Shareholder exclusion claim fails; appeal rejected, associate's 100 lei contribution bars exclusion under Article 222(1)(a).
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the claimant’s appeal as unfounded, upholding the Court of Appeal’s decision that reversed the trial court’s judgment and rejected the claimant’s action for the exclusion of the defendant-associate from the limited liability company; the defendant-associate prevails, and the claimant is ordered to pay 4,500 lei in appellate costs. The dispute arose from a company founded by two equal 50% shareholders, where the claimant sought the defendant’s exclusion under Article 222(1)(a) of Law No. 31/1990 for failing to bring a contribution, while the defendant counterclaimed to annul a shareholders’ resolution and share-transfer contract made while the exclusion suit was pending. The decisive legal basis is that the term "aport" (contribution) under Article 222(1)(a) refers strictly to the obligation to contribute subscribed capital at incorporation or upon a formal capital increase, as set out in the articles of association or an additional act, and cannot be extended to other financing of the company’s activity, which constitutes a loan, not a contribution; serious shareholder disagreements justify dissolution, not exclusion, and the defendant’s fully paid 100 lei contribution barred exclusion.
Legislator headnote
AI generatedart. 223 din Legea nr. 31/1990, art. 222 alin. (1) lit. a) Legea nr. 31/1990, art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, art. 296 C. proc. civ, art. 304 pct. 9 C. proc. civ, art. 129 alin. (6) C. proc. civ; Shareholder exclusion claim fails; appeal rejected, associate's 100 lei contribution bars exclusion under Article 222(1)(a): The dispute arose from a company founded by two equal 50% shareholders, where the claimant sought the defendant’s exclusion under Article 222(1)(a) of Law No. 31/1990 for failing to bring a contribution, while the defendant counterclaimed to annul a shareholders’ resolution and share-transfer contract made while the exclusion suit was pending. The decisive legal basis is that the term "aport" (contribution) under Article 222(1)(a) refers strictly to the obligation to contribute subscribed capital at incorporation or upon a formal capital increase, as set out in the articles of association or an additional act, and cannot be extended to other financing of the company’s activity, which constitutes a loan, not a contribution; serious shareholder disagreements justify dissolution, not exclusion, and the defendant’s fully paid 100 lei contribution barred exclusion.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for dismissing the appeal as unfounded.
Basis for ordering the losing party (recurent) to pay the other party's litigation costs.
Full text
Decizia nr. 198/2016
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa ni: 300 din data de 02 decembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/95/2010*, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, a admis acţiunea reclamantului A. împotriva pârâtului B. şi în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, intimata D. şi intimatul-cesionar E.
În baza art. 222 alin. (1) lit. c), art. 223 din Legea nr. 31/1990 a dispus excluderea din societate a pârâtului-reclamant B.
A dispus ca societatea să-şi continue activitatea ca SRL cu asociat unic, A., cu cota de participare de 100% la capitalul social, la beneficii şi la pierderi.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B..
A constatat nulitatea absolută a Hotărârii A.G.A. nr. 1 din 28 februarie 2013, a contractului de cesiune a părţilor sociale din 1 martie 2013, încheiat cu E., a actului constitutiv actualizat din 4 martie 2013.
A respins cererea pârâtului reclamant prin care solicită să se constate calitatea de asociat al SC C. SRL.
A dispus plata către pârâtul-reclamant B., a sumei de 100 lei, cota sa de participare la capitalul social.
A dispus comunicarea sentinţei şi la D. pentru efectuarea înregistrărilor legale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantul, care este asociat cu pârâtul într-un SRL, a solicitat excluderea acestuia din societate şi continuarea activităţii acesteia ca un SRL cu un singur asociat iar pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii şi pe cale reconvenţională a solicitat să se constate nulitatea absolută a Hotărârii A.G.A. nr. 1 din 28 februarie 2013 şi a contractului de cesiune părţi sociale din 1 martie 2013, încheiat cu E., a actului constitutiv actualizat din 4 martie 2013.
La data de 8 septembrie 2008 s-a înfiinţat SC C. SRL cu asociaţii A., cu aport la capitalul social de 50% şi B., cu aport la capitalul social de 50% având ca obiect principal fabricarea pâinii,a prăjiturilor şi produselor proaspete de patiserie, luându-se hotărârea construirii unei fabrici de pâine în municipiul Motru.
La data de 01 octombrie 2008, SC C. SRL a încheiat contractul de consultanţă din 01 octombrie 2008 cu SC F. SRL pentru întocmirea unei cereri de finanţare şi a documentelor pentru programul de ajutor de stat privind dezvoltarea I.M.M., denumirea proiectului fiind construirea unei fabrici de pâine, achiziţia de utilaje de panificaţie şi de mijloace de transport specializate pentru transportul produselor de panificaţie în Motru.
La data de 24 aprilie 2009, societatea pârâtă a primit de la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale o notificare prin care a fost înştiinţată că proiectul a fost selectat.
În aceste condiţii, a fost încheiat la data de 22 mai 2009, Contractul de finanţare pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil în cadrul Programului naţional pentru Dezvoltare Rurală, obiectul contractului l-a reprezentat acordarea finanţării nerambursabile de către autoritatea contractantă, pentru punerea în aplicare a Cererii de Finanţare pentru Proiectul construirea unei fabrici de pâine, achiziţia de utilaje de panificaţie şi de mijloace de transport specializate-prin schema de ajutor de stat din 2008, aceasta din urmă angajându-se să acorde cu acest titlu o sumă reprezentând 50% din valoarea totală eligibilă a proiectului, respectiv 845.139 lei, echivalentul a 222.229 euro.
Faţă de această situaţie de fapt, instanţa a reţinut că acest aport a fost asigurat doar de reclamantul A., deşi ambii asociaţi aveau aceleaşi drepturi şi obligaţii în societate.
Din probele administrate a rezultat că pârâtul-reclamant B. a plecat în Italia, fără a se preocupa de societate şi de problemele acesteia, fără a se interesa de acestea şi fără să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau ca şi asociat al firmei, alături de reclamantul pârât. Acesta din urmă s-a văzut nevoit să rezolve singur problemele apărute pentru punerea în funcţiune a fabricii de pâine şi, în primul rând, pentru ridicarea acesteia.
În acest sens, pentru realizarea proiectului - fabrica de pâine, SC C. SRL a încheiat cu SC F. SRL din Novaci, un contract de consultanţă, la data de 1 octombrie 2008, pentru întocmirea cererii de finanţare şi a celorlalte documente necesare, valoarea contractului fiind de 54.910 lei, fără T.V.A.
Potrivit contractului de Finanţare din 22 mai 2009, s-a acordat, nerambursabil, suma de 845.139 lei, societăţii SC C. SRL, reprezentată de B., administrator, aceasta având obligaţia de a depune o garanţie financiară, care să acopere suma solicitată în avans în procent de 110%, eliberată de o instituţie bancară, contractul fiind semnat de B.
Reclamantul pârât A. a împrumutat firma SC C. SRL cu suma de 385.800 lei, pentru a se implementa proiectul vizând construirea fabricii de pâine şi a se asigura fondurile pentru aprobarea contractului de finanţare. Aşa cum a precizat şi expertul G., soldul creanţei deţinute de A. faţă de societate era la 31 octombrie 2010 de 385.862 lei, aport personal depus numerar în casierie.
Prin contractul de credit din 11 iunie 2010, SC C. SRL a împrumutat de la SC H. SA, suma de 138.291 lei, prin reprezentant A., acesta asigurând şi plata ratelor lunare, având şi calitatea de garant împrumutat.
Pentru construirea fabricii de pâine, SC C. SRL, reprezentată de A., a încheiat cu SC I. SRL, cu sediul în Craiova, Contractul de achiziţii de lucrări de construcţii din 21 septembrie 2009, reclamantul fiind cel care a achitat avansul, ratele lunare şi alte cheltuieli pentru ridicare şi funcţionarea fabricii de pâine.
De altfel, martorii audiaţi au relatat faptul că numai reclamantul - pârât s-a ocupat şi se ocupă în continuare de societate, pârâtul - reclamant fiind plecat în străinătate, la dosar fiind depuse şi copii după acte care atestă şederea sa în Italia, de exemplu, copie după cartea de identitate, prelungire de valabilitate de la 25 iunie 2008 la 21 septembrie 2014, etc.
Instanţa a mai reţinut faptul că susţinerea pârâtului reclamant în sensul că nu a fost notificat de reclamantul pârât pentru a depune aportul său nu este fondată, deoarece acesta din urmă a dovedit că 1-a notificat prin presă, conform actelor depuse la dosar.
S-a apreciat însă că este fondată cererea pârâtului reclamant de a se constata nulitatea absolută a Hotărârii A.G.A. nr. 1 din 28 februarie 2013 semnată de asociat unic A., prin care s-a hotărât cesionarea a 49% din părţile sociale către pârâtul E., a contractului de cesiune părţi sociale, a actului constitutiv actualizat la 4 martie 2013.
Aceste înscrisuri sunt lovite de nulitate absolută, asociatul A., la data de 28 februarie 2013, nu putea să hotărască cesionarea a 49% din părţile sociale către E., pentru că asociatul B. nu fusese exclus în mod definitiv din societate, mai ales că, prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 394 din 5 februarie 2013, s-a respins recursul lui A. împotriva Deciziei nr. 40/2012, a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a desfiinţat sentinţa nr. 68/2010, a Tribunalului Gorj.
în acest sens instanţa a considerat că Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 28 februarie 2013, a fost emisă cu încălcarea disp. art. 195 alin. (3), potrivit cărora, convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.
Potrivit art. 202 alin. (1), din Legea nr. 31/1990, "Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi iar conform alin. (2), Transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social."
În ce priveşte actul constitutiv, conform art. 204 alin. (1), poate fi modificat prin hotărâre a adunării generale ori a Consiliului de administraţie, respectiv directoratului, adoptată în temeiul art. 114 alin. (1), sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 223 alin. (3) şi ale art. 226 alin. (2).
În speţă, cererea reclamantul A., pentru excluderea din SC C. SRL a asociatului B., a fost depusă la instanţă la data de 25 ianuarie 2010 iar prin sentinţa nr. 68 din 31 martie 2010, pronunţată de Trib. Gorj, secţia comercială, în Dosar nr. x/95/2010, s-a admis acţiunea formulată de formulate de reclamantul A. domiciliat in Motru, împotriva pârâţilor SC C. SRL cu sediul social în loc. Însurăţei, jud. Gorj şi B. domiciliat în Motru, jud. Gorj.
În baza art. 222 alin. (1) lit. a), raportat la art. 223 din Legea nr. 31/1990, s-a dispus excluderea din societate a asociatului B., urmând ca societatea să-şi continue activitatea ca SRL cu asociat unic, în persoana reclamantului A., cu o participare la constituirea capitalului social de 100% şi o cota de participare la beneficii/pierderi de 100%.
S-a dispus restituirea cotei de participare la capitalul social al societăţii pârâte, în cuantum de 100 lei, comunicarea prezentei sentinţe la Registrul Comerţului în vederea efectuării cuvenitelor menţiuni.
Prin Decizia nr. 32 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, s-a respins ca tardiv apelul declarat de B., împotriva sentinţei nr. 68 din 31 martie 2010 iar prin Decizia nr. 3193 din 19 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de B. împotriva acestei decizii care a fost casată, cauza s-a trimis la Curtea de Apel Craiova pentru rejudecarea apelului acestuia.
Prin Decizia nr. 40 din 22 martie 2012, a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul lui B., s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, adică Tribunalului Gorj iar prin Decizia nr. 394 din 5 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca ne fondat recursul declarat de A. împotriva acestei decizii.
Fără a aştepta soluţia definitivă şi irevocabilă în cauză, la data de 28 februarie 2013, deşi i se respinsese recursul de către Înalta Curte de Casație și Justiție, A.. considerându-se asociat unic, a emis Hotărârea A.G.A. nr. 1, prin care a dispus ca 49% din părţile sociale să fie transferate către un terţ, o persoană din afara societăţii, E., şi apoi, în baza acestei hotărâri, a încheiat contractul de cesiune părţi sociale, a modificat actul constitutiv, toate aceste acte fiind, ca şi hotărârea A.G.A., lovite de nulitate absolută, la data de 28 februarie 2013, Slapciu nu avea calitatea de asociat unic, procesul dintre cei doi asociaţi era pe rolul instanţei.
Prin sentinţa nr. 280 din 1 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosar nr. x/95/2013, a fost admisă cererea formulată de B. şi s-a dispus radierea menţiunii privind sentinţa nr. 68 din 31 martie 2010, de la Registrul comerţului, definitivă prin Decizia nr. 78 din 19 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Tribunalul a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile, prin care să se stabilească situaţia patrimonială a societăţii SC C. SRL, în perioada cuprinsă între data înfiinţării, 8 septembrie 2008 şi data depunerii acţiunii, 25 ianuarie 2010, să se stabilească aportul personal al fiecărui asociat, în numerar sau în natură precum şi alte obiective, stabilite prin încheierea de şedinţă din 18 februarie 2014.
În raportul de expertiză întocmit de expert Î., se arată că asociatul A. a obţinut credite pentru societate de 2.076.105,27 lei, aportul propriu al acestuia este de 994.061,48 lei; pe numele B. nu s-a înregistrat nici un aport personal.
Au fost formulate obiectiuni la raportul de expertiză de către B., expertul a depus la dosar un supliment la raport, răspunzând la aceste obiectiuni, în cauză a fost desemnat de reclamant un expert asistent, J., care a fost de acord cu concluziile expertului desemnat de instanţă.
Nu poate fi primită solicitarea pârâtului reclamant de constatare a calităţii sale de asociat al societăţii din moment ce se dovedeşte ca fondată cererea de excludere a sa din societate, în baza art. 221 alin. (1) lit. a), din Legea nr. 31/1990.
Instanţa a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. a), poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat. Pe de altă parte, neînţelegerile grave dintre asociaţi sau imposibilitatea acestora de a ajunge la o înţelegere, cum este în cazul de faţă, din cauza absenţei fizice a unuia dintre aceştia, conduc implicit la lipsa unui affectio societatis.
S-a reţinut că relaţiile dintre cei doi asociaţi nu mai pot continua, datorită absenţei pârâtului şi neimplicării acestuia în bunul mers al activităţii societăţii.
Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar de a-şi realiza obiectul de activitate, asociatul nemulţumit se poate retrage sau poate fi exclus din societate, permiţând funcţionarea în continuare a acesteia.
În speţa de faţă, s-a constatat că reclamatul doreşte continuarea activităţii societăţii şi a luat măsuri pentru buna realizare a obiectului de activitate prin achitarea din surse proprii a aportului necesar pentru obţinerea contractului de finanţare, se ocupă de societate, având ca activitate principală producerea de pâine şi alte produse de panificaţie, fiind astfel justificată cererea de excludere a pârâtului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B.
Prin Decizia nr. 387/2015 din 20 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul pârât B. împotriva sentinţei nr. 300 din 02 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a Il-a civilă, a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că s-a respins acţiunea ca neîntemeiată; s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Potrivit art. 222 alin. (1) lit. a) Legea nr. 31/1990, poate fi exclus dintr-o societate cu răspundere limitată asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat. Obligaţia de a aduce aport există fie la momentul constituirii societăţii comerciale în cauză, fie în cazul majorării capitalului social şi este asumată de asociaţi prin actul constitutiv sau printr-un act adiţional.
Curte de apel a reţinut totodată că asociaţii unei societăţi comerciale cu răspundere limitată au obligaţia de a vărsa integral la data constituirii capitalul social subscris, astfel că, dacă aportul este în numerar, cazul de excludere prevăzut de art. 222 alin. (1) lit. a) Legea nr. 31/1990 nu îşi găseşte aplicabilitatea în ceea ce-i priveşte.
În plus, interpretarea textului art. 222 alin. (1) lit. a) trebuie făcută în strictă legătură cu noţiunea de aport, neputând fi extinsă şi la alte obligaţii de finanţare a societăţii asumate de asociaţi în vederea realizării activităţilor comerciale. Noţiunea de aport nu are caracter general şi nu include orice contribuţie la realizarea obiectului de activitate.
Asumarea unei obligaţii fără legătură cu momentul constituirii şi care nu se regăseşte în actul constitutiv sau într-o hotărâre a adunării generale de majorare, nu poate fi considerată ca şi obligaţie de a aduce un aport, ci eventual ca şi o creditare a activităţii societăţii.
Instanţa de apel a apreciat aşadar, în raport de cele mai sus-menţionate şi faţă de probele administrate în cauză, că prin actul constitutiv al SC C. SRL s-a stabilit obligaţia fiecăruia dintre asociaţi de a aduce aport la capitalul social o sumă de bani în cuantum de 100 lei, reprezentând 50% din capitalul social şi nu s-au stabilit obligaţii suplimentare pentru asociaţi pentru finanţarea activităţii societăţii.
Prin Încheierea nr. 4681 din 08 septembrie 2008 dată de judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Gorj s-a autorizat constituirea şi s-a dispus înmatricularea în registrul comerţului a SC C. SRL, reţinându-se faptul vărsării integrale a capitalului social în cuantum de 200 lei.
Prin urmare, faţă de faptul vărsării integrale a capitalului social la momentul constituirii, aceasta fiind de altfel o condiţie pentru înmatricularea unei societăţi cu răspundere imitată, instanţa de apel a apreciat că obligaţia de a aduce aport la momentul constituirii, singura obligaţie de acest fel asumată de către apelantul pârât a fost îndeplinită de către acesta, sentinţa apelată fiind dată cu aplicarea greşită a legii şi în contradicţie cu probatoriul administrat.
Drept consecinţă, curtea de apel a constatat ca fiind fondate criticile apelantului privitoare la greşita interpretare a noţiunii de aport de către instanţa de fond.
Faptul că intimatul reclamant a contribuit şi a finanţat cu sume de bani consistente activitatea societăţii reprezintă în fapt un credit acordat de către acesta societăţii, iar nu o îndeplinire a obligaţiei de a aduce aport la capitatul social, această obligaţie fiind limitată la aducerea în numerar a sumei de 100 lei pentru constituirea capitalului social la momentul constituirii societăţii din care părţile litigante fac parte.
Este adevărat, pe de altă parte, că faptul susţinerii financiare a dezvoltării societăţii doar de către intimatul reclamant, fapt ce rezultă fără dubiu din probatoriul administrat, face ca menţinerea unei cote egale de participare în cadrul societăţii să apară ca fiind inechitabilă, dar schimbarea cotei de participare sau a structurii şi numărului asociaţilor nu poate fi dispusă prin excluderea apelantului pârât, atât timp cât condiţiile aplicării art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 nu sunt îndeplinite în cauză.
În acest sens intimatul reclamant poate iniţia o majorare a capitalului social prin convertirea în părţi sociale a creanţei pe care o are asupra societăţii. dobândind astfel o cotă de participare mai mare la capitalul social care să îi permită să gestioneze activitatea societăţii sau poate solicita o valorificare a acestei creanţe.
Atât timp însă cât nici la momentul constituirii şi nici ulterior asociaţii nu şi-au asumat expres prin actul constitutiv sau un act adiţional la acesta o altă obligaţie decât aceea de a aduce ca aport pentru constituirea capitalului social suma de 100 lei fiecare, faptul că unul dintre ei a finanţat activitatea societăţii nu reprezintă aducerea de aport suplimentar, aceştia neasumându-şi o asemenea obligaţie, ci o creditare a societăţii.
Totodată, semnarea în calitate de reprezentant legal de către apelantul pârât a declaraţiei referitoare la asigurarea cofinanţării proiectului pentru construirea fabricii de pâine nu echivalează cu asumarea de către acesta a obligaţiei aducerii unui aport suplimentar la capitalului social, ci reprezintă asumarea unei obligaţii de autofinanţare parţială de către SC C. SRL ca persoană juridică beneficiară a programului de finanţare.
Doar printr-o hotărâre a adunării generale a asociaţilor aceştia puteau stabili cu privire la o majorare a capitalului social prin aducerea de aport suplimentar, iar o asemenea hotărâre nu a fost luată în cadrul SC C. SRL.
În plus, neînţelegerile dintre asociaţi şi constatarea unei lipse a affectio societatis nu pot constitui cauze pentru excluderea unuia dintre asociaţi, ci pentru o eventuală dizolvare judiciară a societăţii, instanţa de fond interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/12990, temeiul de drept invocat în mod expres atât în cuprinsul cererii introductive, cât şi în întâmpinarea la apel depuse de către intimatul reclamant.
În consecinţă, apreciind fondate motivele de apel vizând aplicarea greşită a legii cu privire la incidenţa art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/12990 şi înţelesul noţiunii de aport la capitalul social, curtea de apel, faţă de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii introductive, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea în totalitate a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului declarat de B. şi menţinerii soluţiei tribunalului.
Recurentul -reclamant susţine că intimatul - pârât B., prin motivele de apel nu a înţeles să critice hotărârea instanţei de fond din perspectiva aplicabilităţii art. 222 alin. (1) lit. a), adică a noţiunii de aport, ci pe alte considerente. Astfel, acesta în fundamentarea motivului de apel privitor la aplicarea greşită a legii a avut în vedere doar modalitatea de notificare a sa şi legalitatea efectuării acesteia şi nu a criticat aplicarea greşită a legii din perspectiva lipsei vreunei obligaţii de asumare a aducerii aportului, întrucât îşi asumase o astfel de obligaţie, după cum recunoaşte la întrebarea 16 din interogatoriu.
Pe de altă parte, recurentul arată că instanţa de fond s-a mărginit la a analiza cererea de excludere doar din perspectiva art. 222 alin. (1) lit. a), adică neaducerea aportului, fără a avea în vedere celelalte motive invocate de reclamant la momentul reluării judecării cauzei după casare, respectiv motive care din perspectiva sa sunt temeinice şi justifică excluderea, cum ar fi lipsa de interes a intimatului pentru activitatea societăţii, lipsa lui affectio societatis, etc, motive pe care le-a conturat şi motivat din perspectiva art. 1928 din N.C.C.
De asemenea, recurentul - reclamant apreciază că instanţa a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, întrucât interpretarea oferită de aceasta este una restrictivă, anume că din economia art. 222 alin. (1) lit. a), rezultă că asumarea unei obligaţii de a aduce aportul nu poate să aibă legătură decât cu momentul constituirii sau al majorării capitalului social.
Consideră că o astfel de interpretare este fără suport legal atât timp cât din textul articolului mai sus citat nu rezultă o astfel de condiţie, textul prevăzând faptul că excluderea se dispune dacă asociatul nu aduce aportul la care s-a obligat.
Legiuitorul nu a circumstanţiat în niciun fel modul şi momentul în care se naşte o astfel de obligaţie, condiţii în care apreciază că interpretarea nu trebuie să fie una restrictivă şi formalistă, ci una extensivă, adică să nu se rezume doar la situaţiile în care formal s-a obligat la o astfel de majorare, ci trebuie incluse şi acele situaţii în care părţile şi-au exprimat voinţa în sensul aducerii unui aport fără ca această manifestare de voinţă să fie formalizată într-o hotărâre A.G.A., respectiv act adiţional.
Cu alte cuvinte, atât timp cât textul de lege prevede doar ca obligaţia de a aduce aport să existe, implicit trebuie să se dea prevalentă caracterului consensual care stă la baza oricărei structuri societare, astfel că important este ca asociaţii să-şi fi asumat o astfel de obligaţie. Voinţa asociaţilor este cea care stă la baza raportului societar, indiferent de forma pe care o îmbracă această voinţă.
Astfel, susţine că instanţa de apel a adăugat la textul de lege, apreciind că numai dacă ar exista o hotărâre a adunării generale asociaţii ar putea stabili cu privire la o majorare de capital social şi aduce un aport suplimentar. Acest considerent nu răzbate din conţinutul normativ al textului de lege; prin urmare instanţa trebuia să aibă în vedere voinţa părţilor, singura care poate să genereze obligaţii la nivel societar. Faptul că ulterior nu s-a adoptat o hotărâre A.G.A. nu are nicio relevanţă din perspectiva obligaţiilor asumate. Ceea ce instanţa trebuia să verifice, era nu dacă există o hotărâre A.G.A., ci dacă asociaţii şi-au asumat o obligaţie de a aduce sume de bani cu titlu de aport.
Recurentul - reclamant consideră că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura neîndoielnică a acestuia, respectiv a voinţei asociaţilor care a fost de a aduce un aport pentru asigurarea finanţării proiectului respectiv.
În speţă, este fără dubiu că cei doi asociaţi la momentul semnării declaraţiei pentru asigurarea cofinanţării şi-au asumat obligaţia de a aduce această sumă de bani cu titlu de aport, odată ce societatea fusese înfiinţată cu câteva săptămâni înainte şi nu avea disponibilităţi. Relevanţă au din această perspectivă şi probele care converg către ideea că la ceea ce asociaţii s-au obligat a fost aducerea de aport, astfel cum de altfel chiar intimatul recunoaşte la interogatoriu, la întrebarea nr. 16.
De altfel, aducerea acestui aport a fost şi o condiţie impusă de bancă pentru a susţine finanţarea societăţii, astfel că instanţa trebuia să verifice toate aspectele/probele legate de acest proiect, căci acestea erau în măsură să releve obligaţia asumată de asociaţi de a aduce un aport. Fără aducerea aportului respectiv, implicit proiectul nu ar fi fost finalizat şi finanţarea sistată, astfel că recurentul susţine că a fost obligat să contribuie pentru ambii asociaţi.
Din perspectiva excluderii trebuie verificată cauza majorării, suficientă în măsura în care există pentru a susţine necesitatea majorării şi realitatea ei. Majorarea nu a fost simpla voinţă a părţilor, ci a fost şi urmarea unor obligaţii asumate prin proiectul respectiv.
Instanţa a făcut o interpretare proprie în sensul că eventual ar fi vorba de o creditare a activităţii societăţii, fără a fundamenta aceste considerente pe probele administrate în cauză. Arată că este evident că în cauză au fost depuse anumite sume de bani de către recurent în condiţiile de pasivitate totală a intimatului, însă nu a fost vorba de o creditare atât timp cât un astfel de titlu nu a rezultat din niciun act.
Dimpotrivă, toate sumele respective au fost aduse ca aport, căci aceasta a fost intenţia iniţială a părţilor şi chiar pusă de recurent în practică ulterior. Instanţa nu putea să schimbe natura titlului cu care recurentul a adus sumele respective atât timp cât probele nu evidenţiază doar că au fost sumele depuse efectiv, ci chiar şi titlul cu care le-a adus şi cu care inclusiv intimatul s-a obligat, anume de a aduce aport.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs referitor la absenţa din apelul pârâtului a criticilor privind noţiunea de aport la capitalul social şi pronunţarea instanţei de apel asupra unor chestiuni care nu au făcut obiectul cererii de apel va fi analizat în ansamblu din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea dispoziţiilor de drept procesual, subsumându-se, astfel, motivului de modificare enunţat.
Prin demersul judiciar reclamantul A. a solicitat instanţei să dispună excluderea pârâtului B. din cadrul SC C. SRL Motru potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, întrucât acesta nu a depus aportul la capitalul social la care s-a obligat.
Dispoziţia legală care a constituit temeiul cererii de chemare în judecată art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor comerciale stabileşte că:
„Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;".
Critica invocată de recurentul - reclamant prin care acesta susţine că nu s-au formulat prin motivele de apel critici privind noţiunea de aport este ne fondată.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o interpretare corectă a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile aplicării acestora.
Potrivit art. 295 alin (1) C. proc. civ., „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
Cât priveşte caracterul devolutiv al apelului, acesta este configurat în dreptul procesual prin două reguli fundamentale: prima „tantum devolulum quantum apellatum", care semnifică faptul că, expresie a principiului disponibilităţii, instanţa de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate de apelant, deci este îndrituită a judeca doar asupra a ceea ce i s-a cerut şi, cea de-a doua,’’tantum devolulum quantum judicatum" care delimitează cadrul procesual stabilit de prima instanţă şi care nu poate fi extins sau lărgit în apel, neputând fi formulate cereri noi, ori modificate elementele pe care prima instanţă le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.
Este de observat că, în limitele criticilor din apelul declarat de pârâtul B., au fost invocate aspecte legate de greşita aplicare a legii de către tribunal, astfel că nu se poate susţine, cu temei, că instanţa de control judiciar şi-a extins nelegal considerentele deciziei pronunţate, răspunzând unor chestiuni ce exced obiectului învestirii sale.
În aprecierea limitelor devoluţiunii, admiţându-se criticile expuse de pârât este de observat că, acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, astfel că instanţa de apel a verificat legalitatea sentinţei atacate şi a analizat toate criticile din apel, în calea sa de atac, pârâtul invocând aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor legale care au constituit temeiul acţiunii.
Soluţia instanţei de apel este în acord cu legea, întrucât, în momentul învestirii instanţei de judecată cu o acţiune, aceasta are a se pronunţa asupra obiectul litigiului, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Prin prisma aceloraşi considerente, nu se poate reţine nici că a fost încălcat astfel, principiul „tantum devolutum quantum judicatum", întrucât instanţa de apel a examinat numai ceea ce s-a judecat în primă instanţă.
În acest context, critica recurentului referitoare la faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat cu privire motivul privind lipsa affectio societatis din perspectiva art. 1928 din N.C.C. nu va fi analizată, fiind invocată omisso medio întrucât nu a constituit nici temei juridic al acţiunii (fiind invocat numai art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 pentru excludere) şi nici obiect de critică în apelul din primul ciclu procesual, fiind invocată pentru prima oară urmare a casării cu trimitere de către Înalta Curte, unde judecata se desfăşoară în limite precis stabilite, în sensul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., limite ce nu pot fi depăşite ori ignorate prin soluţionarea unui alt obiect al acţiunii, care nu exista formulat la data când s-a judecat primul recurs.
Deosebit de faptul că reclamantul a invocat direct în recurs, în mod nelegal, incidenţa art. 1928 din N.C.C., trebuie precizat faptul că reclamantul a introdus acţiunea la data de 25 ianuarie 2010, iar N.C.C. a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, deci după 1 ani şi 9 luni de la data introducerii acţiunii. în consecinţă, în mod nelegal, recurentul - reclamant invocă dispoziţiile unui act normativ care nu existau la data introducerii acţiunii.
Este nefondată şi critica privind aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel cu privire la interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 221 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.
În cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut cu justeţe faptul că obligaţia de a aduce aport există fie la momentul constituirii societăţii comerciale, fie în cazul majorării capitalului social şi este asumată de asociaţi prin actul constitutiv sau printr-un act adiţional.
Recurentul face o greşită calificare a obligaţiei de finanţare a societăţii la care s-au obligat asociaţii pe care o asimilează noţiunii de aport, de vreme ce asumarea unei obligaţii fără legătură cu momentul constituirii şi care nu se regăseşte în actul constitutiv sau într-o hotărâre a adunării generale de majorare, nu poate fi considerată ca şi obligaţia de a aduce aport.
Noţiunea de aport vizează obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială care poate fi în numerar sau în natură. Ca element specific al pactului societar, aportul la capital constituie în acelaşi timp şi măsura drepturilor şi răspunderilor ce le revin asociaţilor în societatea cu răspundere limitată. Această obligaţie sub aspectul întinderii şi formelor în care se realizează poate fi calificată ca fiind convenţională, iar sub aspectul neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 222 din legea societăţilor comerciale, sancţiunea excluderii poate fi calificată ca fiind legală.
Cu referire la ultima calificare, art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990 este edificator întrucât introduce între formele de excludere din societate şi neîndeplinirea obligaţiei de aport pe care recurentul a invocat-o în sprijinul cererii formulată împotriva asociatului B. Recurentul susţine că noţiunea de aport la care face trimitere art. 222 lit. a) din legea societăţilor comerciale nu se referă strict la noţiunea de aport la capital, considerând că această noţiune este mult mai generală şi că ar include orice contribuţie la dezvoltarea societăţii.
Aserţiunea recurentului nu va fi reţinută întrucât aportul la capitalul social este distinct de orice altă „contribuţie" pe care asociaţii ar putea să o stabilească în scopul realizării obiectului de activitate. Această concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 7 şi urm. din Legea societăţilor comerciale observând totodată în legătură cu această noţiune şi faptul că obligaţia de aport constituie o componentă legală a actului constitutiv. Este neîndoielnic faptul că în scopul realizării obiectului de activitate şi pentru ca pactul societar să aibă finalitate, asociaţii pot în mod convenţional să prevadă şi alte modalităţi de participare la realizarea activităţii societăţii determinând în mod concret obligaţiile ce le revin. Nu trebuie trecut însă peste un aspect esenţial pe care recurentul nu l-a avut în vedere şi anume că expresia valorică a aporturilor pe care asociaţii le aduc la înfiinţarea societăţii, care constituie în realitate capitalul social, este o importantă sursă de finanţare a societăţii şi că în raport de amplitudinea activităţii comerciale propusă prin actul de înfiinţare, potrivit principiului libertăţii contractuale, asociaţii pot să determine mărimea capitalului social, dar şi alte obligaţii care sunt asumate expres.
Cu alte cuvinte, acesta este contextul în care la constituirea societăţii se determină contribuţia fiecărui asociat la formarea capitalului social. În fine, depunerea aportului este şi un criteriu de determinare, de cuantificare a celorlalte drepturi şi obligaţii care decurg din calitatea de asociat.
Revenind la susţinerea recurentului privind învoiala părţilor de a depăşi contribuţia la capital, asumându-şi obligaţia de a aduce sume de bani cu titlu de aport pentru asigurarea finanţării societăţii, Înalta Curte reţine pornind de la fundamentul societar care este actul constitutiv, că în adevăr, părţile se pot învoi să stabilească şi alte „contribuţii" în scopul de a realiza obiectul de activitate. Numai că, în speţă, o astfel de învoială nu a existat şi nu concretizează afirmaţia recurentului în legătură cu un „aport" suplimentar asumat care să constituie temei pentru analiza motivului de excludere invocat. Şi în ipoteza în care s-ar admite punctul său de vedere în legătură cu extinderea noţiunii de aport, înţelegând în accepţiunea largă„aportul la realizarea activităţii" şi nu aportul la capital, afirmaţia nu se fundamentează pe o convenţie concretă a asociaţilor care să fie opusă cu putere de lege.
Înalta Curte reţine că societatea comercială este sub raport convenţional, produsul acordului de voinţă al asociaţilor aşa încât sancţiunea excluderii trebuie privită ca o reziliere parţială a actului constitutiv care implică dezacordul societar iar cauzele acestui dezacord nu sunt independente de analiza împrejurărilor care îl privesc pe asociatul culpabil. Ca sancţiune societară cu referire strictă la depunerea aportului la capital, aceasta nu-şi găseşte aplicare în speţă aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, care implicit a avut în vedere faptul că excluderea din societate are un impact important asupra vieţii societare întrucât produce modificarea actului constitutiv, restructurarea patrimoniului social şi modificarea structurii asociative.
Este evident că art. 222 lit. a) se referă la executarea obligaţiei de aport şi nu la naşterea acestei obligaţii, executarea nefiind concomitentă cu asumarea obligaţiei aşa încât art. 222 alin. (1) lit. a) îşi are propriul conţinut şi aplicabilitate fără ca prin interpretare să se poată lărgi sfera domeniului avut în vedere de legiuitor adăugând la acesta şi alte contribuţii ale asociaţilor, care deşi necesare la realizarea obiectului de activitate nu-şi găsesc corespondent într-o convenţie.
Rezumând argumentele de mai sus se va reţine că finanţarea cu sume de bani consistente a societăţii de către recurent şi împrumuturile pe care părţile şi le-au propus să le acorde societăţii nu se confundă cu aportul la capital aşa încât, în speţă regulile prevăzute de art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea societăţilor comerciale nu pot fi extinse şi la alte situaţii decât cele prevăzute de lege.
Neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii pun în valoare caracterul judiciar al altei sancţiuni care vizează o altă instituţie, dizolvarea şi nu excluderea din societate.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că asociatul B. şi-a îndeplinit obligaţia de a aduce aport la capitalul social prin aducerea în numerar a sumei de 100 lei pentru constituirea capitalului social conform prevederilor actului constitutiv, iar acesta nu a fost modificat ulterior prin acte adiţionale în sensul stabilirii obligaţiei de a aduce cu titlu de aport alte sume de bani decât cele stabilite prin actul constitutiv, motiv pentru care în mod legal acţiunea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990 a fost respinsă.
Tot astfel, recurentul - reclamant pretinde în mod neargumentat, că ar fi fost denaturat raportul juridic dedus judecăţii, schimbând natura neîndoielnică a acestuia, respectiv a voinţei asociaţilor care a fost de a aduce un aport pentru asigurarea finaţării societăţii, indicând ca temei al recursului său şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ignorând însă faptul că acest motiv de recurs are în vedere denaturarea înţelesului clar, neechivoc al unui act juridic privit în înţelesul său material, de negoţ hun iuris (ale cărui clauze neîndoielnice ar fi fost interpretate greşit de către instanţă).
Rezultă că recurentul este în eroare asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancţionând denaturarea sau schimbarea înţelesului unui act juridic, însă, în speţă, problema dedusă judecăţii o reprezintă cererea de excludere asociat, astfel că indicarea acestor dispoziţii s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care nu au fost dezvoltate argumente care să fie subsumate acestui motiv de recurs şi care să facă posibil controlul de legalitate.
Cât priveşte art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., aceste motive de modificare au fost invocate în mod formal, niciuna dintre criticile recurentului nesubsumându-se cazurilor respective, care se referă la casarea unei hotărâri pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod şi la modificarea hotărârii în situaţia nemotivării sau a motivării contradictorii a acesteia.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant nu este fondat şi va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte constată întemeiată cererea formulată de intimatul - pârât B. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. întrucât recurentul a căzut în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aceasta va fi obligată sa-i plătească intimatului cheltuielile de judecată, efectuate în recurs şi dovedite prin chitanţa aflată la fila 24 din dosarul acestei instanţe, cheltuieli în sumă de 4.500 lei, reprezentând onorariu avocaţial. Celelalte cheltuieli solicitate în sumă de 2.250 lei aferente chitanţelor de la filele 25-26 (emise la 17 ianuarie 2015 şi, respectiv 25 ianuarie 2015, înainte de declararea apelului) nu vor fi acordate întrucât au fost ocazionate de soluţionarea apelului şi trebuiau solicitate în acel stadiu procesual.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 387/2015 din 20 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Obligă pe recurentul - reclamant A. la plata sumei de 4.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul - pârât B.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2016.