în exploatarea suprafeţei concesionate de alte societăţi, arătând că aceste tulburări nu pot atrage nulitatea contractului de concesiune, ci puteau pune în discuţie garanţia pentru evicţiune din partea B. şi eventuala reziliere a contractului de concesiune, pretenţii care însă nu au fost formulate în cauză.

Faptul că posesia terenului nu a fost preluată niciodată în fapt nu are semnificaţie aşadar cu privire la cauza de nulitate în discuţie în cauză, ci putea justifica o cerere în rezilierea contractului, căci este vorba de situaţia de fapt, iar nu de către cea în drept, iar din punctul de vedere al situaţiei juridice, B. predase către reclamantă terenul.

De asemenea, este corect argumentul curţii de apel cu privire la neînscrierea dreptului de administrare al B. în Cartea Funciară, întrucât evidenţa funciară are rol doar de opozabilitate, neavând niciun fel de importanţă în economia prezentei cauze.

Deşi recurenta - reclamantă reiterează şi în recurs susţinerile potrivit cărora B. ar fi ascuns situaţia de fapt cu rea-credinţă şi că B. ar fi folosit mijloace dolozive în lipsa cărora reclamanta nu ar fi contractat, acestea nu pot fi analizate de instanţă, întrucât, aşa cum a sesizat şi instanţa de apel, vizează o cauză de nulitate care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, singurele motive de nulitate invocate fiind cele referitoare la lipsa dreptului de administrare al B., ceea ce viza lipsa de cauză juridică, şi lipsa obiectului contractului, tot din perspectiva lipsei dreptului de administrare asupra unei suprafeţe determinate.

În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente şi constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 218/A din 21 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2015.