Exclusive civil jurisdiction over property restitution payment orders and reparatory measures under Law No. 165/2013

Decizia nr. 2834/2015

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 31980/3/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată aferent imobilelor pentru care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin decizia nr. 150 din 12 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, situate în Bucureşti, sector 2, precum şi repararea pagubelor pricinuite prin tergiversarea timp de 7 ani a emiterii titlului de plată.

Prin sentinţa nr. 509 din 17 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, soluţie motivată de împrejurarea că obiectul cauzei nu este reprezentat de contestaţie împotriva deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (sau soluţionarea cererii de stabilire a despăgubirilor ca urmare a refuzului acestei entităţi), ci obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată iar reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 1816 din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de această instanţă din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Curtea a reţinut că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, intenţia legiuitorului fiind, în mod evident, de a stabili competenţa exclusivă a tribunalului, secţia civilă, în ceea ce priveşte toate litigiile izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013.

Emiterea titlului de plată, obiect al cererii deduse judecăţii, se înscrie între obligaţiile prevăzute de menţionata lege între cele ale entităţilor învestite de lege de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv art. 31 şi art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Este lipsit de relevanţă faptul că în drept au fost invocate exclusiv dispoziţiile legale generale, şi anume art. 8 din Legea nr. 554/2004. Cu atât mai mult cu cât se prezumă cunoaşterea legii, dar şi faţă de împrejurarea că instanţa nu este ţinută de norma legală indicată de parte.

De altfel, legislaţia specială a fost în mod evident avută în vedere de reclamanţi de moment ce aceştia s-au adresat Tribunalului, secţia civilă, şi au solicitat expres obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea titlului de plată, obligaţie expres prevăzută de legile speciale succesive, iar nu de Legea contenciosului administrativ.

Constatându-se ivirea conflictului negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă, în raport de art. 133 şi urm. C. proc. civ.

Verificând cauza, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, obiectul principal al acţiunii în cauza de faţă îl constituie obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată aferent imobilelor pentru care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin decizia nr. 150 din 12 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi repararea pagubelor pricinuite prin tergiversarea emiterii titlului de plată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin decizia civilă nr. 150A din 12 mai 2006 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în Dosarul nr. 23928/2/2005, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 252 din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a obligat pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor să propună Ministerului Finanţelor Publice acordarea de măsuri reparatorii, conform Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamanţilor.

Prin dispoziţia Ministerului Internelor şi Reformei Administrative nr. 219 din 01 iunie 2007 s-a constatat ca reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri într-un cuantum care se va stabili de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, pentru clădirile demolate pe terenul cărora s-au edificat de către M.I.R. construcţii noi, precum şi pentru terenul în suprafaţă de 1913 m.p., aferent clădirilor noi.

Prin sentinţa civilă nr. 5011 din 12 septembrie 2011, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2/2011, definitivă şi irevocabilă, instanţa a obligat pârâta C.C.S.D. să emită, în favoarea reclamanţilor, o decizie privind titlul de despăgubire.

Reclamanţii au mai arătat că la data de 25 martie 2014 au solicitat pârâtei să emită titlul de plată, fără a primi niciun răspuns.

Conform dispoziţiilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, precum şi a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a celor transmise Secretariatului Comisiei Naţionale, se face în anumite termene şi în funcţie de diferite criterii, expres prevăzute de dispoziţiile legale respective.

Acelaşi act normativ prevede, la art. 35, că „Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării” - alin. (1) şi „În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor” - alin. (2).

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale citate, competenţa de soluţionare a litigiilor apărute în legătură cu evaluarea imobilelor şi cu acordarea de măsuri reparatorii, prevăzute în Legea nr. 10/2001, aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite cu soluţionarea cererii.

Faţă de cele arătate, având în vedere obiectul acţiunii şi în raport cu dispoziţiile legale susmenţionate, competenţa de soluţionare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2015.