Recovery of litigation costs from co-plaintiff who renounced after service: inapplicability of judgment completion and interplay between Articles 246(3) and 274(1) of the Code of Civil Procedure

Decizia nr. 2366/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 7/2015, Tribunalul Braşov a respins cererea formulată de pârâtul A., în contradictoriu cu reclamanţii B. şi C. şi cu pârâtul D., având ca obiect completarea sentinţei civile nr. 111/S din 2 iunie 2014 a Tribunalului Braşov.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 iulie 2014, A., în contradictoriu cu reclamanţii B. şi C. şi cu pârâtul D., a solicitat completarea sentinţei civile nr. 111/S din 2 iunie 2014 a Tribunalului Braşov, în sensul ca instanţa să se pronunţe asupra cererii sale privind obligarea reclamantei B. la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată.

S-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 111/S din 2 iunie 2014 a Tribunalului Braşov s-a luat act că reclamanta B. a renunţat la judecata acţiunii civile formulate în contradictoriu cu pârâţii D. şi A.; a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâţii D. şi A., şi în consecinţă s-a constatat desfiinţarea antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi, autentificate din 2 noiembrie 1999, din 15 noiembrie 1999, din 2 februarie 2000, din 24 aprilie 2000, din 13 iunie 2000 de notarul public E. din Snagov, jud. Ilfov, pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive inserate în aceste acte, referitoare la dobândirea de către promitentul-vânzător D. a dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul antecontractelor, s-a constatat desfiinţarea convenţiilor încheiate între pârâţi şi consemnate în înscrisurile încheiate la datele de 10 octombrie 2000 şi 18 octombrie 2000, pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive inserate în aceste acte, fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 51.936 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Având în vedere şi faptul că, iniţial, acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanţii B. şi C., împreună, în calitate de cotitulari în cote de câte 1/2 fiecare asupra drepturilor dobândite prin cumpărare de la pârâtul Codleanu loan, iar ulterior reclamanta B. a renunţat la judecată, potrivit actului autentic depus la fila 56 din dosar, procesul fiind continuat numai de reclamantul C., însă izvorul pretenţiilor acestora este unul şi acelaşi act juridic, Tribunalul a ţinut seama, la stabilirea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respectiv de principiul potrivit căruia aceste cheltuieli trebuie suportate de partea aflată în culpă procesuală.

În consecinţă, instanţa nu o putea obliga pe reclamanta B. la plata cheltuielilor de judecată faţă de pârâtul A., chiar dacă aceasta a renunţat la judecată, atâta vreme cât acţiunea continuată de coreclamantul C. a fost admisă, instanţa apreciind pretenţiile acestuia drept întemeiate.

Tribunalul a considerat necesar a se menţiona că, chiar dacă în faza de apel sentinţa a fost schimbată în parte în sensul respingerii acţiunii, în soluţionarea cererii tribunalul nu se poate raporta decât la momentul pronunţării propriei sentinţe, întrucât numai la acest moment se poate aprecia dacă instanţa a săvârşit o omisiune.

În speţă, instanţa a constatat că nu a săvârşit o omisiune în privinţa dispoziţiei de obligare a reclamantei B. la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul A., sentinţa civilă nr. 111/S/2014 a Tribunalului Braşov soluţionând toate cererile deduse judecăţii, principale şi accesorii, raportat la modul concret de soluţionare a cauzei şi de poziţia procesuală a părţilor îndatorate la plata cheltuielilor de judecată, iar schimbarea dispoziţiei instanţei de fond referitoare la aceste cheltuieli nu putea fi solicitată decât ca o consecinţă a admiterii apelului şi a schimbării hotărârii atacate, în faţa instanţei de control judiciar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, motivat, intimatul A., criticând sentinţa pentru nelegalitate, sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 246 alin. (3) C. proc. civ.

Apelantul a invocat următoarele:

- instanţa a înţeles greşit cererea de completare a dispozitivului. Petentul nu a cerut instanţei să se pronunţe cu privire la cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată a reclamantului C., ci a cerut plata cheltuielilor de judecată de la reclamanta renunţătoare B., în temeiul art. 246 alin. (3) C. proc. civ.

- Decizia nr. 720 din 22 octombrie 2014 a Curţii de Apel Braşov, la care face trimitere instanţa de fond, nu are nici o relevanţă în cauză.

În consecinţă, solicită admiterea cererii sale în sensul obligării reclamantei renunţătoare B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimat până la 3 martie 2014, respectiv la plata sumei de 3.737,64 lei onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare şi cazare.

Prin Decizia civilă nr. 372/Ap din 12 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 7/26 ianuarie 2015 a Tribunalului Braşov.

Curtea de apel a reţinut că, faţă de soluţia pronunţată de Tribunalul Braşov prin sentinţa civilă nr. 111/2014, cererea de completare a dispozitivului pentru acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtului A. ca urmare a renunţării la judecată de către unul din reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală, nu reprezintă o cerere ce poate fi soluţionată conform procedurii art. 2811 C. proc. civ., deoarece motivele ei reprezintă mai degrabă aspecte de nelegalitate a sentinţei cu privire la aplicarea art. 246 alin. (3) şi 274 alin. (1) C. proc. civ.

în mod greşit apelantul a susţinut că Decizia nr. 720/2014, aflată la fila 102 din dosarul Tribunalului Braşov, nu este relevantă.

Consecinţele renunţării la judecată de către unul din reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală, sub aspectul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, nu pot fi stabilite pe calea prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., din moment ce soluţia asupra fondului litigiului a fost schimbată în apelul exercitat chiar de pârâtul A.

Aşadar, în cadrul apelului, acesta putea să invoce critica de nelegalitate a sentinţei şi cu privire la efectele juridice ale renunţării la judecată de către reclamanta B.

Pe de altă parte, s-a constatat că prin Decizia de apel 720/2014, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. x/62/2013/a2, instanţa a dezlegat întinderea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, a dispune asupra prezentei cereri formulată în baza art. 2812 C. proc. civ. (completarea dispozitivului), s-ar aduce atingere dispoziţiilor Deciziei nr. 720/2014, care vizează fondul litigiului.

De altfel, chiar concluziile orale ale apelantului A. în cadrul dezbaterilor pe fondul apelului în Dosarul nr. x/62/2013/a2, rezultă că s-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată potrivit dovezilor.

Deci, în mod corect instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă nr. 7/2015, considerând că cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 111/2014, schimbată în parte prin decizia nr. 720/2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, nu este întemeiată. Pentru intimaţii reclamanţi nu au fost acordate cheltuieli de judecată, deşi s-a solicitat, deoarece nu s-a justificat cererea formulată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi pe cale de consecinţă obligarea intimatei-reclamante renunţătoare B. la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 4.817,41 lei, efectuate de recurent până la data renunţării acesteia la judecarea cererii sale de chemare în judecată, având în vedere că atât Decizia civilă recurată nr. 372/Ap din 12 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/62/2013 de Curtea de Apel Braşov, cât şi sentinţa civilă nr. 7/S din 26 ianuarie 2015 pronunţată în acelaşi dosar de Tribunalul Braşov au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, conform dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După prezentarea unui amplu istoric al situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurentul - pârât a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate a deciziei recurate:

Recurentul susţine că instanţa de apel în mod greşit i-a respins apelul şi a reţinut eronat faptul că lipsa pronunţării instanţei de fond cu privire la obligarea intimatei-reclamante renunţătoare B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate până la data renunţării acesteia la judecata cauzei nu se poate face pe cale procedurii prevăzute de art. 2811 C. proc. civ.

De asemenea, în mod greşit s-a apreciat de către instanţa de apel faptul că nu are relevanţă în judecarea cererii de completare a dispozitivului, Decizia civilă nr. 720/Ap din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, deoarece această judecată se poate face doar raportat la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 111/S din 02 iunie 2014 de către instanţa de fond, aşa cum chiar Tribunalul Braşov a reţinut prin sentinţa civilă nr. 7/S din 26 ianuarie 2015.

Recurentul consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 246 al. (3) C. proc. civ., art. 48 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a principiului de drept „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". Astfel, arată că în mod greşit s-a respins cererea sa de obligare a intimatei-reclamante renunţătoare B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate până la data renunţării la judecarea cererii sale de chemare în judecată, în condiţiile în care renunţarea acesteia s-a făcut ulterior comunicării cererii de chemare în judecată, iar acţiunea reclamantului C. şi soluţia pronunţată de instanţa de fond doar în contradictoriu cu acesta, respectiv sentinţa civilă nr. 111/S din 02 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Braşov nici nu foloseşte şi nici nu păgubeşte intimatei-reclamante renunţătoare, aceasta fiind terţ faţă de această hotărâre.

Un alt motiv de recurs îl reprezintă critica privind încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care recurentul nu a căzut în pretenţii/nu este în culpă procesuală faţă de intimata-reclamantă renunţătoare având în vedere că aceasta, prin renunţarea sa la judecarea cererii sale de chemare în judecata, este străină de cauza Dosarului dedus judecaţii nr. x/62/2013 deschis pe rolul Tribunalului Braşov, iar soluţia pronunţată în acest dosar de către Tribunalul Braşov, respectiv sentinţa civila nr. 111/S din 02 iunie 2014, nici nu-i foloseşte şi nici nu-i păgubeşte, aşa cum rezultă din chiar dispoziţia instanţei de fond, sentinţa civilă nr. 111/S din 02 iunie 2014, prin care se dispune că aceasta a fost emisă în contradictoriu doar cu reclamantul C. nu şi cu intimata-reclamantă renunţătoare B..

Totodată, consideră că instanţa de apel nu a invalidat reţinerile tribunalului, deşi acesta şi-a infirmat propriul raţionament juridic prin faptul că, deşi a arătat că admiterea în faza de fond a acţiunii reclamantului C. şi căderea recurentului în pretenţii faţă de acesta profită şi intimatei-reclamante renunţătoare B., totuşi nu a obligat ambii pârâţi la plata cheltuielilor de judecată şi faţă de intimata-reclamantă renunţătoare.

Referitor la susţinerea instanţei de fond neinfirmată de către instanţa de apel în sensul că: „în practica instanţelor în situaţia în care cererea formulată de partea reclamantă este admisă, iar partea pârâtă este obligată la plata cheltuielilor de judecată, este redundant ca instanţa să se pronunţe în sensul respingerii cererii pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, soluţia asupra acestei cererii accesorii decurgând în mod direct din soluţia dată asupra cererii principale, cea vizând fondul cauzei", solicită să se constate următoarele:

- dizertaţia instanţei de fond nu are nicio relevanţă în cauza dedusă judecaţii având în vedere că recurentul, prin cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 111/S din 02 iunie 2014, nu a cerut instanţei să se pronunţe cu privire la cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată a reclamantului C., ci a cerut să se pronunţe pe cererea de obligare a reclamantei renunţătoare B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurent până la data renunţării acesteia la judecarea cererii sale de chemare în judecata, în temeiul art. 246 al. (3) C. proc. civ.;

- instanţa de fond face referire la practica instanţelor de judecată (jurisprudenţa) dar nu indica nici măcar o hotărâre judecătorească în acest sens; totodată, jurisprudenţa nu reprezintă izvor de drept, iar prin prisma principiului legalităţii au prioritate dispoziţiile imperative ale art. 246 al. (3) C. proc. civ. ce stipulează că dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

Cu referire tot la susţinerile instanţei de fond, neinfirmate în apel, recurentul - pârât mai susţine şi faptul că, nici în considerentele şi nici în dispozitivul sentinţei civile nr. 111/S din 02 iunie 2014, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la cererea sa, întemeiată pe dispoziţiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., formulată atât prin cererea de acordare a cheltuielilor de judecată cât şi prin concluziile scrise, de obligare a reclamantei renunţătoare B. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurent până la data renunţării acesteia la cererea sa de chemare în judecată.

Recurentul arată că nu înţelege referirea instanţei de apel la Decizia civilă nr. 720/Ap din 22 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, deşi chiar el prin concluziile scrise a precizat că această decizie, prin care s-a admis apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 111/S din 02 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Braşov, şi pe cale de consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii B. şi C. împotriva sa, acţiune continuată doar de C., nu are nici o relevanţă cu privire la cererea recurentului de obligare a fostei reclamante B. la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul A. nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotiumjuris), iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a reiterat motivele din apel, susţinând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 246. alin. (3) C. proc. civ., art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 48 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii atunci când, verificând soluţia pronunţată de tribunal în cadrul procedurii prevăzute de art. 2812 C. proc. civ., a respins apelul, menţinând dispoziţia de respingere a cererii de completare a dispozitivului referitoare la obligarea reclamantei renuntătoare B. la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că prin sentinţa nr. 111/S din 02 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, al cărei dispozitiv s-a cerut a fi completat cu privire la cererea de cheltuieli de judecată, s-a luat act că reclamanta B. a renunţat la judecata acţiunii civile formulate în contradictoriu cu pârâţii D. şi A.; a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamantul C. în contradictoriu cu pârâţii D. şi A., şi în consecinţă s-a constatat desfiinţarea antecontracteior de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi, autentificate din 2 noiembrie 1999, din 15 noiembrie 1999, din 2 februarie 2000, din n24 aprilie 2000, din 13 iunie 2000 de notarul public E. din Snagov, jud. Ilfov, pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive inserate în aceste acte, referitoare la dobândirea de către promitentul-vânzător D. a dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul antecontracteior, s-a constatat desfiinţarea convenţiilor încheiate între pârâţi şi consemnate în înscrisurile încheiate la datele de 10 octombrie 2000 şi 18 octombrie 2000, pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive inserate în aceste acte, fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 51.936 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Recurentul - pârât A. a susţinut că reclamanta B. trebuia obligată la plata cheltuielilor de judecată făcute de el, chiar dacă soluţia pe fondul cauzei este în defavoarea sa, motivat de faptul că reclamanta B. a renunţat la judecată după comunicarea cererii de chemare în judecată.

În speţă, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a apreciat în mod corect că, prin pronunţarea sentinţei nr. 111/S/2014, Tribunalul Braşov a soluţionat cererea privind cheltuielile de judecată prin raportare la soluţia dată pe fondul pricinii.

În cazul coparticipării procesuale active, întrucât renunţarea la judecată este un act individual, renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu produce niciun efect faţă de ceilalţi reclamanţi, care doresc să continue judecata. Totodată, potrivit art. 48 alin. (2) C. proc. civ. dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură făcute de părţi folosesc şi părţilor care nu au făcut acte de procedură.

Prin urmare, recurentul - pârât A. a pierdut procesul în faţa Tribunalului Braşov, devenind în mod evident, aplicabile prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", iar această împrejurare nu-i dă dreptul să ceară cheltuieli de judecată de la un reclamant renunţător.

În acest context nu poate fi vorba de încălcarea principiului "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă), întrucât interpretul trebuie să ţină cont şi de alte dispoziţii legale susceptibile a deveni incidente speţei respective, deci nu trebuie scăpată din vedere şi o eventuală interpretare sistematică, sens în care a procedat în speţă tribunalul.

Aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel, cererea de completare a dispozitivului formulată de pârâtul A., sub aspectul obligaţiei reclamantei renunţătoare la plata cheltuielilor de judecată nu reprezintă o cerere care poate fi soluţionată conform procedurii art. 2812 C. proc. civ., fiind de fapt o critică de nelegalitate a sentinţei civile nr. 111/2014 cu privire la aplicarea art. 246 alin. (3) şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care putea fi invocată numai pe calea apelului.

De asemenea, contrar susţinerii recurentului, instanţa de apel a reţinut în mod corect şi faptul că pretenţia recurentului - pârât de a fi despăgubit pentru cheltuielile de judecată efectuate în legătură cu litigiul şi-a găsit rezolvarea în soluţia pronunţată de Curtea de Apel Braşov, care prin Decizia nr. 720/Ap/2014 a schimbat soluţia dată de tribunal, în favoarea pârâtului A. şi l-a obligat pe reclamantul C. la plata cheltuielilor de judecată către pârât.

În consecinţă, raportat la soluţia pronunţată de Tribunalul Braşov, la modul concret de soluţionare a cauzei, precum şi la poziţia procesuală a părţilor îndatorate la plata cheltuielilor de judecată, în mod legal instanţa de apel a respins apelul formulat de pârâtul A. şi a menţinut soluţia de respingere a cererii de completare a dispozitivului privind obligarea reclamantei renuntătoare B. la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul A..

Soluţia fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ., în speţă nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aşa fiind, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 372/Ap din 12 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 372/Ap din 12 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2015.