Integrity report upheld: MP's challenge rejected over hiring wife and son.

Decizia nr. 1992/2015

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de la data de 6 octombrie 2011 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamantul A., în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate (A.N.I.), a formulat contestaţie împotriva raportului de evaluare din 19 septembrie 2011, întocmit de intimată Ia data de 19 septembrie 2011, în lucrarea nr. 84074/A/II din 16 noiembrie 2010 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Raportul de evaluare”), solicitând anularea acestuia şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul arată că, prin raportul de evaluare, A.N.I. a concluzionat că, în calitate de deputat, nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese, întrucât a propus angajarea fiului său, B., şi a avizat contractele individuale de muncă ale acestuia în funcţia de referent în perioada 13 decembrie 2004 - sfârşit de mandat şi funcţia de şef de cabinet în perioada 15 decembrie 2008 - sfârşit de mandat, în cadrul Biroului Parlamentar - Circumscripţia electorală nr. x Caraş-Severin, şi a încheiat un contract civil de angajare a soţiei sale, C., în funcţia de referent în perioada 17 octombrie 2006 - sfârşit mandat, în cadrul aceluiaşi birou parlamentar.

Totodată, prin raportul de evaluare s-a reţinut existenţa unor indicii privind încălcarea dispoziţiilor art. 2531 C. pen., prin angajarea fiului său şi a soţiei sale în cadrul Biroului Parlamentar - Circumscripţia electoral nr. x Caraş-Severin .

Veniturile realizate de B. din activităţile prevăzute în contractele individuale de muncă din 20 decembrie 2004 şi din 15 decembrie 2008, în perioadele 13 decembrie 2004 - sfârşit de mandat şi 15 decembrie 2008 - sfârşit mandat, au fost în sumă de 40.687 RON, iar cele realizate de C. din activităţile prevăzute în contractul civil din 17 octombrie 2006, în perioada 17 octombrie 2006 - sfârşit mandat, au fost în sumă de 8.363 RON.

Reclamantul susţine că raportul de evaluare este netemeinic şi nelegal pentru următoarele considerente:

Din partea descriptivă a situaţiei de fapt, a raportului de evaluare rezultă că A.N.I. s-a sesizat din oficiu, ca urmare a articolului „23 de deputaţi şi-au angajat rudele la birourile parlamentare”, publicat pe site-ul D., fiind vorba de o sesizare a presei.

Articolul respectiv a fost postat la data de 28 aprilie 2010, iar sesizarea din oficiu a avut loc la data de 16 noiembrie 2010.

Susţine contestatorul că nu sunt îndeplinite condiţiile unei sesizări formulate de o persoană fizică sau juridică în sensul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi nici ale unei sesizări din oficiu în sensul alin. (2) al aceluiaşi art., care se poate face doar în două modalităţi: (i) pe baza unui raport de sesizare, întocmit de preşedintele A.N.I.; (ii) pe baza unei note întocmite de inspectorul de integritate, aprobată de conducerea inspectorilor de integritate, niciuna dintre acestea neexistând în speţa dedusă judecăţii. Se arată că nu se face referire la vreo notă de sesizare sau raport de sesizare, în conţinutul raportului de evaluare sau în vreun act trimis reclamantului.

În consecinţă, reclamantul susţine că sancţiunea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii este nulitatea absolută a raportului de evaluare, prin prisma reglementării art. 3 alin. (5) din Legea nr. 144/2007, impunându-se clasarea lucrării.

Totodată, reclamantul susţine că sesizarea din oficiu în acest caz reprezintă un abuz de drept conform legii contenciosului administrativ.

Reclamantul învederează faptul că, potrivit părţii a doua a raportului de evaluare - „Punctul de vedere al persoanei evaluate”, conform art. 20 din Legea nr. 176/2010, a fost informat că este evaluat şi trebuie să-şi prezinte punctul de vedere, prin scrisoarea recomandată din 23 februarie 2011, semnată la 04 martie 2011, însă nu ar fi dorit să-şi exprime punctul de vedere.

Reclamantul invocă nulitatea absolută a tuturor actelor întocmite până la data de 04 martie 2011, cu referire la adresele nepublice (adresate Camerei Deputaţilor) şi a actelor subsecvente, în raport cu dispoziţiile art. 13 coroborat cu art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, precum şi pentru încălcarea art. 21 din aceeaşi lege, pentru nerespectarea termenului de 15 zile de întocmire a raportului de evaluare din 19 septembrie 2011.

Pe fond, reclamantul arată că nu există conflict de interese în accepţiunea art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât angajarea personalului biroului parlamentar a fost dispusă prin Ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, iar cheltuielile forfetare sunt aprobate potrivit art. 38 alin. (7) din aceeaşi lege, de către birourile permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului.

Ca atare, reclamantul susţine că nu poate fi implicat în procesul decizional de angajare a rudelor sale, atâta timp când nu a dispus angajarea membrilor cabinetului său parlamentar.

De asemenea, se arată că personalul angajat nu participă în nici un fel la adoptarea sau emiterea vreunui act normativ, întrucât art. 37 şi art. 38 din Legea nr. 96/2006 fac referire la primirea persoanelor în audienţă la cabinetul parlamentar, ca atare, personalul angajat nu participă în niciun fel la îndeplinirea vreunui act legislativ, cu atât mai puţin la influenţarea obiectivităţii în luarea deciziilor legislative.

Cu referire la existenţa indiciilor cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 2531 C. pen., contestatorul învederează următoarele: calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese o poate avea, eventual, secretarul general al Camerei Deputaţilor sau membrii birourile permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului; subiectul activ al infracţiunii de conflict de interese nu poate fi decât o persoană calificată - funcţionar public, or, potrivit art. 26 şi art. 31 din Legea nr. 96/2006, are statut de demnitar public şi este purtător al autorităţii publice de stat; infracţiunea de conflict de interese presupune o faptă comisivă, de îndeplinire sau luare a unei decizii, or, reclamantul nu a decis sau a participat la luarea deciziei de angajare a celor două persoane; fapta comisivă trebuia să aibă consecinţe juridice, or prejudiciul nu a fost stabilit şi corect identificat; faptele imputate nu erau incriminate de C. pen., decât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006.

Contestatorul susţine că un alt motiv de nulitate a raportului de evaluare îl constituie nedeterminarea diferenţelor de venit ce fac obiectul conflictului de interese, în condiţiile în care nu se cunoaşte perioada în care a existat acest conflict, iar A.N.I. nu avea competenţa de a cerceta fapte anterioare înfiinţării sale, respectiv datei de 28 mai 2007, când a intrat în vigoare Legea nr. 144/2007, conform principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 128 din 27 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins contestaţia formulată de A. în contradictoriu cu intimata A.N.I.

3. Recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva sentinţei civile nr. 128 din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

4. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia civilă nr. 1922 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 128 din 27 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi, în consecinţă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În esenţă, instanţa de recurs a reţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, întrucât instanţa şi-a întemeiat soluţia pe un temei de drept (art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003) care nu a fost pus în discuţia părţilor.

Instanţa de recurs a reţinut că instanţa de rejudecare va analiza excepţia neretroactivităţii legii civile invocată de recurentul-reclamant în faţa instanţei de recurs, deoarece această excepţie nu constituie un motiv de recurs de ordine publică ce ar putea fi invocat în faţa instanţei de recurs, ci o problemă ce ţine de acţiunea în anularea actului administrativ contestat. Aceasta se impune şi pentru că, în primul ciclu procesual, instanţa de fond a analizat numai competenţa A.N.I. de a verifica acte şi fapte anterior înfiinţării ei, deşi, în întâmpinare, intimata a făcut apărări în privinţa excepţiei neretroactivităţii legii civile, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Pentru că această excepţie a neretroactivităţii legii civile a fost invocată oral de către recurentul-reclamant în faţa instanţei de recurs, la rejudecare se va solicita acestuia să o formuleze în scris şi să indice temeiurile de drept care justifică această excepţie pentru ca instanţa să o poată pune în discuţia părţilor şi pârâta să-şi poată face apărările.

De asemenea, la rejudecare, instanţa va avea în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 81/2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 136/14.03.2013.

Tot la rejudecare, în condiţiile în care prin raportul de evaluare s-a dispus şi sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la existenţa indiciilor referitoare la săvârşirea de către A. a infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen., instanţa va analiza admisibilitatea sau inadmisibilitatea capătului de cerere privind anularea acestui punct din raportul de evaluare.

5. Hotărârea instanţei de rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 326 din 17 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea reclamantului A., în contradictoriu cu intimata A.N.I., şi a dispus anularea parţială a raportului de evaluare în ceea ce priveşte constatarea încălcării regimului juridic al conflictului de interese de către reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

5.1. Cu referire la excepţia neretroactivităţii legii civile invocată de recurentul-reclamant în faţa instanţei de recurs, excepţie cu privire la care intimata pârâtă a formulat apărări încă din primul ciclu procesual, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, în condiţii de contradictorialitate

Raportat la susţinerile pârâtei A.N.I., excepţia invocată nu este tardivă, întrucât, în realitate, este vorba despre critici aduse raportului de evaluare, iar instanţa de recurs a statuat în mod obligatoriu că este o problemă ce ţine de acţiunea în anulare dedusă judecăţii, impunându-se a fi soluţionată în condiţii de contradictorialitate.

Excepţia a fost argumentată de reclamant în esenţă, prin aceea că faptele imputate acestuia ar fi fost săvârşite începând cu anul 2004, respectiv 2006, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 144/2007, modificată prin Legea nr. 176/2010, ceea ce încalcă principiul consacrat art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Instanţa de rejudecare a reţinut că, atât timp cât nu există norme tranzitorii pentru punerea în aplicare a Legii nr. 144/2007, se aplică normele generale ale Legii nr. 24/2000 şi principiile doctrinare consacrate în materie. Or, apare cu evidenţă că această lege - privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.I. - este una cuprinzând norme preponderent procedurale, de imediată aplicare, în timp ce normele de drept material pretins a fi încălcate prin raportul de evaluare sunt prevăzute în mod exclusiv în Legea nr. 161/2003, în vigoare pe perioada săvârşirii faptelor.

Cât priveşte dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 invocate în apărare de pârâtă, instanţa a apreciat că acestea sunt irelevante cu privire la soluţionarea excepţiei, întrucât nu au caracter tranzitoriu, ci doar limitează în timp activitatea de evaluare, şi nu fac referire la perioada anterioară intrării în vigoare a legii, ci au în vedere durata exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice, precum şi o perioadă ulterioară, de 3 ani de la data încetării acestora.

5.2. Cu referire la admisibilitatea capătului de cerere privind anularea punctului din raportul de evaluare privind sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte existenţa unor indicii ale infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen. Curtea de apel a apreciat că această măsură nu este una cu caracter administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, care să vizeze doar legalitatea activităţii de evaluare cu privire la faptele care aduc atingere regimului juridic al incompatibilităţilor şi conflictului de interese, aşa cum sunt reglementate de legislaţia civilă în materie, în sensul Legii nr. 144/2007, astfel că instanţa de contencios administrativ nu poate cenzura competenţa conferită organului constatator de a sesiza organele de cercetare penală, în situaţia în care acesta apreciază că nelegalitatea activităţii de evaluare este dublată de existenţa unor indicii care ar conduce la constatarea existenţei unor posibile infracţiuni, incriminate de legislaţia penală în aceeaşi materie.

De altfel, prin acţiune, reclamantul nu contestă legalitatea sesizării de către autoritatea pârâtă a organului penal competent, ci doar contestă reţinerea posibilei încălcări a dispoziţiilor art. 2531 C. pen. În plus, măsura dispusă prin raportul de evaluare sub acest aspect şi-a produs efectele, câtă vreme, prin rezoluţia din 31 iulie 2012, emisă în Dosarul nr. x/P/2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant pentru mai multe fapte, având aceeaşi incriminare, configurate prin raportul de evaluare contestat.

5.3. Cu referire la fondul cauzei

Din Decizia Curţii Constituţionale nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 136/14.03.2013, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006, privind Statutul Deputaţilor şi Senatorilor, instanţa de rejudecare a apreciat ca fiind relevante considerentele referitoare la neconstituţionalitatea introducerii art. 191 privind „Conflictul de interese”, prin care Curtea Constituţională defineşte mandatul parlamentar ca funcţie de demnitate publică, în temeiul art. 2 alin. (1), 61, 69 alin. (1), 63 şi 70 din Constituţia României, dispoziţii în raport de care: „Curtea reţine mai întâi, că problema conflictului de interese nu este de rang constituţional, legiuitorul constituant stabilind doar cazurile în care calitate de deputat sau senator încetează, cazuri care nu se referă şi la conflictul de interese. Reglementarea conflictului de interese prin legislaţia infraconstituţională trebuie însă să respecte cadrul constituţional care configurează - în ceea ce priveşte deputaţii şi senatorii - regimul juridic al mandatului de parlamentar”.

În ceea ce priveşte reglementarea infraconstituţională la care se referă decizia amintită, se constată că, potrivit Legii nr. 161/2003, forma în vigoare la data întocmirii raportului de evaluare, în cuprinsul Titlului IV, Secţiunea 1, sunt cuprinse art. 70 şi 71, articole care definesc conflictul de interese „ca fiind situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative”, precum şi principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice respectiv, imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.

Totodată, în secţiunile următoare sunt reglementate în mod expres „conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al Guvernului şi a altor funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală” – Secţiunea a 2-a, art. 72 pentru „Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect”, precum şi „conflictul de interese privind aleşii locali” – Secţiunea a 3-a, art. 76 alin. (1) pentru „Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti”.

Pentru funcţiile enumerate interdicţia constă în aceea că persona care o exercită „să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate” şi, respectiv „să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei”, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.

Este de remarcat mai întâi că, în ceea ce priveşte deputaţii şi senatorii, conflictul de interese nu are o reglementare concretă ca în cazul categoriilor expres menţionate, acesta rămânând reglementat numai la nivel de definiţie în cuprinsul art. 70 din lege, pentru categoria generică a demnităţilor publice şi funcţiilor publice.

În primul rând, Curtea de apel a apreciat că această singură prevedere legală cu caracter general, nu este suficientă pentru a atrage încălcarea regimului juridic al conflictului de interese în cazul reclamantului, cu consecinţele prevăzute de lege, pentru fapte presupuse a aduce un folos material pentru soţul sau o rudă de gradul I, şi circumscrise, conform textelor menţionate, altor funcţii de demnitate publică expres enumerate, nu şi celor de deputat sau senator.

Aşadar, instanţa a apreciat că nu sunt incidente în speţă prevederile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. De altfel, o asimilare în speţă cu statutul funcţionarilor publici este exclusă, existând şi o normă cu valoare de principiu, consacrată în art. 6 lit. b) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la momentul emiterii raportului de evaluare, potrivit căreia „Prevederile prezentei legi nu se aplică: (...) b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului”.

Chiar dacă, de principiu, există o multitudine de fapte care pot releva existenţa unui conflict de interese în cazul deputaţilor şi senatorilor, în sensul art. 70 din Legea nr. 161/2003, care încalcă principiile prevăzute de art. 71 din aceeaşi lege, şi care, prin simpla lor existenţă, prezintă un potenţial pericol de corupţie, aşa cum susţine autoritatea pârâtă, nu este şi cazul reclamantului, câtă vreme pe de-o parte, faptele imputate acestuia nu îşi găsesc o reglementare concretă raportat la specificul demnităţii reclamantului, iar pe de altă parte, aceleaşi fapte nu relevă existenţa are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, conform textului menţionat.

În sprijinul acestei concluzii sunt mai multe argumente invocate de-a lungul dezbaterilor, argumente care se impun a fi valorificate în cauză, unul dintre acestea fiind Hotărârea din 18 octombrie 2011 a Comisiei permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în M. Of. al României nr. 29/C/19.10.2011, Partea a II-a, privind interpretarea unitară a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, în sensul că „Angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaţilor se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaţilor sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputaţii sau senatorii în cauză şi persoana fizică”.

Prin hotărârea menţionată Comisia argumentează în principal, că textul menţionat nu poate fi interpretat în sens restrictiv, prin lipsa unui mandat imperativ în cazul deputaţilor şi senatorilor, lipsa unui regim sancţionator specific acestora, precum şi lipsa unor enumerări limitative sau excepţii cu privire la persoanele ce pot fi angajate la biroul parlamentar din teritoriu, în sprijinul concluziei potrivit căreia „situaţia conflictului de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor permanente ale deputaţilor şi senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate”. Cu toate că această hotărâre este ulterioară emiterii raportului de evaluare contestat, aceasta nu poate fi ignorată în cauză, aşa cum susţine autoritatea pârâtă, câtă vreme Comisia menţionată este „însărcinată cu interpretarea unitară şi aplicarea corectă a prevederilor legii, cu precădere a principiilor şi regulilor de conduită parlamentară”, aşa cum stipulează art. 60 alin. (1) din Legea nr. 96/2006.

În acest context, se poate spune că o interpretare contrară contravine principiului previzibilităţii legii consacrat de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, existând un deficit de reglementare în materie, întrucât conflictul de interese nu îşi regăseşte o reglementare concretă şi unitară în cazul senatorilor şi deputaţilor, în condiţiile în care, pe de-o parte, în cuprinsul Regulamentului Senatului adoptat prin Hotărârea nr. 28/2005, era reglementat conflictul de interese în cazul senatorilor, dar într-o formă generică preluată din cuprinsul art. 70 din Legea nr. 161/2003, respectiv „situaţia în care senatorul are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative”, fără a exista o reglementare similară şi în cazul deputaţilor.

Pe de altă parte, este reală susţinerea Comisiei că nu a existat un regim sancţionator în cazul conflictului de interese pentru deputaţi şi senatori, câtă vreme în cuprinsul Cap. 4 din Legea nr. 96/2006, privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, erau prevăzute doar incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute pentru aceştia, precum şi procedura declarării incompatibilităţii, fără a exista prevederi în ceea ce priveşte instituţia conflictului de interese şi a unui regim sancţionator adecvat.

Deşi o astfel de reglementare a fost introdusă abia în forma republicată a Legii nr. 96/2006, în vigoare începând cu data de 11 iulie 2013, prin art. 191, aşa cum a fost cenzurat de Curtea Constituţională prin decizia amintită, textul conţine doar dispoziţii procedurale referitoare la abaterea disciplinară aferentă faptei caracterizate în continuare ca fiind „fapta deputatului sau senatorului de a încălca legislaţia în materie privind conflictul de interese”, precum şi la contestarea şi comunicarea raportului de evaluare întocmit de A.N.I. Doar începând cu această reglementare „legiuitorul a încadrat conflictul de interese în sfera abaterilor disciplinare atribuindu-i o anume gravitate”, aşa cum se relevă în considerentele aceleiaşi decizii, situaţie în care nu subzistă apărările formulate de autoritatea pârâtă în faţa instanţei de recurs, privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor generice sancţionatorii ale art. 25 alin. (1) şi (2) ale Legii nr. 176/2010, şi în cazul parlamentarilor, anterior modificării legislative amintite.

6. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de rejudecare

Împotriva sentinţei civile nr. 326 din 17 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.I., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este rezultatul încălcării prevederilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, ale art. 1 alin. (1) pct. 3 şi art. 25 din Legea nr. 176/2010 şi ale art. 10 C. civ. din 2009.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) pct. 3, art. 25 din Legea nr. 176/2010, în vigoare la data emiterii raportului de evaluare, şi având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 418/2014, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale în măsura în care sintagma „aceeaşi funcţie” se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1, rezultă că prevederile respective se referă şi la deputaţi şi senatori.

Invocând dispoziţiile art. 10 C. civ. din 2009, în sensul că este de neconceput ca o derogare de la o prevedere legală să aibă caracter tacit, recurenta-pârâtă arată că, în cuprinsul Legii nr. 96/2006, nu există nicio derogare expresă de la aplicarea prevederilor Legii nr. 176/2010 şi nici de la prevederile Legii nr. 161/2003, astfel că în mod eronat a reţinut prima instanţă existenţa unei derogări în această privinţă.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că Hotărârea din 18 octombrie 2011 a Comisiei permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului nu înlătură aplicare prevederilor Legii nr. 161/2003.

În consecinţă, prevederile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 sunt suficiente pentru a reglementa conflictul de interese cu privire la parlamentari.

Se afirmă că textul art. 70 din Legea nr. 161/2003 îndeplineşte, în mod evident, condiţiile de previzibilitate, claritate şi predictibilitate, fiind lipsit de orice echivoc şi nepermiţând interpretări divergente, iar considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 81 din 27 februarie 2013, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006, nu au nicio înrâurire asupra valabilităţii sau interpretării art. 70 şi a art. 71 din Legea nr. 161/2003.

Este evident că, atât timp cât art. 70 din cuprinsul Legii nr. 161/2003 face referire la „persoana ce exercită o demnitate publică”, se referă inclusiv la parlamentari.

Împrejurarea că legiuitorul a considerat necesar ca, în privinţa altor categorii, să introducă prevederi speciale, care ţin cont de situaţia specifică acelor funcţii (ceea ce generează un tratament juridic relativ diferit pentru acele categorii), nu înseamnă că, în privinţa senatorilor şi deputaţilor, nu ar exista reglementat conflictul de interese.

Cât priveşte considerentul instanţei de fond în sensul că faptele imputate acestuia nu îşi găsesc o reglementare concretă raportat la specificul demnităţii reclamantului, iar pe de altă parte, nu relevă existenţa unui interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, conform textului menţionat, recurenta-pârâtă susţine că este contrazis de prevederile aplicabile, precum şi de jurisprudenţa în care s-a reţinut că „raţiunea instituirii acestei stări de conflict de interese (ca şi în cazul celorlalte reglementate de Legea nr. 161/2003, precum şi de alte acte normative) este aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a atribuţiilor şi competenţelor legale de către funcţionarii publici şi de către demnitari, fără a fi necesar să se dovedească, pentru stabilirea conflictului de interese, a unui prejudiciu produs în patrimoniul instituţiilor publice sau a bugetului statului”.

Din interpretarea prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, rezultă că influenţa asupra îndeplinirii cu obiectivitate a funcţiei se cere a fi doar potenţială şi nu în mod neapărat efectivă, fiind evident atât faptul că angajarea unor persoane din familie în cadrul biroului parlamentar este o situaţie suficientă pentru a crea, în rândul cetăţenilor, un dubiu rezonabil cu privire la îndeplinirea mandatului cu obiectivitate, imparţialitate şi în considerarea supremaţiei interesului public, cât şi faptul că un câştig patrimonial în privinţa rudelor reclamantului reprezintă şi pentru acesta un folos de natură patrimonială.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte excepţia neretroactivităţii legii civile invocate de recurentul-reclamant, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică şi în acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi în sensul că este respectat principiul neretroactivităţii legii civile în ipoteza în care A.N.I. efectuează, în baza şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare cu privire la raporturi juridice născute şi epuizate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar în raport cu dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 161/2003 (în acest sens, sunt avute în vedere, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 3442/2013, nr. 6358/2013 şi nr. 2314/2014).

Cu referire la inadmisibilitatea capătului de cerere privind anularea punctului din raportul de evaluare privind sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte existenţa unor indicii privind săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen., de asemenea, Înalta Curte constată că judecătorul fondului cu deplin temei a reţinut că acest capăt de cerere este inadmisibil în cadrul contenciosului administrativ. În acest sens, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că raportul de evaluare prin care este sesizat organul de urmărire penală în vederea efectuării de cercetării sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de conflict de interese, nu poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, fiind incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (în acest sens, sunt avute în vedere, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5301/2011, nr. 5998/2011, nr. 3457/2012, nr. 4718/2012, nr. 6035/2013 şi nr. 175/2014).

Pe fondul cauzei, circumstanţele litigiului relevă situaţia de fapt, reţinută în raportul de evaluare şi necontestată în materialitatea ei de niciuna dintre părţi, în sensul că reclamantul, în calitate de deputat, a propus angajarea şi a avizat contractele individuale de muncă ale fiului său în funcţiile de referent şi şef de cabinet în cadrul Biroului Parlamentar - Circumscripţia electorală nr. x Caraş-Severin, şi a încheiat un contract civil de angajare a soţiei sale, C., în funcţia de referent în cadrul aceluiaşi birou parlamentar.

În raport cu situaţiile constatate, prin raportul de evaluare s-a reţinut că reclamantul nu a respectat regimul conflictelor de interese în raport cu prevederile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003.

Conform art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare în perioada faptelor constatate prin raportul de evaluare:

„Art. 70. - Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Art. 71. - Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.”

Aceste dispoziţii se interpretează şi se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conţinutul Titlului IV - „Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice” al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităţilor şi conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcţii publice, în care se includ atât funcţiile publice administrative, cât şi funcţiile de demnitate publică: Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din Administraţia prezidenţială, primul ministru, miniştrii, miniştrii delegaţi, secretarii şi subsecretarii de stat, inclusiv funcţiilor asimilate acestora, prefecţii şi subprefecţii, magistraţii, aleşii locali, funcţionarii publici.

Această interpretare este confirmată şi de considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că situaţia senatorilor şi deputaţilor este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiaşi regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcţionarilor publici administrativi, cât şi celorlalţi titulari de funcţii/demnităţi publice.

Pentru aceste argumente, se constată că prima instanţă, realizând o interpretare greşită a dispoziţiilor menţionate, a reţinut fără temei că, în privinţa deputaţilor şi senatorilor, conflictul de interese nu are o reglementare concretă, fiind reglementat numai la nivel de definiţie în cuprinsul art. 70 din Legea nr. 161/2003, prevedere cu caracter general care nu este suficientă pentru a atrage încălcarea regimului juridic al conflictului de interese în cazul reclamantului, cu consecinţele prevăzute de lege, pentru fapte presupuse a aduce un folos material pentru soţul sau o rudă de gradul I, şi circumscrise, conform textelor menţionate, altor funcţii de demnitate publică expres enumerate, nu şi celor de deputat sau senator.

În privinţa condiţiei referitoare la interesul personal de natură patrimonială, în sensul prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reţine că aceasta este îndeplinită atâta timp cât acţiunile reclamantului au avut ca finalitate angajarea soţiei şi fiului la biroul parlamentar, care au încasat remuneraţia cuvenită, ceea ce a produs consecinţe în patrimoniul familial, împrejurare care se circumscrie textului de lege menţionat.

Considerentele instanţei de fond întemeiate pe Hotărârea Comisiei permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind interpretarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 nu sunt de natură a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, în condiţiile în care nu corespund cerinţelor unei interpretări legale în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora:

„Art. 69. - (1) Intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat.

(2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate.”

În ceea ce priveşte respectarea principiului previzibilităţii legii consacrat de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003 se interpretează în mod sistematic cu ansamblul reglementării acestei legi, cu Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, precum şi cu prevederile Legii nr. 176/2010, ceea ce conferă un cadru suficient pentru conformarea conduitei persoanelor vizate de regulile conflictului de interese şi incompatibilităţilor.

La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 6874/2013, nr. 7487/2013, nr. 565/2014, nr. 2201/2014, nr. 2312/2015 şi nr. 2314/2014, prin care s-a reţinut că există conflict de interese în sensul art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 în ipoteza în care se constată că persoana care deţine calitatea de deputat a formulat propunerea de angajare a soţiei/fiului/ficei/fratelui la cabinetul de parlamentar şi a avizat contractul de muncă.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 5542004 şi al art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii formulate de reclamantul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 326 din 17 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2015.