Lease refusal not tortious; damages claim rejected, appeal unfounded, intervener appeal annulled as unstamped.

Decizia nr. 2363/2015

Asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa sub nr. x/98/2010 reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâta B. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.840.286 lei reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a refuzului nejustificat ala cesteia de a-i cesiona terenul cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 8. 546,21 ha din exploatarea SC C. SA, judeţul Ialomiţa pentru anul 2007. Suma de 1.840.286 lei reprezintă beneficiu pe care reclamanta l-ar fi realizat în urma cultivării şi obţinerii de producţie de pe suprafaţa mai sus menţionată. De asemenea, reclamanta a mai solicitat şi obligarea pârâtei la plata sumei de 7.060.849 lei ce reprezintă prejudiciul cauzat de neîncasarea subvenţiilor pe anul 2007, ca urmare a refuzului nejustificat al B. de a-i concesiona terenul cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 8.546,21 ha ce a aparţinut SC C. SA şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1405F din 26 martie 2013 Tribunalul Ialomiţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a cauzei şi a declinat competenţa de soluţionare a acesteia în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 05 aprilie 2013 sub nr. x/3/2013.

La data de 29 aprilie 2013 reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că se limitează pretenţiile la pagubele cauzate de neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeţei de 150 ha stabilite prin Decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin sentinţa civilă nr. 5781 din 23 septembrie 2013 instanţa a admis în parte acţiunea privind pe reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B., respectiv a admis petitul doi al cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei B. la plata sumei de 164.582,41 lei subvenţii neîncasate aferente anului 2007, şi a respins petitul unu ca neîntemeiat. Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 5.903,64 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 10 decembrie 2003 între reclamantă şi lichidatorul judiciar al SC C. SA s-a încheiat procesul-verbal de adjudecare având ca obiect terenul în suprafaţă de 8.546 ha.

La data de 27 mai 2011, în baza sentinţei civile nr. 7786 din 09 iunie 2004 menţinută prin Decizia Curții de Apel București secţia a V-a comercială nr. 139 din 9 martie 2007, între reclamantă şi B. s-a încheiat contractul de concesiune prin atribuire directă din 27 mai 2011

Prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a admis recursul B., al intervenientei şi al Ministerului Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în sensul că a fost modificată decizia apelată, s-a admis apelul declarat de B. şi de către intervenientă, fiind schimbată sentinţa apelată în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, pârâta B. fiind obligată să încheie contract de concesiune prin negociere directă cu reclamanta pentru suprafaţa de 150 ha teren agricol şi pentru suprafaţa de teren aferentă zonei de producţie pentru lucrările de amenajări funciare, dispunându-se repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de concesiune din 27 mai 2011, cu excepţia suprafeţei de 150 ha de teren agricol şi a suprafeţei de teren aferentă zonei de producţie pentru lucrările de amenajări funciare.

S-a reţinut că, într-adevăr, în materia răspunderii civile delictuale răspunderea este integrală, cel care a săvârşit fapta ilicită fiind ţinut a răspunde pentru toate pagubele cauzate, previzibile şi neprevizibile.

În ceea ce priveşte petitul unu, s-a constatat că prin adresa din 20 septembrie 2005 B. a comunicat că potrivit Hotărârii nr. 20 din 27 octombrie 2004, Consiliul de Administraţie al B. a aprobat încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafaţa de 150 ha teren cu destinaţie agricolă, având în vedere efectivul de animale deţinut de societatea reclamantă. Prin adresa din 03 octombrie 2005 reclamanta a precizat însă că trebuie concesionată prin atribuire directă suprafaţa integrală de 8.546 ha, neacceptând concesiunea pentru suprafaţa de 150 ha.

Efectivul de animale a fost şi argumentul în baza căruia Înalta Curte, prin Decizia nr. 4729/2012 a apreciat că reclamantei i se va atribui direct prin concesiune suprafaţa de 150 ha cu teren destinaţie agricolă necesar asigurării bazei furajere.

În consecinţă, în luna noiembrie a anului 2012 pârâta B. a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de concesiune prin negociere directă pentru suprafaţa de 150 ha teren agricol şi pentru suprafaţa de teren aferentă zonei de protecţie pentru lucrările de amenajări funciare.

Reţinând astfel că pârâta, în raport de dispoziţiile legale, şi-a arătat disponibilitatea încă din anul 2005 în sensul încheierii contractului de concesiune pentru o suprafaţă de 150 ha, tribunalul, în raport de dispoziţiile art. 998 C. civ., a constatat că nu poate reţine îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în sensul culpei şi a faptei ilicite. Deşi răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat subzistând indiferent de gravitatea vinovăţiei, în speţa de faţă tribunalul a constatat că nu se poate reţine culpa pârâtei în raport de adresa din anul 2005.

Pe de altă parte, şi în ceea ce priveşte fapta ilicită, tribunalul a constatat că nu a existat un refuz în sensul încheierii contractului de concesiune în ceea ce priveşte suprafaţa de 150 ha. Aşa cum şi reclamanta subliniază, prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din interogatoriu, pârâta a precizat că „în temeiul art. 211 din Legea nr. 286/2001 SC A. SRL putea pretinde concesionarea prin atribuire directă doar a suprafeţei de teren cu destinaţie agricolă de 150 ha", răspuns ce se coroborează cu adresa din 20 septembrie 2005 B. menţionată.

Pentru aceste considerente, pretenţiile în cuantum de 187.249,99 lei beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilităţii de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 150 ha aflat anterior în exploatarea societăţii falite SC C. SA, din culpa pârâtei nu se justifică, instanţa reţinând neîntrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte petitul 2 privind obligarea pârâtei la plata sumei de 164.582,41 lei reprezentând prejudiciu rezultat din neîncasarea subvenţiilor pe anul 2007 ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei de a concesiona terenul cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 150 ha aflat anterior în exploatarea societăţii falite SC C. SA, tribunalul a apreciat că este vorba de o obligaţie legală în condiţiile Ordinului nr. 687/2007, în acel moment fiind în vigoare contractul de concesiune prin atribuire directă din 27 mai 2011, prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de concesiune din 27 mai 2011, cu excepţia suprafeţei de 150 ha de teren agricol şi a suprafeţei de teren aferentă zonei de producţie pentru lucrările de amenajări funciare.

Reţinând dispoziţiile legale evocate, tribunalul a admis petitul doi, în sensul că a obligat pârâta B. la plata sumei de 164.582, 41 lei subvenţii neîncasate aferente anului 2007.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat apel pârâta B., reclamanta SC A. SRL, precum şi intervenienta SC D. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 1006/2014 din 12 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-au respins apelurile formulate de apelantele SC D. SRL şi SC A. SRL, prin administrator judiciar SC E. Ipurl, împotriva încheierii din 29 aprilie 2013 şi a sentinţei civile nr. 5781 din data de 23 septembrie 2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, ca nefondate.

S-a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei SC A. SRL formulată de intervenientul F. ca neîntemeiată.

S-a admis apelul formulat de apelanta B. împotriva sentinţei civile nr. 5781 din data de 23 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că s-a respins şi petitul doi al cererii ca neîntemeiat.

A fost înlăturată dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

În privinţa apelului formulat de reclamanta SC A. SRL, instanţa de apel a apreciat că acesta este nefondat.

Astfel, referitor la critica privind greşita interpretare a situaţiei de fapt, apelanta reclamantă a susţinut că adresa din 20 septembrie 2005 emisă de către B. ar fi lipsită de relevanţă, deoarece ar fi lipsit intenţia reală a B. de a încheia contractul de concesiune, dedusă din poziţia procesuală a acesteia precum şi din existenţa şi a unui alt litigiu pe rolul instanţelor, iniţiat chiar de cate B.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, prin adresa din 20 septembrie 2005, B. a înştiinţat în mod expres pe reclamanta SC A. SRL, răspunzând unei solicitări a acesteia, în sensul că, „la solicitarea SC A. SRL Feteşti de a concesiona întreaga suprafaţă de teren cu destinaţie agricolă de la SC C. SA - jud. Ialomiţa, Consiliul de Administraţie al B. a aprobat, prin Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2004, încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafaţă de 150 ha teren cu destinaţie agricolă, la stabilirea acesteia avându-se în vedere efectivul de animale deţinute de SC A. SRL Feteşti."

Prin adresa nr. 381 din 3 octombrie 2005 însă, apelanta reclamantă a refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha, insistând asupra solicitării sale de a i se concesiona întreaga suprafaţă de 8.546 ha teren agricol.

Astfel, în condiţiile în care în anul 2005 apelanta reclamantă a refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha deoarece pretindea o suprafaţă mult mai mare de teren, nu poate susţine că neîncheierea contractului pentru această suprafaţă s-ar fi datorat faptului că „B. nu a avut niciodată intenţia de a încheia contractul de concesiune, intenţie dedusă de altfel, din faptul că aceasta efectua demersuri pentru anularea contractului prin care reclamanta dobândise dreptul de proprietate asupra bunurilor situate în com. Stelnica, prin iniţierea unei acţiuni în justiţie.

Instanţa de apel a reţinut că însăşi dreptul de concesiune prin negociere directă a suprafeţelor de 150 ha, respectiv 8.404 ha a făcut obiectul unui litigiu purtat între părţi, iniţiat din 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, şi finalizat la data de 28 noiembrie 2012 prin Decizia nr. 4729 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2008. Aşadar, pârâta B. nu a fost niciodată de acord cu concesionarea întregii suprafeţe de 8.546,21 ha, pentru care reclamanta a solicitat iniţial despăgubiri, înainte de precizarea acţiunii în faţa instanţei de fond, opunându-se admiterii acţiunii iniţiate de reclamantă si exercitând toate căile de atac, astfel încât în nici un caz nu se poate considera ca fiind dovedită „lipsa intenţiei" acesteia de a încheia contractul de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha prin iniţierea unui nou litigiu.

Apelanta reclamantă putea să încheie contractul de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha, aşa cum i s-a adus la cunoştinţă că s-a aprobat de către Consiliul de Administraţie al B., fără ca aceasta să aibă semnificaţia „acceptării" unei „diminuări nejustificate" a suprafeţei de teren la care considera că este îndreptăţită, aceasta putând continua litigiul înregistrat pe rolul instanţei pentru restul suprafeţei de teren.

Neîncheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha se datorează deci refuzului reclamantei de a încheia contractul pentru a suprafaţă mai mică decât cea pretinsă de aceasta, respectiv 8.546 ha, şi nicidecum refuzului pârâtei B.

Nu a fost reţinută nici susţinerea apelantei reclamante în sensul că recunoaşterea irevocabilă a dreptul său de a primi în concesiune numai suprafaţa de 150 ha, prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei. Instanţa de apel a apreciat că dimpotrivă, această decizie nu face decât să confirme faptul că propunerea pârâtei potrivit adresei din septembrie 2005 de încheiere a contractului de concesiune pentru suprafaţa de numai 150 ha era corectă.

Chiar dacă la data la care B. a aprobat încheierea contractului de concesiune prin negociere directă a suprafeţei de 150 ha era pronunţată sentinţa comercială nr. 7786 din 09 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, prin care instanţa obligase B. la încheierea unui contract de concesiune având ca obiect terenul în suprafaţă de 8546 ha, refuzul B. de a încheia acest contract nu poate fi calificat ca fiind o faptă ilicită, faţă de Decizia civilă nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, prin această decizie a fost schimbată sentinţa amintită, stabilindu-se în mod irevocabil că apelanta reclamantă nu a avut dreptul de a concesiona întreaga suprafaţă pretinsă, ci numai cei 150 ha cu privire la care B. şi-a manifestat disponibilitatea de a-i concesiona încă din 2005.

Nu a fost reţinută nici critica privind greşita aplicare a legii de către prima instanţă, respectiv îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a B.

Astfel, a susţinut apelanta reclamantă că prin refuzul nejustificat de concesionare a terenului în litigiu, comunicat prin adresa din 22 ianuarie 2004, pârâta B. a adus atingere dreptului de concesiune al apelantei reclamantă, fapta ilicită constând în acest refuz nejustificat.

Aşa cum s-a reţinut deja însă, ulterior adresei din ianuarie 2004, pârâta B. a emis adresa din septembrie 2005, prin care a comunicat apelantei reclamantă că prin Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2004 Consiliul de Administraţie al B. a aprobat încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafaţă de 150 ha teren.

Prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a stabilit că apelanta reclamantă „poate pretinde, în temeiul art. 211 din Legea nr. 268/2001 doar o suprafaţă de teren cu destinaţie agricolă de 150 ha pentru asigurarea bazei furajere pentru ferma 8 zootehnică şi terenul din zona de protecţie a sistemului de canale şi de sub acestea, neavând niciun drept a pretinde întreg terenul de 8546 ha".

Neîncheierea acestui contract s-a datorat refuzului apelantei reclamante de a încheia un contract de concesiune pe o suprafaţă mai mică decât cea pretinsă de ea de 8546 ha, deşi nimic nu împiedica reclamanta să încheie contractul de concesiune pentru cei 150 ha de teren şi să continue demersurile în justiţie pentru restul suprafeţei.

În consecinţă, în mod corect a apreciat prima instanţă că în speţă nu există o faptă ilicită a pârâtei, astfel că nu mai era necesară analizarea celorlalte elemente ale răspunderii delictuale.

Prin cererea de intervenţie accesorie în interesul acestei apelante, nu se aduc argumente noi faţă de cele invocate deja prin apelul reclamantei.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată şi a cererii de intervenţie accesorie în interesul acestei apelante formulată de intervenientul F.

În privinţa apelului formulat de pârâta B., s-a apreciat că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Deşi instanţa de fond a reţinut că în speţă nu există fapta culpabilă a pârâtei de a refuza încheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha, totuşi, în privinţa prejudiciului cuantificat la valoarea subvenţiilor neîncasate pe anul 2007, a apreciat că pretenţia este întemeiată, fiind vorba de o obligaţie legală în condiţiile Ordinului nr. 687/2007, în acel moment fiind în vigoare contractul de concesiune din 27 mai 2011 iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui contract, cu excepţia suprafeţei de 150 ha.

Este fondată critica apelantei pârâtă în sensul că nu se poate aprecia că reclamanta era îndreptăţită să încaseze subvenţiile pentru anul 2007 în baza contractului din 27 mai 2011, acest contract nefiind în vigoare în anul 2007.

Cu privire la repunerea în situaţia anterioară contractului din 2011 dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia terenului de 150 ha, această excepţie are semnificaţia menţinerii situaţiei create prin încheierea contractului din 2011 cu privire la cele 150 ha, fără a produce efecte anterioare anului 2011.

În consecinţă, câtă vreme instanţa de fond a constatat că în sarcina apelantei pârâte nu se poate reţine săvârşirea faptei ilicite de a fi refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale nici pentru repararea prejudiciului pretins a fi produs ca urmare a neîncasării subvenţiei.

S-a reţinut că este fondată şi critica privind neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de Ordinul nr. 687/2007 pentru acordarea subvenţiilor, care în art. 5 enumera condiţiile de eligibilitate pentru acordarea sprijinului financiar, şi care nu se limitează exclusiv la dovada proprietăţii sau a dreptului de folosinţă. în consecinţă, despre prejudiciul ce se susţine că ar fi fost cauzat prin neîncasarea subvenţiilor nu se poate reţine nici că ar fi cert, prin raportare la faptul că simpla dovadă a proprietăţii sau a dreptului de folosinţă asupra terenului nu era suficientă pentru a da naştere dreptului de a încasa subvenţiile, fiind necesară şi dovada altor condiţii de eligibilitate, a căror îndeplinire nu depindea de conduita B.

În privinţa apelului formulat de intervenienta SC D. SRL în interesul pârâtei B., instanţa a constatat că şi acesta este nefondat.

Astfel, în mod corect a apreciat prima instanţă că intervenienta nu justifică, în prezenta cauză, un interes personal şi direct, acţiunea având ca obiect repararea pretinsului prejudiciu produs prin fapta delictuală proprie a pârâtei B., acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ.

În consecinţă, s-a reţinut că în cauză nu se pune problema legalităţii încasării subvenţiilor de către apelanta intervenienta, ci repararea pretinsului prejudiciu, cuantificat la nivelul beneficiului nerealizat si a subvenţiilor neîncasate, cauzat reclamantei SC A. SRL ca urmare a pretinsului refuz nejustificat de a încheia un contract de concesiune de către B.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin SC E. Ipurl şi intervenientul F.

Recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin SC E. Ipurl a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, în principal în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă, schimbarea hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii în tot a cererii introductive şi respingerea apelului formulat de B. împotriva sentinţei tribunalului, iar în subsidiar, în sensul respingerii apelului formulat de B. împotriva sentinţei civile nr. 5781 din 23 septembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti şi menţinerii acestei sentinţe.

Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 C. civ., privind răspunderea civila delictuală.

Arată că, chiar în perioada în care B. pretindea că intenţionează să încheie contract de concesiune cu reclamanta prin emiterea adresei din 20 septembrie 2005, aceeaşi B. efectua demersuri pentru anularea contractului prin care recurenta - reclamantă dobândise proprietatea asupra bunurilor situate în com. Stelnica.

Astfel, deşi prin sentinţa civilă nr. 7786 din 09 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantei aşa cum a fost formulată, B. a formulat apel arătând că nu se justifică solicitarea de concesionare prin atribuire directă.

Aşadar, pe de o parte, B. emitea adrese formale către reclamantă în sensul încheierii contractului de concesionare prin atribuire directă, dar în acelaşi timp, în fata instanţelor făgăduia dreptul de a primi în concesiune terenul, încercând constrângerea acestei societăţi la concesionarea doar a unei suprafeţe de 150 hectare din terenul total de 8.546 hectare, în condiţiile în care la acea dată nu se pronunţase vreo hotărâre judectorească (Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronuntta de Înalta Curte de Casație și Justiței vine la aproximativ 7 ani după momentul la care se referă recurenta) prin care să se reducă obligaţia B. de a contracta la suprafaţa de 150 hectare.

Recurenta-reclamantă consideră că refuzul de a contracta al B. reiese din impunerea încheierii contractului în condiţii vădit defavorabile reclamantei, din poziţia B. la momentul respectiv care este contrazisă de un act juridic civil valabil şi o hotărâre judecatoreacă existente la acea dată (anul 2005), precum şi din imposibilitatea B. ca în anul 2005 să prevadă ce va hotărâ Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie viitoare acestui moment.

Aşadar, în opinia recurentei - reclamante, atât instanţa de apel cât şi cea de fond au apeciat în mod greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a B. (art. 998 C. civ.) în condiţiile în care aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de concesionare a terenului de 150 ha, a adus atingere dreptului societăţii reclamante la concesiune. Fapta ilicită constă în refuzul abuziv al intimatei de a încheia contractul de concesiune, prejudiciul îi reprezintă beneficiul nerealiat de reclamantă ca urmare a imposibilităţii de a exploata cele 150 ha ce trebuiau concesionate, prejudiciu constatat prin raport de expertiză faţă de care părţile nu au formulat obiectiuni, iar legătura de cauzalitate fapta ilicită-prejudiciu reiese în mod implicit.

Recurenta -reclamantă mai arată şi faptul că instanţa de apel a admis apelul B. schimbând hotărârea Tribunalului Bucureşti care admisese petitul 2 din cererea introductivă, obligând B. la plata subvenţiilor neîncasate pe anul 2007.

Relativ la aplicarea legii de către instanţa de apel, recurenta consideră că Tribunalul Bucureşti, în mod corect a apreciat că suntem în prezenţa unei obligaţii legale statuate de Ordinul nr. 687/2007, în timp ce Curtea de Apel Bucureşti, în apel, prin admiterea apelului B., a lipsit de efecte juridice acest act normativ, hotărârea din apel fiind rodul greşitei aplicări a normelor juridice cuprinse în acest ordin.

Mai susţine recurenta şi faptul că instanţa de apel a admis apelului B. cu încălcarea regulilor privind răspunderea civila delictuală (greşita aplicare a art. 998 C. civ.).

Aparent, arată că instanţa de apel are dreptate atunci când susţine că dacă instanţa de fond a constatat lipsa culpei B. faţă de primul capăt de cerere, nu se mai poate constata că B. este în culpă faţă de cel de-al doilea capăt de cerere, însă se scapă din vedere că dacă la primul capăt de cerere vorbim de beneficiul nerealizat sub forma de producţie agricolă, deci este beneficiu nerealizat ca urmare a unei activităţi, în cazul celui deal doilea capăt de cerere vorbim de beneficiu nerealizat sub forma neîncasării unor sume stabilite prin lege deci de neîncasarea unor drepturi băneşti legale.

Cu privire la existenţa în speţă a unei fapte culpabile a B., face trimitere la discuţiile făcute mai sus cu privire la faptul că B. este în culpă, aceasta constând în refuzul nejustificat de a contracta cu societatea reclamantă.

Recursul declarat de intervenientul F. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., acesta solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinţei civile nr. 5781 din 23 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, şi, pe fond obligarea B. la plata sumei de 187.249,99 lei, reprezentând beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilităţii de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 150 ha, aflat anterior în exploatarea societăţii falite SC C. SA Stelnica, din culpa intimatei-pârâte şi obligarea B. la plata sumei de 164.582,41 lei, reprezentând prejudiciu rezultat din neîncasarea subvenţiilor pe anul 2007 ca urmare a refuzului nejustificat al intimatei-pârâte de a-i concesiona terenul cu destinaţie agricolă în suprafaţă de 150 ha, aflat anterior în exploatarea societăţii falite SC C. SA.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurentul - intervenient a susţinut, în esenţă, următoarele critici:

- cu privire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel a ignorat situaţia de fapt reală, respectiv, contextul în care a fost emisă adresa din 20 septembrie 2005, care în opinia instanţei ar exonera-o pe pârâtă de răspunderea civilă delictuală rezultată din refuzul de a încheia contractul de concesiune, dar şi întinderea drepturilor pe care le justifica la data emiterii acesteia.

Astfel, la momentul septembrie 2005, nu ar fi putut fi reţinută intenţia reală a B. de a concesiona, instanţa de apel acordând adresei din 20 septembrie 2005 o forţă juridică nejustificat de mare comparativ cu actele procedurale susţinute de B. în fata instanţei de judecată, din care rezulta că B. nu recunoştea dreptul de a beneficia de contractul de concesiune, nici cu privire la suprafaţa de 8546 ha, nici cu privire la suprafaţa de 150 ha.

La momentul la care a solicitat concesionarea terenului în suprafaţă de 8546 ha, şi-a întemeiat pretenţiile pe procesul-verbal de adjudecare având ca obiect terenul în suprafaţă de 8.546 ha aflat anterior în exploatarea societăţii falite SC C. SA, încheiat la data de 10 decembrie 2003 şi lichidatorul judiciar al SC C. SA, acesta justificând cererea de concesionare pentru întreaga suprafaţă de teren, iar nu numai pentru suprafaţa de 150 ha.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, împrejurarea că, nouă ani mai târziu, prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost recunoscut irevocabil dreptul Vitifam de a primi în concesiune suprafaţa de 150 ha nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei B., constând în refuzul de a concesiona suprafaţa de teren pentru care Vitifam justifica, la momentul formulării cererii de încheiere a unui contract de concesiune, un titlu valabil în temeiul căruia solicita concesionarea, natura ilicită a faptei urmând a fi apreciată raportat la momentul săvârşirii acesteia.

- cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susţine că nu pot fi reţinute considerentele instanţei de apel potrivit cărora nu se poate aprecia că era îndreptăţită să încaseze subvenţiile pentru anul 2007 în baza contractului din 27 mai 2011. Astfel cum şi intervenientul au susţinut pe parcursul judecării cauzei, cererea a de primi despăgubirile rezultate din neîncasarea subvenţiilor pe anul 2007 are ca temei răspunderea civilă delictuală, iar nu răspunderea civilă contractuală, cum în mod eronat reţine instanţa de apel.

Consideră că fapta ilicită imputată B. constă în neîndeplinirea obligaţiei de a preda bunul concesiunii, predare la care era îndreptăţită începând cu data de 10 decembrie 2003, data la care s-a încheiat procesul-verbal de adjudecare având ca obiect terenul în suprafaţă de 8.546 ha, aflat anterior în exploatarea societăţii falite SC C. SA.

Mai arată că sunt lipsite de fundament considerentele instanţei de apel potrivit cărora nu ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de Ordinul nr. 687/2007 pentru acordarea subvenţiilor. Astfel, problema îndeplinirii condiţiilor Ordinului nr. 687/2007 a fost ridicată pentru prima oară în faţa instanţei de apel, nefiind supusă analizei instanţei de fond şi dezbaterii contradictorii a părţilor. Prin cererea de chemare în judecată, a arătat ca imposibilitatea încasării subvenţiilor pentru anul 2007 s-a datorat refuzului B. de a încheia contractul de concesiune şi de a preda bunul ce ar fi trebuit să facă obiectul contractului; prin urmare, ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, a fost în imposibilitate de a formula însăşi cererea de acordare a subvenţiilor. Instanţa de apel nu indică în concret şi nu analizează care sunt condiţiile de eligibilitate pe care nu le-ar fi îndeplinit raportat la prevederile Ordinului nr. 687/2007, limitându-se la a arăta că acest argument al B. ar fi fondat.

- o altă critică se referă la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a B. ca urmare a neîndeplinirii de către aceasta a obligaţiei legale de a preda terenul de 150 ha şi la inexistenţa cauzelor de exonerare a B. de răspunderea civilă delictuală.

Prin refuzul nejustificat de concesionare a terenului în litigiu, comunicat prin adresa din 22 ianuarie 2004 şi confirmat în repetate rânduri pe parcursul derulării litigiilor dintre părţi, intimata-pârâtă B. a adus atingere dreptului de a concesiona, dobândit ca urmare a finalizării, la data de 10 decembrie 2003, a procedurii de adjudecare a terenului aflat anterior în exploatarea societăţii SC C. SA.

Procedând astfel, intimata-pârâtă a provocat în patrimoniul un prejudiciu considerabil, cuantificat în mod corect prin expertiza contabilă efectuată în cauză în faţa instanţei de fond.

Înalta Curte având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. potrivit cărora -„instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii" - va analiza cu prioritate excepţia netimbrării recursului declarat de intervenientul F.

Astfel, recursul declarat de recurentul - intervenient F. urmează a fi anulat ca netimbrat pentru următoarele motive:

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 146/1997 acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în această lege, iar conform art. 20, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit fiind sancţionată cu anularea cererii, împiedicând discutarea oricăror alte chestiuni privind cauza, în temeiul art. 137 şi 316 C. proc. civ.

Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/197, dispoziţii incidente şi în cazul neaplicării timbrului judiciar.

Potrivit art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, „cererile pentru care se datorează timbru judiciar nu vor fi primite şi înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „în cazul nerespectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru".

Pentru termenele de judecată din 14 mai 2015 şi 23 septembrie 2015, recurentului intervenient i s-a pus în vedere prin citaţii să timbreze cererea de recurs cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 3.815 lei şi timbru judiciar în cuantum de 5 lei.

La termenul de dezbateri în fond, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte a constatat că recurentul intervenient nu s-a conformat îndeplinirii obligaţiei legale de plată a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar prevăzută de actul normativ anterior menţionat.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurentul - intervenient nu s-a conformat obligaţiei de timbrare procedural comunicată, şi că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de intervenientul F., fără a mai fi analizate aspectele de nelegalitate invocate în calea de atac formulată.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenta - reclamantă SC A. SRL prin administrator SC E. Ipurl, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin acţiunea precizată la data de 29 aprilie 2013, reclamanta SC A. SRL şi-a limitat pretenţiile deduse judecăţii la pagubele cauzate de neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeţei de 150 ha stabilite prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Motivul de recurs formulat de recurenta - reclamantă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală este nefondat.

Recurenta - reclamantă susţine că pârâta B. a săvârşit o faptă ilicită prin refuzul nejustificat de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul în litigiu. în opinia recurentei - reclamante, fapta culpabilă a pârâtei constând în refuzul a concesiona suprafaţa de teren, rezultă din demersurile întreprinse pe rolul instanţelor judecătoreşti, pentru anularea contractului, prin care reclamanta SC A. SRL dobândise proprietatea bunurilor situate în com. Stelnica.

În speţă, cu privire la starea de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţele de fond şi apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., se constată că, prin adresa din 20 septembrie 2005, pârâta a comunicat recurentei -reclamante că prin Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2004, Consiliul de Administraţie al B. a aprobat încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafaţă de 150 ha teren.

Contrar susţinerilor recurentei, aprobarea cererii reclamantei de concesionare a suprafeţei de 150 ha (Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2004 Consiliul de Administraţie al B.) este anterioară acţiunii de constatare absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 15 martie 2004, care a fost introdusă la data de 13 iulie 2005.

Totodată, prin Decizia nr. 4729 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat în mod irevocabil faptul că reclamanta SC A. SRL nu a avut dreptul de a pretinde întreg terenul de 8.546 ha, ci numai cei 150 ha cu privire la care B. şi-a manifestat disponibilitatea de a-i concesiona încă din 2005, conform adresei mai sus menţionate.

În acest context, instanţa de apel în mod corect a reţinut că neîncheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha se datorează refuzului reclamantei de a încheia contractul pentru o suprafaţă mai mică decât cea pretinsă de aceasta, respectiv 8546 ha şi nicidecum refuzului pârâtei B.. Astfel, reclamanta putea să încheie contractul de concesiune pentru cei 150 ha de teren şi să continue demersurile în justiţie pentru restul suprafeţei.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat cu justeţe că poziţia intimatei - pârâte B., exprimată neechivoc, de concesionare doar a suprafeţei de 150 ha, din totalul de 8546 ha, poziţie confirmată ulterior din perspectiva celor dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2/2008 nu poate avea un caracter ilicit şi abuziv.

Întrucât în speţă nu există o faptă ilicită a intimatei - pârâte B., în mod corect instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ., nemaifiind necesară analiza celorlalte elemente ale acestei răspunderi.

Nu este fondată nici critica referitoare la faptul că prin admiterea apelului B. şi constatarea faptului că reclamanta nu era îndreptăţită să încaseze subvenţiile pentru anul 2007 în baza contractului din 27 mai 2011, instanţa de apel a aplicat greşit legea cu privire la repararea prejudiciului cuantificat la nivelul beneficiului nerealizat sub forma neîncasării unor sume stabilite prin lege. Recurenta - reclamantă susţine greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor juridice cuprinse în Ordinul nr. 687/2007.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, instanţa de apel a apreciat în mod corect că atâta timp cât nu se poate reţine în sarcina intimatei - pârâte săvârşirea faptei ilicite de a fi refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafaţa de 150 ha, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale nici pentru repararea prejudiciului pretins a fi produs ca urmare a neîncasării subvenţiei.

Astfel, contractul din 27 mai 2011 nu era în vigoare în anul 2007, iar în ce priveşte repunerea în situaţia anterioară contractului din 2011 dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia terenului de 150 ha, s-a interpretat cu justeţe de către instanţa de apel că această excepţie are semnificaţia menţinerii situaţiei create prin încheierea contractului din 2011 cu privire la cele 150 ha, fără a produce efecte anterioare anului 2011.

Spre deosebire de instanţele de fond, instanţa de recurs nu mai are posibilitatea evaluării ori reevaluării situaţiei de fapt şi a probelor administrare, după abrogarea art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., şi nici nu poate analiza chestiuni de temeinicie.

Or, felul în care instanţa de apel a statuat asupra îndeplinirii sau nu a condiţiilor de aplicare a Ordinului nr. 687/2007 la situaţia de fapt reţinută reprezintă o chestiune de temeinicie, şi nu de nelegalitate.

Aşa fiind, Înalta Curte constata că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de intervenientul F. împotriva Deciziei civile nr. 1006/2014 din 12 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă SC A. SRL prin SC E. Ipurl împotriva Deciziei civile nr. 1006 din 12 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2015.