Nullity of land transfer upheld; total nullity and costs ordered against two defendants and purchaser.

Decizia nr. 1748/2015

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 30 aprilie 2008 sub nr. de Dosar x/204/2008, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., să se constate nulitatea absolută a Protocolului nr. X/8471 din 31 mai 2002, prin care A. a cedat către B. o suprafaţă de 29.773,30 mp.

Pârâta D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea acţiunii şi constatarea nulităţii absolute a Protocolului nr. X/8471 din 31 mai 2002 încheiat între reclamantă şi B., întrucât A. nu avea posibilitatea de a preda pe bază de protocol terenul respectiv, fiind necesar să urmeze procedura stabilită prin H.G. nr. 834/1991, ulterior căreia trebuie să majoreze capitalul social cu valoarea acestui teren şi să emită acţiuni suplimentare, ce urmau a fi valorificate potrivit legislaţiei în materia privatizării, respectiv Legea nr. 137/2002.

Pârâţii B. şi C., au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

După ce a fost stabilită competenţa de soluţionare a acestei cauze în favoarea Tribunalului Prahova, prin Decizia nr. 557 din 27 octombrie 2010 pronunţată de această instanţă, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 237 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de Dosar nr. x/204/2008/a1*, iar după administrarea probelor cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 450 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Prahova, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, a constatat nulitatea absolută parţială a Protocolului nr. X/8471 din 31 mai 2002 încheiat între SC A. SA şi B., mai puţin pentru suprafaţa de teren de 4.800 mp care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 de B.N.P., E. şi a obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 7.722,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta SC A. SA, societate comercială cu capital de stat, înfiinţată în baza H.G. nr. 1264/1990, a încheiat la data de 31 mai 2002 cu B. protocolul nr. 460/8471, prin care i-a cedat din activele sale un teren în suprafaţă de 29.773,30 mp, situat în C., iar potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii, urmau a se determina de către ministerul de resort, în speţă Ministerul Transporturilor, pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Economiei şi Finanţelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, eliberând societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Prima instanţă a arătat că numai după efectuarea acestei proceduri s-ar fi putut proceda conform art. 4 din H.G. nr. 834/1991 la predarea terenurilor disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 din acelaşi act normativ, însă predarea terenului prin protocol s-a făcut înainte de efectuarea procedurii speciale reglementate prin H.G.

Totodată, prima instanţă a reţinut că ulterior încheierii protocolului atacat, B. a înstrăinat o suprafaţă de 4.734 mp din teren către intervenienta SC F. SA, iar nulitatea nu produce efecte juridice şi asupra actului de înstrăinare subsecvent, pe de o parte pentru că odată intrat în circuitul civil acesta la rândul său a produs efecte juridice, iar pe de altă parte pentru că nici nu s-a invocat şi dovedit vreo fraudă din partea cocontractantului, cu atât mai mult cu cât actul a fost încheiat cu mult timp înaintea promovării acţiunii.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul B. prin întâmpinare, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, motivat de faptul că pârâtul este parte în actul a cărui nulitate se solicită a fi constatată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A., pârâţii C., B. şi D. au declarat apel, criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, apelantele A. şi D. solicitând schimbarea în parte a sentinţei nr. 450 din 21 decembrie 2012, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi constatării nulităţii absolute integrale a protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, iar apelanţii C. şi B. au solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii în tot a acţiunii reclamantei.

Prin Decizia nr. 62 din 9 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile formulate de reclamanta SC A. SA şi D., împotriva sentinţei nr. 450 din 21 decembrie 2012 pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a Protocolului nr. X/8471 din 31 mai 2002, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a respins apelul formulat de B. şi C., A obligat pârâtul B. la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic, condiţiile de validitate, nulitatea absolută constituie un mijloc de garanţie a principiului legalităţii şi intervine în ipoteza nerespectării la încheierea actului juridic a unei norme imperative, independent de existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a părţilor la momentul încheierii actului.

Instanţa de control judiciar a considerat că, în speţă, s-a procedat la înstrăinarea unui bun cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, nefiind efectuată procedura obligatorie şi imperativă, privind emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acesta fiind emis doar la data de 01 iulie 2013, ulterior predării prin protocol a terenului, apreciindu-se că înstrăinarea realizată prin Protocolul nr. X/8471 din 31 mai 2002 nu a respectat dispoziţiile legale imperative, context în care a apreciat că sunt incidente prevederile art. 948 C. civ.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât pârâţii C., prin primar şi B., cât şi intervenienta SC F. SA.

Prin Decizia nr. 1968 din 30 mai 20914 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâţi şi de intervenienta, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti.

În motivarea deciziei, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia recurată nu respectă prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât în considerentele acesteia nu au fost indicate argumentele care au format convingerea instanţei de prim control judiciar, în sensul înlăturării susţinerilor vizând incidenţa în speţă a excepţiei de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, care vizează cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil, a omis să examineze cauza prin prisma tuturor motivelor de apel şi apărărilor invocate, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.

După trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor, dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/42/2013*, nemaifiind administrate alte probe.

Prin Decizia nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanta SC A. SA şi de pârâţii C., B. şi D., împotriva sentinţei nr. 450 din data de 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intervenientul forţat SC F. SA.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanta SC A. SA, societate comercială cu capital de stat, înfiinţată în baza H.G. nr. 1264/1990, a încheiat la data de 31 mai 2002 cu B. protocolul nr. 460/8471, prin care i-a cedat din activele sale, un teren în suprafaţă de 29.773,30 mp situat în C.

Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii, urmau a se determina de către ministerul de resort, în speţă Ministerul Transporturilor, pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Economiei şi Finanţelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, eliberând societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate, după efectuarea acestei proceduri putându-se proceda conform art. 4 din H.G. nr. 834/1991, la predarea terenurilor disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 din acelaşi act normativ, însă predarea terenului prin protocol s-a făcut înainte de efectuarea procedurii speciale.

S-a constatat că pentru o suprafaţa de teren de 17.924,76 mp situat în incinta sediului A., reclamanta deţine Certificat de atestare a dreptului de proprietate, emis ulterior încheierii Protocolului, ceea ce nu înseamnă că terenul ce face obiectul litigiului era unul disponibilizat, pentru acest imobil nu există dovada efectuării procedurilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în sensul unui ordin sau alt act cu putere de a dispune al ministerului de resort competent la acea data, care să statueze că terenul nu era necesar desfăşurării activităţii societăţii conform obiectului de activitate, dobândind calitatea de teren disponibilizat, cu consecinţa aplicării art. 4 din H.G.

S-a apreciat că la data încheierii Protocolului, A. nu avea decât un drept de administrare asupra terenului, nu putea efectua acte de dispoziţie cu privire la acest imobil, operaţiunea juridică realizată prin acest act încheiat cu B. este afectată de nulitate absolută, fiind încălcate normele imperative precizate mai sus.

Ulterior încheierii acestui protocol, B. a înstrăinat o suprafaţă de 4.734 mp din teren către intervenienta SC F. SA prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 de B.N.P., E. din Câmpina, iar nulitatea nu produce efecte juridice şi asupra actului de înstrăinare subsecvent, întrucât a intrat în circuitul civil, a produs efecte juridice, neinvocându-se şi nedovedindu-se vreo fraudă din partea cocontractantului, care este cumpărător de bună credinţă, cu titlu oneros, în cauză fiind aplicabilă excepţia de la principiul resolute iure dantis resolvitur ius accipientis.

S-a apreciat că instanţa de fond în mod corect a concluzionat că protocolul încheiat între societatea reclamantă şi B. este afectat de nulitate, în condiţiile în care la 31 mai 2002 societatea nu avea drept de dispoziţie asupra terenului în suprafaţă de 29 773,30 mp situat în C., pentru care sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale H.G. nr. 834/1991, procedură ce s-a finalizat prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea societăţii comerciale cu capital de stat din 1 iulie 2003, pentru o suprafaţă de 17.924,75 mp, însă această nulitate nu afectează şi contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 2005 între B. şi intervenienta SC F. SA, care este cumpărător de bună credinţă cu titlu oneros.

În ceea ce priveşte apelul declarat de societatea reclamantă ce vizează încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, faptul că la momentul încheierii protocolului societatea nu avea dreptul de a dispune de terenul ce a fost predat Consiliului Local Câmpina prezintă relevanţă în ceea ce priveşte nulitatea ce afectează protocolul încheiat la 31 mai 2002 între cele două părţi, însă sancţionarea cu nulitatea actului subsecvent reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 2005 încheiat de B. cu SC F. SA nu s-a dispus, dându-se eficienţă excepţiei de la principiul accesoriul urmează soarta principalului, întrucât intervenienta este cumpărător de bună credinţă cu titlu oneros, iar numai în situaţia dovedirii relei credinţe şi a participării frauduloase la încheierea contractului se poate aplica sancţiunea nulităţii şi pentru acest contract, impunându-se doar nulitatea parţială a protocolului.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind nefondată şi critica vizând încălcarea dispoziţiilor legale privind transferul activelor societăţii precum şi nerespectarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare, fiind dovedită reaua credinţă a intervenientei, prin neanularea actului subsecvent tribunalul acordând mai mult decât s-a cerut, întrucât nerespectarea normelor ce reglementează transferul activelor societăţii comerciale afectează valabilitatea unui act juridic încheiat de apelantă, însă nu şi a unui act ulterior, pentru care nu s-a făcut dovada relei credinţe, o astfel de probă trebuie administrată raportat la momentul încheierii contractului şi nu pentru neîndeplinirea unor obligaţii ce rezultă din executarea unei astfel de convenţii, faptul că protocolul din 2002 a fost anulat numai în parte nereprezentând ipoteza în care instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, în prezenta cauză acţiunea în anulare fiind admisă în parte.

Motivul de apel susţinut de apelanta D. potrivit căruia se impune constatarea nulităţii absolute totale a protocolului încheiat la 31 mai 2002 între reclamantă şi B., încălcându-se principiul accesorium secvitur principale prin neanularea contractului de vânzare cumpărare, s-a constatat ca fiind lipsit de fundament, în condiţiile în care în cauză este aplicabilă excepţia de la principiul evocat, intervenienta fiind cumpărător de bună-credinţă cu titlu oneros, acest principiu de drept fiind incident atunci când se face proba relei credinţe a cumpărătorului precum şi frauda acestuia, ceea ce în cauză nu s-a produs.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă şi susţinerea ce vizează nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 137/2002, ce impun anumite obligaţii în sarcina unei societăţi comerciale după obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât nulitatea absolută sau relativă a unui act juridic se analizează şi poate dispune pentru nerespectarea unor norme imperative ori dispozitive la momentul încheierii acestuia. în prezenta cauză, pentru terenul ce a făcut obiectul Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, A. nu a parcurs procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991 care se finalizează prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acestea fiind normele juridice încălcate ce afectează valabilitatea protocolului, cele evocate de D. fiind aplicabile numai după ce în favoarea societăţii s-ar fi emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate ceea ce s-a realizat în anul 2003, deci după încheierea protocolului afectat de nulitate parţial.

Au fost găsite nefondate şi criticile susţinute de pârâţii C. şi B. potrivit cărora terenul ce a făcut obiectual protocolului nu era necesar desfăşurării activităţii reclamantei, conform obiectului de activitate, fiind un teren viran, situaţie ce există şi în prezent, A. întocmind documentaţia necesară atestării dreptului de proprietate asupra altor terenuri. Aceasta întrucât, terenurile disponibilizate, ce se constituie în fondul special destinat realizării de investiţii sau desfăşurării unei activităţi economice, administrat de autorităţile publice locale, se stabilesc numai după ce se finalizează procedura reglementată expres de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în cadrul căreia se determină terenurile necesare desfăşurării activităţii unei societăţi comerciale cu capital de stat, conform obiectului său de activitate, pentru care se obţine certificat de atestare a dreptului de proprietate, această procedură a fost finalizată în luna iulie 2003 prin emiterea certificatului în favoarea reclamantei, astfel că numai la acest moment se putea stabili calitatea de teren disponibilizat pentru cel ce a făcut obiectul protocolului, iar reclamanta putea să efectueze operaţiuni juridice în ceea ce priveşte acest imobil, inclusiv aceea de a-l prea consiliului local, cum statuează art. 4 din aceeaşi hotărâre de guvern.

Instanţa de apel a reţinut că în speţă terenul pretins disponibilizat a fost predat înainte de a se stabili această caracteristică şi a se emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea A., astfel că au fost nerespectate dispoziţiile H.G. nr. 834/1991, act administrativ cu caracter normativ ce a fost edictat pentru punerea în aplicare a art. 20 din Legea nr. 15/1990, fiind aplicabil societăţilor comerciale cu capital de stat, cum este şi societatea reclamantă, încălcarea acestor norme legale ducând la aplicarea sancţiunii nulităţii protocolului încheiat în anul 2002, fără ca sancţiunea să afecteze contractul de vânzare cumpărare încheiat de B. cu intervenienta, dându-se eficienţă excepţiei de la principiul accesoriul urmează soarta principalului.

Aşa fiind, Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că în mod corect Tribunalul Prahova a concluzionat că protocolul încheiat la 31 mai 2002 între societatea reclamantă şi B. încalcă dispoziţiile speciale ale H.G. nr. 834/1991, neputându-se proceda la predarea unui teren pretins disponibilizat, în condiţiile în care o astfel de calitate nu se poate stabili după finalizarea procedurii speciale statuate de această hotărâre de guvern, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ceea ce s-a realizat în iulie 2003, după încheierea protocolului, nulitatea acestui act juridic nu afectează şi actul subsecvent reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat de B. cu intervenienta SC F. SA, nefăcându-se dovada relei credinţe a cumpărătorului şi a concursului fraudulos la încheierea convenţiei.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta A., cât pârâţii D., C. şi B. au declarat recurs.

În motivarea recursului, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta A. susţine, în esenţă, că instanţa nu a avut în vedere că terenul ce a făcut obiectul protocolului, în totalitate, nu era al societăţii în momentul predării, societatea neavând dreptul de a dispune de acesta.

În opinia recurentei, Protocolul încheiat a fost făcut cu încălcarea legii, iar instanţa nu a reţinut corect nulitatea absolută totală a protocolului, reţinând o nulitate parţială.

Prevederile H.G. nr. 864 din 14 decembrie 1991 prin care s-a instituit obligativitatea societăţilor comerciale cu capital de stat, de a obţine titlurile de proprietate pentru terenurile aflate în patrimoniul lor le este opozabilă, atât pârâţilor, cât şi intervenientului.

Din acest punct de vedere, apreciază recurenta, se încalcă şi principiul de drept potrivit căruia, accesoriu urmează principalul, în speţă contractul de vânzare-cumpărare trebuia să urmeze soarta juridică a actului de care este dependent, protocolul. Cu atât mai mult cu cât introducerea în cauză a SC F. SA, nu a fost pentru anularea sau constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, ci pentru opozabilitate. Anularea acestui contract urmând a se discuta eventual pe cale separată, însă instanţa, depăşindu-şi atribuţiile, a acordat mai mult decât s-a cerut, nicio parte neavând capăt de cerere în acest sens.

Critică, totodată, hotărârea recurată sub aspectul nerespectării prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., considerând că nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare în sensul de a motiva soluţia dată iniţial.

Solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate şi schimbarea sentinţei nr. 450 din 21 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/204/2008/a1* al Tribunalului Prahova, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă şi constatarea nulităţii absolute a Protocolului nr. x/8471 din 31 mai 2002, încheiat între SC A. SA şi B., pentru întreaga suprafaţă de teren de 29.773,30 mp.

Recurenta-pârâtă D., solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului D. (fosta D.), schimbării în parte a sentinţei nr. 450 din 21 decembrie 2012, admiterii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. şi constatarea nulităţii absolute a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2012 încheiat între A. şi B., pentru întreaga suprafaţă de teren de 29.773,30 mp.

În argumentarea recursului, pârâta D. critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din H.G. nr. 834/1991 şi ale art. 12 din Legea nr. 137/2002.

Apreciază că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal a respins apelurile părţilor, prin cererea reclamantei fiind solicitată constatarea nulităţii absolute a protocolului respectiv, pentru întreaga suprafaţă de 29.773,30 mp, motivat de existenţa unui act de înstrăinare subsecvent (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 2005).

Arată că potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii, se determină de către ministerul de resort, în speţă de către Ministerul Transporturilor, pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Finanţelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, eliberând societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Astfel, numai după efectuarea acestei proceduri prevăzută imperativ de dispoziţiile legale menţionate s-ar fi putut proceda, conform art. 4 din H.G. nr. 834/1991, la predarea terenurilor indisponibilitate, ca urmare a aplicării art. 1 din acelaşi act normativ.

Predarea terenului prin protocol s-a făcut înainte de efectuarea procedurii prevăzute de HG nr. 834/1991 şi cu încălcarea Legii nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, motiv pentru care, apreciază că trebuia constatată, integral, nulitatea Protocolului nr. 460/847I din 31 mai 2002, încheiat între A. şi B.

Având în vedere şi prevederile art. 12 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, pe care le redă, recurenta-pârâtă susţine că A. nu avea posibilitatea de a preda pe bază de protocol respectivul teren, fiind necesar să fie urmată procedură prevăzută expres de lege cu privire la aceasta situaţie.

Consideră că instanţa de apel a menţinut hotărârea din fond, cu încălcarea principiului "accesorium sequitur principale" - în speţă contractul accesoriu (din 14 iulie 2005) urmând soarta juridică a bunului sau a contractului de care este dependent (protocolul nr. 460/8471 din 31 mai 2002).

De asemenea, nu poate fi reţinut ca temeinic şi legal raţionamentul instanţei de fond, menţinut de instanţa de apel, motivat de faptul că bunul respectiv ar fi intrat în circuitul civil, producând efecte juridice, sau cel referitor la faptul că nu s-ar fi invocat şi dovedit vreo fraudă din partea cocontractantului, întrucât acest act - în totalitatea sa - a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Invocând motivele de nelegalitate reglementate de pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenții-pârâți C. şi B. solicită admiterea recursului, iar pe fond, modificarea sentinţei nr. 450/2012 a Tribunalului Prahova şi a Deciziei nr. 57/2015 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul respingerii în tot a acţiunii reclamantei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâţii susţin, în esenţă, că, în mod greşit, s-a apreciat că se impune constatarea nulităţii absolute parţiale a Protocolului, întrucât acesta este perfect valabil, fiind încheiat în temeiul art. 4 din H.G. nr. 834/1991 ale cărui dispoziţii imperative prevăd că: „terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparţin proprietăţii private ale unităţilor administrativ teritoriale si se vor preda pe baza de protocol în termen de 30 de zile de la data eliberării certificatului de atestare al dreptului de proprietate".

Apreciază ca fiind irelevant argumentul potrivit căruia „protocolul nu are la bază nicio hotărâre a ministerului, în sensul disponibilizării", atât timp cât dispoziţiile legale nu prevăd că ministerul de resort trebuie să emită vreun act administrativ, în sensul identificării şi nominalizării terenurilor disponibilizate.

De asemenea, nu poate fi reţinută lipsa unei hotărâri A.G.A. a reclamantei, deoarece prin încheierea protocolului, nu s-a făcut altceva, decât să se pună în aplicare o dispoziţie cu caracter imperativ dintr-un act normativ, iar acesta este atributul exclusiv al conducerii executive al societăţii comerciale şi nu trebuia supus aprobării A.G.A.

În susţinerea constatării nulităţii absolute nu poate fi primită ca motiv lipsa titlului de proprietate asupra terenului cedat, în contextul în care H.G. nr. 834/1991 reglementează tocmai modalităţile de atestare a dreptului de proprietate în patrimoniul societăţilor comerciale, iar conform art. 4 alin. (1) terenurile disponibilizate trec din proprietatea privată a statului şi administrarea societăţilor comerciale, în proprietatea privată a unităţilor administrativ teritoriale. în consecinţă, prin întocmirea protocolului de predare a terenurilor disponibilizate, nu se statuează decât data la care unitatea administrativ teritoriala devine proprietara terenului, dreptul de proprietate fiind constituit prin efectul legii.

Un alt argument pentru care consideră Protocolul ca fiind valabil este şi acela că în baza acestuia, au încheiat un contract de vânzare-cumpărare autentificat de B.N., E., contract de vânzare-cumpărare perfect valabil, considerat în acest mod şi de către instanţa de fond, după ce anterior a fost validat atât de către notarul public, cât şi de Oficiul de Cadastru, care a consfinţit valabilitatea titlului recurenţilor pârâţi, în speţă Protocolul nr. 460/8471 din 31 mai 2012

Faţă de considerentele expuse, apreciază că Protocolul de predare-primire este perfect valabil, decizia recurată fiind nelegală.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâta D. şi caracterul nefondat al recursului declarat de pârâţii C. şi B., pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

De asemenea, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocată de recurenta-reclamantă şi de recurenţii-pârâţi C. şi B., legea sancţionând denaturarea sau schimbarea înţelesului unei convenţii, clauzele fiind clare şi precise, or, în cauză, instanţa s-a pronunţat asupra cererii de nulitate absolută a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002 prin care A. a cedat către B. o suprafaţă de 29.773,30 mp.

De altfel, se constată că indicarea acestui motiv are un caracter pur formal, întrucât în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată fără a argumenta în ce constată nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva textului legal invocat, criticând, în realitate, aplicarea greşită a legii.

Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurentei-reclamante A. şi al criticilor recurentei-pârâte D. referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor imperative ale H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Este de necontestat că în cauză, reclamanta SC a. SA, societate comercială cu capital de stat, înfiinţată în baza H.G. nr. 1264/1990, a încheiat la data de 31 mai 2002 cu B. Protocolul nr. 460/8471 (a cărui nulitate absolută o solicită prin prezentul demers judiciar), prin care reclamanta i-a cedat din activele sale, un teren în suprafaţă de 29.773,30 mp situat în C.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991: "Terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană", iar potrivit art. 2 „criteriile de stabilire şi de evaluare a terenurilor care fac parte din patrimoniul societăţilor comerciale se aprobă de Ministerul Finanţelor*) împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, cu consultarea ministerelor interesate". Conform art. 4 din acelaşi act normativ: (1). Terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparţin proprietăţii private a comunelor, oraşelor sau judeţelor şi se constituie în "Fond special destinat realizării de investiţii sau desfăşurării unor activităţi economice", administrat de autorităţile administraţiei publice locale. (2) Societăţile comerciale prevăzute la art. 1 vor preda terenurile disponibilizate, care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, consiliilor locale, Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau consiliilor judeţene, după caz, pe baza de protocol, în termen de 30 de zile de la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi C. şi B., terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii, se determină de către ministerul de resort, în speţă Ministerul Transporturilor, pe baza unor criterii stabilite de Ministerul Economiei şi Finanţelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, eliberând societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate.

În mod greşit, recurentii-pârâti C., B. susţin valabilitatea Protocolului motivat de împrejurarea că acesta s-a încheiat în temeiul art. 4 din H.G. nr. 834/1991, întrucât, numai după efectuarea procedurii prevăzută imperativ de dispoziţiile legale ale H.G. nr. 834/1991 s-ar fi putut proceda conform art. 4 din H.G. nr. 834/1991 la predarea terenurilor disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 din acelaşi act normativ.

Cum în mod legal au reţinut atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, reclamanta A., la data încheierii Protocolului, nu avea decât un drept de administrare asupra terenului, astfel că nu putea efectua acte de dispoziţie cu privire la terenul ce face obiectul Protocolului contestat, câtă vreme nu există dovada efectuării procedurilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/199, în sensul unui ordin sau alt act cu putere de a dispune, al Ministerului de Transport competent la acea dată, care să statueze că terenul nu era necesar desfăşurării activităţii societăţii conform obiectului de activitate şi, prin urmare, să fi dobândit calitatea de teren disponibilizat, cu consecinţa aplicării art. 4 din H.G. amintită.

În speţă, s-a procedat la înstrăinarea unui bun cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/14 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, nefiind efectuată procedura obligatorie şi imperativă, privind emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate fiind emis abia la data de 01 iulie 2013, ulterior „predării" prin protocol a bunului.

Or, încălcarea dispoziţiilor imperative aplicabile, respectiv H.G. nr. 834/14 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, la încheierea Protocolului în discuţie, este evident că atrage nulitatea absolută a acestuia, în integralitatea sa, respectiv, pentru întreaga suprafaţă de teren.

Este ştiut că nulitatea absolută constituie un mijloc de garanţie a principiului legalităţii şi intervine în ipoteza nerespectării la încheierea actului juridic a unei norme imperative, independent de existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a părţilor la momentul încheierii actului.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor-pârâţi C. şi B. vizând împrejurările că reclamanta a predat de bună-voie terenul sau că în intervalul de timp de 2 ani aceasta nu a solicitat anularea, nu poate conferi valabilitate Protocolului încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative.

Totodată, este lipsit de orice fundament juridic „argumentul" pârâţilor în sensul că un act subsecvent (contractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2005) validat de către notarul public ar atrage valabilitatea actului principal (Protocolul nr. 460/8471 din 31 mai 2002).

Prin urmare, sunt fondate criticile recurentei-reclamante A. şi cele ale recurentei-pârâte D. sub aspectul constatării nulităţii absolute a Protocolului încheiat cu nerespectarea dispoziţiile legale imperative, pentru întreaga suprafaţă de teren de 29.773,30 mp şi sunt nefondate criticile recurenţilor-pârâţi C. şi B. sub aspectul valabilităţii acestui protocol.

În plus, se constată ca fiind fondate şi criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ceea ce atrage şi incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. cu referire la art. 306 alin. (3) din acelaşi cod.

Acordând mai mult decât s-a cerut, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concretă formulată.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora instanţa este obligată să hotărască numai asupra obiectului dedus judecăţii, respectiv numai cu privire la ceea ce s-a cerut, prin urmare, neputând da mai mult decât s-a cerut, ultra petita.

Cum în mod legal a susţinut recurenta-reclamantă, introducerea în cauză a SC F. SA nu a fost pentru anularea sau constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, ci pentru opozabilitate, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 de B.N.P., E. (având ca obiect o suprafaţă de teren de 4.800 mp din suprafaţa de teren de 29.773,30 mp obiect al Protocolului) urmând a se discuta eventual pe cale separată.

Este de precizat că prin îndrumările deciziei de casare vizând împrejurarea că instanţa de prim control judiciar nu a motivat de ce a înlăturat susţinerile referitoare la incidenţa în speţă a excepţiei de la principiul resoluto iure dantis, resovitur ius accipientis, instanţa de recurs nu a lărgit cadrul procesual şi limitele învestirii instanţei, iar în cauză nu a existat un capăt distinct de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 de B.N.P., E.

În acest context, criticile vizând reaua-credinţă a intervenientei Silcorex, aplicarea sau nu a principiului accesorium sequitur principale, reaua-credinţă a pârâtului B. la încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat din 14 iulie 2005 etc. nu pot forma obiectul prezentei acţiuni ce vizează constatarea nulităţii absolute a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, prin care A. a cedat către B. o suprafaţă de teren de 29.773,30 mp.

Pentru raţiunile înfăţişate, având în vedere încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale arătate, prin raportare la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine lipsa de temei legal a deciziei recurate, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta D. împotriva Deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Va modifica în parte decizia recurată şi, în consecinţă, va admite apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta D. împotriva sentinţei nr. 450 din data de 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o schimbă în tot. Va admite în tot acţiunea reclamantei A., în sensul că se va constata nulitatea absolută a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, prin care A. a cedat către B. o suprafaţă de teren de 29.773,30 mp.

Va respinge recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Prin admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâta D. şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a acţiunii reclamantei A. A, având în vedere solicitarea recurentei-reclamante privind plata cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-pârâţi C., B. şi intimatei-interveniente SC F. SA la plata sumei de 16.098,60 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta D. împotriva Deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte decizia recurată şi, în consecinţă, admite apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta D., împotriva sentinţei nr. 450 din data de 21 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o schimbă în tot.

Admite în tot acţiunea reclamantei A., în sensul că se constată nulitatea absolută a Protocolului nr. 460/8471 din 31 mai 2002, prin care A. a cedat către B. o suprafaţă de teren de 29.773,30 mp.

Respinge recursul declarat de pârâţii C. şi B. împotriva Deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-pârâţi C. prin primar, B. şi pe intimata-intervenientă SC F. SA la plata sumei de 16.098,60 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2015.