Scope of compensation for direct victims in fatal traffic accidents: exclusion of damages for spousal death and funeral costs under Law 136/1995

Decizia nr. 210/2016

Deliberând, în condiţiile art. 385 coroborat cu dispoziţiile art. 494 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reţine următoarele:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli cu spitalizarea, tratament recuperatoriu, alimentaţie, cost deplasări către instituţiile medicale şi 200.000 lei daune morale pentru suferinţele psihice şi fizice îndurate, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 şi în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, 30.000 lei daune materiale cheltuieli cu înmormântarea, praznice şi 1.000.000 lei daune morale, pentru suferinţa decesului soţului său, toate aceste sume urmând a fi actualizate cu dobânda de referinţă a B.N.R. din momentul producerii riscului asigurat, care coincide cu momentul naşterii dreptului de creanţă si până la momentul plătii efective a indemnizaţiei de către pârâtă. S-a solicitat si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 101 din 17 aprilie 2014 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea reclamantei A. în contradictoriu cu SC B. SA Bucureşti. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.200 lei reprezentând daune materiale, ce se va actualiza cu dobânda legală calculata de la data plăţii şi până la plata efectivă şi 5.000 lei daune morale la care se va aplica dobânda legală calculată de la data de 03 martie 2012 si până la data plăţii efective. Au fost respinse celelalte pretenţii solicitate. A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 144,5 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că:

În ceea ce priveşte daunele materiale si morale solicitate de către reclamantă ca urmare a vătămărilor corporale suferite în accident, instanţa a constatat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 coroborate cu Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Analizând actele depuse la dosar, tribunalul a reţinut că probele depuse de către reclamantă sunt în principal referitoare la înmormântare şi cheltuieli efectuate cu aceasta şi medicaţia decedatului, până la momentul intervenţiei decesului, singurele chitanţe depuse cu privire la cheltuielile efectuate de către reclamantă cu privire la suferinţele acesteia ca urmare a vătămării corporale sunt cele efectuate cu repararea danturii, respectiv chitanţa din 01 august 2012 coroborat cu adresa medicului stomatolog şi declaraţia martorului audiat care confirmă refacerea danturii; chitanţa din 01 februarie 2012 este anterioara accidentului, astfel încât doar aceste cheltuieli materiale sunt admisibile în cauză.

În ceea ce priveşte daunele morale ca urmare a vătămării corporale, a reţinut tribunalul că, în raport de consecinţele suferite de reclamanta având politraumatism accident rutier, instanţa trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete, statuând în echitate, instanţa a acordat despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

În absenţa unor criterii legale de cuantificare a daunelor, instanţa a apreciat că acordarea sumei de 5.000 Iei reprezenta o măsură de natură a compensa suferinţele psihice încercate.

Referitor la dobânda legală solicitată a reţinut tribunalul că aceasta se poate acorda în ceea ce priveşte daunele morale de la data producerii riscului asigurat respectiv data accidentului, însă în ceea ce priveşte daunele materiale, dobânda este datorată de la data plăţii, respectiv 01 august 2012.

Pentru aceste considerente, în baza textelor de lege amintite anterior şi ţinând seama şi de dispoziţiile art. 26 din ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanţa a admis în parte acţiunea reclamantei si a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.200 lei reprezentând daune materiale, ce se va actualiza cu dobânda legala calculata de la data plăţii, respectiv 01 august 2012 si până la plata efectivă si 5000 lei daune morale la care se va aplica dobânda legală calculate de la data de 03 martie 2012 şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţa a formulat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul majorării daunelor morale şi materiale şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 333/2014 din 3 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 101 din 17 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

La data de 03 martie 2012, în jurul orelor 13, a avut loc un eveniment rutier în care au fost implicate autoturismul, condus de C., proprietatea reclamantei şi asigurat R.C.A. la societatea pârâtă şi autoturismul condus de D.

Conform Rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Paşcani din 12 ianuarie 2013, în Dosarul penal nr. x/P/2012 s-a stabilit că vinovat de producerea accidentului a fost C., care în momentul premergător impactului circula cu o viteză de aproximativ 90 km/oră, deşi limita pentru zona respectivă era prevăzută de 40 km/oră şi care acţionând sistemul de frânare pe carosabilul umed a intrat în coliziune cu celălalt autoturism condus regulamentar de D.

În urma accidentului, C. a decedat şi s-a produs vătămarea corporală a celorlalţi pasageri printre care şi reclamanta.

Conform art. 26 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 asigurătorul are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă, fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare R.C.A.

Prin urmare, singurele despăgubiri care se pot acorda membrilor familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului sunt doar cele pentru vătămări corporale proprii suferite cu ocazia accidentului respectiv, cum este şi speţa de faţă.

Ca atare, în mod corect tribunalul a reţinut în baza actelor justificative privind vătămarea corporală a reclamantei că i se cuvine acordarea sume de 1.200 lei cu titlu de daune materiale, sumă ce se va actualiza cu dobânda legală calculată de la data de 01 august 2012 şi până la plata efectivă.

În condiţiile în care apelul nu a fost motivat în fapt şi în drept, în raport de dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că şi în privinţa daunelor morale acordate tribunalul a statuat corect faţă de întreg probatoriul administrat în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este nemotivat şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 136/1995 şi a dispoziţiilor art. 26 şi 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 incident în cauză.

În concluzie, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, în principal casarea decizei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru nemotivare şi, în subsidiar, casarea parţială a deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, a dobânzii legale de la data producerii accidentului rutier, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24 iunie 2015 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă A. a depus un punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Totodată, intimata - pârâtă SC B. SA a depus un punct de vedere faţă de raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, precum şi note de şedinţă, invocând nulitatea cererii de recurs pentru lipsa împuternicirii avocaţiale în recurs a avocatului E. și anularea ca timbrat a recursului considerând că nu este scutit de la plata taxei de timbru.

Referitor la faptul ca intimata - pârâtă, în întâmpinare, a invocat excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului pentru lipsa împuternicirii avocaţiale în recurs, Înalta Curte, în procedura de filtrare a recursului, a considerat că recursul este admisibil, în principiu, urmând a se pronunţa pe fondul recursului şi în consecinţă excepţiile privind netimbrarea şi nulitatea recursului vor fi analizate ca apărări de fond, pentru a se realiza o cercetare unitară a tuturor motivelor de recurs.

Prioritar analizării recursului, pentru a răspunde excepţiilor invocate de intimata - pârâtă, în condiţiile în care acestea au fost depuse la dosar după comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi ţinând cont de faptul că Înalta Curte, în procedura de filtrare a recursului, a considerat că recursul este admisibil, în principiu, urmând a se pronunţa pe fondul recursului, se impun următoarele precizări:

Referitor la excepţia nulităţii cererii de recurs pentru lipsa împuternicirii avocaţiale în recurs a avocatului E., Înalta Curte arată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014 publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 775 din 24 octombrie 2014, judecătorii constituţionali au decis că "dispoziţiile C. proc. civ. cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale".

Totodată, pentru etapa introducerii căii de atac - care presupune redactarea cererii motivate şi înregistrarea la instanţă - art. 87 alin. (2) prevede o derogare, în sensul că avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecata procesului -respectiv la faza procesuală anterioară, apelul - poate să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate, desigur din cele prevăzute de lege. Aceasta înseamnă că, într-o atare situaţie, avocatul nu trebuie să mai ataşeze la cererea de recurs o nouă împuternicire avocaţială, ci este de ajuns să arate că exercită recursul în condiţiile art. 87 alin. (2) şi că împuternicirea se află în dosarul în care s-a dat hotărârea recurată. Numai pentru susţinerea recursului este necesară o nouă împuternicire, actualmente existând o prevedere expresă în acest sens în art. 89 alin. (2) teza finală.

Pentru aceste considerente. Înalta Curte a considerat în concluziile raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ. şi nu se impune anularea acesteia pentru lipsa împuternicirii avocaţiale a avocatului E. care a redactat-o.

Cu privire la excepţia netimbrării recursului, tot în cuprinsul raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului s-a statuat că acesta este scutit de la plata taxei de timbru, în temeiul art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.

Accidentul rutier în care a decedat soţul reclamantei, a făcut obiectul Dosarului de cercetare penală nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Paşcani, dosar în care, prin Rezoluţia din 12 ianuarie 2013, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta întrucât a intervenit decesul.

Sintagma "cauze penale" cuprinsă în art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu este limitată numai la ipoteza în care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi aceasta, întrucât procesul penal (sau cauza penală) cunoaşte mai multe faze, respectiv: urmărirea penală (având ca etape procesuale cercetarea penală şi soluţionarea cauzei de către procuror), judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Toate aceste faze şi etape procesuale se circumscriu procesului (cauzei penale).

În consecinţă, împrejurarea că procesul penal a luat sfârşit în faza urmăririi penale - prin soluţia de neîncepere a urmăririi penale - nu înseamnă inexistenţa cauzei penale, care nu poate fi redusă la inculparea persoanei faţă de care s-au efectuat actele de urmărire penală. Şi în acest caz acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciul creat ca urmare a faptei ilicite, este o acţiune ce decurge dintr-o cauză penală, operând scutirea de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Ca atare, latura civilă neputând fi soluţionată în cadrul procesului penal, reclamanta s-a adresat instanţei pe calea unei acţiuni separate, pentru recuperarea prejudiciului suferit.

În măsura în care latura civilă s-ar fi soluţionat în cadrul procesului penal, reclamanta ar fi beneficiat de scutire de plata a taxei judiciare de timbru, astfel că, pentru identitate de raţiune şi echitate juridică, aceeasta beneficiază de scutire de la plata taxei de timbru şi în cadrul prezentei acţiuni, care are aceeaşi finalitate cu latura civilă a dosarului penal.

O altă precizare care se mai impune se referă la faptul că în speţă nu se aplică Decizia nr. 23/2015 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier, ori, în speţă, reclamanta este victimă directă a accidentului.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de critici le formulate şi de susţinerile din întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Instanţa de apel, ca urmare a nemotivării apelului de către reclamanta A. a făcut aplicarea art. 476 alin. (2) C. proc. civ. şi nu s-a putut pronunţa decât asupra criticilor pe care reclamanta le-a adus sentinţei tribunalului prin cererea de apel, respectiv majorarea daunelor morale şi materiale acordate reclamantei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond şi apel.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a constatat în mod corect că tribunalul a făcut o justă cuantificare a prejudiciului material şi moral interpretând şi aplicând corect normele legale prevăzute de art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 136/1995, raportate la cele ale art. 26, 27 şi 49 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Nu poate fi vorba de o nemotivare a deciziei curţii de apel, atât timp cât aceasta a analizat cauza sub aspectul incidenţei art. 26 şi 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, constatând că nu pot fi acordate despăgubiri decât pentru vătămări corporale proprii suferite cu ocazia accidentului de către reclamanta A. şi că în mod corect tribunalul, ca instanţă de fond a cuantificat patrimonial şi nepatrimonial (daunele morale).

În speţă, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cât timp, prin cererea de apel, reclamanta nu a solicitat schimbarea sentinţei tribunalului şi în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor sale pentru decesul soţului său C., pretenţii al căror temei legal a fost indicat de reclamantă ca fiind art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Ori, atâta timp cât recurenta - reclamantă nu a înţeles să invoce criticile formulate în recurs şi prin calea de atac a apelului, fiind formulate omisso medio, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi examinate direct în recurs.

Totodată, aprecierea instanţei asupra cuantumului despăgubirilor fiind făcută conform criteriilor legale, nu mai poate face obiect de analiză în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate şi în consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 333/2014 din 3 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2016.