Validity of public land auction and ownership of commercial state-enterprise land lacking mandatory certification under Government Decree 834/1991

Decizia nr. 1594/2015

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2011 pe rolul Judecătoriei Măcin, înregistrată sub număr de Dosar nr. x/253/2011, reclamanta SC A. SA Măcin a solicitat instanţei să se constate nulitatea titlului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 31.203,6 mp situat în Măcin, motivat de faptul că terenul a fost obţinut în baza unei licitaţii organizate de Primăria Măcin la data de 25 februarie 2002 cu încălcarea prevederilor legale, respectiv cu nerespectarea termenilor anunţului publicitar, nerespectarea O.U.G. nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, a H.G. nr. 461/2001 şi a OrdinulUI Ministerului Finanțelor nr. 1012/2001, iar în această suprafaţă este inclusă şi suprafaţa de 5.986,64 mp aflată în patrimoniul societăţii reclamante la acea dată.

Prin sentinţa civilă nr. 94 din 21 iunie 2012 Judecătoria Măcin a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub număr de Dosar nr. x/88/2012, iar prin sentinţa civilă nr. 50 din 10 ianuarie 2013 s-a admis excepţia de necompetenţă materială, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Măcin şi s-a înaintat dosarul Curţii de Apel Constanţa, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Curtea de Apel Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 10 din 4 martie 2013 în Dosarul nr. x/36/2013 a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta SC A. SA Măcin în favoarea Tribunalului Tulcea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat recurs, care, prin Decizia nr. 2262 din 5 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost anulat ca netimbrat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data 21 octombrie 2013, sub număr de Dosar nr. x/88/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 800 din 16 aprilie 2014 Tribunalul Tulcea a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes în invocarea excepţiei de nelegalitate şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 şi a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 29 noiembrie 2001, ca nefondate.

A respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâţii SC B. SRL şi C., ca nefondată.

A obligat reclamanta să plătească în favoarea pârâtei SC B. SRL Măcin, suma de 22.201,37 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta se legitimează procesual activ, întrucât nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de oricine justifică un interes legitim şi actual cu privire la dreptul subiectiv dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte primul motiv de nulitate, s-a constatat că, deşi se invocă nelegalitatea licitaţiei din data de 25 februarie 2002, reclamanta nu îşi întemeiază în drept acţiunea pe prevederile O.U.G. nr. 60/2001 privind achiziţiile publice şi nu înţelege să utilizeze procedura prevăzută de această lege specială, instanţa de fond respingând excepţia tardivităţii formulării acţiunii invocată de pârâtă în raport de aceste dispoziţii legale.

Instanţa de fond a constatat că la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a invocat stă procesul - verbal încheiat de Primăria oraşului Măcin, judeţul Tulcea, la data de 25 februarie 2002, înregistrat din 25 februarie 2002, întocmit cu ocazia licitaţiei publice deschise organizată pentru vânzarea terenului în suprafaţă de 31.203,60 mp situat în oraşul Măcin, înscris care nu a fost anulat până în prezent.

Astfel, a susţine în prezent nelegalitatea licitaţiei de la acea dată, în condiţiile în care procesul - verbal ce atestă legalitatea desfăşurării licitaţiei nu a fost niciodată contestat în faţa unei instanţe de judecată, s-a apreciat că nu mai poate constitui decât o simplă afirmaţie care nu poate fi demonstrată, acţiunea fiind neîntemeiată din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, s-a reţinut că al doilea motiv de nulitate susţinut de reclamantă, respectiv invocarea propriului drept de proprietate asupra suprafeţei de 5.986,64 mp teren din totalul de 31.203,6 mp teren vândut pârâtei SC B. SRL Măcin, reprezintă un motiv care nu poate conduce la desfiinţarea cu efecte retroactive a actului juridic atacat.

În ceea ce priveşte calitatea de proprietar a reclamantei asupra suprafeţei de 5986,64 mp teren, aceasta a depus în copii certificate la dosar o serie de înscrisuri sub semnătură privată, respectiv „Situaţia privind terenurile aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat", în care, la litera C apare suprafaţa de 5.986,64 mp teren, procese-verbale de stabilire a vecinătăţilor, Decizia nr. 155 din 9 martie 1964 a Sfatului Popular al Regiunii Dobrogea, Decizia nr. 330 din 8 septembrie 1982 emisă de Consiliul Popular al judeţului Tulcea şi autorizaţia pentru executarea de lucrări din 27 noiembrie 1971 (construcţie platformă) emisă de Consiliul Popular al oraşului Tulcea.

Invocând prevederile Legii nr. 15/1990 şi ale H.G. nr. 834/1991, reclamanta a susţinut că la momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat, respectiv la data de 20 iunie 2002, era proprietară a suprafeţei de 5986,64 mp înstrăinată prin acel contract.

În privinţa terenurilor, deoarece Legea nr. 15/1990 este o lege preconstituţională, nefiind delimitată la data adoptării acesteia proprietatea publică şi privată a statului de proprietatea publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale, lucru realizat prin intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, rezultă că la data înfiinţării regiilor autonome şi a societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, acestea nu au putut prelua terenurile administrate de către fostele unităţi economice de stat, cu titlu de drept de proprietate, ci doar cu titlu de drept administrare, ceea ce rezultă cu claritate şi din cuprinsul H.G. nr. 834/1991 care reglementează procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor preluate de către societăţile comerciale de la fostele unităţi economice de stat, aflate în administrarea acestor societăţi comerciale la data înfiinţării, necesare desfăşurării activităţii, cu excepţia bunurilor din domeniul public şi a celor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale agricole, în urma căreia societăţile comerciale respective devin, ope legis, proprietare asupra acestor terenuri. Acest drept se stabileşte prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri şi trebuie înscris în mod obligatoriu în evidenţele de publicitate imobiliară, conform Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.

În concluzie, la data înfiinţării regiilor autonome şi a societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării fostelor unităţi economice de stat, acestea deveneau, ope legis, proprietare doar asupra bunurilor mobile şi imobile, altele decât terenurile, pe care le-au preluat la data înfiinţării cu titlu de drept de administrare necesare desfăşurării obiectului de activitate, urmând ca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de către societăţile comerciale la data înfiinţării, cu excepţiile precizate, să aibă loc după intrarea în vigoare a H.G. nr. 834/1991, conform documentaţiei supusă procedurii de stabilire şi evaluare a acestor terenuri stabilită expres prin acest act normativ.

Întrucât reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura specială prevăzută de H.G. nr. 834/1991 în vederea obţinerii unui certificat de atestare a proprietăţii, iar până în prezent un astfel de certificat nu s-a emis şi în condiţiile în care certificatul de atestare a dreptului de proprietate are natura juridică a unui act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi, s-a concluzionat că reclamanta nu a probat dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de teren în litigiu, aceasta putând avea asupra terenului doar un eventual drept de administrare.

Problema dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil a fost definitiv şi irevocabil tranşată prin pronunţarea Deciziei civile nr. 47/C din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa prin care s-a respins ca nefondată acţiunea reclamantei de revendicare a unui teren (în care este inclus şi terenul din prezenta cauză), în contradictoriu cu Primăria Oraşului Măcin, reţinându-se, de asemenea, existenţa unui drept de administrare şi nu de proprietate în absenţa certificatului de atestare prevăzut de H.G. nr. 834/1991.

Acest drept de administrare pe care reclamanta l-a avut asupra imobilului în litigiu, la data intrării în vigoare a actelor normative menţionate, nu mai exista la data întocmirii contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat datorită împrejurării că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 6 martie 1997 sub semnătură privată, reclamata a înstrăinat către SC D. SRL Brăila activul „platforma parcare extindere" situat pe terenul asupra căruia s-a invocat un drept de proprietate.

Aceeaşi situaţie a rezultat şi din adresa din 30 iulie 1997 emisă de SC A. SA Măcin prin care s-a adus la cunoştinţa Consiliului Local Măcin renunţarea la suprafaţa de 5970 mp teren ca urmare a vânzării mai sus menţionate, dar şi ca urmare a adoptării Hotărârii A.G.A. din 21 octombrie 1996, prin procesul-verbal nr. 39.

Deşi prin precizările de la fila 275 reclamanta prin reprezentant a susţinut că în arhiva societăţii nu există nicio Hotărâre A.G.A. din data de 21 octombrie 1996, susţinerea este lipsită de relevanţă, câtă vreme atât contractul de vânzare - cumpărare al platformei pentru parcare, cât şi adresa din 1997 îi sunt opozabile, acestea fiind întocmite de aceeaşi societate comercială care, la data respectivă, avea alţi reprezentanţi.

În mod legal aceste înscrisuri au stat la baza emiterii Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 prin care s-a hotărât preluarea în domeniul privat al oraşului a suprafeţei de teren de 5.970 mp situată în Măcin, aflată în administrarea SC A. SA Măcin. Despre cuprinsul acestora s-a făcut vorbire atât în expunerea de motive, cât şi în Raportul compartimentului de urbanism ce au stat la baza emiterii actului de autoritate contestat.

Conform art. 4 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 834/1991, rezultă că „terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparţin proprietăţii private a comunelor, oraşelor sau judeţelor şi se constituie în Fond special destinat realizării de investiţii sau desfăşurării unor activităţi economice, administrat de autorităţile administraţiei publice locale. Societăţile comerciale prevăzute la art. 1 vor preda terenurile disponibilizate, care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, consiliilor locale, Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau consiliilor judeţene, după caz, pe bază de protocol, în termen de 30 de zile de la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate".

Raportând aceste texte legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a rezultat că terenul de 5970 mp îndeplineşte condiţiile de a face parte din categoria „terenurilor disponibilizate care nu au făcut obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate", fiind necesar a fi predate consiliilor locale în vederea preluării în domeniul privat al localităţii, situaţie realizată, în speţă, în temeiul Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997.

În ceea ce priveşte Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 29 noiembrie 2011, prin care s-a aprobat vânzarea prin licitaţie publică deschisă a terenului în suprafaţă de 31.203,6 mp situat în Măcin, aparţinând domeniului privat al oraşului, prima instanţă a constatat că acest act de autoritate a avut la bază atât Hotărârea Consiliului Local Măcin nr. 31/1997 anterior analizat, cât şi Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 41 din 28 iulie 2000 privind includerea în domeniul privat al unor suprafeţe de teren deţinute şi folosite de societăţi comerciale cu capital privat, fără titlu de atestare a dreptului de proprietate (printre acestea figurând conform anexei şi suprafaţa de 25.233,6 mp situat în Măcin).

Câtă vreme Hotărârii Consiliului Local nr. 31/1997 s-a constatat a fi legal emisă, iar Hotărârii Consiliului Local nr. 41/2000 nu a fost contestată în cauză, rezultă că nici actul administrativ analizat nu poate fi considerat nelegal.

Relativ la susţinerea reclamantei, precum că suprafaţa de 31.203,6 mp provine din însumarea suprafeţelor de teren din cele două loturi, fără să se realizeze unificarea cadastrală a acestora şi fără înscrierea prealabilă în cartea funciară conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, s-a apreciat că aceasta nu constituie un motiv de nelegalitate al hotărârii, câtă vreme legea nu prevede o atare sancţiune şi oricum înscrierea în cartea funciară s-a realizat direct pe numele pârâtei SC B. SRL Măcin, opozabilitatea fiind realizată.

În ceea ce priveşte neavizarea raportului de evaluare ce a stat la baza stabilirii preţului imobilului, aceasta este lipsită de relevanţă câtă vreme imobilul s-a vândut la un preţ mult mai mare, dublu decât cel minim aprobat prin Hotărârii Consiliului Local nr. 9/2001, de 111.958.517 lei.

În consecinţă, s-a apreciat că cele două hotărâri ale Consiliului Local Măcin examinate sunt legale emise, aşa încât excepţia de nelegalitate a acestora a fost respinsă ca nefondată.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată invocarea excepţiei lipsei de interes, întrucât legea nu prevede o procedură specială, prealabilă fără de care dreptul de a invoca excepţia nu s-ar putea exercita, fiind lipsită de relevanţă calitatea de proprietar sau de titular al unui alt drept real cu privire la imobilul în litigiu.

Pe cale de consecinţă, întrucât reclamanta nu a indicat sau demonstrat niciunul din motivele de nulitate absolută prevăzut de art. 948 C. civ. anterior (aplicabil în cauză) care să afecteze valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2002, rezultă că acesta a fost legal întocmit, acţiunea în constatarea nulităţii absolute fiind respinsă ca nefondată, în cauză dovedindu-se fără echivoc inclusiv împrejurarea că reclamanta nu era titulara vreunui drept real la momentul întocmirii înscrisului atacat.

Cât priveşte precizările reclamantei depuse la dosarul cauzei la data de 3 aprilie 2014, instanţa de fond a reţinut că acestea conţin şi solicitări noi, respectiv constatarea nulităţii absolute a celor două hotărâri de consiliu local, precum şi solicitarea de daune materiale în cuantum de 304.470 euro reprezentând chiria lunară de 0,25 euro/mp/lună pe perioada 31 iulie 1997 - prezent, acestea nu au fost avute în vedere de instanţă, întrucât au fost depuse cu mult după prima zi de înfăţişare, respectiv după ce instanţa acordase termen pentru a se supune dezbaterilor excepţia de nelegalitate.

Conform art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată pe care pârâta a dovedit că Ie-a realizat în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel atât reclamanta SC A. SA Măcin, cât şi pârâta SC B. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 514 din 29 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse apelurile declarate de apelanta reclamantă SC A. SA Măcin şi de către apelanta pârâtă SC B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 800 din 16 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Tulcea, în Dosarul nr. x/88/2013, în contradictoriu cu intimata pârâtă C., ca nefondate.

În motivare, în ceea ce priveşte apelul reclamantei SC A. SA Măcin s-a apreciat ca fiind neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, deoarece reclamanta a avut termen în cunoştinţă chiar de la primul termen de judecată - 4 noiembrie 2013 - când a fost reprezentată de juristul G., precum şi pe întregul parcurs procesual civil (art. 153 C. proc. civ.), a administrat toate probele în mod nemijlocit şi contradictoriu cu celelalte părţi în faţa instanţei de judecată.

Pentru termenul din 4 noiembrie 2014 reclamanta a depus la dosar o cerere de amânare pe considerentul că reprezentantul său se află la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o cerere de strămutare.

Instanţa de fond a respins cererea de amânare formulată de reclamantă şi luând în considerare susţinerile reprezentantului acesteia, din şedinţa publică din 4 decembrie 2013, în care a arătat că reclamanta nu mai are alte probe de solicitat în cauză, a apreciat procesul în stare de judecată, a acordat cuvântul atât pe excepţiile invocate de părţile litigante, cât şi cu privire la fondul acţiunii. în atare situaţie, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise la 16 aprilie 2014.

În acest interval de timp, reclamanta a depus două cereri intitulate „Precizări scrise" prin care a răspuns atât excepţiilor invocate în litigiu, dar şi cu referire la fondul litigiului (filele 305 şi 371).

La acelaşi termen de judecată din 4 aprilie 2014 instanţa de fond a decăzut-o pe reclamantă din dreptul de a-şi completa acţiunea principală, cu referire la cererea din 3 aprilie 2014 - fila 291 - prin care aceasta solicita ca, în temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 şi Hotărârii Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2001 emise de Consiliul Local Măcin şi plata de daune materiale în cuantum de 304.470 euro.

Pe cale de consecinţă, faţă de situaţia concretă instanţa de apel a apreciat critica neîntemeiată, reclamantei fiindu-i respectate toate drepturile procesuale, având parte de un proces echitabil, judecata nefiind afectată de vreo cauză de nelegalitate chiar dacă a fost prezentă doar pârâta SC B. SRL câtă vreme dispoziţiile procesuale civile nu prevăd imperativ soluţionarea cauzelor numai în prezenţa părţilor.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată şi critica vizând nemotivarea hotărârii.

Sub acest aspect, s-a arătat că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.

Din această perspectivă, critica formulată de apelantă s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, deoarece hotărârea nu a fost pronunţată cu nesocotirea unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că hotărârea tribunalului este amplu motivată, că între considerentele hotărârii şi dispozitiv nu există contradicţii, aceasta fiind concluzia logică a considerentelor de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa de judecată, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa acestui motiv de casare.

În referire la fondul litigiului, cu titlu preliminar, instanţa de apel a arătat că litigiul este de natură comercială; că în raport de de momentul introducerii acţiunii (19 septembrie 2011) sunt incidente dispoziţiile V.C.P.C. şi ale art. 4 din Legea nr. 554/2004 în forma nemodificată prin Legea nr. 76/2012; în atare situaţie, excepţia de nelegalitate a celor două hotărâri de consiliu local - acte administrative unilaterale emise în regim de putere publică - neputând fi soluţionată de instanţa comercială în considerarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012.

Cât priveşte problema admisibilităţii invocării unei excepţii de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 în raport de acte administrative emise anterior, sub imperiul Legii nr. 29/1990, având în vedere că părţile intimate nu au apelat hotărârea instanţei de fond sub aceste aspecte, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., potrivit cărora apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea apelată.

Instanţa de apel a examinat apelul declarat de reclamantă exclusiv prin raportare la limitele învestirii instanţei de fond şi în considerarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., astfel că orice argumente, critici expuse prin cererea de apel, dar mai ales prin concluziile scrise depuse la dosar, care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii în faţa tribunalului, nu au fost examinate, deoarece nu puteau fi invocate direct în calea de atac decât prin încălcarea principiului non omisso medio.

În referire la situaţia de fapt reţinută, s-a apreciat că instanţa de fond a interpretat corect probatoriul administrat în cauză.

Astfel, s-a constatat că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Consiliul Local al oraşului Măcin şi SC B. SRL Măcin în ceea ce priveşte suprafaţa de 5.986,4 mp teren, pe considerentul că este proprietara acestuia, fiind trecut în patrimoniul unităţii administrativ -teritoriale în mod nelegal, invocând în susţinerea cererii dispoziţiile Legii nr. 15/1991; H.G. nr. 1294/1990 şi H.G. nr. 834/1991, precum şi sentinţa civilă nr. 1434/CAF/2009 a Tribunalului Alba, Decizia civilă nr. 592/CA/2010 a Curţii de Apel Alba lulia.

S-a reţinut că acest contract s-a încheiat urmare adjudecării la licitaţie publică a terenului în suprafaţă de 31.203,60 mp intravilan, din Măcin, licitaţie organizată la 25 februarie 2002 de Primăria Oraşului Măcin (fila 31 - contract şi fila 9 - proces -verbal), din care suprafaţa totală construită este de 13.977,14 mp (fila 33 memoriu tehnic).

Reclamanta a susţinut că suprafaţa de 5.986,64 a fost inclusă în mod nejustificat în contractul de vânzare-cumpărare, acest teren aparţinându-i; făcând parte din patrimoniul său, fără identificare, anexând la filele 24 - 25 schiţa anexă la documentaţia topo întocmită de SC H. SRL Brăila.

Din această documentaţie a rezultat că suprafaţa de teren contestată de reclamantă este cea aferentă număr parcelă 26 care are însă doar 5.889,85 mp şi nu 5.986,64 mp. Această suprafaţă era aferentă unei platforme betonate vândută de reclamantă către SC D. SRL.

Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 s-a dispus trecerea în proprietatea privată a oraşului Macin a suprafeţei de 5.970 mp teren, iar prin Hotărârea Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2011 s-a aprobat vânzarea terenului în suprafaţă de 31.203,60 mp situată în Măcin , în care este inclusă şi suprafaţa de 5.970 mp.

Reclamanta apelantă a invocat în demersul său judiciar sentinţa civilă nr. 1332/CAF/2008 a Tribunalului Alba, definitivă prin constatarea nulităţii recursului, prin care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea parţială a Hotărârea Consiliului Local nr. 29 din 28 iunie 2001 în ceea ce priveşte includerea în domeniul privat al oraşului Măcin a suprafeţei de teren de 19.832,50 mp, din care 4.097,51 mp teren cu construcţii situată în Măcin, precum şi a Hotărârea Consiliului Local nr. 30 din 10 iulie 2001 în ceea ce priveşte cuprinderea în inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al oraşului Măcin a suprafeţei de 6.782,80 mp teren situată Măcin.

De asemenea, s-a invocat şi sentinţa civilă nr. 1434/CAF/2009 a Tribunalului Alba, definitivă prin decizia civilă nr. 592/CA/2010, prin care instanţa de contencios administrativ a constatat nulitatea absolută parţială a aceloraşi două hotărâri de consiliu local care au făcut anterior obiectul excepţiei de nelegalitate prin sentinţa civilă nr. 1332/2008.

Prin aceste hotărâri, instanţele de contencios administrativ au verificat legalitatea emiterii unor acte administrative unilaterale în regim de putere publică de Consiliul Local al Oraşului Macin, reţinându-se că trecerea în proprietatea privată şi, respectiv în domeniul public a celor două suprafeţe de teren s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 834/1991.

S-a reţinut că reclamanta, înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 ca societate comercială cu capital integral de stat, a iniţiat demersurile în vederea eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra celor două suprafeţe de teren ce au fost date în administrarea directă a antecesoarei sale, astfel că nu se justifică considerarea lor ca fiind disponibilizate pentru a fi trecute în proprietatea oraşului Măcin. S-a constatat că prin Decizia civilă nr. 47/C din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa - fila 109 - într-o acţiune reală, petitorie reclamanta a revendicat de la oraşul Măcin, prin invocarea aceleiaşi sentinţe civile nr. 1434/CAF/2009 a Tribunalului Alba, terenurile în suprafaţă de 25.819,14 mp situată în Măcin şi 6.783 mp situată Măcin.

Prin această hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, s-a reţinut că reclamanta nu este proprietara terenului revendicat, că antecesoarea acesteia a primit doar în administrare două suprafeţe de teren - prin Decizia nr. 155 din 9 martie 1964 a Sfatului Popular al Regiunii Dobrogea s-a dat în administrare F. Dobrogea suprafaţa de 17.500 mp din Măcin, iar prin Decizia nr. 330 din 8 septembrie 1982 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Judeţului Tulcea suprafaţa de 4,500 mp (filele 118, 120).

Dovada acestui fapt o reprezintă şi contractul de concesiune nr. 1020 din 30 ianuarie 2004 - fila 123 - încheiat între reclamantă şi Primăria Măcin pentru suprafaţa de 19.832,50 mp situată pe Măcin.

Or, în condiţiile în care instanţa de drept comun a considerat definitiv că reclamanta nu se legitimează procesual drept proprietară a terenului ce i-a fost dat în administrare antecesoarei sale, aceasta nu poate triumfa în prezenta acţiune pe considerentul că o parte din terenul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 iunie 2002 i-ar aparţine.

Acest contract are la bază o licitaţie publică organizată la 25 februarie 2002 de Primăria oraşului Măcin, licitaţie care nu a fost contestată în instanţă şi anulată, deşi chiar administratorul social al reclamantei, G., a participat în calitate de persoană fizică şi a avut cunoştinţă de întreaga documentaţie tehnică din care rezulta concret suprafaţa de teren ce făcea obiectul licitaţiei, amplasamentul acesteia.

Dacă era afectat în vreun fel dreptul de proprietate al reclamantei, G., în calitate de administrator şi acţionar majoritar al societăţii din 18 aprilie 2001 (O.R.C. extras - fila 116), avea obligaţia să apere interesele acesteia.

Dacă nu se poate considera că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 20 iunie 2002 reclamantei i-a fost încălcat dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de 5.986,6 mp (în realitate suprafaţa aferentă parcării betonate cu număr de identificare 26, aşa cum rezultă din înscrisurile de la filele 47 - 49), s-a arătat că aceasta nu poate invoca niciun drept de folosinţă sau administrare cât timp, în deplină cunoştinţă de cauză, societatea a înstrăinat prin contractul nr. 540 din 6 martie 1997 către SC D. SRL activul „platformă parcarea extindere", situat pe terenul pentru care se solicită anularea parţială a contractului de vânzare - cumpărare din 2002 (fila 66 din Dosarul nr. x/253/2011).

Că este vorba de acelaşi teren rezultă şi din precizările reprezentantului reclamantei făcute în şedinţa publică din 4 noiembrie 2013. Or, pentru acest teren reclamanta şi-a manifestat expres voinţa de a renunţa la dreptul său de administrare chiar din anul 1996 prin hotărârea A.G.A. din 21 octombrie 1996.

Această manifestare de voinţă a acţionarilor din 1996, care este opozabilă şi noii structuri a acţionariatului din anul 2001 (contract de vânzare - cumpărare acţiuni din 4 aprilie 2001 -fila 117), a fost comunicată către Consiliul Local al oraşului Măcin (fila 65 - Dosar nr. x/253/2011) cu adresa din 30 iulie 1997 şi are în vedere suprafaţa de 5.970 mp teren, astfel că trecerea în proprietatea privată a oraşului Măcin prin Hotărârea Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 s-a făcut în mod legal.

Pe cale de consecinţă şi Hotărârea Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2011 prin care s-a aprobat vânzarea terenului în suprafaţă de 31.203,60 mp situată în Măcin, în care este inclusă şi suprafaţa de 5.970 mp, este legală cât timp terenul vândut aparţine E. Măcin.

Instanţa de apel a mai reţinut că atâta timp cât actele care au stat la baza organizării licitaţiei publice din 2002 nu au fost contestate la instanţa judecătorească, competentă să se pronunţe atât asupra legalităţii acestora, dar şi a contractului de vânzare-cumpărare, cât timp reclamanta (terţ faţă de contract) nu a dovedit existenţa unei cauze de nulitate absolută care să atragă nelegalitatea actului, hotărârea tribunalului este legală şi temeinică, neexistând motive de schimbare a acesteia.

Celelalte critici ale apelantei-reclamante vizând cereri pe care aceasta, fie Ie-a invocat în faţa instanţei de fond, dar nu i-au fost examinate, întrucât a fost decăzută din dreptul de a-şi completa acţiunea, fie au fost invocate direct în faţa instanţei de apel, nu au putut fi analizate şi nu au primit răspuns din partea instanţei de apel.

În ceea ce priveşte apelul-pârâtei SC B. SRL, s-a constatat că acesta a vizat exclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal, în concret împrejurarea că onorariul avocatului a fost redus de la suma de 51.587,3 lei la suma de 20.000 lei.

Critica a fost examinată odată cu cea formulată de reclamantă prin apelul său, întrucât vizează aceeaşi problemă de judecată, instanţa de apel răspunzând printr-o singură argumentaţie.

S-a apreciat că în lumina prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instanţa este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei.

Atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.), cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 24 mai 2006 în cauza Weissman şi alţii v. României, hotărârea din 5 aprilie 2005 din cauza Monory v. României, hotărârea din 24 mai 2005 cauza Buzescu v. României etc.) a statuat că acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura în care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Prin urmare, faţă de munca depusă de apărător, complexitatea medie a cauzei - soluţionată exclusiv pe bază de înscrisuri - şi durata procesului civil s-a apreciat că instanţa de fond s-a orientat la suma de 20.000 lei onorariu avocat, modalitatea de calcul a acestuia, astfel cum a fost făcut de avocat neprezentând relevanţă în condiţiile în care obiectul litigiului nu a vizat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 20 iunie 2002 în integralitatea sa, ci doar pentru suprafaţa de 5.986,4 mp teren.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor aferente deplasărilor avocatului la instanţele de judecată s-a constatat că acestea au fost incluse în cuantumul cheltuielilor de transport în sumă de 2.201,37 lei, sumă ce a fost luată în considerare de tribunal.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta SC A. SA, cât şi pârâta SC B. SRL au declarat recurs.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând că instanţa de apel, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Reiterând motivele din apel, reclamanta a susţinut, în esenţă, că în cauză au fost nesocotite principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanţa s-a pronunţat asupra fondului litigiului, deşi acesta nu a făcut obiectul dezbaterii, prezentă fiind numai pârâta SC B. SRL, reclamanta fiind privată de posibilitatea de a susţine şi dovedi drepturile, de a combate susţinerile părţii potrivnice sau de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa Ie-a dispus în exercitarea rolului său activ conferit de art. 129 C. proc. civ.

Totodată, apreciază că hotărârea este netemeinică şi nelegală şi a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor C. proc. civ., cu aplicarea şi interpretarea subiectivă a prevederilor legale - ex. motivează legalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997, la alin. (3) şi (4), pag. 8 cu prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 834/1991, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 468/1998, act intrat în vigoare la data de 13 august 1998.

În opinia recurentei, hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat o parte din cererile reclamantei, relevantă fiind neadmiterea solicitării de a fi prezentate de către Consiliul Local Măcin procesele - verbale ale şedinţelor de consiliu local în care au fost adoptate cele două hotărâri - Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 şi a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 29 noiembrie 2001, fiind încălcate prevederile alin. (5) al art. 261 C. proc. civ.

Consideră că obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut fără să se ţină seama de prevederile alin. (2) ale art. 274 C. proc. civ., prin simpla aprobare a solicitării pârâtei SC B. SRL, solicitare făcută şi argumentată cu înscrisuri depuse după încheierea dezbaterilor din data de 4 aprilie 2014, pârâta nesolicitând cheltuieli de judecată nici prin întâmpinarea depusă, nici oral în data de 4 aprilie 2014 când s-au încheiat dezbaterile.

Recurenta-reclamantă face o serie de precizări în raport de motivarea instanţei de fond şi solicită să se constate nelegalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 şi Hotărârii Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2001 ale Consiliului Local Măcin, considerând că au fost adoptate fără respectarea prevederilor legale. Din documentaţia ce a stat la baza acestora lipsesc procesele - verbale de şedinţă, nu s-au prezentat copii conforme după aceste documente în care să fie consemnate temeiul înregistrării, data şi numărul când acestea au fost înregistrate oficial în registratura primăriei. Solicită soluţionarea cererii de fond fără a ţine seama de aceste hotărâri.

Mai susţine că prezenta cerere este asemănătoare cererii ce a format obiectul Dosarului nr. x/88/2007. în acel dosar în care se judecau excepţiile de nelegalitate ale Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 29 din 28 iunie 2007 şi Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 30 din 10 iulie 2001, la data de 2 august 2007 a depus precizări scrise prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 29 din 28 iunie 2007 şi Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 30 din 10 iulie 2001.

Prin încheierea pronunţată la data de 15 ianuarie 2008 în Dosarul nr. x/88/2001 Tribunalul Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ, a dispus disjungerea precizării de acţiune formulată de reclamantă privind constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 29 din 28 iunie 2007 şi Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 30 din 10 iulie 2001, apreciind că această precizare este o acţiune de contencios administrativ distinctă a cărei judecare se impune separat de excepţia de nelegalitate, acţiune ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/107/2008, dosar ce s-a soluţionat de către Tribunalul Alba, secţia comercială şl contencios administrativ.

La termenul din data de 4 aprilie 2013 Tribunalul Tulcea, fără să trimită cererea reclamantei care viza constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 şi a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 21 noiembrie 2001 şi C., o consideră ca o cerere în completare şi o respinge, iar Curtea de Apel Constanţa nu se pronunţă sub nicio formă asupra ei invocând prevederile art. 294 C. proc. civ.

Instanţa de apel, deşi la termenul din data de 10 septembrie 2014 a admis solicitarea reclamantei vizând procesele - verbale de şedinţă ale Consiliului local Măcin din 31 iulie 1977, respectiv 21 noiembrie 2001, iar în data de 1 octombrie 2014, E. Măcin se conformează, din procesele -verbale reieşind fără putinţă de tăgadă mult mai multe dovezi ale nelegalităţii şi nulităţii absolute ale Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 şi ale Hotărârii Consiliului Local nr. 53 din 21 noiembrie 2001, apreciază ca nefiind întemeiată critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Deşi prin cererea de apel, prin intervenţia orală, cât şi prin concluziile scrise a criticat sentinţa civilă nr. 800/2014 pentru faptul că motivează legalitatea Hotărârii Consiliului local nr. 31 din 31 iulie 1997 la alin. (3) şi (4), pag.8 cu prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 834/1991 astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 468/1998, act intrat în vigoare la data de 13 august 1998, instanţa de apel nu face nicio referire la aceste critici.

Pe fondul cauzei, plecând de la data de 19 septembrie 2011, data înregistrării cererii recurentei - reclamante, instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 în forma nemodificată, deşi recurenta - reclamantă a invocat nelegalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 şi ale Hotărârii Consiliului Local nr. 53 din 21 noiembrie 2001 la data 21 martie 2014, dată la care Legea nr. 76/2012 îşi producea efectele, apreciind că excepţia de nelegalitate nu putea fi soluţionată de instanţa comercială.

Pe un raţionament logico-juridic corect, ca şi instanţă de control judiciar, în opinia recurentei, Curtea de Apel Constanţa ar fi trebuit să caseze sentinţa apelată şi să trimită cauza spre rejudecare.

Deşi a prezentat faptul că nu există nicio hotărâre A.G.A. a SC A. SA Măcin prin care să se aprobe „renunţarea" la o suprafaţă de 5.970 mp aflată în patrimoniul reclamantei, instanţa de apel nu a luat în considerare acest punct de vedere.

Referitor la hotărârea instanţei de fond de a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată reiterează argumentele prezentate oral, şi anume că pârâta a depus înscrisurile după încheierea dezbaterilor din data de 4 aprilie 2014 la termenul din 11 aprilie 2014, dovada fiind ştampila de pe plicul de corespondenţă, reclamanta neputând face niciun fel de aprecieri asupra cuantumului acestora; că aşa cum reiese din încheierea de şedinţă din data de 4 aprilie 2014, chiar şi din concluziile depuse în data de 11 aprilie 2014, dar şi din întâmpinarea depusă iniţial pârâta nu a formulat până la încheierea dezbaterilor din data de 4 aprilie 2014 cerere prin care să solicite cheltuieli de judecată, instanţa de fond obligând-o nelegal să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 22.201,37 lei.

Pârâta SC B. SRL a formulat recurs numai în ce priveşte cheltuielile de judecată, solicitând admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii recurate în sensul obligării reclamantei SC A. SA la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 53.788,67 lei (din care 51.587,3 lei reprezentând onorariu avocaţial şi 2.201,37 lei reprezentând cheltuieli de deplasare, conform facturilor şi chitanţelor depuse în faţa instanţei de fond), obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.

Intimata-pârâtă E. Măcin a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursurilor, ca nefondate.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a instanţei de recurs, reclamanta aducând în discuţie sentinţa apelată (de ex. apreciază că au fost nesocotite principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât instanţa de fond s-a pronunţat asupra fondului litigiului, fiind prezentă la dezbateri numai pârâta SC B. SRL; obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către prima instanţă s-a făcut fără să se ţină seama de prevederile alin. (2) ale art. 274 C. proc. civ. etc.) fără a formula astfel critici propriu-zise de nelegalitate la adresa deciziei pronunţată în apel, care formează obiectul prezentului recurs.

Or, nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la motivarea instanţei de fond, la argumentele care au constituit convingerea acestei instanţe, reiterarea unor acte normative, a unor articole din acte normative, hotărâri ale consiliilor locale, decizii ale Curţii Constituţionale etc, fără o minimă argumentaţie în drept raportat la decizia instanţei de apel, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurentă constă, practic, în redarea istoricului cauzei, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a demersurilor întreprinse, a apărărilor formulate la fond şi în apel, a probelor administrate, fără însă a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea soluţiei adoptate.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu se poate pretinde o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care, instanţa de apel a verificat, cu respectarea principiului instituit de textul de lege menţionat Jantum devolutum, tantum judicatum", aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care reclamanta a înţeles să învestească instanţa şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont şi de apărările formulate de pârâte.

Prin urmare, instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, a avut în vedere apărările pârâtelor, respectând prevederile art. 129 C. proc. civ., stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că în cauză reclamantei i-au fost respectate toate drepturile procesuale, reţinând, în esenţă, aplicarea corectă de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 153 şi art. 156 alin. (2) C. proc. civ., arătând că reclamanta a avut parte de un proces echitabil, judecata nefiind afectată de vreo cauză de nelegalitate chiar dacă a fost prezentă doar pârâta SC B. SRL, câtă vreme dispoziţiile procesuale civile nu prevăd imperativ soluţionarea cauzelor numai în prezenţa părţilor.

S-a mai arătat că la termenul din 4 aprilie 2014, când pronunţarea a fost amânată pentru a da posibilitatea reclamantei să depună concluzii scrise, conform art. 156 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond a decăzut-o pe reclamantă din dreptul de a-şi completa acţiunea principală, cu referire şi la cererea din 03 aprilie 2014 prin care aceasta solicita ca, în temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 şi Hotărârea Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2001 emise de Consiliul Local Macin şi plata de daune materiale în cuantum de 304.470 euro.

În mod legal, susţinerile din apel care au vizat cereri pe care reclamanta, fie Ie-a invocat în faţa instanţei de fond, dar nu i-au fost examinate întrucât a fost decăzută din dreptul de a-şi completa acţiunea, fie au fost invocate direct în faţa instanţei de apel, nu au putut fi analizate omissio medio de către instanţa de control judiciar, fiind nefondate criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Susţinerile vizând nemotivarea în fapt şi în drept a hotărârii ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", dar se constată ca fiind nefondate.

Decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

De asemenea, nu se poate reţine existenţa unor contradicţii şi nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, cu respectarea, totodată, a dispoziţiilor legale incidente speţei, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de observat că recurenta se prevalează de împrejurarea că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat o parte din cererile sale, apreciind în acest sens ca fiind relevantă neadmiterea solicitării de a fi prezentate de către Consiliul Local Macin procesele - verbale ale şedinţelor de consiliu local în care au fost adoptate cele două hotărâri - Hotărârea Consiliului Local Măcin nr. 31 din 31 iulie 1997 şi a Hotărârii Consiliului Local Măcin nr. 53 din 29 noiembrie 2001.

Aceste susţineri nu pot fi primite în condiţiile în care instanţa de apel a admis solicitarea recurentei de a depune procesele-verbale ce au stat la baza celor două hotărâri de consiliu, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 10 septembrie 2014 (fila 53 dosar curte de apel).

În acest context, este de reţinut că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 C. proc. civ. nu poate suprima sau înlocui principiul disponibilităţii care presupune inclusiv obligaţia pentru parte de a-şi proba susţinerile, fiind o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăşi partea care doreşte realizarea unui drept sau apărarea sa.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care instanţa procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise, dar criticile invocate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuţie judecata din fond şi din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei, aspect ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie.

Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a criticilor formulate de către reclamantă sunt aspecte care nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a unor dispoziţii contractuale ori aplicarea greşită a legii, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în ce constă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii în înţelesul pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. şi nici nu a demonstrat vreuna dintre cele două ipoteze reglementate de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., respectiv că hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Este de necontestat că prin demersul său judiciar demarat la data de 19 septembrie 2011, reclamanta SC A. SA Măcin a solicitat să se constate nulitatea titlului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 31.203,6 mp situat în Măcin, motivat de împrejurarea că terenul a fost obţinut în baza unei licitaţii organizate de Primăria Măcin la data de 25 februarie 2002 cu încălcarea prevederilor legale, respectiv nerespectarea termenilor anunţului publicitar, nerespectarea O.U.G. nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, a H.G. nr. 461/2001 şi a Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1012/2001, iar în această suprafaţă este inclusă şi suprafaţa de 5.986,64 mp suprafaţă aflată în patrimoniul societăţii reclamante la acea dată.

Or, cum în mod legal au constatat atât instaţa de fond, cât şi instanţa de apel, deşi reclamanta a invocat nelegalitatea licitaţiei din data de 25 februarie 2002, aceasta nu şi-a întemeiat în drept acţiunea pe prevederile O.U.G. nr. 60/2001 privind achiziţiile publice şi nu a înţeles să utilizeze procedura prevăzută de această lege specială pentru anularea licitaţie.

La baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a invocat, a stat procesul-verbal încheiat de Primăria oraşului Măcin, judeţul Tulcea, la data de 25 februarie 2002, înregistrat la 25 februarie 2002, întocmit cu ocazia licitaţiei publice deschise organizată pentru vânzarea terenului în suprafaţă de 31.203, 60 mp situat în oraşul Macin, proces verbal care nu a fost contestat.

Este de amintit că situaţia de fapt stabilită de instanţa fondului şi confirmată de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.

Contrar susţinerilor recurentei, ambele instanţe au arătat în mod legal, că, reclamanta, înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 ca societate comercială cu capital integral de stat, nu a probat dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de teren în litigiu, aceasta putând avea asupra terenului doar un eventual drept de administrare, întrucât nu a făcut dovada că a urmat procedura specială prevăzută de H.G. nr. 834/1991 în vederea obţinerii certificatului de atestare a proprietăţii, ce are natura juridică a unui act administrativ constitutiv de drepturi.

În cauză nu se poate face abstracţie de cele reţinute prin Decizia civilă nr. 47/C din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa intrată în puterea lucrului judecat, respectiv că reclamanta nu este proprietara terenului revendicat, că antecesoarea acesteia a primit doar în administrare două suprafeţe de teren - prin Decizia nr. 155 din 09 martie 1964 a Sfatului Popular al Regiunii Dobrogea s-a dat în administrare F. Dobrogea suprafaţa de 17.500 mp din Măcin, iar prin Decizia nr. 330 din 08 septembrie 1982 a Comitetului Executiv a Sfatului Popular al Judeţului Tulcea suprafaţa de 4,500 mp.

Aşa fiind, în condiţiile în care reclamanta nu se legitimează procesual ca fiind proprietară a terenului ce i-a fost dat în administrare antecesoarei sale, este de necontestat că aceasta nu poate triumfa în prezenta acţiune pe considerentul că o parte din terenul vândut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 iunie 2002 i-ar aparţine, aspect reţinut cu justeţe de către instanţa de control judiciar.

De alftel, s-a reţinut cu justeţe, că recurenta-reclamantă nu poate invoca nici un drept de folosinţă sau administrare cât timp, în deplină cunoştinţă de cauză, societatea a înstrăinat prin contractul din 06 martie 1997 către SC D. SRL activul „platformă parcarea extindere", situat pe terenul pentru care se solicită anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare din 2002, reclamanta manifestându-şi expres voinţa de a renunţa la dreptul său de administrare chiar din anul 1996 prin Hotărâre A.G.A. din 21 octombrie 1996, manifestare de voinţă a acţionarilor, care este opozabilă şi noii structuri a acţionariatului din anul 2001.

Aşa fiind, reclamanta nu poate pretinde că era proprietara suprafeţei de 5.986,64 mp înstrăinată prin contractul de vânzarea-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat din care face parte şi suprafaţa de teren ce face obiectul litigiului, întrucât trecerea în proprietatea privată a oraşului Măcin prin Hotărârea Consiliului Local nr. 31 din 31 iulie 1997 s-a făcut în mod legal., iar Hotărârea Consiliului Local nr. 53 din 29 noiembrie 2011 prin care s-a aprobat vânzarea terenului în suprafaţă de 31.203,60 mp situată în Măcun, în care este inclusă şi suprafaţa de 5.970 mp, este legală cât timp terenul vândut aparţine unităţii administrativ teritoriale Măcin.

Se constată ca fiind nefondate şi criticile reclamantei referitoare la cheltuielile de judecată acordate pârâtei SC B. SRL.

Dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecata se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut în pretenţii.

Este de reţinut că prin efectul devolutiv al apelului, procesul fiind adus în întregul său în faţa instanţei, această din urmă instanţă poate cereceta şi judeca toate cererile şi mijloacele de apărare invocate de părţi, din care evident că face parte şi cererea pârâtei SC B. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată formulată în faţa primei instanţe.

Or, în acest sens, în acest mod legal a procedat şi instanţa de control judiciar, care, cu respectarea prevederilor art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., constatând că pârâta a făcut dovada cheltuielilor de judecată, cheltuielile solicitate fiind probate şi avansate în legătură cu prezenta cauză, a apreciat ca fiind legală soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată pârâtei SC B. SRL.

Se impune precizarea faptului că sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 aplicabil cauzei, dovezile cu privire la cheltuielile de judecată efectuate la prima instanţă pot fi administrate şi în apel, în absenţa unui text care să o interzică în mod expres sau care să stabilească un termen sau un moment procesual limită înăuntrul căruia să se administreze astfel de probe, cu atât mai mult cu cât art. 295 alin. (2) C. proc. civ. permite completarea probelor în apel.

Numai în lumina C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, partea interesată în recuperarea cheltuielilor de judecată nu va putea administra aceste dovezi în cadrul termenului de amânare a pronunţării şi nici nu le va putea pretinde în calea de atac a apelului, dacă nu Ie-a dovedit, neputând administra dovezile direct în apel.

În consecinţă, faţă de soluţia adoptată asupra acţiunii reclamantei şi de solicitarea formulată de pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată, deveneau incidente în cauză dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, solicitate şi dovedite de partea adversă (filele 307-368 din dosarul Tribunalului Tulcea).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 514 din 29 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia recurată ca fiind legală.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate de pârâta SC B. SRL, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că recursul pârâtei SC B. SRL vizează exclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal, în concret împrejurarea că onorariul avocatului a fost redus de la suma de 51.587,3 lei la suma de 20.000 lei.

Fără a reitera considerentele expuse cu privire la criticile recurentei-reclamante vizând acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă, se reţine că aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv asupra proporţionaiităţii onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului şi complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

Este de amintit că practica judecătorească a conturat nu numai ideea că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată.

În cazul de faţă instanţa de apel a analizat natura pricinii dar şi munca îndeplinită de avocat ce a fost apreciată în raport de aceasta şi de înscrisurile depuse la dosar în primă instanţă.

De altfel, aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată este în căderea instanţei şi în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care în speţă nu au fost încălcate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de recurenta-pârâtă SC B. SRL, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, hotărârea recurata fiind la adăpost de orice critică.

Aşa fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 514 din 29 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 514 din 29 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 514 din 29 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2015.