Tax recovery suit against deceased administrator's heir fails on tort elements; seizure upheld

Decizia nr. 1596/2015

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 1012 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia civilă, sub număr de Dosar nr. x/110/2012, reclamanta A., având în vedere ordonanţa de încetare a urmării penale din 9 ianuarie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2011, în baza dispoziţiilor art. 245 C. proc. pen. a formulat „acţiune de valorificare a bunurilor sechestrate în vederea recuperării prejudiciului creat bugetului de stat până la concurenţa sumei de 500 miliarde lei".

Ulterior, la solicitarea instanţei, reclamanta a depus precizări, în care a arătat că a formulat acţiunea în pretenţii pentru a duce la îndeplinire dispoziţia pct. 2 din Ordonanţa din 9 ianuarie 2011 a A., dată în Dosarul nr. x/P/2011, că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 din N.C.C. coroborate cu cele ale art. 19 şi 245 C. proc. pen. Ca pârâtă a fost indicată B., soţia învinuitului C., fostul administrator la SC D. SRL, decedat în cursul urmării penale.

La termenul din 21 mai 2012 pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea acţiunii şi cerere reconvenţională prin care a solicitat constatarea încetării, în temeiul art. 245 lit. c) C. proc. pen., a sechestrului asigurător.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus pentru termenul din 18 iunie 2012, reclamanta a indicat ca pârâte pe B. şi SC D. SRL.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2012 Tribunalul Bacău, secţia I civilă, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea acesteia secţiei a ll-a civile şi de contencios administrativ, ca litigiu între profesionişti, ca urmare a reorganizării secţiilor Tribunalului Bacău în secţia I civilă şi respectiv, secţia a ll-a civilă şi de contencios administrativ.

Pe rolul secţiei a ll-a civilă şi de contencios administrativ, cauza a fost înregistrată sub număr de Dosar nr. x/110/2012*.

Prin sentinţa civilă nr. 1114 din 29 aprilie 2013 Tribunalul Bacău a admis excepţia inadmisibilităţii cererii principale, respingând-o ca inadmisibilă şi a respins cererea reconvenţională.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin acţiune s-a solicitat valorificarea unei măsuri asigurătorii, respectiv a unui sechestru asigurător; că valorificarea sechestrului înseamnă instituirea acestuia, adică executarea lui, măsură adusă la îndeplinire de Poliţia Judiciară Parchetul Național Anticorupție, acesta fiind organul de executare.

În fapt, s-a reţinut că reclamanta a înţeles să valorifice bunurile sechestrate, dar pentru acest lucru este necesară obţinerea unui titlu executoriu, conform art. 596 C. proc. civ., pe care reclamanta nu îl are. S-a apreciat că reclamanta ar fi trebuit ca, în 30 zile de la primirea ordonanţei de încetare a urmăririi penale, să se adreseze cu o cerere instanţei civile, prin care să solicite obligarea la plată a SC D. SA şi eventual a moştenitorilor lui C. şi să obţină un titlu executoriu. Constatând că la dosar nu s-a depus dovada existenţei titlului executoriu, s-a apreciat că acţiunea nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 596 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că în lipsa unui titlu executoriu, măsurile asigurătorii sunt desfiinţate de la lege, art. 245 C. proc. pen. fiind un text imperativ.

Împotriva hotărârii tribunalului, au formulat cereri de recurs atât reclamanta A., cât şi pârâtele SC D. SRL şi B.

La termenul din 13 februarie 2014, Curtea de Apel Bacău a recalificat calea de atac din recurs în apel, pentru considerentele menţionate în partea introductivă a hotărârii. S-a procedat, totodată, şi la calificarea litigiului ca un litigiu între profesionişti, care intră în competenţa funcţională a secţiei a ll-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, iar nu ca un litigiu de contencios administrativ.

Prin Decizia nr. 14/2014 din 13 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanta E. şi de pârâţii B. şi SC D. SRL Bacău împotriva sentinţei civile nr. 1114 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2012*.

În motivarea hotărârii, instanţa de apel a reţinut că prin Ordonanţa procurorului nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004 s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând învinuitului C. şi SC D. SRL până la concurenţa sumei de 500 miliarde lei rol, măsura sechestrului fiind pusă în aplicare prin procesele-verbale din 19 aprilie 2004, 20 aprilie 2004 şi 23 aprilie 2004 - pentru poprirea conturilor învinuitului şi ale SC D. SRL, prin procesul-verbal din 23 aprilie 2004 - pentru indisponibilizarea şi sechestrarea bunurilor imobile ale SC D. SRL şi prin procesul - verbal din 23 aprilie 2004 - pentru indisponibilizarea a două autoturisme.

Ca urmare a decesului, la data de 11 august 2011, a învinuitului C., prin ordonanţa procurorului de încetare a urmării penale din 9 decembrie 2011, dată în Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 - 13 din Legea nr. 87/1994, înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. (pct. 1); la pct. 2 s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004 şi comunicarea soluţiei Ministerului Finanţelor, în vederea exercitării acţiunii civile.

La termenul din 16 ianuarie 2014, instanţa de apel a dispus ca reclamanta să depună actele administrativ fiscale de control la SC D. SRL din care să rezulte suma pentru care solicită valorificarea bunurilor sechestrate.

S-a procedat la analizarea cererii reclamantei, raportat la temeiul juridic invocat de reclamantă prin precizarea acţiunii (conform cererii depuse la Tribunalul Bacău pentru termenul din 23 aprilie 2012), respectiv dispoziţiile art. 19 şi art. 245 C. proc. pen. şi art. 1349 din N.C.C.

Instanţa de apel a arătat că introducerea unei acţiuni civile este regula stabilită prin normele de procedură penală, însă, în speţa de faţă, a apreciat că o acţiune civilă de drept comun pentru repararea prejudiciului produs prin infracţiune nu este compatibilă cu natura prejudiciului produs prin infracţiune. Astfel, urmărirea penală a învinuitului C. s-a făcut (între altele) pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 12 - 13 din Legea nr. 87/1994, texte care, la data începerii urmării penale reglementau infracţiunile care constau în „sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile, sau efectuarea oricăror alte operaţiuni", respectiv fapta de „a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei".

S-a arătat că, în materie fiscală, întinderea creanţelor bugetare nu se stabileşte de către instanţa de judecată - în a cărei competenţă intră doar verificarea legalităţii actelor administrativ fiscale - ci de către organele fiscale, potrivit normelor de procedură fiscală cuprinse în C. proc. fisc.; recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat nu se poate face pe calea dreptului comun, în cadrul unui litigiu între profesionişti, în baza dispoziţiilor de drept civil care reglementează răspunderea civilă delictuală. în consecinţă, câtă vreme organul fiscal nu a emis, în baza C. proc. fisc., un titlu de creanţă care să devină titlul executoriu în condiţiile prevăzute de acest cod (art. 141), nu se poate cere instanţei civile valorificarea măsurilor asigurătorii dispuse de organul de urmărire penală; în procedura fiscală, organul fiscal procedează la valorificarea bunurilor sechestrate în condiţiile art. 159 C. proc. fisc., însă, în baza unui titlu executoriu emis de organele fiscale.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în cauză, reclamanta nu numai că nu a făcut dovada emiterii unui astfel de titlu executoriu, dar nici nu a făcut dovada efectuării unei inspecţii fiscale la SC D. SRL. Procesul - verbal din 31 martie 2004 întocmit de F. din cadrul G. cuprinde rezultatele unui control întreprins la o altă societate comercială, SC H. SA Bacău, între clienţii căreia figura şi SC D. SRL.

Prin urmare, s-a constatat că soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii pronunţată de tribunal trebuie menţinută.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că se impune a fi menţinută şi soluţia de respingere a cererii reconvenţionale.

Acesta întrucât, potrivit art. 245 lit. c) C. proc. pen., măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale se consideră desfiinţate doar în situaţia în care persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării urmăririi penale. Or, în cauză, o acţiune în faţa instanţei civile a fost introdusă; chiar în condiţiile reţinute anterior cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, din punct de vedere formal, condiţia textului nu este îndeplinită pentru a se constata desfiinţarea măsurilor asigurătorii.

împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta E., cât şi pârâtele SC D. SRL şi B., Dosarul de recurs fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub număr de Dosar nr. x/1/2014.

Prin Decizia nr. 3163 din 1 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/1/2014 Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta E. şi de pârâtele SC D. SRL şi B. împotriva Deciziei nr. 14/2014 din 13 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În decizia de casare Înalta Curte a reţinut că în ceea ce priveşte calificarea dată de către instanţe obiectului cererii de chemare în judecată, ca fiind o acţiune de valorificare a bunurilor sechestrate în vederea recuperării prejudiciului creat bugetului de stat până la concurenţa sumei de 500 miliarde lei, s-a avut în vedere că reclamanta a precizat încă din faţa primei instanţe că a formulat acţiunea în pretenţii pentru a duce la îndeplinire dispoziţia pct. 2 din Ordonanţa din 9 ianuarie 2011 a A., dată în Dosarul nr. x/P/2011, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 din N.C.C. coroborate cu cele ale art. 19 şi art. 245 C. proc. pen.

În condiţiile în care reclamanta nu a detaliat deloc cauza acţiunii, conform cerinţelor impuse de art. 112 C. proc. civ., s-a apreciat că instanţa de apel era îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, iar calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamantă, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Constatând că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât prin intermediul acesteia s-a urmărit valorificarea măsurilor asigurătorii dispuse de organul de urmărire penală, în condiţiile în care organul fiscal nu a emis un titlu de creanţă care să devină executoriu conform dispoziţiilor art. 141 C. proc. fisc., instanţa de apel a încălcat astfel incidenţa dispoziţiilor art. 245 lit. c) C. proc. pen.

Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, iar în situaţia în care s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, acestea se consideră desfiinţate dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la comunicarea încetării urmăririi penale.

În consecinţă, atunci când procurorul dispune revocarea măsurii asigurătorii luate pentru repararea pagubei, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală, măsura asiguratorie încetează la data emiterii ordonanţei.

În schimb, în aceeaşi ipoteză, când se dispune menţinerea măsurii asigurătorii luate în vederea reparării pagubei, aceasta încetează dacă în termen de 30 zile de la comunicarea soluţiei de netrimitere în judecată, partea vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile.

Dacă însă persoana vătămată a formulat acţiune în faţa instanţei civile, în termenul de 30 zile, măsura asiguratorie durează până la soluţionarea definitivă a cauzei civile şi punerea în executare a dispoziţiilor civile.

Este evident că instanţei civile îi revine rolul de a cerceta acţiunea civilă rămasă nesoluţionată ca urmare a încetării urmăririi penale, în acest sens fiind şi demersul reclamantei de a obţine menţinerea sechestrului asigurător până la soluţionarea acţiunii în pretenţii (răspundere civilă delictuală).

Instanţa de recurs a constatat că în acest context trebuia considerat demersul judiciar al reclamantei, iar instanţa de fond ar fi trebuit să evalueze dacă acţiunea îndeplinea toate exigenţele impuse de legea procesuală şi temeiurile stabilite prin dispoziţiile de drept material şi astfel, să o soluţioneze.

Prin urmare, în acest context măsurile asigurătorii dispuse de organul de urmărire penală au caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii ce se pronunţă în procesul principal şi constau în indisponibilizarea bunurilor, pentru a se asigura creditorului posibilitatea de a executa hotărârea ce urmează să se pronunţe cu privire la fondul drepturilor.

După rămânerea definitivă a hotărârii de fond, sechestrul asigurător se transformă în sechestru definitiv, executoriu. Vânzarea bunurilor sechestrate nu poate avea loc decât după obţinerea titlului executoriu.

În acest context, a reţinut Înalta Curte, deşi susţinerile recurentelor - pârâte sunt corecte din punct de vedere teoretic, în sensul că o cerere inadmisibilă nu poate produce efectele juridice care să justifice menţinerea unui sechestru asigurător, totuşi acestea nu subzistă în condiţiile în care instanţa a calificat greşit obiectul acţiunii şi în mod greşit a soluţionat-o în lipsa unei încadrări corecte a actului de sesizare.

S-a mai stabilit că, rejudecând cererea principală, în funcţie de hotărârea ce va fi pronunţată asupra acesteia, instanţa de fond va evalua legalitatea menţinerii sechestrului asigurător deja instituit, judecând pe fond şi cererea reconvenţională.

De aceea, pentru o soluţionare unitară a cauzei, a fost admis şi recursul pârâtelor SC D. SRL şi B., vizând încetarea măsurii asigurătorii.

Pentru toate aceste considerente, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău sub număr de Dosar nr. x/1/2014.

La termenul din 15 ianuarie 2015 apelanta reclamantă E. a depus la dosar precizări în care arată că acţiunea de faţă are ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale, prin obligarea persoanei care a produs prejudiciul, respectiv C. la repararea acestuia, temeiul juridic fiind art. 1349 C. civ. coroborat cu art. 19 şi art. 245 C. proc. pen.

Prin Decizia nr. 36/2015 din 12 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul reclamantei E. declarat împotriva sentinţei civile nr. 1114 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2012*.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată.

S-au menţinut dispoziţiile sentinţei în ce priveşte soluţia dată cererii reconvenţionale.

Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtelor SC D. SRL Bacău şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1114 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/110/2012*.

Procedând la rejudecarea apelului, cu luarea în considerare a considerentelor deciziei de casare şi în raport de precizările făcute de apelanta reclamantă, instanţa de apel a reţinut că prin Ordonanţa din data de 9 decembrie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, A., s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 12 - 13 din Legea nr. 87/1994, înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. (pct. 1); la pct. 2 s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004 şi comunicarea soluţiei Ministerului Finanţelor, în vederea exercitării acţiunii civile.

Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, iar în situaţia în care s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, acestea se consideră desfiinţate dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la comunicarea încetării urmăririi penale.

Aşa cum s-a reţinut în decizia de casare, atunci când procurorul dispune menţinerea măsurii asigurătorii luate în vederea reparării pagubei, aceasta încetează dacă în termen de 30 zile de la comunicarea soluţiei de netrimitere în judecată, partea vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile.

Dacă însă persoana vătămată a formulat acţiune în faţa instanţei civile, în termenul de 30 zile, măsura asiguratorie durează până la soluţionarea definitivă a cauzei civile şi punerea în executare a dispoziţiilor civile.

în aplicarea acestor dispoziţii, prin adresa din 27 decembrie 2011, Parchetul a transmis către G., Ordonanţa sus menţionată, în vederea exercitării acţiunii civile.

Ca urmare, G. - prin I. - a solicitat, la data de 25 ianuarie 2012 (adresa nr. 102 din 25 ianuarie 2012 - fila 6) ca Parchetul să îi comunice procesele - verbale de sechestru şi acte doveditoare în vederea promovării acţiunii civile, precum şi documentul din care rezultă valoarea prejudiciului.

Ulterior, la data de 27 ianuarie 2012, reclamanta I., în baza împuternicirii acordate de G. a promovat acţiunea introductivă, de „valorificare a bunurilor sechestrate", acţiune ce a fost precizată ulterior ca fiind „acţiune în pretenţii" (precizări fila 120 fond), întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 din N.C.C., care reglementează răspunderea delictuală.

În ce priveşte cadrul procesual, reclamanta a precizat că înţelege să se judece în contradictoriu cu SC D. SRL, prin administrator B. şi cu moştenitoarea defunctului C., respectiv B.

S-a constatat că în precizările depuse în rejudecare, reclamanta a făcut referire doar la defunctul C., pentru care solicită a se constata că se impune antrenarea răspunderii civile delictuale.

Având în vedere considerentele deciziei de casare, privind obligaţia instanţei de a clarifica obiectul şi cauza acţiunii, cu consecinţa calificării acţiunii nu după natura termenilor folosiţi de reclamantă, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii, pentru a asigura totodată respectarea principiului disponibilităţii, curtea de apel a solicitat apelantei reclamante precizări cu privire la aceste aspecte.

Curtea de apel a constatat că, prin acţiunea precizată, reclamanta a înţeles să solicite repararea prejudiciului produs prin faptele ce au făcut obiectul cercetărilor penale din Dosarul nr. x/P/2004, în acest sens fiind şi ultimele precizări, precum şi dispoziţiile legale invocate, respectiv art. 1349 C. civ.

Ca urmare, s-a apreciat că acţiunea prin care reclamanta încearcă rezolvarea laturii civile rămase nesoluţionată în dosarul penal, este admisibilă, sub acest aspect impunându-se admiterea apelului acesteia, cu consecinţa rejudecării acţiunii.

Reclamanta, în calitate de reprezentant al statului, încearcă prin demersul de faţă, recuperarea unui pretins prejudiciu adus bugetului public, prin neplata unor taxe şi accize. Este evident că respectivele taxe şi accize sunt în sarcina agenţilor economici, a societăţilor comerciale, ori în speţă, reclamanta nu a detaliat care este răspunderea SC D. SRL pentru sumele invocate drept taxe şi accize neachitate şi care este răspunderea fostului administrator indicat drept autor al faptei prejudiciabile, iar pentru stabilirea unei astfel de răspunderi în sarcina societăţii era necesar un control fiscal, finalizat cu emiterea unui titlu executoriu; în ultima precizare de acţiune reclamanta face referire doar la răspunderea defunctului C., în calitatea sa de administrator al societăţii, (respectiv a moştenitoarei acestuia), fapta ilicită a acestuia fiind aceea că s-a sustras în mod sistematic de la plata taxelor şi a accizelor către stat.

Procedând la analizarea acţiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost precizată de reclamantă, instanţa de apel a constatat că nu sunt întrunite condiţiile referitoare la fapta ilicită şi prejudiciu, motiv pentru care nu au mai putut fi analizate şi considerate îndeplinite condiţiile referitoare la vinovăţie ori legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

S-a arătat că prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se referă la existenţa unei fapte ilicite.

Art. 1349 C. civ. prevede următoarele „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Întrucât textul de lege face referire la noţiunea de „discernământ", s-a reţinut că acesta are în vedere răspunderea unei persoane fizice, condiţii în care reclamanta nu ar putea invoca prejudiciul produs bugetului de stat de către SC D. SRL prin neplata taxelor şi accizelor datorate.

Pe de altă parte, s-a apreciat că nu se poate reţine în sarcina defunctului C. drept fapt producător de prejudicii neplata taxelor şi accizelor către buget, întrucât trebuie făcută distincţie între obligaţiile societăţii, îndeplinite de administratorul statutar, în numele acesteia şi obligaţiile proprii ale persoanei fizice.

Rezoluţia Parchetului Național Anticorupție din 16 aprilie 2004, invocată de reclamantă, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de C., în calitate de administrator al SC D. SRL, nu face dovada săvârşirii de către acesta a unei fapte ilicite, ci stabileşte doar că se impun cercetări penale cu privire la aspectele menţionate de Parchet. Prin Ordonanţa din 31 ianuarie 2014, dată în acelaşi dosar, se face referire la învinuitul C. şi se dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului Î. (cercetat în aceeaşi cauză) pentru infracţiuni de evaziune fiscală, cu motivarea că nu s-a putut dovedi realitatea faptelor cercetate.

Toate aceste aspecte sunt în măsură să infirme existenţa unei fapte ilicite, în sensul dispoziţiilor art. 1349 C. civ.

Prejudiciul invocat de reclamantă se referă la neplata taxelor şi a accizelor către buget de către SC D. SRL, dovada invocată fiind un act de control al Gărzii financiare, care se referă la suspiciuni privitoare la neplata obligaţiilor fiscale de către societate.

Aşa cum s-a arătat anterior, pentru neplata obligaţiilor fiscale de către societate, reclamanta avea la dispoziţie procedura reglementată de O.G. nr. 92/2003, iar în condiţiile în care argumentele invocate în precizarea la acţiune nu fac referire la un prejudiciu produs prin fapta celui indicat drept pârât, nu se poate reţine nici această condiţie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Faţă de considerentele expuse, a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată.

A fost menţinută soluţia de respingere a cererii reconvenţionale a pârâtelor.

S-a constatat că prin cererea reconvenţională s-a solicitat constatarea încetării, în temeiul art. 245 lit. c) C. proc. pen., a sechestrului asigurător.

Cum acţiunea analizată în speţă reprezintă tocmai demersul făcut de reclamantă în aplicarea textului citat, s-a arătat că nu se poate constata desfiinţarea măsurilor asigurătorii.

Împotriva deciziei instanţei de apel, în termen legal atât reclamanta E., cât şi pârâtele B. şi SC D. SRL Bacău au declarat recurs.

În argumentarea recursului, reclamanta arată că prin acţiunea formulată a solicitat obţinerea unei sentinţe, respectiv a unui titlu care să îi permită valorificarea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţa cu nr. 25/P/2004 din data de 16 aprilie 2004 de încetare a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - A., secţia de combatere a corupţiei, a înaintat la data de 27 decembrie 2011 G., Ordonanţa din 9 decembrie 2011 prin care s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii prevăzute în Ordonanţa nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004, în vederea exercitării acţiunii civile pentru recuperarea prejudiciului de 50 de milioane lei.

Precizează că acţiunea a fost formulată în vederea ducerii la îndeplinire a dispoziţiei pct. 2 din Ordonanţa Parchetului din 9 decembrie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2011, respectiv, menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţa cu nr. 25/P/2004 din data de 16 aprilie 2004 şi comunicarea soluţiei Ministerului Finanţelor Publice, în vederea exercitării acţiunii civile, pentru recuperarea prejudiciului mai sus arătat, în temeiul art. 245 şi art. 19 C. proc. pen.

Critică astfel soluţia instanţei de apel şi sub aspectul invocării faptului că nu a făcut dovada efectuării unei inspecţii fiscale la SC D. SRL. Or, arată recurenta, acest control fiscal nu s-a putut efectua, deoarece documentele contabile aferente perioadei 1999 -2003 se regăseau la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie Bucureşti.

Solicită admiterea recursului, casarea Deciziei nr. 14 din 13 februarie 2014 a Curţii de Apel Bacău, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii ca temeinică şi legală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi art. 3041 C. proc. civ.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în motivarea recursului, pârâtele B. şi SC D. SRL susţin, în esenţă, că instanţa de apel nu a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 245 C. proc. pen.

Astfel, apreciază pârâtele, instanţa nu a avut în vedere că intimata nu a formulat în termenul de 30 de zile o acţiune civilă în pretenţii bazată pe răspundere civilă delictuală. Această depăşire a termenului a determinat încetarea de drept a sechestrului.

De asemenea, instanţa de apel nu a luat în considerare că o cerere inadmisibilă nu poate produce efecte juridice, care să menţină un sechestru asigurător şi popriri asigurătorii, producând în continuare prejudicii grave recurentelor - pârâte.

Solicită admiterea recursului în sensul admiterii cererilor reconvenţionale şi să se constate că a intervenit încetarea sechestrului asigurător şi popririlor asigurătorii faţă de SC D. SRL şi B. în baza Ordonanţei nr. 25/P/2004 din data de 16 aprilie 2004 în Dosarul nr. x/P/2004 de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiul de drept al art. 304 pct. 9 C. proc. civ., În dosar Înata Curte constată că recursurile reclamantei E. şi pârâtelor B. şi SC D. SRL Bacău nu sunt fondate, motiv pentru care acestea vor fi respinse, pentru următoarele considerente:

Preliminar, se reţine că, deşi recurenta-reclamantă a invocat în drept dispoziţiile art. 304 ind. 1 C. proc. civ., decizia atacată este o hotărâre pronunţată în apel, prin urmare, susceptibilă de apel, ce nu poate fi examinată din perspectiva acestui text legal.

Este de necontestat că, în speţă, reclamanta E. încearcă rezolvarea laturii civile rămase nesoluţionată în dosarul penal, acţiunea promovată de reclamantă împotriva pârâtelor B. şi SC D. SRL fiind o acţiune în răspunderea civilă delictuală, reclamanta înţelegând la acest moment să solicite repararea prejudiciului produs prin faptele ce au făcut obiectul cercetărilor penale din Dosarul nr. x/P/2004, având în vedere că s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul C. ca urmare a decesului acestuia.

În raport de îndrumările deciziei de casare, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 1349 N.C.C., instanţa de apel a procedat în mod legal la analizarea acţiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a fost precizată de reclamantă.

Este de reţinut că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinţe: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între acestea, existenţa vinovăţiei celui care a determinat prejudiciul.

Astfel, chiar dacă doar una dintre condiţiile imperativ impuse de textul legal menţionat nu este îndeplinită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

În acest context, în mod judicios, instanţa de control judiciar a arătat că prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se referă la existenţa unei fapte ilicite, această cerinţă nefiind însă îndeplinită în cauză.

Aceasta întrucât, potrivit art. 1349 C. civ. : (1) „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, textul de lege evocat face referire la noţiunea de „discernământ", având astfel în vedere răspunderea unei persoane fizice, condiţii în care reclamanta nu ar putea invoca prejudiciul produs bugetului de stat de către SC D. SRL prin neplata taxelor şi accizelor datorate.

Pe de altă parte, s-a apreciat cu justeţe că nu se poate reţine în sarcina defunctului C. drept fapt producător de prejudicii neplata taxelor şi accizelor către buget, întrucât trebuie făcută distincţie între obligaţiile societăţii, îndeplinite de administratorul statutar, în numele acesteia şi obligaţiile proprii ale persoanei fizice.

De asemenea, prin rezoluţia Parchetului Național Anticorupție din 16 aprilie 2004 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de C., în calitate de administrator al SC D. SRL, ceea ce nu face dovada săvârşirii de către acesta a unei fapte ilicite, ci stabileşte doar că se impun cercetări penale cu privire la aspectele menţionate de Parchet.

În ceea ce priveşte prejudiciul invocat de reclamantă s-a constatat în mod corect că acesta se referă la neplata taxelor şi a accizelor către buget de către SC D. SRL, dovada invocată fiind un act de control al Gărzii financiare, care se referă la suspiciuni privitoare la neplata obligaţiilor fiscale de către societate.

Or, pentru neplata obligaţiilor fiscale de către societate, reclamanta avea la dispoziţie procedura reglementată de O.G. nr. 92/2003, iar în condiţiile în care argumentele invocate de reclamantă nu au făcut referire la un prejudiciu produs prin fapta celui indicat drept pârât, în mod legal nu s-a putut reţine nici această condiţie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la fapta ilicită şi prejudiciu, este evident că, în cauză,nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fiind de prisos analizarea condiţiile referitoare la vinovăţie ori legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, aspect reţinut corect de instanţa de control judiciar.

Sunt lipsite de justificare criticile recurentei-reclamante vizând soluţia instanţei de apel sub aspectul invocării faptului că reclamanta nu a făcut dovada efectuării unei inspecţii fiscale la SC D. SRL, în condiţiile în care, chiar în cuprinsul cererii de recurs reclamanta recunoaşte că: „acest control fiscal nu s-a putut efectua, deoarece toate documentele contabile aferente perioadei 1999-2003 se regăseau la sediul D.N.A".

Apelul, prin efectul său devolutiv, a reţinut că prin Ordonanţa din data de 9 decembrie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, A., s-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 12-13 din Legea nr. 87/1994, înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi dare de mită prevăzută de art. 255 C. pen. (pct. 1); la pct. 2 s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanţa nr. 25/P/2004 din 16 aprilie 2004 şi comunicarea soluţiei Ministerului Finanţelor, în vederea exercitării acţiunii civile.

Prin adresa din 27 decembrie 2011, Parchetul a transmis către G., Ordonanţa sus menţionată, în vederea exercitării acţiunii civile.

Ca urmare,G. - prin I. - a solicitat, la data de 25 ianuarie 2012 (adresa nr. 102 din 25 ianuarie 2012 -fila 6) ca Parchetul să îi comunice procesele - verbale de sechestru şi acte doveditoare în vederea promovării acţiunii civile, precum şi documentul din care rezultă valoarea prejudiciului.

Ulterior, la data de 27 ianuarie 2012, reclamanta I., în baza împuternicirii acordate de G. a promovat acţiunea introductivă, de „valorificare a bunurilor sechestrate", acţiune ce a fost precizată ulterior ca fiind „acţiune în pretenţii", întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 din N.C.C., care reglementează răspunderea delictuală.

Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, iar în situaţia în care s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, acestea se consideră desfiinţate dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 zile de la comunicarea încetării urmăririi penale.

În lumina textului legal evocat, atunci când procurorul dispune menţinerea măsurii asigurătorii luate în vederea reparării pagubei, aceasta încetează dacă în termen de 30 zile de la comunicarea soluţiei de netrimitere în judecată, partea vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile.

Dacă însă persoana vătămată a formulat acţiune în faţa instanţei civile, în termenul de 30 zile, măsura asiguratorie durează până la soluţionarea definitivă a cauzei civile şi punerea în executare a dispoziţiilor civile.

În concret, când în dosarul penal se dispune încetarea urmăririi penale, nu mai există posibilitatea rezolvării laturii civile a cauzei, astfel că legea recunoaşte posibilitatea persoanei prejudiciate de a sesiza instanţa civilă cu o acţiune care să urmărească repararea pagubei.

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, o atare acţiune este promovată de reclamantă în prezenta speţă şi, ca urmare, instanţa de control judiciar a reţinut în mod legal că în cauză nu se poate constata desfiinţarea măsurilor asigurătorii solicitate de către acestea prin cererea reconvenţională formulată în temeiul prevederilor art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Aşa fiind, recurentele-pârâte, în mod greşit se prevalează de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 245 C. proc. pen., întrucât instanţa de apel a dat o corectă eficienţă dispoziţiilor legale incidente speţei.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta E. şi de pârâtele B. şi SC D. SRL Bacău împotriva Deciziei nr. 36/2015 din 12 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta E. împotriva Deciziei nr. 36/2015 din 12 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtele B. şi SC D. SRL împotriva Deciziei nr. 36/2015 din 12 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2015.