Annulment motion rejected; earlier ruling voiding 1997 installment sale for buyer's bad faith stands.

Decizia nr. 576/29016

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 815 din 04 iulie 2014, pronunţată în ultim ciclu procesual, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată; a admis cererea de intervenţie în interes accesoriu formulată de intervenientul A. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul B.; a obligat pârâţii C. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor D. şi intervenientului în interes propriu imobilul situat în Bucureşti, sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997; a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională având ca obiect nulitatea încheierii de autentificare şi a transcrierii contractului din 31 mai 1995.

Prin Decizia nr. 270/A din 26 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă I. şi apelanţii-intervenienţi B., A. şi de apelanţii-pârâţi E., F. şi G., împotriva sentinţei civile nr. 815 din 04 iulie 2014 şi a încheierii din 20 iunie 2014, pronunţate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008*, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Primăria Municipiului București, prin primar general şi SC H. SA.

1. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte istoricul litigiilor între părţi, în esenţă, că sentinţa prin care moştenitorului fostei proprietare, A., i s-a admis acţiunea în revendicare a fost desfiinţată printr-un recurs în anulare, în condiţiile în care acesta vânduse, anterior admiterii recursului, imobilul situat în Buciurești, sector 1 numitei I.

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 au dobândit acest imobil F. şi E.

Sesizarea petentei E. faţă de I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals prevăzute de art. 291 C. pen. şi art. 288 C. pen. la încheierea contractului din 31 mai 1995 a fost respinsă într-un litigiu penal.

Acţiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din mai 1995 încheiat între A. şi I. formulată de J. şi E. a fost respinsă irevocabil, din acel dosar fiind disjunsă şi suspendată cererea reconvenţională privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997.

Prin sentinţa civilă nr. 242 din 19 februarie 2010 pronunţată într-un alt dosar, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2702 din 09 aprilie 2012 a Îaltei Curții de Casație și Justiție s-a constatat că reclamanţii-pârâţi D. sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, sector 1, instanţele reţinând că titlul vânzătorului A. nu a fost constatat nul absolut pentru a opera resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, cu privire la dobânditorii cu titlu particular.

2. Referitor la motivele de apel s-au reţinut următoarele:

- Este probată chestiunea identităţii dintre imobilul dobândit de către apelanta-reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 şi cel dobândit de apelanţii-pârâţi prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997. Apelanţii-pârâţi C. nu au dovedit că, după ce K. a dobândit apartamentul situat la etajul 4 al imobilului, l-ar fi înstrăinat până la momentul naţionalizării. În plus, prin sentinţa nr. 242 din 19 februarie 2010, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a constatat cu putere de lucru judecat că reclamanţii-pârâţi sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, sector 1.

- Referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997, s-a reţinut că acest contract nu a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiei din art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 care impunea calitatea de chiriaş la momentul intrării în vigoare a legii, dată fiind existenţa contractului de închiriere din 11 octombrie 1984 încheiat între I.C.R.A.L. Herăstrău Nord şi J. Referitor la buna credinţă a chiriaşilor cumpărători, Curtea de apel apreciat că nu este rezonabil a se pretinde din partea cumpărătorilor verificări pe care nu le-au făcut nici chiar autorităţile publice (procurorul general - care a formulat recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiţie - care a admis recursul în anulare referindu-se la existenţa bunului în patrimoniul statului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti - care a dispus reintrarea bunului în patrimoniul statului), în contextul socio-juridic existent la acel moment o asemenea problemă neputând fi luată în calcul decât de o persoană cu un nivel de prudenţă deosebit de ridicat.

- Cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale privind constatarea nulităţii încheierii de autentificare din 31 mai 1995 şi netranscrierea în registrul de publicitate imobiliară, s-a reţinut că, în speţă, chestiunea săvârşirii unei infracţiuni de fals în legătură cu data autentificării a fost definitiv tranşată în cursul unui proces penal, situaţie în care instanţa civilă nu poate reţine decât că nu a avut loc o asemenea antedatare.

Nerelevanţa erorilor din registrul de transcripţiuni şi inscripțiuni asupra valabilităţii contractul de vânzare-cumpărare, încheiat anterior transcrierii, a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 5148 din 29 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. x/2003 (în care s-a invocat nulitatea a însuşi contractului de vânzare-cumpărare, în timp ce în prezenta cauză s-a invocat nulitatea încheierii de autentificare), dosar în care s-a mai reluat şi problema antedatării.

- În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, s-a reţinut că proprietarul deposedat în mod abuziv, respectiv intervenientul A., nu putea să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru că transmisese anterior datei de 14 februarie 2001 dreptul de proprietate care s-a aflat în patrimoniul autoarei sale, reclamantei I. Nici reclamanta I. nu putea formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că nu îi pot fi aplicate nici regulile privind prioritatea respectivului act normativ. De aceea, în ipoteza de excepţie la care a făcut referire Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, titlul vechi de proprietate invocat de reclamantă are forţă juridică chiar şi în contextul legislativ actual.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut împrejurarea că reclamanta are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în care intimaţii-reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru că titlul vânzătorului A. nu a fost constatat nul.

Comparând titlurile de proprietate prezentate de către părţi, s-a constatat că ultima persoană care deţine un titlu de proprietate valabil obţinut într-un şir de transferuri succesive intervenite cu respectarea legii este recunoscută ca fiind proprietarul bunului, în vreme ce persoanele care au participat la actele juridice ulterioare nu au putut dobândi dreptul în discuţie.

S-a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950, contravin Constituției din 1948, art. 8, 10 şi 16, şi art. 481 C. civ., precum şi dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, şi anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În concluzie, s-a apreciat că trebuie dată preferinţă în cadrul acţiunii în revendicare de faţă titlului vechi de proprietate al autoarei reclamantei, respectiv contractul de construcţie autentificat din 24 mai 1933 de fostul Tribunal Ilfov, secţia Notariat, în detrimentul contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995 cu statul, autor care nu avea calitatea de proprietar.

Anterioritatea transcrierii actului de dobândire prezintă relevanţă numai atunci când titlurile de proprietate supuse comparaţiei provin de la acelaşi autor.

De asemenea, nu s-a putut reţine niciun alt criteriu de preferinţă, cum ar fi înscrierea anterioară a imobilului în cartea funciară, şi această regulă aplicându-se tot pentru situaţia în care titlurile provin de la acelaşi autor. Acţiunea în revendicare constituie unul dintre mijloacele procedurale prin care adevăratul proprietar al unui imobil înscris în cartea funciară în favoarea unei alte persoane înţelege să îndeplinească condiţia prealabilă impusă de art. 36 din Legea nr. 7/1996, aceea a existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se constate că situaţia juridică reală a imobilului este cea pe care o pretinde.

S-au apreciat ca fiind lipsite de relevanţă, sub aspectul analizării acţiunii în revendicare, înscrierile din evidenţele autorităţilor fiscale, precum şi posesia imobilului, tot ce interesează în cauză fiind compararea titlurilor de proprietate.

S-a constatat că toate argumentele în legătură cu anularea contractului de vânzare-cumpărare din 31 mai 1995 ca efect al admiterii recursului în anulare, prin aplicarea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), au fost înlăturate cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 2702 din 09 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reţinându-se existenţa unui impediment de ordin legal în a relua analiza lor.

Prin Decizia nr. 2684 din 26 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta I. şi intervenienţii B., A., modificată în parte decizia recurată, admis apelul declarat de reclamantă şi intervenienţi împotriva sentinţei civile nr. 815 din 4 iulie 2014 şi încheierii din 20 iunie 2014, care reprezintă încheierea de amânare a pronunţării sau practicaua hotărârii, schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 şi a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâţii E., G. şi F.

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă şi intervenienţi referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 Înalta Curte a reţinut că cererea cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, care conţine dispoziţii legale exprese, instituite prin art. 45 (fost 46), ce reglementează soarta juridică a actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada de referinţă a acestei legi.

Deşi, în circumstanţele speţei, s-a constatat că exista valabil încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti, notat în registrul corespunzător al Notariatului, cu privire la imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, sector 1, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 a fost încheiat ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, urmare punerii în mişcare a mecanismului recursului în anulare de către procurorul general al României.

Înalta Curte a apreciat că nu se putea reţine nulitatea acestui contract pentru fraudarea Legii nr. 112/1995 de către fostul chiriaş al imobilului, astfel cum susţin recurenţii, date fiind circumstanţele speciale în care a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare, expuse în precedent.

Nici critica recurenţilor vizând „motivarea cu caracter general şi străină de prezenta cauză”, raportat la incidenţa în cauză a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu a fost primită, întrucât nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ..

A fost considerată fondată, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica referitoare la faptul că instanţa de apel a aplicat în mod nelegal prezumţia de bună credinţă instituită de art. 45 alin. (2) (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, republicată, la situaţia de fapt reţinută în cauză.

S-a reţinut că, în speţă, bunul nu a reintrat în proprietatea statului ca efect al admiterii recursului în anulare (ipoteza clasică), deoarece anterior demarării acestui demers judiciar de către procurorul general, bunul imobil litigios era deja înstrăinat de către adevăratul proprietar al imobilului, intervenientul A., către reclamanta I., căsătorită.

Contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti, a fost transcris în Registrul de Trancripţiuni Imobiliare al Notariatului sub nr. 5647 din 31 mai 1995, intrând în circuitul civil şi fiind opozabil erga omnes.

Ca atare, cum la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997, a cărui nulitate se invocă, bunul imobil era deja înstrăinat printr-un contract de vânzare - cumpărare autentic, perfect valabil încheiat şi transcris pentru opozabilitate faţă de terţi în registrul corespunzător al Notariatului, Înalta Curte, în aprecierea bunei-credinţe în cauză, a constatat că obligaţia generală de conduită a părţilor contractante, de prudenţă şi diligenţă - implicând inclusiv informarea clară asupra situaţiei juridice a imobilului - nu a fost respectată.

Aşa cum în mod corect a surprins şi instanţa de apel, este pe deplin adevărat că, dacă pârâţii C. ar fi făcut verificări la Registrul de Transcripțiuni Imobiliare al Notariatului, precum şi la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale sector 1, ar fi putut să afle despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti şi deci, despre faptul că imobilul solicitat se afla în proprietatea altei persoane, în baza unui act de înstrăinare autentic, valabil încheiat.

În acest context, Înalta Curte a înlăturat ca nefiind convingătoare şi, mai ales, determinantă în pronunţarea soluţiei, motivarea curţii de apel cu privire la criteriul rezonabilității verificărilor ce se puteau pretinde din partea cumpărătorilor cu privire la existenţa bunului în patrimoniul statului.

În baza demersului iniţiat - sesizarea pentru recurs în anulare şi cererea de cumpărare a imobilului înregistrată la SC H. SA din 21 ianuarie 1997 - cumpărătorul J. ar fi trebuit să facă verificări serioase, în primul rând, cu privire la cine deţinea calitatea de proprietar al imobilului solicitat. Acesta trebuia să fie documentat, în privinţa eventualelor transmiteri cu titlu particular sau universal care au operat de la data de 19 mai 1994 când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 5270 privind restituirea imobilului către fostul proprietar.

Prin urmare, trebuia să facă dovada unui cumpărător extrem de diligent, nu de nivel mediu, cum se apreciază că a dat dovadă, dată fiind situaţia juridică a imobilului cumpărat, pentru a se putea statua asupra bunei sale credinţe.

Primăria Municipiului Bucureşti, în situaţia dată, nu a acţionat din poziţia de autoritate publică, ci de reprezentant al unităţii teritorial administrative care avea o deţinere precară a bunului.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte a reţinut că s-au încălcat dispoziţiile art. 45 alin. (2) (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, republicată, actul de înstrăinare nefiind încheiat cu bună - credinţă de către părţile contractante, situaţie în care este lovit de nulitate absolută.

2. Recursul declarat de recurenţii - pârâţi E., F. şi G. a fost respins ca nefondat, reţinându-se că recurenţii pârâţi invocă, de fapt, o motivare greşită a hotărârii (din punctul lor de vedere) iar o motivare greşită, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, pentru a fi incident cazul reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa putând suplini motivarea dacă soluţia dată cererii, aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei, este juridic corectă.

Înalta Curte a constatat că nu este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenţii pârâţi, hotărârilor de control judiciar prin care se păstrează în întregime soluţiile atacate, respingându-se calea de atac, întrucât în aceste situaţii instanţa nu rejudecă cererile de chemare în judecată, pentru a da mai mult decât s-a cerut.

S-a apreciat că motivul de recurs privind modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt a apartamentului în litigiu, cu referire la stabilirea identităţii între apartamentul dobândit de reclamantă şi intervenientul D. prin actul lor de cumpărare, în funcţie de probele administrate, vizează netemeinicia hotărârii atacate şi nu poate face obiectul analizei de nelegalitate exercitate de către instanţa de recurs.

Luând în examinare ultima critică de recurs, Înalta Curte constatat că a fost tranşată definitiv în cursul unui proces penal susţinerea recurenţilor pârâţi privind săvârşirea unei infracţiuni de fals în legătură cu data autentificării contractului de vânzare cumpărare încheiat între A. şi I.

De asemenea, în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, în ceea ce priveşte chestiunea nulităţii încheierii de autentificare a acestui act de vânzare-cumpărare, aspectul nerelevanţei erorilor din registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare asupra valabilităţii contractului de vânzare cumpărare ce a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 5148 din 29 iunie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, proces în care s-a invocat însăşi nulitatea contractului de vânzare cumpărare şi în care s-a reluat şi problema antedatării actului.

Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că, deşi recurenţii pârâţi au indicat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea acestuia nu se deduc critici privind modul de judecată al instanţei de apel, raportat la motivul de recurs invocat. Mai mult, nu se deduce norma de drept material sau procedural încălcată, instanţa de recurs analizându-l totuşi, din perspectiva chestiunilor de nulitate mai sus menţionate.

Împotriva Deciziei nr. 2684/2015 a declarat contestaţie în anulare recurenta pârâtă E., solicitând anularea deciziei, respingerea recursului formulat de I. şi B., respectiv de A. şi admiterea recursului său.

În motivarea contestaţiei se invocă motivul prevăzut de art. 318 prima teză C. proc. civ. semnalându-se două greşeli materiale evidente ale instanţei de recurs.

Astfel aceasta a apreciat eronat că „în baza demersului iniţiat - sesizarea pentru recurs în anulare şi cererea de cumpărare a imobilului înregistrată la SC H. SA din 21 ianuarie 1997 - cumpărătorul J. ar fi trebuit să facă verificări serioase, în primul rând, cu privire la cine deţinea calitatea de proprietar al imobilului solicitat. Acesta trebuia să fie documentat, în privinţa eventualelor transmiteri cu titlu particular sau universal care au operat de la data de 19 mai 1994 când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 5270 privind restituirea imobilului către fostul proprietar”.

Or, susţine contestatoarea, J. nu a formulat o cerere de promovare a recursului în anulare ci o cerere de suspendare a executării sentinţei.

A doua greşeală constă în afirmaţiile conform cărora „(…) în circumstanţele speţei, s-a constatat că exista valabil încheiat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti, notat în registrul corespunzător al Notariatului” şi „Contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti, a fost transcris în Registrul de Trancripţiuni Imobiliare al Notariatului din 31 mai 1995, intrând în circuitul civil şi fiind opozabil erga omnes”.

Se susţine în contestaţia în anulare că greşit s-a reţinut că ultima transcriere era a intimatei I. şi că verificarea registrului ar fi însemnat că J. ar fi putut afla eventualele transmisiuni cu titlu particular sau universal după 19 mai 1994, lipsa documentării ducând la lipsa bunei credinţe şi la constatarea nulităţii absolute a contractului său de vânzare-cumpărare. În realitate, ultima transcriere, verificată de societatea de administrare conform menţiunii pe verso-ul cererii de cumpărare, nu era cea din 31 mai 1995 a contractului D., neaccesibilă publicului, ci cea din 2 decembrie 1996 a Dispoziţiei nr. 1342 din 3 noiembrie 1996 prin care bunul reintră în patrimoniul Mun. Bucureşti, neînlăturată ca nevalidă pentru a fi o eroare de judecată.

Deci ultima transcriere, cea accesibilă pârâtului, menţiona dreptul de proprietate al Mun. Bucureşti şi nu dreptul reclamantei D. pentru ca solicitantul să fi putut afla respectiva informaţie, anterior cumpărării.

Intimaţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei în anulare.

Analizând criticile formulate ce au fost încadrate în dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele şi în condiţiile limitativ şi strict determinate de lege.

Caracterul acesteia de cale de atac de retractare nu permite instanţei exercitarea unui control judiciar de legalitate al hotărârii atacate ci doar verificarea punctuală a neregularităţilor invocate.

În speţă, s-au invocat două erori materiale care, în opinia contestatoarei, au determinat soluţionarea greşită, de către ultima instanţă, a recursului declarat de recurenţii reclamanţi şi intervenienţi şi constatarea nulităţii contractului de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Este de remarcat faptul că, deşi a solicitat şi admiterea propriului recurs, erorile menţionate de contestatoare nu vizează considerentele acestuia ci, exclusiv, recursul reclamanţilor şi al intervenientului. Astfel, contestatoarea invocă greşeli materiale din considerentele ce susţin soluţia de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare al pârâţilor, şi anume cele pe baza cărora s-ar fi reţinut reaua credinţă a acestora.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate prin contestaţia în anulare nu se circumscriu tezei reglementate de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. întrucât nu vizează o eroare materială ce ar fi putut conduce la adoptarea unui anumite soluţii, ci împrejurări de fapt care, chiar reale fiind, nu sunt de natură a fi determinante pentru soluţia pronunţată.

În accepţiunea textului de lege menţionat, motivul de contestaţie referitor la săvârşirea unei greşeli materiale în dezlegarea recursului are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, noţiune ce nu se poate interpreta extensiv, pe această cale neputând fi analizate nemulţumiri ale părţii cu privire la actul de judecată, întrucât, în atare caz, s-ar deschide calea recursului la recurs.

Primul aspect considerat o eroare în sensul art. 318 C. proc. civ. este acela privind afirmaţia instanţei de recurs în sensul că J. ar fi formulat sesizare pentru recurs în anulare, moment la care ar fi trebuit să facă verificări serioase, în primul rând, cu privire la cine deţinea calitatea de proprietar al imobilului solicitat. Se susţine de către contestatoare că J. nu a formulat o cerere de promovare a recursului în anulare, aceasta fiind în competenţa Procurorului General, ci o cerere de suspendare a executării sentinţei.

Interpelată fiind, cu ocazia dezbaterilor publice asupra contestaţiei în anulare, cu privire la relevanţa acestei situaţii în economia soluţiei, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a formulat o astfel de constatare în contextul aprecierii seriozităţii demersurilor pârâţilor întreprinse anterior încheierii contractului în baza Legii nr. 112/1995, reţinând lipsa bunei credinţe în ceea ce îi priveşte.

Înalta Curte constată că aserţiunea instanţei cu privire la iniţiatorul recursului în anulare nu a vizat sesizarea propriu-zisă, al cărei titular este evident Procurorul General, ci faptul că partea s-a adresat Parchetului General, existenţa demersului fiind menţionată în contextul analizei conduitei părţii. Chiar şi în ipoteza în care ar fi fost greşit reţinut, în condiţiile în care conţinutul şi consecinţele acestui demers nu au fost analizate de instanţa de recurs, aspectul este nerelevant în a proba teza contestatoarei, neputând fi calificat ca o eroare de natură a modifica situaţia de fapt pe baza căreia instanţa de recurs a formulat respectiva constatare.

În al doilea rând, se arată că instanţa de recurs ar fi reţinut în mod eronat, ca element pe care s-a întemeiat constatarea relei credinţe a pârâţilor, că ultima transcriere cu privire la imobil ar fi fost cea din 31 mai 1995 a contractului D., pe care pârâtul ar fi putut să o consulte pentru a afla de respectiva înstrăinare, deşi, în realitate, era cea cu nr. 12176 din 2 decembrie 1996 a dispoziţiei nr. 1342 din 3 noiembrie 1996 prin care bunul reintră în patrimoniul Mun. Bucureşti.

Se constată că instanţa de recurs nu a dat afirmaţiilor citate de contestatoare înţelesul pe care aceasta le susţine, pentru a fi calificate drept o eroare materială. Astfel, în prima afirmaţie se enunţă un fapt, acela al notării contractului valabil în registrul de publicitate, fără enunţarea unor consecinţe juridice, iar a doua afirmaţie nu se referă la transcrierea contractului ca fiind ultima pentru imobilul respectiv, cum susţine contestatoarea, ci doar la împrejurarea că aceasta dovedeşte că, la acel moment, imobilul era în circuitul civil şi titlul opozabil terţilor şi se reproşează chiriaşilor cumpărători faptul că nu au făcut demersuri personale, pe lângă cele ale mandatarului vânzătoarei, atât la registrul de publicitate imobiliară, verificând transcrierile anterioare, cât şi la autorităţile fiscale.

Este evident că aceste considerente reprezintă un act de judecată al instanţei de recurs prin care îşi expune raţionamentul ce a stat la baza aprecierii, ca îndeplinit, a criteriului instituit prin art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001 privind reaua credinţă a cumpărătorului, în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, o astfel de situaţie neîncadrându-se, ca atare, în textul menţionat care reglementează posibilitatea retractării hotărârii pronunţate de o instanţă de recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga contestatoarea să plătească intimaţilor A., I. şi B. 3.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de E. împotriva Deciziei nr. 2684 din 26 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Obligă pe contestatoare la 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii A., I. şi B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2016.