RC.A. insurer liability for moral damages in road accident deaths: court fee exemption under Art. 29(i) O.U.G. 80/2013 applies when penal proceedings ended due to perpetrator’s death

Decizia nr. 221/2016

Deliberând, în condiţiile art. 385 coroborat cu dispoziţiile art. 494 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4420 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi a fost obligată pârâta SC Î. SA la plata următoarelor sume: 28.841 lei, daune materiale către reclamanta A., 8150 lei, daune materiale către reclamanta H., daune morale în cuantum de 300.000 lei către reclamanta A., 150.000 lei către fiecare dintre reclamanţii B., C., D., 200.000 lei către reclamanta H., 250.000 lei către fiecare dintre reclamanţii E. şi F. şi 100.000 lei către reclamanţii G. şi I. Totodată, instanţa a dispus plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi/întârziere la sumele acordate, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata efectivă a sumelor şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.100 lei către reclamanta H. şi 3100 lei către reclamanta A.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, la data de 27 aprilie 2013, numitul J. a condus autoturismul pe DJ 584A Gavojdia Caransebeş, iar la pasajul de trecere la nivel cu calea ferată situat la KM CER 502+850, datorită nerespectării de către şofer a semnalelor acustice şi luminoase ale indicatorului Stop, a avut loc un accident rutier care s-a soldat cu moartea celor 3 persoane care se aflau în maşina, inclusiv a şoferului J. Datorită imprudenţei conducătorului auto, autoturismul a intrat în coliziune cu trenul Regi, iar persoanele aflate în autovehiculul menţionat, respectiv pasagerii A. şi K. şi-au pierdut viaţa. Prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj din data de 9 noiembrie 2013 din Dosarul penal nr. x/P/2013, s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de J. pentru infracţiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1) şi (5) C. pen. întrucât a intervenit decesul acestuia.

Poliţa de asigurare R.C.A. pentru autoturism, valabilă la data producerii accidentului, a fost încheiată la SC Î. SA, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosar.

Reclamanta din cauză A. este mama defunctului A. iar C., B. şi D. sunt fraţii acestora (aspect ce rezulta din actele de stare civilă depuse la dosar).

În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii H., aceasta este soţia defunctului K., reclamanţii E. şi F. sunt copiii acestuia, iar reclamanţii G. şi I. fraţii săi (astfel cum rezultă din actele de stare civilă).

În drept, s-a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în vigoare la data producerii accidentului, conform cărora asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare. Totodată, potrivit art. 50 din lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri, iar în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamanţilor, astfel cum s-a reţinut şi prin considerentele încheierii de şedinţă din data de 10 iunie 2014, reclamanţii au formulat cererea în calitatea acestora de rude precum şi având în vedere relaţiile de afecţiune cu persoanele decedate în accident. Urmare săvârşirii de către conducătorul auto a unui fapt ilicit (constând în nerespectarea regulilor de circulaţie la trecerea la nivel de cale ferată), s-a produs decesul persoanelor aflate împreună cu acestea în autoturism, respectiv A. şi K.

Cererea de chemare în judecată este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a asigurătorului persoanei vinovate, iar reclamanţii au formulat cererea nu în considerarea calităţii acestora de moştenitori ai persoanelor decedate. dreptul urmărit a fi valorificat nefiind un drept dobândit prin succesiune. Dimpotrivă, reclamanţii au formulat pretenţiile în reprezentarea unui drept propriu, şi anume dreptul la despăgubire pentru fapta ilicită a asiguratului care a avut drept consecinţă decesul unei persoane apropiate, motiv pentru care aceştia se încadrează în categoria de terţe persoane păgubite, conform art. 50 din legea nr. 136/1995.

Contrar susţinerilor pârâtei, tribunalul a apreciat că în ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de plată a daunelor morale aceasta nu poate fi respinsă ab initio prin invocarea dispoziţiilor art. 1390 alin. (1) N.C.C. Aceasta întrucât prin raportare la solicitarea reclamanţilor, aceştia au solicitat în fapt repararea prejudiciului nepatrimonial, iar conform art. 1391 N.C.C., iar alin. (2) al aceluiaşi articol instituie pentru prima dată dreptul oricărei persoane care ar putea dovedi existenţa unui astfel de prejudiciu de-a face o astfel de solicitare, acest drept fiind recunoscut potrivit acestui text de lege în primul rând rudelor.

Prejudiciul moral suferit de soţia, fraţii sau copiii celui decedat în accident reprezintă un prejudiciu prin ricoşeu, reprezentat de durerea sufletească cauzată oricărei persoane apropiate prin decesul unei persoane victima unei fapte ilicite; prin urmare, legea nu limitează recuperarea unui astfel de prejudiciu doar la persoanele aflate în întreţinerea victimei, art. 1390 invocat în întâmpinare făcând referire la ipoteza în care se solicită plata întreţinerii ca un element al prejudiciului material cauzat prin moartea întreţinătorului, ipoteză ce nu se regăseşte în prezenta cauză. N.C.C. nu limitează strict sfera persoanelor care pot solicita despăgubiri pentru suferinţele cauzate de moartea victimei, la rudele apropiate şi soţul acesteia, ci creează cadrul legal ca - în anumite circumstanţe - şi alte persoane cu care victima a avut relaţii apropiate să pretindă şi să obţină repararea prejudiciului moral încercat.

În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale, reclamanta A. a solicitat daune materiale în cuantum de 28.841 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării şi a ritualurilor creştineşte ca urmare a decesului fiului său A., iar reclamanta H. daune materiale în cuantum de 8.150 lei cu acelaşi titlu.

Solicitarea a fost considerată întemeiată în raport de dispoziţiile art. 49 pct. 2 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora în caz de deces, la stabilirea sumelor ce urmează a fi acordate vor fi avute în vedere cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative, cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea. Astfel cum rezulta din cuprinsul documentelor justificative depuse la dosar, reclamanta A. a dovedit efectuarea unor cheltuieli cu ocazia înmormântării şi a ritualurilor creştineşti ca urmare a decesului fiului său A. în cuantum de 28.841 lei, aspect ce rezulta şi din declaraţia martorului L.

Reclamanta H. a dovedit la rândul său efectuarea cheltuielilor de înmormântare şi a ritualurilor creştineşti ca urmare a decesului soţului său K., în cuantumul solicitat de 8.150 lei, soţia defunctului fiind cea care s-a ocupat de achitarea acestor costuri.

Cu privire Ia capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând daune morale, tribunalul a reţinut că prejudiciul nepatrimonial reprezintă acea consecinţă negativă dăunătoare cu conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările aduse drepturilor personale nepatrimoniale. Având în vedere caracterul neeconomic al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor cuvenite persoanelor prejudiciate va viza doar efectul compensatoriu şi nu va încerca preţuirea valorilor nepatrimoniale lezate, dreptul la viaţă fiind inestimabil şi incontestabil. S-a constatat că nu exista criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane apropiate, traumele create în aceasta situaţie fiind incomensurabile. Practica judiciară în materie este, însă, constantă în sensul ca daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu. Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile.

Pe de altă parte, s-a apreciat că, la stabilirea cuantumului daunelor morale ar trebui avute în vedere unele împrejurări care ar fi susceptibile să ghideze în mod orientativ cuantificarea daunelor morale, astfel încât ar trebui ţinut cont de criterii de cuantificare subiective, cum sunt gradul de rudenie, gradul de vinovăţie a victimei, vârsta victimei, starea de sănătate, împrejurarea că aceştia se află sau nu în întreţinerea defunctului. Totodată, în aprecierea categoriei de persoane care pot invoca existenţa unui prejudiciu afectiv, instanţa trebuie să aibă în vedere un criteriu suplimentar şi anume acela al relaţiei victimă - persoană care invocă prejudiciul afectiv. în consecinţă, la stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate, tribunalul a avut în vedere atât doctrina cât şi jurisprudenţa depusă la dosar, în considerarea relaţiei de afectivitate dintre victimă şi persoana care invocă prejudiciul afectiv, cuantumul sumelor fiind circumstanţiat în raport de criteriile menţionate mai sus şi probele administrate în cauză.

Astfel, în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., mama defunctului A., instanţa a reţinut multitudinea suferinţelor unui părinte care a pierdut astfel un copil care constituia un ultim sprijin material şi moral la bătrâneţe, întrucât astfel cum rezultă din declaraţia martorului L., defunctul îşi ajuta mama cu bani, şi deşi se mutase în străinătate (respectiv în Danemarca), îşi vizita frecvent mama atât cât îi permitea timpul disponibil. Ţinând seama de relaţia apropiată dintre părinte şi copilul său, ca fiind una apropiată, bazată pe sentimente profunde de iubire, de împrejurarea că în fapt mama se afla în întreţinerea fiului său, de faptul că mama a fost pusă în situaţia de a-şi pierde copilul la vârsta de 26 ani, dar pe de altă parte ţinând seama şi de condiţiile materiale de viaţă ale acesteia precum şi de contextul economic general al societăţii, instanţa a obligat pârâta la plata către această reclamantă a sumei de 300.000 lei, sumă care nu reprezintă preţul vieţii persoanei dragi decedate în accidentul rutier, ci o reprezentare materială a propriei suferinţe încercate ca urmare a dispariţiei premature a fiului său.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanţii B., C., D., respectiv fraţii victimei A. a sumei de 150.000 lei pentru fiecare reclamant, în considerarea relaţiei de afectivitate a fraţilor care au crescut împreună la un cămin de copii, datorită lipsei de posibilităţi financiare ale părinţilor, care s-au susţinut reciproc atât material cât şi moral (toţi fraţii fiind ajutaţi să ajungă în Danemarca prin intermediul reclamantului D., care a fost adoptat ) astfel cum rezulta din declaraţia martorului şi din înscrisurile depuse la dosar. Instanţa a avut în vedere suferinţa încercată de aceştia ca urmare a dispariţiei premature şi tragice a fratelui A., dar şi a faptului că incomensurabilă suferinţă a unui părinte care a pierdut un copil nu este egala si comparabila cu suferinţele psihice ale fraţilor, care între timp, nu mai trăiesc si gospodăresc împreună la acelaşi domiciliu.

Totodată, contrar susţinerilor pârâtei şi astfel cum s-a reţinut anterior prin considerentele prezentei sentinţe, instanţa a reţinut că şi reclamantul D. este îndreptăţit la despăgubire chiar nefiind în drept rudă a victimei la data accidentului ca urmare a adopţiei cu efecte depline, fiind legat în continuare şi după data adopţiei prin legături puternice de afecţiune cu fratele său. După cum rezulta din declaraţia martorului L., toţi fraţii ţineau legătura şi datorită ajutorului acordat de reclamantul D., toţi fraţii M. au plecat în Danemarca.

În ceea ce priveşte impactul emoţional cauzat de decesul intempestiv al victimei K., în vârstă de 46 de ani la data accidentului, din declaraţia martorului N., tribunalul a reţinut că aceasta se afla în relaţii de afectivitate cu toţi membrii familiei sale, respectiv soţia, copiii şi fraţii săi, reprezentând un suport extraordinar pentru aceştia.

Din cuprinsul depoziţiei martorului, s-a reţinut că victima împreună cu soţia sa locuiau împreună, urma să-şi construiască o casă, soţia fiind lipsită de suportul material şi moral al partenerului său de 25 de ani de viaţă, rămânând singurul sprijin al familiei, fiind obligată să crească cei doi copii. S-a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale aceste aspecte, dar şi condiţiile social-economice şi jurisprudenţa care a statuat până în prezent asupra cuantumului daunelor morale, astfel încât a fost obligată pârâta la plata către reclamanta H. a sumei de 200.000 lei.

Referitor la reclamanţii E. şi F. s-a reţinut că aceştia sunt copiii victimei K. (decedat la vârsta de 46 de ani), vârstă la care reprezenta un suport moral şi material deosebit pentru copiii aflaţi în continuarea studiilor (astfel cum rezultă din declaraţia martorului). In raport de aceste considerente, a fost obligată pârâta la plata către fiecare dintre reclamanţii E. şi F. a sumei de 250.000 lei.

În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii G. şi I., şi aceştia fac parte din categoria persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în calitate de fraţi ai victimei K. La aprecierea cuantumului daunelor morale, s-a reţinut că deşi aceştia nu mai gospodăreau împreună la data producerii accidentului, relaţia de afectivitate dintre fraţi produce profunde traume emoţionale ca urmare a dispariţiei unuia dintre aceştia la vârsta de 46 de ani, astfel încât urmează a fi stabilit cuantumul daunelor morale cuvenite acestora la suma de 100.000 lei.

În privinţa cuantumului total al daunelor acordate, s-a subliniat că acestea respectă limita maximă de 5.000.000 euro, prevăzută de art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei în calitate de asigurător de răspundere civilă auto la plata de penalităţi de întârziere, s-a constatat că, potrivit art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul R.C.A. în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. De asemenea, potrivit art. 37, dacă asigurătorul R.C.A. nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv în cazul în care diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită care se plăteşte de către asigurător se aplică o penalizare de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere.

În cauză, deşi pârâta în calitate de asigurător R.C.A. a fost notificată de către reclamanţi în vederea acordării despăgubirilor solicitate, aceasta nu a formulat niciun răspuns contrar art. 36 din Ordin, motiv pentru care în temeiul art. 37, a fost obligată la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi/întârziere la sumele acordate, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata efectivă a sumelor.

În temeiul art. 271 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind culpa procesuală a pârâtei care a căzut în pretenţii, dar şi în considerarea art. 276 C. proc. civ., având în vedere că pretenţiile reclamanţilor au fost admise numai în parte, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamanta H. a sumei de 3.100 lei cheltuieli de judecată şi la plata către reclamanta A. a suinei de 3.100 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat (conform înscrisurilor justificative depuse la dosar).

Împotriva acestei soluţii, pârâta SC Î. SA a promovat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii cererii formulate de reclamantul D. pentru lipsa calităţii procesuale active şi anulării ca netimbrate a cererii formulate de ceilalţi reclamanţi, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei în sensul diminuării daunelor morale la suma de 30.000 lei pentru reclamanţii A., B., C., D., H., E., F. şi 15.000 lei pentru reclamanţii G. şi I. şi respingerii cererii de acordare a penalităţilor de întârziere.

Prin decizia nr. 199/2015 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta SC Î. SA în contradictoriu cu intimaţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 4420 din 23 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014 în sensul că:

A fost obligată pârâta SC Î. SA la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale:

- câte 30.000 lei către reclamanţii A., B., C., D., H.. E., F.;

- câte 15.000 lei către reclamanţii G. şi I.

S-a constatat că reclamanţii datorau taxă de timbru pentru judecata în fond şi îi obligă la plata următoarelor sume cu acest titlu: A. - 13.893,41 lei, B. - 7.105 lei, C. - 7.105 lei, D. - 7.105 lei, H. - 13.686,50 lei, E. - 13.605 lei, F. - 13.605 lei, G. - 7.105 lei şi I. - 7.105 lei.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de: A. - 4.605 lei, B. - 1.505 lei, C. - 1.505 lei, D. - 1.505 lei, H. - 4.605 lei, E. - 1.505 lei, F. - 1.505 lei,G. - 405 lei şi I. - 405 lei.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Au fost obligaţi intimaţii la plata către apelantă a sumei de 24.414,92 lei, cheltuieli de judecată în apel compuse din taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În ceea ce priveşte timbrajul acţiunii promovate de reclamanţi, cu aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, curtea de apel a constatat că, din interpretarea dispoziţiilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 şi ale art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, rezultă că legiuitorul a înţeles să scutească de plata taxelor judiciare de timbru numai cererile având ca obiect despăgubirile pentru daunele materiale şi morale formulate în cadrul proceselor penale prin constituirea de parte civilă sau prin acţiune civilă separată introdusă la instanţa civilă în condiţiile art. 19 şi 20 C. proc. pen.

În speţă s-a reţinut că nu este incidenţă niciuna dintre situaţiile enumerate. Astfel, acţiunea fiind introdusă separat, în faţa instanţei civile, ar fi trebuit să fie incident în cauză fie un caz de amnistie, fie una dintre situaţiile prevăzute de art. 19 sau 20 C. proc. pen.

Având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) C. proc. pen., „procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii", rezultă că în speţă nu a fost început niciun proces penal (faţă de soluţia de neîncepere a urmăririi penale), iar potrivit dispoziţiilor legale, actele premergătoare sunt acte ce se efectuează „în vederea începerii urmăririi penale'*, art. 224 C. proc. pen., deci înainte de începerea unui proces penal, şi pot fi efectuate şi de alte organe de cercetare, nu neapărat penale.

În concluzie, câtă vreme în cauză au fost efectuate exclusiv acte premergătoare în baza cărora a fost pronunţată o soluţie de neîncepere a urmăririi penale prin Rezoluţia din 19 noiembrie 2013, rezultă că prezenta acţiune nu are ca obiect repararea prejudiciului produs printr-o faptă penală. In cauză, nicio instanţă penală şi nici un alt organ judiciar competent nu a constatat, printr-o hotărâre definitivă, existenţa vreunei fapte penale, condiţie impusă de art. 20 C. proc. pen. Sub acest aspect, s-a menţionat faptul că prin Rezoluţia din 16 septembrie 2013 nu a fost reţinută existenţa niciunei infracţiuni în sarcina niciuneia dintre persoanele menţionate în acea rezoluţie, astfel încât acest act nu poate fi invocat în susţinerea existenţei cazului prevăzut de art. 20 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, instanţa de apel a arătat că nu împărtăşeşte opinia potrivit căreia scutirea ar avea în vedere toate despăgubirile invocate ca decurgând din fapte penale cât timp textul se referă în mod expres la "cauze penale" acoperind şi despăgubirile civile solicitate, fără a se face distincţie după cum este vorba de acţiuni civile promovate în cadrul procesului penal sau la instanţa civilă. De asemenea, a considerat că prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013 se aplică în mod diferenţiat în funcţie de caracterul intuitu personae sau nu al scutirii acordate de lege, neurmărindu-se extinderea scutirii la alte categorii de persoane în căile de atac dacă acestea nu erau din rândul celor care beneficiau de scutire pentru judecata în fond a acţiunii. Această categorie de persoane nu ar putea invoca principiul nediscriminării cât timp se află într-o situaţie diferita faţă de cei pentru care legiuitorul a apreciat că se impune scutirea de la plata taxei de timbru.

Faţă de cele reţinute, curtea de apel a considerat că reclamanţii datorau taxă de timbru pentru judecata în fond a acţiunii formulate şi, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, va dispune obligarea acestora la plata sumelor stabilite în funcţie de valoarea pretenţiilor fiecăruia în temeiul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. În consecinţă, instanţa de apel a obligat reclamanţii la plata următoarelor sume cu acest titlu: A. - 13.893,41 lei, B. - 7.105 lei, C. - 7.105 lei, D. - 7.105 lei, H. - 13.686,50 lei, E. - 13.605 lei, F. - 13.605 lei, G. - 7.105 lei, I. - 7.105 lei.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului D., curtea de apel a constatat că prima instanţa a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) N.C.C., care permit repararea prejudiciului nepatrimonial pentru durerea încercată prin moartea victimei independent de calitatea de soţ sau rudă şi oricărei alte persoane care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Acest din urmă aspect, este analizat, ca şi în cazul considerentelor sentinţei atacate, ca o cerinţă de fond a acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, inclusiv pentru circumstanţierea daunelor cuvenite, şi nu în cadrul excepţiei procesuale.

Pe fond, instanţa de apel a subliniat cu prioritate că apelanta nu a criticat considerentele primei instanţe sub aspectul îndeplinirii cerinţelor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a numitului J. sau a valabilităţii poliţei R.C.A. la data producerii accidentului. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în baza poliţei R.C.A. emise, apelanta - pârâtă este ţinută să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguratul său răspunde faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Prin urmare, verificarea îndeplinirii cerinţelor răspunderii civile delictuale în cauză, inclusiv întinderea prejudiciului, s-a făcut în mod corect în raport de persoana acoperită prin asigurare, calitatea de asigurător R.C.A. a pârâtului din prezenta cauză determinând unele reguli speciale, inclusiv sub aspectul limitei maxime a despăgubirilor, respectate însă de instanţă. Totodată, s-a constatat că apelanta nu a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul daunelor materiale reţinute în sarcina sa, ci doar a daunelor morale.

În limitele apelării, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale deja citate permit repararea daunelor morale pricinuite prin durerea încercată în urma decesului unei persoane apropiate provocat printr-o faptă delictuală. Prejudiciul nepatrimonial astfel invocat aparţine în mod direct reclamanţilor, constituind o vătămare personală a acestora şi nu o vătămare a persoanelor decedate în accident cum susţine apelanta în criticile incluse la punctul 3 din cererea de apel. Actele normative europene invocate de apelantă nu se opun recunoaşterii în dreptul naţional a unor asemenea categorii de daune nici atunci când prejudiciul este acoperit prin intermediul unui asigurător R.C.A. Totodată, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 invocate chiar de către apelantă prevăd în mod expres că se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Sub aspectul determinării cuantumului daunelor morale, dincolo de criteriile avute în vedere de prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că acestea ar trebui evaluate în funcţie de rolul compensatoriu şi nu punitiv al unor asemenea daune morale şi faptul că, deşi nu pot fi probate, la stabilirea lor trebuie să se ţină cont de toate împrejurările obiective şi subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente şi echitabile.

Pentru victimele indirecte, despăgubirile se acordă pentru alinarea suferinţei pricinuite prin moartea victimei directe, de care erau legate printr-o puternică legătură afectivă, şi trebuie să se menţină la nivelul unei satisfacţii echitabile şi rezonabile. O asemenea reparaţie trebuie să fie justificată de o vătămare semnificativă de natură psihică şi nu trebuie să depăşească rolul unei compensaţii materiale şi să se transforme într-un prilej de îmbogăţire contrar valorilor sociale şi umane protejate prin recunoaşterea daunelor morale în asemenea cazuri.

De altfel, Rezoluţia Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei nr. (75) 7 din 14 martie 1975 garantează dreptul la compensaţie al victimelor indirecte care au suferit un prejudiciu afectiv, dar prezumă existenţa unei legături de natură a determina un asemenea prejudiciu doar în cazul părinţilor, copiilor, soţului, logodnicului (nu şi a fraţilor ca în cazul unora dintre reclamanţi), dar chiar şi atunci, sub condiţia justificării unei legături puternice şi constante (art. 19).

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate victimelor indirecte în caz de deces, ţinând cont de specificul acestora, singurele criterii introduse prin art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 8/2008 sunt legislaţia şi jurisprudenţa naţională. Acestea rămân însă generale şi tară o eficienţă concretă cât timp legislaţia stabileşte doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudenţa nu este încă stabilizată astfel încât să se poată asigura şi garanta repararea echitabilă şi unitară a tuturor victimelor ţinând cont mai ales de valorile astfel protejate.

În acest cadru, curtea de apel a considerat că argumentul primei instanţe potrivit căruia daunele morale acordate urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile contravine scopului recunoaşterii daunelor morale în asemenea situaţii permiţând o îmbogăţire nejustificată. Totodată, curtea de apel a subliniat că lipsirea părţilor de întreţinere sau sprijin material din partea persoanelor decedate reţinută de prima instanţă în considerentele sentinţei atacate nu constituie un temei relevant pentru acordarea şi evaluarea daunelor morale conform art. 1391 N.C.C., acestea constituind forme speciale de despăgubiri materiale potrivit art. 1390 N.C.C., ce ar fi trebuit să fie solicitate cu acest titlu de reclamanţi şi probate în mod corespunzător.

În respectarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel a constatat că în indicarea sumelor considerate ca fiind cuvenite reclamanţilor cu titlu de daune morale apelanta a propus sume egale pentru cele două categorii de reclamanţi tară individualizare în funcţie de relaţia de rudenie sau de fapt dintre părţi şi persoanele decedate.

Faţă de cele reţinute şi reevaluând criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale avute în vedere de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel potrivit considerentelor anterioare, curtea de apel a apreciat că suma de 30.000 lei reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului suferit de fiecare din reclamanţii A., B., C., D., H., E., F., iar pentru reclamanţii G. şi I. se justifică acordarea daunelor morale în cuantum de 15.000 lei.

În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, curtea de apel a considerat neîntemeiate criticile apelantei în raport de dispoziţiile art. 64 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi stabilirea plăţii acestora începând cu data rămânerii definitive a hotărârii când sumele datorate cu titlu de daune morale vor fi indubitabil certe. Mai mult, în speţă, sumele stabilite în sarcina apelantei -pârâte au fost recunoscute de aceasta prin cererea de apel şi puteau fi achitate de bunăvoie şi în absenţa unei hotărâri judecătoreşti.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii I., D., C., A., B., E., G., H. şi F. se raportează în criticile de nelegalitate invocate la art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Un prim motiv de recurs îl reprezintă încălcarea şi aplicarea greşită a legii cu privire la plata taxei de timbru şi anume dispoziţiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, recurenţii critică hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi sub aspectul nelegalităţii raportat la dispoziţiile art. 49 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care dispune ca în caz de deces, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Un alt motiv de casare se raportează la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. întrucât, cu privire la diminuarea daunelor morale, recurenţii consideră că motivarea instanţei de apel este una lacunară în sensul că instanţa de apel nu a făcut nicio evaluare asupra părţilor şi asupra situaţiei de fapt şi nu a precizat în afară de „caracterul punitiv" al daunelor alte criterii efective pe care să le aibă în vedere.

Susţin recurenţii că motivarea este contradictorie deoarece deşi instanţa apreciază în abstract că daunele se acordă şi în funcţie de ataşamentul pe care fiecare reclamant în parte îl are cu persoana decedată, aceasta diminuează daunele şi acordă daune fără a ţine cont de criteriile privind relaţia de rudenie, relaţia în fapt a fiecărui reclamant cu victimele decedate. Instanţa invocă principiul disponibilităţii în apel şi raportat la acesta acordă daune în apel pentru părţile reclamante conform solicitării pârâtei din motivele de apel.

Totodată, recurenţii apreciază că prin modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să judece apelul depus de către pârâtă, aceasta a încălcat principiul legalităţii.

Intimata - pârâtă SC Î. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului, care a fost comunicată recurenţilor- reclamanţi.

Recurenţii - reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare.

Referitor la faptul că recurenţii -reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar intimata - pârâtă, în întâmpinare, a invocat excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte, în procedura de filtrare a recursului, a considerat că recursul este admisibil, în principiu, urmând a se pronunţa pe fondul recursului şi în consecinţă excepţiile privind netimbrarea şi nulitatea recursului vor fi analizate ca apărări de fond, pentru a se realiza o cercetare unitară a tuturor motivelor de recurs.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi de susţinerile din întâmpinare, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii judecătoreşti, are în vedere şi ipoteza în care hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi presupune existenţa unei contradictorialităţi între considerentele hotărârii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia.

Înalta Curte apreciază această critică ca nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurenţilor, motivele şi apărările părţilor au făcut obiectul examinării de către instanţă, iar hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

În legătură cu acest motiv se reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea curţii de apel pentru pronunţarea hotărârii.

Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la consecinţele suportate de reclamanţi ca urmare a deceselor rudelor acestora în accidentul rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului şi la criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii cu dauna suferită.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanţa de apel a motivat detaliat decizia pronunţată, analizând criticile formulate în apel, argumentând motivele pentru care a fost redus cuantumul despăgubirilor materiale acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi. Astfel, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocare de părţi în susţinerea capetelor de cerere.

Totodată, susţinerile referitoare la dovedirea unor aspecte ale cauzei, în raport de probele administrate, nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 488 C. proc. civ.

Nefondat este şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. referitor la faptul că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 la aprecierea daunelor morale.

Recurenţii - reclamanţi încearcă să argumenteze această critică, mai degrabă din perspectiva cuantumului, sumele cu titlu de daune morale solicitate de ei fiind reduse de către instanţa de apel.

Ori, din considerentele hotărârii rezultă tară dubiu că instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile legale menţionate de recurenţi, considerându-le însă ca având caracter general, cât timp legislaţia stabileşte doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudenţa nu este una unitară astfel încât să se poată asigura şi garanta repararea echitabilă şi unitară a prejudiciului suferit de toate victimele, inclusiv celor indirecte cum sunt şi recurenţii, ţinând cont de valorile protejate în fiecare caz concret.

Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru terţa persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În speţă, instanţa de apel a avut în vedere toate aceste elemente în determinarea cuantumului daunelor morale, pronunţând o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a legii.

În ce priveşte susţinerile referitoare la modul de dovedire a prejudiciului moral, acestea nu pot fi analizate întrucât ridică o problemă ce ţine de aprecierea probelor, aspect care nu constituie motiv de nelegalitate.

Este însă întemeiată critica referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, cu privire la plata taxei de timbru.

Contrar susţinerilor instanţei de apel care afirmă că "prin Rezoluţia din 16 septembrie 2013 nu a fost reţinută existenţa niciunei infracţiuni în sarcina niciunei persoane menţionate în aceea rezoluţie", în Rezoluţie se menţionează foarte clar că neînceperea urmăriri penale se datorează decesului făptuitorului. Prin aceiaşi rezoluţie se specifică faptul că "se reţine culpa conducătorului auto în producerea accidentului. cu consecinţele descrise." însă, având în vedere că acesta a decedat, nu poate fi tras la răspundere penală, acţiunea penală nemaiputând fi exercitată deoarece sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. g) C. proc. pen. Având în vedere faptul că răspunderea penală este una personală, decesul persoanei vinovate echivalează cu încetarea procesului penal.

Prin urmare, este nefondată susţinerea instanţei de apel că în dosarul penal s-au efectuat doar acte premergătoare, deoarece în acest caz există o soluţie dată de către organele competente.

Sintagma "cauze penale" cuprinsă în art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu este limitată numai la ipoteza în care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi aceasta, întrucât procesul penal (sau cauza penală) cunoaşte mai multe faze, respectiv: urmărirea penală (având ca etape procesuale cercetarea penală şi soluţionarea cauzei de către procuror), judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Toate aceste faze şi etape procesuale se circumscriu procesului (cauzei penale).

În consecinţă, împrejurarea că procesul penal a luat sfârşit în faza urmăririi penale - prin soluţii de scoatere de sub urmărire penală şi de neîncepere a urmăririi penale - nu înseamnă inexistenţa cauzei penale, care nu poate fi redusă la inculparea persoanei faţă de care s-au efectuat actele de urmărire penală. Şi în acest caz acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a faptei ilicite, este o acţiune ce decurge dintr-o cauză penală, operând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Instanţa de apel era datoare să coreleze dispoziţiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 cu dispoziţiile C. proc. pen. pentru a avea în vedere motivele care au stat la baza soluţiei de neâncepere a urmăririi penale.

Raportat efectiv la motivul avut de organul de cercetare penală privind neînceperea urmăririi penale (decesul persoanei vinovate), instanţa trebuia să constate că pentru recurenţi, persoane vătămate - victime indirecte, singura acţiune rămasă era acţiunea civilă care derivă clar dintr-o acţiune penală şi timbrajul nu se impune în astfel de situaţii.

Conform dispoziţiilor art. 14 şi următoarele C. proc. pen., persoana vătămată printr-o infracţiune are un drept de opţiune în exercitarea acţiunii civile pentru valorificarea pretenţiilor civile ce rezultă din infracţiune -calea penală şi calea civilă. Utilizând calea civilă, persoana vătămată beneficiază de prevederile legale privind scutirea de la plata taxei de timbru.

Scopul legii în acordarea acestor scutiri vine ca urmare a faptului că persoana vătămată, prejudiciată a fost adusă în acest raport juridic fără voia ei, printr-o faptă ilicită, calificată de lege ca faptă penală. Aşadar, în mod normal, legea a apreciat că solicitarea de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă penală nu poate fi condiţionată de plata unei taxe.

De altfel, este evident că recurenţii din prezenta cauză nu au putut beneficia de dreptul de opţiune între a exercita acţiunea civilă alături de cea penală sau separat. Recurenţii, datorită decesului persoanei vinovate au fost nevoiţi să aleagă singura cale posibilă pentru repararea prejudiciului, acţiunea civilă.

Prin urmare, obligarea recurenţilor la plata taxei de timbru pentru judecata în fond a cauzei dispusă prin decizia din apel încalcă drepturile conferite de lege pentru aceste victime.

În consecinţă, fiind întemeiat recursul reclamanţilor sub apectul timbrajului, urmează a fi admis în conformitate cu art. 496 C. proc. civ., cu consecinţa modificării în parte a deciziei în sensul se va înlătura dispoziţia privind obligarea reclamanţilor la plata taxei de timbru datorată pentru judecata în fond cu următoarele sume: A. - 13.893,41 lei, B. - 7.105 lei, C. - 7.105 lei, D. - 7.105 lei, H. - 13.686,50 lei, E. - 13.605 lei, F. - 13.605 lei,G. - 7.105 lei şi I. - 7.105 lei şi va fi menţinut restul dispoziţiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii I., D., C., A., B., E., G., H. şi F. împotriva Deciziei nr. 199/2015 din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură dispoziţia privind obligarea reclamanţilor la plata taxei de timbru datorată pentru judecata în fond cu următoarele sume:

- A.-13.893,41 lei,

- B. - 7.105 lei,

- C. - 7.105 lei,

- D. - 7.105 lei,

- H. - 13.686,50 lei,

- E. - 13.605 lei,

- F. - 13.605 lei,

- G. - 7.105 lei,

- I. - 7.105 lei. Menţine restul dispoziţiilor deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2016.