Tort claim for harvested crops rejected because defendant harvested under valid leases, not delict.

Decizia nr. 574/2016

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/120 din 25 aprilie 2012, reclamanta SC A. SA, reprezentată prin administrator judiciar SC B. SPRL, a chemat în judecată pârâta SC C. SRL, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 287.600 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu recoltă floarea soarelui pentru anul 2011 şi plata sumei de 249.024,5 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu recoltă porumb pentru anul 2011, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că reclamanta este o societate agricolă, care a lucrat teren în arendă pe raza judeţelor Prahova şi Dâmboviţa, prin înfiinţarea de culturi de rapiţă, grâu, orz, floarea soarelui şi porumb în anul agricol 2010-2011. La momentul recoltării culturii de floarea soarelui înfiinţată pe raza localităţii Cornăţel, au izbucnit incidente între reclamantă şi societatea pârâtă, care au condus la împiedicarea reclamantei de a recolta o suprafaţă de circa 100 ha cultură de floarea-soarelui, aflată pe raza com. Băleni, recoltatul fiind efectuat de către SC C. SRL în folosul propriu, invocând existenţa unor contracte de arendă încheiate în anul 2011, cu proprietarii terenurilor respective.

Aceste contracte, care nu i-au fost prezentate, nu puteau produce efecte decât după finalizarea anului agricol - după recoltatul de vară - toamnă al anului 2011, nefiind posibil ca, în baza unor contracte încheiate în lunile mai - iunie 2011, şi fără a efectua nicio cheltuială cu culturile respective, SC C. SRL să îşi însuşească aceste producţii. Prejudiciul produs constă în valoarea producţiei obţinută de pârâtă de pe această suprafaţă de teren, dat fiind faptul că reclamanta a efectuat toate cheltuielile de pregătire, înfiinţare şi menţinere a culturii respective, iar de pe terenul respectiv s-au recoltat în medie 2 tone/ha, preţul de vânzare fiind de 1.438 lei/tonă, astfel încât societatea a înregistrat un prejudiciu de 287.600 lei.

Aceeaşi este situaţia şi a 170 ha teren culturi cu porumb, pe raza com. Cornăţel, ce a fost recoltată tot de societatea pârâtă, intervenind în acest sens o îmbogăţire fără just temei, SC C. SRL neefectuând lucrările necesare obţinerii producţiei rezultate, dar obţinând beneficii pe care altfel nu le-ar fi realizat, costurile efectuate de către reclamantă cu această cultură ridicându-se la suma de 249.024,5 lei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 septembrie 2012, instanţa a respins excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes, invocate de pârâtă prin întâmpinare şi a respins excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamantă.

La data de 21 mai 2013, SC B. SPRL a depus cerere prin care a înţeles să-şi însuşească acţiunea promovată de către reclamanta debitoare SC A. SA împotriva pârâtei SC C. SA.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2014, în temeiul art. 155¹ C. proc. civ., prima instanţă a dispus suspendarea judecării cauzei pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a indica şi identifica toate suprafeţele de teren despre care a pretins care au fost recoltate de pârâtă în anul 2011, titularii dreptului de proprietate ai fiecărei suprafeţe în parte, temeiul folosinţei terenurilor de către reclamantă, dacă terenurile au fost declarate la A.P.I.A., ce relaţii au existat între părţi referitor la însămânţarea, cultivarea şi recoltarea terenurilor.

Prin cererea din 21 ianuarie 2015, reclamanta a solicitat repunerea pe rol, în raport de precizarea cererii introductive şi de înscrisurile anexate acesteia.

Prin cererea precizatoare, reclamanta a învederat că terenurile cultivate de pârâtă sunt cele identificate în raportul de expertiză, subliniind faptul că ambele părţi au fost de acord cu suprafaţa identificată în anexa 4 a Raportului de expertiză întocmit de expert D., ca fiind obiectul cererii de chemare în judecată. Reclamanta a mai arătat că, în raport de cele reţinute prin raportul de expertiză, a reieşit că cel puţin în ceea ce priveşte suprafaţa de 48 ha floarea soarelui şi 102 ha porumb a existat inclusiv din partea pârâtei o recunoaştere asupra identităţii parcelelor ce fac obiectul cererii.

Prin sentinţa nr. 307 din 31 martie 2015, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea formulată de către reclamanta SC A. SA societate în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar SC B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că dovada calităţii procesuale active a fost realizată de reclamantă prin invocarea pretenţiilor sale constând în contravaloarea producţiei de floarea soarelui şi de porumb pretins a fi fost recoltate de pârâtă, simpla afirmare a pretenţiilor deduse judecăţii pe tărâmul răspunderii civile delictuale fiind suficientă sub acest aspect.

Tribunalul a mai reţinut că interesul reclamantei în promovarea cererii dedusă judecăţii este dat de recuperarea prejudiciului delictual, pretins a fi fost cauzat de către pârâtă, problema dovedirii acestuia constituind o chestiune ce ţine de fondul cauzei.

Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că cererea este nefondată, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii, în persoana pârâtei, a condiţiilor răspunderii civile delictuale rezultate din dispoziţiile art. 998 din C. proc. civ.

Separat de absenţa indicării în concret, prin cererea de chemare în judecată, a suprafeţelor de teren pretins a fi fost recoltate de pârâtă ori a temeiului folosinţei fiecărei suprafeţe în parte, cât şi a neexplicării naturii relaţiilor contractuale dintre părţi - relaţii contractuale rezultate din încheierea între acestea a contractului de prestări servicii din 18 martie 2011 ori a contractelor de vânzare-cumpărare floarea soarelui şi porumb din producţia anului 2011, din 21 aprilie 2011 - prima instanţă a avut în vedere că reclamanta nu a indicat şi nici dovedit suprafeţele de teren pe care a pretins că a înfiinţat culturile reclamate ca fiind recoltate de pârâtă. În plus, nici măcar pentru suprafeţele de teren menţionate în cererea precizatoare depusă la dosar la data de 21 ianuarie 2015, recunoscute de reprezentantul pârâtei la faza de teren a expertizei agricole dispusă în cauză (aprox. 48 ha floarea soarelui şi aprox. 100 ha porumb), nu s-a putut reţine o faptă ilicită delictuală a pârâtei, în condiţiile în care aceasta a recoltat producţia de floarea soarelui/porumb de pe aceste terenuri, în temeiul unor contracte de arendă valabile, încheiate în primăvara anului 2011 cu proprietarii respectivelor suprafeţe de teren.

S-a arătat că fapta proprietarilor de terenuri, de a se fi încheiat, pentru aceleaşi suprafeţe de teren, contracte de arendă pentru anul 2011, atât cu reclamanta cât şi cu pârâta, nu poate fi imputat societăţii pârâte şi, în orice caz, nu poate conduce la pretinsul caracter ilicit/delictual al faptei imputate pârâtei. Dimpotrivă, raporturile dintre arendaş şi arendator în ceea ce priveşte producţia agricolă rezultată în anul 2011, nu puteau fi lămurite decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, potrivit clauzelor existente în fiecare contract în parte.

Observându-se că relaţiile dintre părţi, în ceea ce priveşte producţia de floarea soarelui ori de porumb rezultată din anul 2011, par a fi fost reglementate atât prin contractul de prestări servicii din 18 martie 2011, cât mai ales prin contractele de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011, tribunalul a apreciat că acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către reclamantă apare a fi chiar inadmisibilă deoarece reclamanta nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea regulilor răspunderii delictuale care, eventual, i-ar fi mai favorabile.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC A. SA, societate în faliment reprezentată prin lichidator judiciar SC B. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât tribunalul a reţinut, total neîntemeiat, că „pentru aceleaşi suprafeţe de teren, proprietarii acestora au încheiat contracte de arendă pentru anul 2011, atât cu reclamanta cât şi pârâta” şi astfel „nu îi poate fi imputat acesteia din urmă şi, în orice caz, nu poate duce la pretinsul caracter ilicit/delictual al faptei imputate pârâtei”. Tot greşit s-a reţinut că între reclamantă şi pârâta ar exista raporturi contractuale în calitate de arendaş şi arendator, fiind cert că prima instanţă, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) din V.C.P.C., nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

S-a criticat lipsa de preocupare a instanţei de fond în calificarea exactă a obiectului cererii de chemare în judecată, prin punerea în discuţia părţilor a calificării acţiunii civile şi solicitarea de lămuriri cu privire la temeiul juridic al acesteia, respectiv dacă acţiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998-999 C. civ. sau pe răspunderea contractuală potrivit art. 969 şi următoarele C. civ. Tribunalul a reţinut o excepţie a inadmisibilităţii acţiunii determinată de imposibilitatea unei opţiuni între răspunderea contractuală şi cea delictuală, ceea ce denotă neînţelegerea de către instanţă a motivelor cererii deduse judecăţii şi a faptelor reclamate prin aceasta, a conţinutului contractele de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011, ale căror obligaţii nu se identifică şi nu au nicio legătură cu prejudiciul cauzat de pârâtă prin fapta sa delictuală, aceea de a ocupa fără drept terenurile de 101 ha şi respectiv 170 ha şi de a interzice reclamantei cultivarea şi recoltarea produselor însămânţate în anii anteriori pe aceste terenuri (fie în temeiul unor contracte de arendă înregistrate la primăriile unităţilor administrative de la locul situării terenurilor respective, dar şi în temeiul convenţiilor libere de folosinţă, plata efectuându-se cu o cotă parte din produsele agricole cultivate, convenţii încheiate între proprietarii terenurilor şi societatea reclamantă).

Pârâta nu a administrat probe din care să rezulte că a avut încheiate contracte de arendă pentru aceleaşi suprafeţe de teren pentru care reclamanta a avut drept de folosinţă potrivit contractelor de arendă perfectate cu proprietarii terenurilor, dacă pârâta a cauzat lipsa de folosinţă a acestor suprafeţe de teren în mod legal şi cu o prealabilă justificare, dacă cele două contracte de vânzare cumpărare din 21 aprilie 2011, reţinute ca fiind relevante, au vreo legătură cauzală cu răspunderea delictuală a pârâtei. Între reclamanta SC A. SA şi pârâta SC C. SRL nu au fost încheiate niciodată contracte de arendă.

Prin Decizia civilă nr. 611 din 7 octombrie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat, reţinându-se, cu privire la cererea apelantei de refacere şi completare a probatoriului, pe de o parte, că apelanta nu a solicitat refacerea unor anume probe administrate la instanţa de fond, iar pe de altă parte, că nu se impune completarea probatoriului şi nici refacerea acestuia.

Hotărârea primei instanţe a fost adoptată şi fundamentată în urma administrării unui probatoriu complex, respectiv proba cu înscrisuri, (depuse de reclamantă aflate la filele 30-70 dosar fond vol. 1 şi de pârâta SC C. SRL aflate la filele 80-352 dosar fond vol. 1, filele 1-360 dosar fond vol. 2, filele 1-184 dosar fond vol. 3, precum şi înscrisuri cu privire la neînţelegerile intervenite între reprezentanţii celor două societăţi privind încetarea de comun acord a unor contracte - filele 303-448 dosar fond vol. 3) proba testimonială, proba cu interogatoriul ambelor părţi, proba cu expertiză în specialitatea agricolă, astfel cum a fost completată după încuviinţarea obiectivelor de către ambele părţi, probe care nu au dovedit săvârşirea de către intimata pârâtă a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Cât priveşte critica unei lipse de preocupare a primei instanţe în calificare cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că prin notele de şedinţă înaintate de apelanta reclamantă la dosarul cauzei pentru termenul din 11 septembrie 2012 în faţa primei instanţe, aceasta a precizat - în combaterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active - că acţiunea sa este una în răspundere civilă delictuală, „fiind vorba despre un fapt ilicit cauzator de prejudiciu şi nu o răspundere contractuală, care ar presupune existenţa unei convenţii încheiate între părţi”. Aceleaşi susţineri au fost reiterate şi oral de către reclamanta, prin avocat, în şedinţa publică din 11 septembrie 2012.

Tot astfel, la termenul din 29 noiembrie 2013, tribunalul a amânat judecata cauzei pentru ca apelanta-reclamantă să precizeze în scris cererea de chemare în judecată, la solicitarea făcută de către intimata-pârâtă, şi, întrucât apelanta-reclamantă nu s-a conformat solicitărilor instanţei, la termenul din 21 ianuarie 2014 instanţa a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 1551 C. proc. civ. Ulterior, judecata a fost reluată la solicitarea reclamantei care a formulat cerere de repunere pe rol şi cerere precizatoare.

Rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat făcându-se abstracţie de principiul disponibilităţii. De la acest principiu specific procedurii civile, nu s-ar putea deroga, pe temeiul rolul activ al judecătorului, fără să existe o dispoziţie legal expresă. Părţile sunt cele care fixează limitele în care va avea loc judecata, atât din punctul de vedere al obiectului, al persoanelor între care se stabilesc raporturi juridice procesuale, precum şi al fundamentului pretenţiei ce este dedusă judecăţii, judecătorul fiind ţinut să respecte cadrul procesual trasat de părţi.

Art. 84 C. proc. civ., stabileşte dreptul şi obligaţia instanţei de a da o calificare corectă cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel ce a formulat-o, dar nu îi conferă posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia.

Astfel, în contextul procesual reţinut ca fiind relevant în analiza acestei critici, instanţa de apel a apreciat că tribunalul a dat dovadă de rol activ, a pus în discuţia părţilor temeiul juridic al pretenţiilor, în timp ce chiar reclamanta a precizat de mai multe ori faptul că îşi fundamentează pretenţia pe răspunderea civilă delictuală.

Cât priveşte soluţionarea cauzei prin reţinerea unei excepţii de inadmisibilitate a acţiunii, s-a arătat că este nefondată critica apelantei deoarece, raportat la situaţia de fapt a cauzei, prima instanţă a apreciat doar că nu se poate face alegerea între răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală. Această apreciere a instanţei de fond a fost făcută cu ocazia analizei fondului pretenţiilor dintre părţi, ea nefiind obligată să pună în discuţia părţilor un atare aspect, o altfel de interpretare fiind în măsură să transforme judecătorul în apărătorul uneia dintre părţi, ceea ce ar determina încălcarea art. 6 din Curtea Europeană a Dreptului Omului.

Nefondată a fost considerată şi critica potrivit căreia instanţa ar fi interpretat greşit situaţia de fapt, reţinând că între reclamantă şi pârâtă ar fi existat relaţii contractuale în calitate de arendaş şi arendator . Ceea ce s-a afirmat de către tribunal a fost doar faptul că, atât reclamanta, cât şi pârâta, aveau încheiate cu proprietarii terenurilor contracte de arendare, aceştia având calitatea de arendaşi, nicidecum nefiind reţinut că între părţile litigante ar fi existat contracte de arendare.

Au fost înlăturate şi criticile privitoare la neînţelegerea de către prima instanţă a conţinutului contractelor încheiate între părţi. S-a arătat că pretinsa confuzie a acesteia a fost generată de modalitatea improprie de redactare şi precizare a cererii de chemare în judecată de către reclamantă care a beneficiat de asistenţa juridică calificată şi, deşi şi-a precizat cererea de chemare în judecată, precizarea nu a fost de natură să lămurească pe deplin solicitările sale. Din acest motiv instanţa a fost nevoită să analizeze susţinerile reclamantei referitoare la ocuparea fără drept a terenurilor de către pârâtă şi interzicerea cultivării şi recoltării acestora şi din perspectiva relaţiilor contractuale dintre părţi (făcând astfel referire la contractul de prestări servicii din 18 martie 2011, privitor la închirierea unor utilaje agricole şi la contractele de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011, având ca obiect vânzarea unor cantităţi de porumb şi respectiv de floarea-soarelui) întrucât chiar reclamanta, deşi susţine că răspunderea ar fi delictuală, a făcut ea însăşi referire la anumite relaţii contractuale pe care le avea cu pârâta, susţinând fie că nu există nicio convenţie cu privire la terenuri, fie că există raporturi contractuale, susţinând că „părţile au recunoscut expres că au colaborat în mod repetat, reclamanta arătând în mod expres că lucrările efectuate de reclamantă pentru pârâtă, şi care fac obiectul acţiunii nu există un înscris care să constate înţelegerea părţilor pentru efectuarea lucrărilor agricole pentru terenurile aparţinând pârâtei, dovada înţelegerii părţilor şi dovada efectuării lucrărilor de către reclamantă constituind o chestiune pe care reclamanta a înţeles să o dovedească prin alte mijloace de probă”.

Raportat la precizarea apelantei-reclamante, în sensul că îşi fundamentează pretenţia pe răspunderea civilă delictuală, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a afirmat că, în ceea ce priveşte relaţiile contractuale dintre părţi, reclamanta ar trebui să îşi fundamenteze pretenţia pe temeiul răspunderii civile contractuale, însă s-a reţinut că cea care a întreţinut confuzia asupra temeiurilor juridice ale acţiunii a fost chiar apelanta-reclamantă - prin întrebările formulate la interogatoriul propus a fi luat pârâtei, dar şi prin invocarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a îmbogăţirii fără justă cauză, cu referire la pretenţiile vizând suprafaţa de 170 ha teren de pe raza com. Cornăţelu.

Despre acţiunea civilă în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa de apel a reamintit că este subordonată îndeplinirii mai multor condiţii cumulative, ultima dintre acestea - ca reclamantul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului - conferindu-i un caracter subsidiar, consecinţa fiind că exercitarea ei poate avea loc numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. În cazul în care partea are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, nu poate fi promovată o astfel de acţiune.

Totuşi, faţă de precizarea reclamantei în sensul că izvorul obligaţiei este dat de răspunderea civilă delictuală, în mod corect tribunalul a apreciat că cererea este neîntemeiată întrucât în privinţa acestei recolte de porumb, eventualul prejudiciu poate fi analizat doar din perspectiva răspunderii contractuale.

Instanţa de apel a mai reţinut că în anii 2010-2011 apelanta-reclamantă a încheiat mai multe contracte de arendă cu persoane fizice, figurând în evidenţele Primăriei com. Băleni cu un număr de 36 de contracte în anul 2010, corespunzător unei suprafeţe totale 35,38 ha, şi 19 contracte în anul 2011, corespunzător unei suprafeţe de 13,6720 ha (suprafeţe cu mult mai mici decât cele indicate în petitul cererii precizate). Doar conform adeverinţei din 07 iunie 2010, apelanta-reclamantă figura în registrul agricol al com. Băleni cu suprafaţa de 340 ha cultivată, însă aceste culturi au fost aferente anilor 2009-2010, în timp ce acţiunea deduce judecăţii perioada corespunzătoare culturilor realizate în anul 2011.

În schimb, intimata-pârâtă a încheiat cu mai multe persoane fizice, începând cu luna mai 2011, un număr de 111 contracte de arendă înregistrate la primăria com. Băleni, pentru o suprafaţă totală de 148,8382 ha.

Apelanta-reclamantă a susţinut că în temeiul contractelor de arendare ar avea un drept de folosinţă pe care intimata-pârâtă nu l-a respectat, iar aceasta din urmă invocă, la rândul său, acelaşi drept de folosinţă ce derivă din contractele de arendă pe care le-a încheiat cu proprietarii persoane fizice.

Deşi a mai invocat drept izvor al dreptului de folosinţă pretins încălcat de către intimată şi convenţiile libere de folosinţă încheiate cu proprietarii terenurilor, recunoscute de Primăria comunei Băleni, apelanta-reclamantă nu a dovedit existenţa acestora.

Astfel fiind, s-a concluzionat că în mod corect tribunalul a reţinut, pe de o parte, că apelanta-reclamantă nu a indicat şi nici dovedit în concret suprafeţele de teren pe care pretinde că a înfiinţat culturile reclamate ca fiind recoltate de către pârâtă, iar pe de altă parte, nici pentru suprafeţele menţionate în cererea precizatoare depusă la dosar la 21 ianuarie 2015, recunoscute de reprezentantul pârâtei, nu se poate reţine o faptă ilicită delictuală a pârâtei, întrucât aceasta a recoltat producţia de floarea-soarelui/porumb de pe aceste terenuri în temeiul unor contracte de arendă valabile, depuse la dosar, încheiate în anul 2011 însă ulterior contractelor de arendă încheiate de către reclamantă cu parte din proprietarii cu care ar fi încheiat contractele de arendă şi pârâta.

Reţinând şi că arendatorul are obligaţia să predea arendaşului terenul agricol, să îl garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială şi să nu ia nici un fel de măsuri în legătură cu exploatarea terenului arendat, de natură să îl tulbure pe arendaş, (conform clauzelor contractuale inserate în contractele de arendă depuse la dosar de către ambele părţi), s-a apreciat că singurii responsabili pentru un eventual prejudiciu produs apelantei-reclamante, sunt proprietarii terenurilor arendate, potrivit răspunderii civile contractuale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar SC B. SPRL, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea în apel pentru readministrarea şi completarea probelor în vederea justei soluţionări a cauzei potrivit art. 129 alin. (5) şi art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu s-a preocupat de cercetarea fondului dedus judecăţii, nu a încuviinţat completarea probatoriului şi nici nu a procedat la calificarea corecta a acţiunii. Subsidiar, s-a solicitat modificarea deciziei şi a sentinţei civile pentru ca, rejudecându-se cauza, să fie admis apelul, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive de instanţă.

În motivarea recursului declarat, recurenta a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

- în mod nelegal instanţa de apel a respins critica sa formulată împotriva sentinţei primei instanţe, privind lipsa unei preocupări a tribunalului de a da o calificarea exactă obiectului cererii de chemare în judecată.

Nelegal şi fără o corectă argumentare, instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu era obligat să pună în discuţia părţilor calificarea acţiunii - răspundere contractuală sau răspundere delictuală - sub motivul că o atare interpretare ar fi de natură să „transforme judecătorul în apărătorul uneia dintre părţi, ceea ce ar determina încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului".

Recurenta susţine că punerea în discuţia contradictorie a părţilor a calificării acţiunii era obligatorie pentru o justă înţelegere a obiectului pricinii deduse judecaţii, potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., iar principiul contradictorialităţii este chiar de esenţa respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului.

Nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au pus în discuţia contradictorie a pârtilor calificarea acţiunii, respectiv dacă aceasta este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998-999 din C. civ. sau pe răspunderea contractuală prevăzută de art. 969 şi urm. din C. civ., cu toate că instanţa de apel era învestită cu un astfel de motiv de apel.

În pofida acestui fapt, se argumentează în considerentele deciziei apelate că instanţa de fond ar fi fost în confuzie asupra obiectului acţiunii „ca urmare a redactării improprii a cererii de chemare în judecata (...)". Or, chiar această abordare denotă că pricina nu a beneficiat de o justă soluţionare, fiind încălcate astfel prevederile exprese ale art. 129 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ. şi principiul respectării dreptului la un proces echitabil.

Apreciind că acţiunea în răspundere civilă delictuală dedusă judecăţii ar fi inadmisibilă în condiţiile în care între părţile litigante s-a reţinut şi încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011, se dovedeşte fără dubiu că instanţa de fond nu numai că nu a înţeles obiectul acestor convenţii, dar nu a înţeles nici în ce a constat activitatea delictuală a pârâtei, respectiv că acesta a îmbrăcat forma ocupării fără drept a terenurilor şi a interzicerii reclamantei dreptului de a cultiva şi de a recolta, susţinând - fără a putea proba - că ar avea un drept personal de folosinţă asupra acestor terenuri în temeiul unor contracte de arendă pe care nu le-a prezentat niciodată.

Confuzia este menţinută şi de instanţa de apel atunci când reţine că ocuparea fără drept a terenurilor de către pârâtă, în lipsa oricărui contract de arendă, de închiriere sau altfel de contract, şi prejudiciul astfel încercat de societatea recurentă sunt ex contractu, fiind totuşi vorba despre o răspundere contractuală.

Recurenta a reamintit că fapta delictuală a pârâtei pe care a invocat-o a fost aceea de a-i interzice fără nicio justificare dreptul de a folosi, cultiva şi recolta porumb pe/după terenul în suprafaţa de 101 ha situat pe raza com. Băleni şi de floarea-soarelui pe/după terenul în suprafaţa de 170 ha situat pe raza com. Cornăţel, judeţul Dâmboviţa, prejudiciul încercat fiind echivalent cu cantităţile de porumb şi respectiv floarea-soarelui recoltate pe aceste suprafeţe de teren.

Fapta delictuală reclamată nu are nicio legătură cu contractele de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011 care au avut ca obiect vânzarea-cumpărarea unor cantităţi de porumb şi respectiv de floarea-soarelui, vânzător fiind SC A. SA iar cumpărător pârâta SC C. SRL Aceste contracte au obligaţii corelative între părţi care nu privesc prejudiciul cauzat de pârâta prin fapta sa delictuala de a ocupa fără drept terenurile de 101 ha şi respectiv 170 ha şi de a interzice reclamantei recoltarea cerealelor cultivate în anii anteriori în temeiul unor contracte de arendă înregistrate la primăriile unităţilor administrative de la locul situării terenurilor respective, ca şi în temeiul convenţiilor libere de folosinţă încheiate între proprietarii terenurilor şi societatea reclamanta. Dreptul de folosinţă liber consimţită asupra acestor terenuri, care a durat pe parcursul mai multor ani, este recunoscut şi de Primăria com. Baleni, jud. Dâmboviţa prin adeverinţa din 07 iunie 2010.

Fiind încheiate cu terţe persoane, aceste contracte de arendă nu pot fi invocate împotriva pârâtei-intimate într-o acţiune în răspundere contractuală pentru motivul că aceasta nu este parte în contracte.

Prin acţiunea dedusă judecăţii recurenta nu a solicitat obligarea pârâtei la executarea obligaţiilor decurgând din contractul de prestări servicii din 18 martie 2011 şi nici la executarea obligaţiilor contractuale derivând din cele două contracte de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011 deoarece nu raporturile contractuale dintre părţi au fost deduse prezentei judecăţi, ci acţiunea în răspundere delictuală vizând fapta pârâtei de a-i interzice, fără niciun drept şi fără o justificare reală şi pertinentă, folosinţa terenurilor.

O astfel de faptă întruneşte condiţiile art. 998-999 C. civ., fapta ilicită a pârâtei constând în interzicerea dreptului de folosinţă reclamantei asupra terenului în suprafaţa de 101 ha şi respectiv 170 ha drept ce fusese atribuit acesteia în temeiul convenţiilor individuale încheiate cu proprietarii acestora din anii 2009-2010 şi 2011.

Vinovăţia pârâtei constă în intenţia acesteia de a restricţiona reclamantei dreptul de folosinţă, în scopul cultivării şi recoltării abuzive de către aceasta a suprafeţelor de teren în cauză, în timp ce prejudiciul produs se cuantifică în cantităţile de cereale - porumb şi floarea-soarelui pe care le cultiva în mod obişnuit de pe aceste suprafeţe de teren, determinat prin expertiza administrată în cauză.

Raportul de cauzalitate constă tocmai în aceea că, prin interzicerea dreptului de folosinţă, recurenta nu a mai putut obţine recolta de porumb şi de floarea-soarelui pe care o obţinuse în anii anteriori.

- Instanţa de apel, ca şi cea de fond au reţinut, fără a exista probe în acest sens, ca pârâta a recoltat personal aceste suprafeţe de teren arabil pe care doar societatea reclamantă avea un drept de folosinţă valabil(în temeiul înţelegerii şi al contractelor de arendă perfectate cu proprietarii de drept) „în temeiul unor contracte de arendă valabile, încheiate în primăvara anului 2011 cu proprietarii respectivelor suprafeţe de teren".

Deşi în apel s-a criticat faptul că reclamanta nu a fost lăsată să-şi dovedească susţinerile prin proba cu expertiza agricolă şi cu martori, instanţa de apel, deşi nu a administrat alte probe, a reţinut ca şi instanţa de fond că nu s-ar fi probat convenirea cu proprietarii terenurilor asupra prelungirii termenului de folosinţă a terenurilor şi că le-ar fi cultivat.

Nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au administrat probe din care sa rezulte cel puţin următoarele: daca pârâta are contracte de arendă pentru aceleaşi suprafeţe de teren pentru care deţine şi reclamanta un drept de folosinţă potrivit înţelegerilor, dar şi a contractelor de arendă perfectate cu proprietarii terenurilor; daca pârâta a lipsit-o de folosinţa acestor suprafeţe de teren în mod legal şi cu o prealabila justificare; dacă cele doua contracte de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011 au vreo legătura cauzală cu răspunderea delictuală a pârâtei; prima instanţa nu a motivat de ce a înlăturat raportul de expertiza efectuat în cauză; instanţa motivează soluţia de respingere a acţiunii pe cale de excepţie, considerând acţiunea ca inadmisibilă, deşi în dispozitiv nu se pronunţă asupra excepţiei, ci doar în considerente.

- Între societatea reclamanta şi societatea pârâta nu au fost încheiate niciodată contracte de arendă pentru ca între părţi să existe relaţii obligaţionale derivate din contractele de arendă.

În aceasta împrejurare instanţa de apel era obligata sa reformeze sentinţa primei instanţe şi sa dea calificarea exacta a cererii sau, dacă ar fi apreciat ca obiectul este imprecis, trebuia să solicite apelantei-reclamante să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată şi în funcţie de aceasta să trimită dosarul în rejudecare pentru justa soluţionare a cauzei şi pentru a se califica în mod corect acţiunea după punerea în discuţia contradictorie a părţilor a calificării acesteia.

Instanţele de fond nu puteau schimba în niciun caz temeiul de drept invocat de reclamantă în acţiunea principală fără să pună în discuţia contradictorie a părţilor eventuala schimbare a încadrării juridice şi nici nu puteau schimba interesul şi natura cauzei deduse judecaţii.

- Deşi nu schimbă sentinţa instanţei de fond în care au fost analizate în mod nelegal şi cu încălcarea principiului disponibilităţii părţii, condiţiile răspunderii contractuale, fără a administra probe noi, fără a analiza fondul pretenţiilor deduse judecaţii, totuşi analizează „de plano" şi condiţiile răspunderii civile delictuale, făcând trimitere la contractele de arendă încheiate cu persoane fizice, terţi în cauza de faţă, motivarea acesteia fiind „în abstract”, reţinând că „un eventual prejudiciu produs apelantei-reclamante" l-ar fi putut produce „proprietarii terenurilor arendate, potrivit răspunderii contractuale".

Cu toate acestea, prejudiciul a fost produs de pârâta-intimată iar prima instanţă şi cea de apel nu puteau analiza, în lipsa probelor, eventualitatea prejudiciului provocat de terţi faţă de proces.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 312 C. proc. civ., precum şi art. 998-999 C. civ.

A solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a oricăror alte probe necesare şi utile ce vor rezulta din dezbateri, iar în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ. a cerut judecata cauzei şi în lipsă.

Intimata nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte reţine că acesta are un caracter nefondat, potrivit celor ce urmează.

Cu prioritate este de semnalat, în legătură cu solicitările reclamantei din recurs privind casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare că, în mod similar judecăţii din etapa apelului, acestea au vizat „readministrarea şi completarea probelor în vederea justei soluţionări a cauzei în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ.”, susţinându-se că instanţa de apel nu s-ar fi preocupat de cercetarea fondului dedus judecăţii şi nu a încuviinţat completarea probatoriului.

Solicitările din apelul declarat de reclamantă sunt însă identice şi în aceeaşi notă generală, pretinzându-se desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei primei instanţe spre rejudecare în fond, în vederea readministrării şi completării probelor pentru o justă soluţionare a fondului, sub justificarea lipsei de preocupare a primei instanţe în cercetarea fondului dedus judecăţii.

În pofida unei atare solicitări specifice, declaraţia de apel nu indică în concret aspectele de fapt ale litigiului ce ar justifica o completare a probatoriului, motivele care ar impune readministrarea probelor şi care anume ar fi probele în privinţa cărora s-ar impune luarea unei atare măsuri. Pe de altă parte, în finalul motivelor de apel, proba propusă spre administrare este cea cu înscrisuri, fără a se detalia în ce constă aceasta şi asupra cărora aspecte ale cauzei se dorea ea a fi administrată.

În plus, la niciunul din cele două termene acordate în apel, reclamanta nu a fost prezentă şi nici nu a administrat vreo probă.

Răspunzând criticii apelantei-reclamante privitoare la lipsa preocupării tribunalului în cercetarea fondului litigiului şi la nevoia, din acest motiv, a completării şi refacerii probatoriului, instanţa de apel a apreciat că niciuna din cele două măsuri solicitate de parte nu se impune, de vreme ce în faţa primei instanţe s-a încuviinţat şi s-a administrat un probatoriu amplu, menit să lămurească situaţia de fapt a cauzei, probatoriu ce a constat în înscrisuri provenind de la ambele părţi, audiere de martor, interogatoriul ambelor părţi, expertiza agricolă la care s-au formulat obiecţiuni, probe care nu au dovedit însă săvârşirea de către intimata-pârâtă a unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.

În contextul procesual arătat, reiterarea în recurs a solicitării reclamantei de readministrare şi completare a probelor în vederea unei juste soluţionări a cauzei, sub motivul că instanţa de apel nu s-ar fi preocupat de cercetarea fondului dedus judecăţii ori că nu ar fi încuviinţat ea însăşi completarea probatoriului, apare ca fiind una pur formală, lipsită de acoperire în datele de fapt ale cauzei, recurenta omiţând din nou să prezinte aspectele asupra cărora s-ar impune o completare a probelor ori a motivelor care justifică readministrarea probelor, respectiv asupra cărora dintre probele administrate să fie dispusă o astfel de măsură, aceasta în condiţiile în care, pe de o parte instanţa de apel i-a refuzat justificat aceleaşi cereri, iar pe de altă parte a rezultat că partea a dovedit un comportament procesual inactiv, opus ori în dezacord cu propriile solicitări, neadministrând măcar probele propuse în apel.

Cea dintâi critică formulată pe calea recursului, privitoare la necalificarea exactă a acţiunii dedusă judecăţii, respectiv dacă este una în răspundere contractuală sau în răspundere delictuală, este nefondată.

Atât prin cererea introductivă de instanţă, cât şi prin actele de procedură îndeplinite ulterior pe parcursul judecăţii în faţa primei instanţe - notele depuse la dosar la 11 septembrie 2012 prin care s-a răspuns excepţiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare ori precizarea cererii iniţiale făcută cu prilejul repunerii pe rol a cauzei, ce fusese suspendată la termenul din 21 ianuarie 2014 - reclamanta a indicat în mod constant ca temei juridic al pretenţiilor sale dispoziţiile art. 998 C. civ., dispoziţii ce reglementează instituţia juridică a răspunderii civile delictuale.

Fiind, în mod neechivoc, învestite cu judecarea unei cauze întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, calificare dată cererii, în virtutea principiului disponibilităţii, chiar de către reclamantă, se reţine că instanţele de fond nu mai aveau nicio obligaţie din punct de vedere al calificării acţiunii, contrar criticilor invocate de către recurentă.

Tribunalul Dâmboviţa nu a fost învestit cu soluţionarea unei cereri greşit intitulată ori greşit întemeiată, prin raportare la motivele expuse în fundamentarea acesteia, pentru a se putea reţine că, în virtutea obligaţiei de rol activ instituită prin dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. şi a dreptului părţii la un proces echitabil, instanţa era ţinută a pune în discuţia părţilor calificarea exactă a acţiunii şi de a da ea însăşi calificarea corectă acesteia, în aplicarea dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ.

Reclamanta a afirmat în mod constant prin actele procesuale îndeplinite în faţa primei instanţe că, atât prin expunerea motivelor cererii, dar şi prin încadrarea acţiunii sale, rezultă indubitabil că acţiunea sa este una în răspundere delictuală, fiind vorba despre un fapt ilicit cauzator de prejudicii, iar nu de o răspundere contractuală.

La rândul lor, instanţele de judecată s-au considerat învestite şi au judecat o acţiune în răspundere civilă delictuală, cercetarea judecătorească fiind întreprinsă, contrar susţinerilor recurentei, asupra faptului ilicit reclamat, respectiv recoltarea de către pârâtă a culturilor de porumb şi floarea soarelui de pe teritoriul administrativ al com. Cornăţel şi Băleni, în cursul anului 2011, culturi pretins a fi fost înfiinţate şi menţinute pe cheltuiala reclamantei.

Astfel, prima instanţă a respins prin încheierea interlocutorie din 11 septembrie 2012 excepţia de prematuritate a acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, reţinând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. - care instituie obligaţia concilierii litigiului ivit între profesionişti, în cauzele evaluabile în bani derivate din raporturi contractuale, prealabil introducerii acţiunii în justiţie - dat fiind temeiul juridic al acţiunii, respectiv art. 998 C. civ.

De asemenea, prin hotărârea dată asupra fondului, a reţinut că reclamanta justifică în cauză calitatea procesuală activă, simpla afirmare a pretenţiilor deduse judecăţii pe tărâmul răspunderii civile delictuale fiind suficientă sub acest aspect, în timp ce interesul său procesual (contestat de pârâtă prin invocarea excepţiei lipsei de interes) este dat de recuperarea prejudiciului delictual pretins a fi fost cauzat de pârâtă.

În continuare, pe fondul cauzei, s-a reţinut prin mai multe considerente că acţiunea este neîntemeiată deoarece reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii, în persoana pârâtei, a condiţiilor răspunderii civile delictuale rezultate din dispoziţiile art. 998 C. proc. civ., soluţie ce a fost validată şi prin decizia instanţei de apel.

Prin urmare, sunt fără de suport susţinerile recurentei potrivit cărora, pentru o justă înţelegere a obiectului pricinii deduse judecăţii, era necesară punerea în discuţia contradictorie a părţilor, de către instanţe, a calificării corecte a acţiunii (calificarea de acţiune în răspundere civilă delictuală fusese dată chiar de parte, iar analiza instanţelor a vizat natura proprie a acestei acţiuni) ori acelea prin care s-a susţinut că instanţa de fond ar fi fost în confuzie asupra obiectului acţiunii, că nu ar fi înţeles în ce a constat obiectul convenţiilor încheiate între cele două societăţi sau activitatea delictuală a pârâtei.

Atunci când face aceste afirmaţii, recurenta denaturează conţinutul şi sensul considerentelor celor două hotărâri ale instanţelor de fond, din cuprinsul cărora nu rezultă nici că instanţele ar fi avut vreo dificultate în înţelegea obiectului pricinii deduse judecăţii sau a activităţii delictuale imputate pârâtei, nici a temeiului juridic al acţiunii ori obiectului convenţiilor ce s-a dovedit că existau încheiate între părţi.

Din acest punct de vedere, sunt în afara considerentelor deciziei de apel susţinerile prin care se arată că instanţa de apel ar fi admis că tribunalul ar fi fost în confuzie asupra obiectului acţiunii ca urmare a redactării improprii a cererii de chemare în judecată.

În partea a doua a filei 13 şi în prima parte a file 14 din decizia recurată, criticile din apelul reclamantei prin care semnala confuzia în care s-ar fi aflat tribunalul în privinţa obiectului cercetării judecătoreşti au fost calificate drept nefondate, prin explicaţiile date instanţa de apel justificând doar prezenţa în considerentele sentinţei a argumentării primei instanţe bazate pe răspunderea contractuală, prin referirea pe care însăşi reclamanta a făcut-o la contractele încheiate cu pârâta din 18 martie 2011 şi din 21 aprilie 2011 (potrivit menţiunilor acesteia de la litera e) a cererii precizatoare aflată la filele 20-23 din vol. IV al dosarului de fond).

Astfel fiind, Înalta Curte nu poate reţine critica recurentei prin care a invocat că pricina sa nu ar fi beneficiat de o justă soluţionare şi că, dimpotrivă, judecata ar fi fost înfăptuită cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. şi a principiului dreptului la un proces echitabil.

Greşit se pretinde de către recurentă neînţelegerea activităţii delictuale a pârâtei şi a obiectului de cercetare a procesului, cercetarea judecătorească întreprinsă atât de prima instanţă, cât şi de cea de apel dovedind contrariul, respectiv că ceea ce s-a cercetat, fără însă a fi găsit întemeiat, a fost chiar fapta imputată prin cererea de chemare în judecată.

Ceea ce au semnalat în analiza lor ambele instanţe de fond, prin trimiterea la cele 3 contracte, de vânzare-cumpărare recolte şi de prestări servicii, încheiate între părţi a fost o posibilă întrepătrundere a raporturilor delictuale acuzate cu cele contractuale dovedite ca preexistente faptului ilicit invocat, ceea ce necesita o probaţiune mult mai riguroasă din partea reclamantei, în sensul indicării şi delimitării exacte a parcelelor de teren asupra cărora purta dreptul său de folosinţă, cedat de proprietarii persoane fizice, care să se dovedească a fi altele decât cele asupra cărora purta dreptul de folosinţă al pârâtei (cedat, de asemenea, de proprietarii persoane - fizice pe baza unor contracte de arendă încheiate în lunile mai - iunie 2011 şi înregistrate la Primăria com. Băleni) şi, desigur, altele decât ele ce au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare de recolte din 21 aprilie 2011, care au vizat culturi de floarea-soarelui de pe o suprafaţă de 750 ha pe raza com. Cornăţelu (din perioada 21 aprilie 2011 - 30 septembrie 2011), respectiv culturi de porumb de pe suprafeţe de 750 ha pe raza aceleiaşi comune.

De altfel, acesta a fost şi rolul precizărilor impuse de tribunal reclamantei prin încheierea de la termenul din 01 octombrie 2013, sub sancţiunea suspendării judecăţii în condiţiile art. 1551 C. proc. civ., în vederea indicării şi identificării tuturor suprafeţelor de teren în dispută, a indicării titularilor drepturilor de proprietate ai fiecărei suprafeţe în parte şi a temeiului folosinţei terenurilor de către reclamantă, eventuala înscriere a terenurilor la A.P.I.A. şi descrierea relaţiilor dintre părţi privitoare la însămânţarea, cultivarea şi recoltarea terenurilor.

Or, prima instanţă a reţinut că nici ulterior repunerii cauzei pe rol reclamanta nu s-a conformat acestor cerinţe menite să aducă o serie de clarificări din perspectiva faptei ilicite cercetate.

În mod corect a apreciat instanţa de apel că prima instanţă a examinat litigiul pe fond, argumentul inadmisibilităţii recurgerii la temeiul răspunderii civile delictuale când partea îl are deschis pe cel al răspunderii contractuale nedovedind soluţionarea cauzei prin reţinerea vreunei excepţii procesuale ce a condus la neexaminarea fondului raporturilor litigioase, ci constituind un considerent emis chiar cu prilejul analizei fondului pretenţiilor dintre părţi.

Că fapta delictuală reclamată nu avea nicio legătură cu contractele de vânzare-cumpărare nrdin 21 aprilie 2011 care au avut ca obiect vânzarea-cumpărarea între părţi de culturi de porumb şi floarea-soarelui de pe teritoriul administrativ la com. Cornăţel este tocmai ceea ce trebuia să dovedească reclamanta, printre alte elemente de fapt ale cazului, iar nu doar să afirme, imputând instanţelor o pretinsă neînţelegere a obiectului dedus cercetării judecătoreşti ori aflarea lor într-o stare de confuzie asupra naturii acţiunii deduse judecăţii sau a temeiurilor de drept ale acesteia.

Dacă s-ar fi conformat solicitărilor impuse de prima instanţă, s-ar fi putut determina cu certitudine dacă pârâta are contracte de arendă pentru aceleaşi suprafeţe de teren pentru care şi reclamanta deţinea un drept de folosinţă ori dacă cele două contracte de vânzare-cumpărare de culturi din 21 aprilie 2011 au vreo legătură cu fapta ilicită reclamată în persoana pârâtei.

În lipsa precizărilor necesare prin care să poată fi determinat în primul rând obiectul material al disputei părţilor (terenul cultivat, prin indicarea precisă a tuturor punctelor de delimitare în spaţiu, prin suprafeţe şi coordonate, amplasament, titularul dreptului de proprietate care a cedat folosinţa, numărul de contract de arendare, etc.), instanţa de apel a avut a compara suprafeţele de teren asupra cărora fiecare dintre părţile litigante au exercitat un drept de folosinţă la nivelul anului 2011, astfel cum a rezultat din adeverinţele emise de Primăria com. Băleni şi din contractele de arendă depuse la dosar.

Astfel, s-a observat că, dacă la nivelul anului 2010 reclamanta deţinea un număr de 36 de contracte, pentru o suprafaţă de 35,38 ha teren pe raza comunei Băleni, la nivelul anului 2011 - când s-a produs fapta ilicită reclamată - s-a reţinut că aceasta mai deţinea 19 contracte, corespunzător unei suprafeţe de 13,6720 ha pe teritoriul aceleiaşi comune, spre deosebire de pârâtă care exercita un drept legal de folosinţă asupra a 148,8382 ha pe raza com. Băleni, drept dobândit în urma încheierii a 111 contracte de arendă cu mai multe persoane fizice.

Referindu-se la elementele probatorii invocate chiar de reclamantă, respectiv adresele Primăriei Băleni din 07 iunie 2010 şi din 31 mai 2011, instanţa de apel a reţinut în mod just, pe de o parte că prima dintre ele atestă o situaţie relativă la o perioadă ce nu interesează cauza, anii 2009-2010, în timp ce a doua atestă exercitarea de către reclamantă a unui drept de folosinţă asupra unei suprafeţe totale de 13,672 ha, care este cu mult mai mică decât cea indicată prin petitul cererii, astfel cum a fost precizată.

În plus, s-a reţinut că dreptul de folosinţă întemeiat de către reclamantă pe convenţiile libere de folosinţă încheiate cu proprietarii terenurilor nu a fost dovedit.

Cel ce face o afirmaţie în faţa instanţei trebuie să o dovedească (art. 1169 C. civ.), astfel că fără temei impută recurenta instanţelor de fond neadministrarea unor probe apte să-i justifice acţiunea în răspundere civilă delictuală. Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, consacrat prin dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă ca în apel să urmărească în mod real refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanţă, precum şi administrarea de probe noi propuse în condiţiile art. 292, dacă considera necesar pentru soluţionarea cauzei.

După cum s-a reţinut în partea de început a prezentelor considerente, o astfel de cerere a fost formulată de către reclamantă în calea de atac a apelului, însă atitudinea sa procesuală inactivă sub aspectul probator vădeşte caracterul formal al solicitării.

În mod contrar criticilor formulate de reclamantă, nici prima instanţă şi nici cea de apel nu a reţinut încheierea unor contracte de arendă între societăţile litigante, ci încheierea de către fiecare societate în parte a unor contracte de arendă cu diverse persoane fizice - proprietare ale terenurilor luate de acestea în folosinţă.

Observând şi că o parte a acestora sunt încheiate de ambele societăţi cu aceiaşi proprietari şi apreciindu-se că, astfel fiind, pârâta a exercitat un drept legitim de folosinţă asupra terenurilor, drept izvorât din încheierea a 111 contracte de arendă pe raza comunei Băleni (acesta constituind unul din argumentele respingerii cererii), s-a afirmat de către instanţa de apel că o atare împrejurare ar putea antrena răspunderea contractuală a proprietarilor terenurilor, ca singurii responsabili ai unui eventual prejudiciu produs reclamantei, urmare a încălcării obligaţiilor arendatorilor de predare a terenurilor şi de a-l garanta pe arendaş de orice evicţiune.

Afirmând aceasta, nu înseamnă că instanţa de apel ar fi transformat ori tratat acţiunea în răspundere delictuală dedusă judecăţii în acţiune în răspundere civilă contractuală, după cum critică recurenta.

Deşi atunci când reţine că pârâtei nu-i poate fi imputabilă vreo faptă ilicită delictuală - deoarece recoltarea producţiei de porumb şi floarea soarelui a avut loc în temeiul dreptului de folosinţă conferit acesteia prin încheierea unor contracte de arendă - instanţa de apel se referă în concret la elementele probatorii ce i-au format convingerea, respectiv cele 111 contracte de arendă depuse la filele 27-300 dosar apel (regăsite însă şi în dosarul de fond), în mod inexplicabil recurenta critică, susţinând că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel ar fi reţinut, fără a exista probe, existenţa unui drept valabil de folosinţă asupra terenurilor în favoarea pârâtei, care a justificat şi recoltarea culturilor.

Cât priveşte nevalorificarea concluziilor expertizei agricole ce a fost administrată în cauză (iar nu înlăturarea probei, după cum a criticat recurenta), aceasta este consecinţa concluziei instanţelor asupra neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta imputată pârâtei, fiind evident că o probă menită să estimeze prejudiciul reclamat în cauză va deveni utilă judecăţii doar în măsura ori sub rezerva întrunirii, în prealabil, a tuturor condiţiilor legale necesare angajării răspunderii civile delictuale.

În considerarea celor anterior prezentate, neputând reţine caracterul fondat al recursului declarat, Înalta Curte va respinge calea de atac declarată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin lichidator judiciar SC B. SPRL împotriva Deciziei nr. 611 din 7 octombrie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2016.