Vindication of nationalized real property blocked by prior compensation and statutory limitation of action to annul tenant sales

Decizia nr. 557/2016

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea la Tribunalul Prahova sub nr. x/105/2008, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Ploieşti prin primar, B., C., D., E., F. solicitând să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie corpurile A, C, B, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 295,72 mp din imobilul situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul revendicat a fost dobândit de tatăl său, G, la data de 02 iunie 1942 prin Actul de vânzare autentificat din 1942, transcris în 1942 la Judecătoria Ploieşti, fiind preluat abuziv de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 94.

A arătat reclamanta că este unica moştenitoare a autorului său, conform certificatului de moştenitor din 22 decembrie 1984, emis de Notariatul de Stat Judeţean Prahova, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii, dar s-a respins cererea de restituire în natură, pe motiv că nu locuieşte în imobilul revendicat, astfel că a beneficiat de despăgubiri evaluate la circa 21.000 euro în prezent.

A precizat reclamanta că prezenta acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. este admisibilă întrucât nici statul şi nici pârâţii persoane fizice nu pot opune în apărare un titlu real sau valabil, în condiţiile în care nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.

Pârâţii B., C., D., E., F., H. au formulat întâmpinare prin care au invocat în primul rând excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Prahova, motivat de faptul că valoarea imobilului este mai mică de 5 miliarde lei, ce atrage competenţa Judecătoriei Ploieşti, valoare calculată la preţul stabilit de părţi prin contract.

În al doilea rând s-a invocat excepţia inadmisibilităţii, pe considerentul că acţiunea a fost promovată după apariţia Legii nr. 10/2001, fără a se respecta procedura prealabilă.

Au precizat pârâţii că are calitate procesuală şi H., care alături de C. este moştenitorul defunctei I., decedată, iar cu privire la prezenta acţiune au mai arătat că, după apariţia Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, deoarece prin dispoziţiile sale legea specială a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, fără să diminueze accesul liber la justiţie.

Municipiul Ploieşti, prin primar, a depus întâmpinare prin care a solicitat instanţei să se pronunţe asupra excepţiei inadmisibilităţii în condiţiile în care există un act normativ ce reglementează astfel de acţiuni şi, aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 3164 din 30 aprilie 2004 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 10/2001 conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, care au prioritate faţă de reglementările generale şi aşa fiind persoanele îndreptăţite trebuie să se conformeze condiţiilor, procedurilor şi termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

La termenul din 17 aprilie 2008 instanţa a dispus introducerea în cauză a pârâtului H., în calitate de moştenitor al defunctei I.

La termenul de judecată din 13 iunie 2008 pârâţii au declarat expres că renunţă la excepţia de necompetenţă a instanţei şi că insistă numai cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr. 3185 din 12 decembrie 2008, Tribunalul Prahova a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A., obligând reclamanta să plătească pârâţilor B., C., H., E., F. câte 2004 lei pentru fiecare, iar pârâtei J. suma de 1963,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală are prioritate legea specială, conform principiului speciala generalibus derogant, iar în situaţia în care sunt neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În speţa de faţă, reclamanta, care nu locuia în imobil, a formulat cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, care i-a fost respinsă, fiind stabilite în favoarea sa despăgubiri.

După expirarea termenului de 6 luni, chiriaşii au solicitat cumpărarea imobilelor în care locuiau şi pentru că s-a considerat că reclamanta nu îndeplinea cerinţele Legii nr. 112/1995 în sensul că nu era chiriaşă şi imobilul nu era liber, autoritatea administrativă a permis încheierea actelor de vânzare - cumpărare cu chiriaşii.

Nici reclamanta nu a susţinut că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 ar fi fost aplicate nelegal, întemeindu-şi acţiunea pe neconstituţionalitatea acestui act normativ în raport cu Constituţia României din 1948 care recunoştea şi garanta proprietatea privată. A mai susţinut reclamanta sub acest aspect că după aderarea României la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a întărit considerarea ca neconstituţional a acestui decret ilegal şi anacronic.

Însă, instanţa a reţinut că o eventuală conformitate a Decretului nr. 92/1950 cu Constituţia din anul 1948 putea fi cenzurată de către instanţele de drept comun, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, neputând fi stabilită cu efect retroactiv de către Curtea Constituţională, care s-a declarat competentă să verifice constituţionalitatea doar cu privire la actele emise după anul 1991.

La momentul soluţionării cererii reclamantei s-a considerat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi prin urmare apartamentele din imobilul în litigiu au fost înstrăinate chiriaşilor, după cum urmează:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 F. a cumpărat apartamentul, dreptul de proprietate fiind întabulat în cartea funciară prin încheierea din 17 aprilie 2007.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 B. a cumpărat apartamentul, întabulându-şi dreptul de proprietate prin încheierea nr. 70985 din 10 ianuarie 2008.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 D. a cumpărat apartamentul format din 3 camere şi dependinţe, act transcris în 18 noiembrie 1997 la Judecătoria Ploieşti.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999 I., decedată, autoarea pârâţilor C. şi H., a cumpărat apartamentul, dreptul fiind întabulat în cartea funciară prin Încheierea nr. 22313 din 12 august 2005.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 2000 pârâta E. a cumpărat apartamentul, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară prin încheierea din 02 martie 2005.

Deşi prin decizia mai sus menţionată pronunţată în interesul legii s-a considerat de principiu că prin dispoziţiile sale Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, s-a prevăzut totuşi cu titlu de excepţie că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.

Ori, în cauză, imobilul în litigiu a fost cumpărat cu bună - credinţă de către chiriaşi, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, aşa cum s-a menţionat şi mai sus, iar reclamanta nu a uzat de procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Astfel, în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă, este preferat acesta din urmă.

În acest sens, opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost în sensul că, deşi proprietarului iniţial i s-a încălcat dreptul de proprietate, acesta este îndreptăţit la despăgubiri atunci când bunul a fost înstrăinat întrucât statul nu i-l mai poate restitui (Cauza Barbu contra României, Cauza Buzatu contra României, Cauza Brumărescu contra României, Cauza Raicu contra României).

Tot prin decizia pronunţată în interesul legii s-a decis că în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, are prioritate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Din analiza jurisprundenţei Curții Europene a Dreptului Omului se observă că s-a recunoscut principiul bunei credinţe ca fiind cel care asigură stabilitatea circuitului juridic şi un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentele.

În acest mod, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut, indirect, prevalenta titlului de proprietate al chiriaşului cumpărător al bunului naţionalizat, în defavoarea fostului proprietar, acesta din urmă având dreptul la despăgubiri.

Aşa cum a statuat şi instanţa supremă prin decizia mai sus-menţionată în interesul legii, cu atât mai mult nu pot fi exercitate acţiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care nu au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regulile non bis în idem, electa una via, precum şi cu principiul securităţii juridice consacrat în jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului (Brumărescu - 1997 ş.a.), aceasta fiind şi situaţia reclamantei din prezenta cauză care nu a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., susţinând că este esenţialmente nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În motivarea cererii de apel arata, în esenţă, că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat şi nu poate fi abrogat prin Legea nr. 10/2001, iar dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care se referă la „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent” nu înlătură aplicabilitatea C civ. şi nici nu transformă acţiunea în revendicare imobiliară într-una inadmisibilă sau prescriptibilă extinctiv.

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, orice acţiune în revendicare clasică este inadmisibilă, ar însemna a încălca principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 121 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, a cauzei sale, a drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, privind recursul în interesul legii, a susţinut apelanta că şi în raport de aceasta, acţiunea era admisibilă.

Or, prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de prioritate ori securităţii raporturilor juridice”.

Contrar celor reţinute în hotărârea apelată, în practica Curții Europene a Dreptului Omului invocată - cazurile Brumărescu, Buzatu, Barbu şi Raicu, precum şi în cazurile Străin şi Păduraru, toate contra României, în cauze similare prezentei, s-a constatat încălcarea flagrantă a Protocolului 1 Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950, adoptată de Consiliul Europei şi ratificată de România prin Legea nr. 3071994, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional”.

În toate cazurile sus-menţionate Curtea Europeană a obligat Statul român la restituirea imobilului naţionalizat în natură.

Vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiţie într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privaţiune contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai mult, deşi în hotărârea instanţei de fond se invocă buna-credinţă a pârâţilor persoane fizice, în speţă, nici unul din cei şase pârâţi nu se poate prevala de buna-credinţă, prezumţia fiind răsturnată, întrucât încă din iulie 1996 apelanta a formulat cerere de restituire în natură a imobilului situat în Ploieşti, jud. Prahova.

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că, după cum corect a sesizat instanţa de fond, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă este inadmisibilă întrucât a fost promovată după apariţia Legii nr. 10/2001, fără a se respecta procedura prealabilă, respectiv fără a se formula o cerere de restituire în natură a apartamentelor ce fac obiect al prezentului litigiu.

Imobilul a cărui revendicare se solicită a trecut în proprietatea statului în baza decretului nr. 92/1950, ceea ce conduce la concluzia că acesta face obiect al legii reparatorii, iar singura posibilitate de a obţine restituirea sa era o acţiune în baza Legii nr. 10/2001.

Problema restituirii imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost reglementată prin legi speciale care prevăd respectarea obligatorie a unei anumite proceduri.

De aceea, după apariţia Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, practica instanţelor judecătoreşti fiind unitară în acest sens (a se vederea în acest sens Decizia nr. 2810 din 26 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, Decizia nr. 6589 din 25 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 290 din 19 ianuarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 2932 din 12 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1426 din 20 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 3264 din 30 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Aceeaşi soluţie a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. după apariţia Legii nr. 10/2001 reiese şi din considerentele Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Mai mult, din analiza jurisprudenţei Curții Europene a Dreptului Omului se observă că această instanţă europeană a recunoscut principiul bunei credinţe ca fiind cel care asigură stabilitatea circuitului juridic şi un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.

Şi, în acest sens, atunci când imobilul fusese vândut unui chiriaş de bună-credinţă, instanţa europeană a dispus obligarea statului român la restituirea bunului şi, întrucât aceasta nu mai era posibilă, la plata de despăgubiri.

Curtea Europeană a Drepturilor omului a recunoscut, indirect, prevalenţa titlului de proprietate al chiriaşului cumpărător al bunului naţionalizat în defavoarea fostului proprietar, acesta din urmă având dreptul la despăgubiri.

Astfel, în concordanţă cu prevederile legale şi jurisprudenţa naţională şi europeană, instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr. 93 din 06 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a fost admis apelul declarat de reclamanta, a fost desfiinţată sentinţa civila nr. 3185 din 12 decembrie 2008 şi trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare formulată de către reclamanta A., reţinându-se că după apariţia Legii speciale nr. 10/2001, care a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun, o astfel de acţiune nu mai poate fi promovată.

Este ştiut însă că, acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă, acest aspect fiind consacrat cu valoare de principiu în dreptul intern român, astfel că nu poate fi refuzat accesul la justiţie al cetăţenilor, cu argumentul că datorită intervenţiei unor legi speciale de reparaţie, accesul la justiţie nu mai poate fi permis.

Legea nr. 10/2001 instituie în realitate o cale pur administrativă ce constituie o alternativă oferită cetăţenilor pentru redobândirea proprietăţilor şi nu instituie o obligaţie în sarcina acestora cu privire la calea ce trebuie urmată.

Art. 480 C. civ. nu a fost abrogat şi nu poate fi abrogat prin Legea nr. 10/2001, iar dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care se referă la pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, nu înlătură aplicabilitatea Codului civil şi nici nu transformă acţiunea în revendicare imobiliară într-una inadmisibilă.

Dacă s-ar considera că după intrarea în vigoare a legii speciale, orice acţiune în revendicare pe dreptul comun este inadmisibilă ar duce la concluzia că se încalcă principiul liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Potrivit acestor dispoziţii, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială a cauzei sale, a drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Contrar celor reţinute în hotărârea instanţei de fond, în practica Curții Europene a Dreptului Omului invocată, în cazurile Brumărescu, Barbu, Raicu, Străin şi Păduraru, toate contra României, în cauze similare celei de faţă, s-a constatat încălcarea flagrantă a Protocolului 1 Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din 1950.

Potrivit acestor principii, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cazuri de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiilor generale ale dreptului internaţional.

Vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiţie într-un mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia constituie o privaţiune contrară art. 1 din Protocolul 1.

Deşi se face referire în hotărârea apelată de buna-credinţă, totuşi intimaţii-pârâţi nu se pot prevala de aceasta, prezumţia fiind răsturnată deoarece încă din anul 1996, apelanta-reclamantă a formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu.

Imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova a fost înstrăinat chiriaşilor conform contractelor de vânzare-cumpărare în formă autentică există în copie la dosarul de fond, prin urmare intimaţii-pârâţi deţin la rândul lor, ca şi apelanta-reclamantă (contractul de vânzare-cumpărare din 1942, transcris în 1942 la Judecătoria Ploieşti, imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950) titluri de proprietate asupra imobilului mai sus arătat.

Este ştiut că în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun trebuie să se facă o comparare a titlurilor de proprietate deţinute de către părţi, dându-se eficienţă (prioritate) celui mai bine caracterizat, ceea ce este şi cazul speţei de faţă.

Constatând că instanţa de fond nu a intrat în aspectele de fond ale cauzei, pronunţându-se pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civilă. Curtea a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova.

Prin Decizia nr. 1924 din 03 martie 2011 pronunţata de Înalta Curte de Casație și Justiție, sectia civila şi de proprietate intelectuala, au fost respinse recursurile declarate de pârâţi împotriva Deciziei nr. 93/2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, ca nefondate.

În motivarea deciziei se arata, în esenţă, că este de necontestat faptul că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat prin Legea nr. 10/2001, iar disp. art. 5 din Legea nr. 10/2001 care se refera la pierderea dreptului de a solicita în justiţie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent, nu înlătură aplicabilitatea C. civ. şi nici nu transforma acţiunea în revendicare imobiliara intr-una prescriptibila extinctiv.

Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la o acţiune în revendicare, căci este posibil ca reclamantul intr-o atare acţiune sa se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este necesar însă a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intră în conflict cu Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi daca admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Aşadar, instanţa trebuie să verifice dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun, în sensul Convenţiei.

În mod corect, instanţa de apel a reţinut că practica Curții Europene a Dreptului Omului în cauze similare cu cea dedusa judecaţii (Brumărescu, Barbu, Raicu, Străin, Păduraru) a constatat încălcarea flagranta a Protocolului adiţional la Convenţie, respectiv a principiului potrivit căruia orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea drepturilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cazuri de utilitate publica şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile dreptului internaţional.

Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţa preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere ca unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii juridice, pe care instanţa îl va avea în vedere atunci când va da preferabilitate unuia dintre titluri, în detrimentul celuilalt.

Constatând că în mod greşit instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare, soluţia adoptata de instanţa de apel în sensul desfiinţării sentința civilă nr. 3185 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului Prahova şi trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării fondului cauzei apare ca legală.

Pentru aceste considerente, Înaltei Curții de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile promovate de pârâţi.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 11 aprilie 2011, sub nr. x/105/2008*.

La termenul de judecata din data de 12 octombrie 2011, reclamanta a formulat o cerere completatoare a acţiunii principale, însoţită de înscrisuri, prin care a solicitat, ca pe lângă obligarea pârâţilor să-i lase în deplină şi exclusivă proprietate şi posesie corpurile A, B şi C, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 295,72 mp din imobilul situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, să se dispună prin hotărârea ce se va pronunţa şi următoarele:

- constatarea nulităţii absolute pentru fraudă la lege şi cauză imorală şi ilicită a titlului Statului Român asupra imobilului situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, preluat de la autorul subsemnatei în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât proprietarul imobilului naţionalizat făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare;

- potrivit principiului rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipientis, să se dispună constatarea nulităţii absolute pentru fraudă la lege şi cauză imorală şi ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu foştii chiriaşi, după cum urmează:

- contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, prin care pârâtul B. a dobândit apartamentul din Ploieşti, jud. Prahova, situat la parter corp A, compus din 3 camere şi dependinţe, în suprafaţă de 81,72 mp şi teren aferent de 65,59 mp;

- contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999, prin care autoarea pârâţilor C. şi H. -I. a dobândit apartamentul din Ploieşti, jud. Prahova, situat la etaj, corp A, compus din 2 camere şi dependinţe, în suprafaţă de 62,05 mp, plus teren aferent actualmente proprietatea municipiului Ploieşti în suprafaţă de 43,97 mp;

- contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997, prin care autorul pârâtei J., D. a dobândit apartamentul din Ploieşti, jud. Prahova, situat în corpul B, compus din 3 camere şi dependinţe, în suprafaţă de 65,43 mp, teren aferent 82,79 mp;

- contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 2000, prin care pârâta E. a dobândit apartamentul din Ploieşti, jud. Prahova, situat în corp B, compus dintr-o cameră, în suprafaţă de 24,53 mp, teren aferent de 33,11 mp, actualmente proprietatea municipiului Ploieşti;

- contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, prin care pârâtul F. a dobândit apartamentul situat în corpul C, compus din 2 camere şi dependinţe, în suprafaţă de 49,68 mp plus teren aferent în suprafaţă de 70,26 mp.

În motivarea cererii completatoare, reclamanta a arătat că imobilul revendicat, situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, a fost dobândit de tatăl său G. la 02 iunie 1942 prin Actul de vânzare autentificat din 1942, transcris în 1942 la Judecătoria Ploieşti şi ulterior a fost preluat abuziv de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 94 cu toate că tatăl său, G, la data naţionalizării, făcea parte din categoria socio-profesională exceptată de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, având ocupaţia de mic meseriaş tăbăcar.

Dovada acestei afirmaţii o face cu declaraţiile pe proprie răspundere, autentificate a doi martori: d-na K. şi d-l L. pe care le anexează.

În atare situaţie, potrivit normelor europene, dispoziţiilor legale interne, precum şi practicii noastre judecătoreşti, atât titlul statului, cât şi titlurile exhibate de pârâţii persoane fizice sunt lovite de nulitate absolută, cauzele nulităţii fiind frauda la lege şi cauza imorală şi ilicită.

În conformitate cu art. 45 alin. (2) din forma actuală a Legii nr. 10/2001, republicată: „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".

În acelaşi sens a citat din practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: „încălcarea dispoziţiilor art. 11 din Decretul nr. 92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută.

Prin urmare, statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului revendicat în baza unui titlu nul, în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995, act normativ ce reglementează regimul juridic al unei categorii restrânse de imobile, respectiv cele cu destinaţie de locuinţă, preluate cu titlu valabil de Statul Român." (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 525 din 27 ianuarie 2005).

Totodată, „Notificările formulate de reclamanţi către deţinătorii bunului, anterior înstrăinării, sunt de natură să răstoarne prezumţia de bună-credinţă a dobânditorului bunului în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 2851 din 11 aprilie 2005).

Or, în speţă, prin cererea înregistrată la Comisia Consiliului local al mun. Ploieşti sub nr. x din 17 iulie 1996 reclamanta arată că a solicitat, în temeiul Legii nr. 112/1995, restituirea în natură prin redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Comisia Judeţeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997, a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, a reţinut calitatea sa de moştenitor al fostului proprietar al imobilului din Ploiești, dar a respins cererea de restituire în natură, pe motiv că aceasta nu locuieşte în imobilul revendicat.

A mai arătat că şi-a exercitat căile de atac împotriva Hotărârii nr. 102/1997, dar atât instanţa de fond, Judecătoria Ploieşti prin Sentinţa civilă nr. 13041/25 noiembrie 1997, cât şi instanţa de recurs, Tribunalul Prahova prin Decizia nr. 676 din 29 iunie 1998 au respins plângerea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.

A susţinut că, faţă de cele mai sus arătate în legătură cu notificarea depusă în 1996 şi procesul desfăşurat ulterior, pârâţii nu îi pot opune nici buna-credinţă, întrucât toţi pârâţii erau în cunoştinţă de cauză că imobilul în litigiu este revendicat de moştenitorul fostului proprietar.

În aceeaşi ordine de idei, s-a pronunţat în prezenta cauză şi Curtea de Apel Ploieşti, în Decizia nr. 93 din 06 mai 2010: „Vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiţie într-un mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia constituie o privaţiune contrară art. 1 din Protocolul 1. Deşi se face referire în hotărârea apelată de buna-credinţă, totuşi intimaţii-pârâţi nu se pot prevala de aceasta, prezumţia fiind răsturnată deoarece încă din anul 1996, apelanta-reclamantă a formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu."

A considerat reclamanta că, în speţă, întrucât nici statul prin unitatea administrativ-teritorială şi nici pârâţii-persoane fizice nu îi pot opune în apărare un titlu real sau valabil în temeiul căruia posedă bunurile revendicate, toate titlurile exhibate de pârâţi fiind nule, reclamanta nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

La data de 07 decembrie 2011, pârâţii B., C., H., E., F. şi J. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca nelegala şi nefondata a cererii completatoare a acţiunii introductive şi invoca tardivitatea formulării acesteia faţă de dispoziţiile art. 134 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor din prezenta cauză şi excepţia prescrierii dreptului la acţiune.

În motivarea acestei ultime excepţii s-a arătat, în esenţă că, şi în situaţia în care reclamanta îşi întemeiază cererea completatoare pe dispoziţiile art. 948, 966, 968 C. civ., în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Pârâtul B. a formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvenţională prin care a solicitatobligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcţii şi îmbunătăţiri pe care le-a efectuat la imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei; acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, până la achitarea integrală a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunţa;obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

Pârâtul F. a formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcţii şi îmbunătăţiri pe care le-a efectuat la imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei; acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Ploieşti, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996, până la achitarea integrala a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunţa; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

Pârâta E. a formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcţii şi îmbunătăţiri pe care le-a efectuat la imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2004, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei; acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2004, până la achitarea integrala a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunţa; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

Pârâţii C. şi H. au formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcţii şi îmbunătăţiri pe care le-au efectuat la imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei;acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999, până la achitarea integrala a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunţa; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

Pârâta J. a formulat la data de 07 decembrie 2011 cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei-parate la plata de despăgubiri civile constând în c/valoarea lucrărilor de construcţii şi îmbunătăţiri pe care le-a efectuat la imobilul situat în Ploieşti, jud. Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997, pe care le evaluează provizoriu la suma de 20.000 lei;acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Ploieşti, judeţul Prahova dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997, până la achitarea integrala a debitului ce va fi stabilit prin hotărârea ce se va pronunţa; obligarea reclamantei-parate la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

Prin încheierea interlocutorie din data de 01 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Prahova, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de pârâţii persoane fizice prin întâmpinare, excepţie pe care a admis-o şi a constatat prescris dreptul reclamantei de a cere constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 şi din 7 aprilie 2000, privind imobilul situat în Ploieşti.

Totodată, s-a stabilit termen pentru continuarea judecaţii la 24 noiembrie 2014.

În motivarea încheierii interlocutorii din 01 septembrie 2014 s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

În speţa de faţă, reclamanta a formulat cerere de restituire în natură în a imobilului situat în Ploieşti, în temeiul Legii nr. 112/1995, înregistrată sub nr. 310, din 17 iulie 1996 şi soluţionată prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997 emisa de Comisia Judeţeana Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Plângerea reclamantei împotriva acestei hotărâri a fost respinsa irevocabil, conform Deciziei civile nr. 676 din 29 iunie 1998 pronunţată de Tribunalul Prahova.

Prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997 a fost constatat dreptul petiţionarei de a beneficia de masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, în calitate de moştenitoare a defunctului G, pentru imobilul situat în Ploieşti, compus din clădirile de locuit, corpurile A, B, C şi teren aferent în suprafaţa de 800 mp.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a beneficiat de despăgubiri în temeiul acestei hotărâri, în suma de 810.547.200 lei despăgubirea cuvenită fiind actualizată şi achitată la data de 22 iunie 1999, conform notei de calcul depusă odată cu acţiunea, la fila 24 din dosarul înregistrat iniţial.

Ulterior, a formulat o noua cerere înregistrata la Primăria mun. Ploieşti sub nr. x/2001 soluţionată prin Dispoziţia primarului mun. Ploieşti din 11 ianuarie 2006, prin care i-a fost respinsă cererea de restituire în natura şi acordarea de masuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, dispoziţie ce a fost ulterior revocată prin Dispoziţia nr. 458 din 20 ianuarie 2006 .

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 F. a cumpărat apartamentul format din 2 camere de locuit, terasă, baie şi bucătărie, în proprietate exclusivă şi împrejmuirea în indiviziune, în suprafaţă totală de 49,68 mp, dreptul de proprietate asupra acestui imobil fiind intabulat în cartea funciară prin Încheierea din 17 aprilie 2007.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 B. a achiziţionat apartamentul format din 3 camere de locuit, bucătărie, baie, 2 holuri, terasă, pivniţă în proprietate exclusivă şi hol şi împrejmuire în indiviziune, în suprafaţă totală de 81,72 mp, intabulându-şi dreptul de proprietate prin încheierea din 10 ianuarie 2008.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997 autorul pârâtei J. a cumpărat apartamentul format din 3 camere de locuit, terasă, baie, bucătărie, WC, vestibul, cămara, boxă, în proprietate exclusivă şi gardul în indiviziune, în suprafaţă totală de 65,43 mp, acest act fiind transcris la 18 noiembrie 1997 la Judecătoria Ploieşti.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1999, autoarea pârâtei C. dar şi a lui H., a cumpărat apartamentul format din 2 camere de locuit, balcon, baie, cămara, culoar, în proprietate exclusivă şi culoar, WC, hol, hol intrare şi împrejmuire în indiviziune, în suprafaţă de 62,05 mp, iar pârâţii şi-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea nr. 22313 din 12 august 2005.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 7 aprilie 2000, pârâta E., a achiziţionat apartamentul format din 1 cameră de locuit, vestibul şi bucătărie în suprafaţă de 24,53 mp şi împrejmuirea în indiviziune, intabulându-şi dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea nr. 2428 din 2 martie 2005.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001, şi prin O.U.G. nr. 145/2001, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001.

Prin urmare, pentru considerentele expuse anterior, Tribunalul a înlăturat apărarea reclamantei care invoca incidenta dispoziţiilor dreptului comun în ce priveşte cererea sa de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare către chiriaşi şi a reţinut faptul că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost ulterior prorogat şi s-a reţinut a fi împlinit la 14 august 2002.

Concluzionând, instanţa a avut în vedere că procedura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 constituie legea speciala, iar legea veche materializată în dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. invocate de reclamantă suportă inevitabil efectele aplicării imediate a legii noi, consacrate de dispoziţiile art. 15 din Constituţie şi art. 1 C. civ.

Astfel, noua lege a suprimat, în totalitatea ei, acţiunea legii vechi în ce priveşte imobilele ce fac obiectul ei de reglementare şi, fără a suprima accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul măsurilor reparatorii şi, prin norme procedurale speciale, cu caracter absolut, l-a subordonat controlului judecătoresc.

În această situaţie, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului de a cere constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, invocata de către pârâţii persoane fizice prin întâmpinare şi pe cale de consecinţă a apreciat ca fiind prescris dreptul la acţiune formulat prin cererea completatoare depusă la data de 12 octombrie 2011, astfel încât nu s-au mai putut analiza împrejurările referitoare la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001 de către chiriaşi sau vânzător la data înstrăinării.

La termenul de judecata din data de 24 noiembrie 2014, la solicitarea reclamantei şi a pârâţilor, apreciind că măsura este necesară pentru o mai buna administrare a probatoriilor, instanţa a disjuns cererile reconvenţionale formulate de către pârâţi şi a dispus formarea unui nou dosar.

La acelaşi termen de judecata, instanţa a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul celor doi pârâţi B. şi E., iar pentru pârâţii persoane fizice s-a încuviinţat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei, expertiza specialitatea topografie şi expertiza constructor şi a fost respinsa proba testimonială, apreciind instanţa că aceasta nu este pertinentă şi utilă cauzei.

Au fost desemnaţi în cauză, prin tragere la sorţi, expert constructor O. şi expert M., fiind încuviinţaţi şi experţi consilieri la expertiza construcţii, atât pentru reclamanta şi pârâţii persoane fizice.

În cauză s-a efectuat de către expert M. expertiza specialitatea topografie, iar expertiza specialitatea construcţii a fost întocmită de expert O. Cele doua expertize au fost completate şi respectiv refăcute, în urma obiecţiunilor părţilor, astfel ca la filele 8-9 (vol. II dosar fond rejudecare) s-a depus raportul de expertiza tehnica - completare specialitatea topografie şi la filele 16-27 (vol. II dosar fond rejudecare), s-a depus raportul de expertiza tehnica-refacere specialitatea construcţii.

În cauza s-a administrat şi proba cu interogatoriile părţilor, care se afla la filele 28-37 ( vol .II dosar fond rejudecare).

Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport de probatoriile administrate, de dispoziţiile legale incidente în cauza, având în vedere şi considerentele Deciziei civile nr. 93 din 06 mai 2010 pronunţata de Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Prahova prin sentinţa civilă nr. 1164 pronunţată la 4 mai 2015, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei cu privire la cererea completatoare a cererii de chemare în judecata prin care se solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 şi din 7 aprilie 2000, privind imobilul situat în Ploieşti, excepţie invocată de pârâţii persoane fizice prin întâmpinare şi a constatat prescris dreptul reclamantei A. de a cere constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 şi din 7 aprilie 2000, privind imobilul situat în Ploieşti.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a respins excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocata de pârâţii persoane fizice şi s-a respins cererea de chemare în judecată completată, în ce priveşte capetele de cerere rămase după disjungere, ca neîntemeiată, fiind obligată reclamanta A. la plata către pârâtul B. a sumei 7.048 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâta E. a sumei de 8748 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâta J. a sumei de 7.007,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâţii H. şi C. a sumei totale de 7.048 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către moştenitorii defunctului F. a sumei totale de 7.172 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că obiectul prezentei cereri de chemare în judecata, aşa cum a fost completata şi în urma disjungerii capetelor de cerere ce vizau constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, îl constituie obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină şi exclusivă proprietate şi posesie corpurile A, B şi C, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 295,72 mp din imobilul situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova şi constatarea nulităţii absolute pentru fraudă la lege şi cauză imorală şi ilicită a titlului Statului Român asupra imobilului situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, preluat de la autorul reclamantei în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât proprietarul imobilului naţionalizat făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare.

Tribunalul a mai reţinut că situaţia de fapt rezultata din probele administrate în cauza este următoarea:

Prin actul de vânzare încheiat la 02 iunie 1942, numitul G. a dobândit imobilul situat în Ploieşti, conform adresei din 10 septembrie 2001 a Primăriei Ploieşti, de la fila 12 dosar iniţial înregistrat) imobil compus din teren, doua corpuri de casa, garaj şi dependinţe.

Ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, prin naţionalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950, poz. nr. 94.

La data de 24 decembrie 1972 a decedat numitul G., iar de pe urma acestuia a rămas în calitate de unic moştenitor legal, fiica acestuia, respectiv reclamanta A.

Prin cererea înregistrată la Comisia Consiliului Local al mun. Ploieşti sub nr. 310 din 17 iulie 1996 reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 112/1995, restituirea în natură a imobilului situat în Ploiești, jud. Prahova.

Prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997 Comisia Judeţeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a constatat dreptul reclamantei, în calitate de moştenitoare a defunctului G, fostul proprietar al imobilului din Ploiești, de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Totodată, prin aceeaşi hotărâre, a fost respinsă cererea reclamantei de restituire în natură a bunului, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Împotriva Hotărârii nr. 102/1997, reclamanta a formulat contestaţie care a fost respinsă de Judecătoria Ploieşti prin sentinţa civilă nr. 13041 din 25 noiembrie 1997, soluţie menţinută în recurs de Tribunalul Prahova, prin Decizia nr. 676 din 29 iunie 1998.

Conform notei de calcul din data de 18 iunie 1999 (fila 24 dosar iniţial) s-a procedat la actualizarea despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 102/1997 pentru imobilul situat în Ploiești, jud. Prahova, compus din corpurile A, B, C şi teren de 800 mp, cuantumul acestora fiind de 338.727.120 lei.

În acest înscris s-a făcut menţiunea expresă de către reclamantă că nu a introdus cerere de revendicare în natură, pe cale civilă, a bunului în cauză.

Ulterior, imobilul a fost vândut chiriaşilor potrivit contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 şi din 7 aprilie 2000.

La data de 30 aprilie 2001, prin executor judecătoresc, reclamanta transmite către Prefectura Ploieşti, o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 (fila 154 dosar iniţial) înregistrată sub nr. x/2001, prin care a solicitat completarea despăgubirii ce i-a fost acordată şi achitată, cu diferenţa corespunzătoare până la valoarea reală a imobilului, pe piaţa imobiliară, la data respectivă.

Această notificare a fost soluţionata prin Dispoziţia nr. 125 din 11 ianuarie 2006 emisă de Primarul mun. Ploieşti, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natura a imobilului întrucât acesta fusese între timp vândut chiriaşilor şi s-a propus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Dispoziţia nr. 125 din 11 ianuarie 2006 a fost revocată prin Dispoziţia nr. 458 din 20 ianuarie 2006 emisa de primarul Mun. Ploieşti deoarece s-a constatat că o parte din imobil a rămas în proprietatea Consiliului Local Ploieşti, motiv pentru care s-a dispus reanalizarea cererii notificate din 30 aprilie 2001.

Dispoziţia nr. 458 dinj 20 ianuarie 2006 a fost modificată prin Dispoziţia nr. 4068 din 09 octombrie 2012 emisa de primarul mun. Ploieşti, prin care s-a îndreptat eroarea materială referitoare la data emiterii Dispoziţiei nr. 125.

Din înscrisul datat 19 noiembrie 2012, ce emană de la Primăria Ploieşti, aflat la fila 126, rezulta că, în urma reanalizării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamanta, ca urmare a emiterii Dispoziţiei nr. 458 din 20 ianuarie 2006, s-a procedat la întocmirea planului de situaţie pentru partea din imobil aflata în proprietatea Municipiul Ploieşti şi s-a calculat suma reprezentând despăgubiri încasate, actualizate, pe care reclamanta trebuia să o returneze conform dispoziţiilor exprese ale Legii nr. 10/2001 repub. Se menţionează în acest înscris şi faptul că suma a fost comunicata reclamantei, însă aceasta nu a procedat la restituirea ei. Modul de calcul al despăgubirii ce urma să fie restituită, respectiv suma de 81.054,72 lei, este detaliat în înscrisul aflat la fila 127.

În ce priveşte excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecata, invocata de pârâţii persoane fizice, instanţa de fond a respins-o pentru următoarele considerentele:

Obiectul cererii de chemare în judecata este reprezentat de pretenţia concretă dedusa judecaţii, respectiv, în prezenta speţă, revendicarea imobilului în litigiu şi constatarea nulităţii absolute a titlului statului cu privire la acesta.

Este adevărat că practica judiciară a consacrat soluţia respingerii cererii ca rămasă fără obiect atunci când ceea ce s-a dedus judecaţii a fost executat de către pârât de bună-voie înainte de finalizarea procesului, soluţie ce rezultă pe cale de interpretare din dispoziţiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ.-1865 (aplicabil în cauza), excepţia lipsei obiectului fiind o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.

Însă, în prezenta cauză, nu se poate considera că, cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, deoarece pretenţiile deduse judecaţii nu au fost soluţionate înainte de finalizarea procesului şi chiar dacă reclamanta a încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat, are dreptul să supună cererile sale examinării de către o instanţa, în temeiul principiului liberului acces la justiţie.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, cererea de restituire în natura a imobilului în litigiu, formulata iniţial de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost urmată de achitarea efectivă a despăgubirilor reprezentând c/valoarea imobilului, aspect recunoscut de către reclamanta la interogatoriul administrat (întrebarea 18), dar şi cu ocazia dezbaterilor în prezenta cauză cât şi anterior, cu ocazia formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, aflata la fila 154 (dosar iniţial înregistrat). De altfel, prin aceasta ultimă notificare, reclamanta a solicitat doar o majorare a câtimii despăgubirilor acordate şi achitate efectiv (în suma de 340.000.000 lei).

Instanţa a avut în vedere şi împrejurarea că, sub incidenta Legii nr. 112/1995, intrau imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectiva şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 (conform art. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aşa cum au fost modificate şi completate prin H.G. nr. 11/1997.

Potrivit acestor dispoziţii: imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectiva, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974. Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se au în vedere imobilele naţionalizate cu respectarea prevederilor art. 1 pct. 1-5 şi ale art. 2 din decrete, precum şi cu respectarea identităţii intre persoana menţionată ca proprietar în listele-anexă la decret şi adevăratul proprietar al imobilului la data naţionalizării.

Cadrul normativ în vigoare la data soluţionării administrative a cererii reclamantei de restituire a imobilului în litigiu stabilea în mod expres faptul că, imobilele care nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu exista titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite, dar pe cale judecătoreasca, potrivit dreptului comun, situaţie în care procedurile administrative erau suspendate până la soluţionarea acestor litigii.

În prezenta cauză, tribunalul a constatat că reclamanta a înţeles să-şi valorifice drepturile constatate şi recunoscute în cadrul procedurii administrative derulate în condiţiile Legii nr. 112/1995, prin încasarea efectiva a despăgubirilor stabilite de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995. De altfel, s-a arătat anterior că, reclamanta a menţionat pe nota de calcul a despăgubirilor încasate faptul că, nu a formulat acţiune în revendicare pe dreptul comun, alegând astfel să nu uziteze de posibilitatea oferită de lege la momentul respectiv, de a contesta modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului.

Tribunalul a mai reţinut că, alegând să dea eficienţă procedurii administrative, implicit reclamanta a recunoscut caracterul imobilului revendicat, de bun trecut în proprietatea statului cu respectarea Decretului nr. 92/1950, acţiunea sa în revendicare pe calea dreptului comun fiind formulată la un interval de timp considerabil (respectiv la data de 01 aprilie 2008 ) faţă de momentul soluţionării cererii sale în temeiul Legii nr. 112/1995 şi al încasării efective a despăgubirilor.

Prin urmare, instanţa a constatat că pe calea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995 au fost stabilite şi achitate efectiv drepturile cuvenite reclamantei în calitate de moştenitoare a numitului G, fostul proprietar al imobilului din Ploiești, imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, reclamanta beneficiind astfel de măsurile reparatorii prevăzute de lege pentru un imobil preluat de stat cu respectarea Decretului nr. 92/1950. În cazul în care reclamanta ar fi susţinut că trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără respectarea Decretului nr. 92/1950 nu ar fi putut beneficia de măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 112/1995, în cadrul procedurii administrative, caz în care avea deschisa calea acţiunii în justiţie, aşa cum s-a arătat în precedent.

Mai mult decât atât, instanţa a avut în vedere şi înscrisul din data de 22 noiembrie 2012, aflat la fila 10-vol. II dosar rejudecare, din care rezulta că în temeiul Legii nr. 10/2001, pe cale administrativă, s-a propus restituirea în natură către reclamantă a unei părţi din imobilul în litigiu rămas în proprietatea mun. Ploieşti cu condiţia restituirii de către aceasta a despăgubirilor încasate, reactualizate, sens în care s-a întocmit documentaţia necesară şi s-a comunicat reclamantei cuantumul sumei ce urma să fie rambursată. Cu toate că reclamantei i s-a oferit această posibilitate de restituire în natura a unei părţi din imobil, în condiţiile prevăzute de art. 12 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu a înţeles să restituie suma încasată cu titlu de despăgubiri, motiv pentru care autoritatea administrativă nu a putut proceda la restituirea în natură.

Concluzionând, instanţa a constatat că este neîntemeiată solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută pentru fraudă la lege şi cauză imorală şi ilicită a titlului Statului Român asupra imobilului situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, preluat de la autorul reclamantei în baza Decretului nr. 92/1950, o soluţie contrară, fiind de natură a aduce atingere securităţii raporturilor juridice, prin înlăturarea efectelor unei proceduri administrative verificată şi confirmată pe cale judiciară şi pe care reclamanta a înţeles să o valorifice corespunzător.

De asemenea, tribunalul a apreciat că este neîntemeiata şi cererea reclamantei de a-i fi lăsat în deplina proprietate şi posesie imobilul în litigiu, cerere întemeiată pe dreptul comun şi care presupune compararea titlurilor de proprietate ale părţilor ce afirmă aceleaşi drepturi.

Astfel, reclamanta i-a invocat faptul că naţionalizarea imobilului s-a făcut fără respectarea Decretului nr. 92/1950 deoarece autorul sau era mic meseriaş, deci nu intra în categoria persoanelor supuse naţionalizării şi prin urmare nu a pierdut niciodată proprietatea asupra imobilului, titlul sau fiind mai vechi şi mai bine caracterizat decât cel al Statului.

Tribunalul a constatat că şi aceasta susţinere a reclamantei nu are nici un fel de suport probator, declaraţiile extrajudiciare ale martorilor K. şi L. (filele 156-157) neputând fi reţinute ca şi dovezi concludente, în lipsa audierii nemijlocite a acestor persoane de către instanţa. Mărturia trebuie să fie făcută oral în faţa instanţei de judecată, deoarece administrarea probelor este guvernată de principiul nemijlocirii, astfel încât declaraţiile scrise făcute chiar şi în forma autentica nu au nicio valoare probatorie, întrucât instanţa şi părţile nu au posibilitatea de a pune întrebări celui care le-a făcut pentru a lămuri sensul exact al declaraţiilor sale şi pentru a se convinge de sinceritatea acestuia.

Prin urmare, instanţa a apreciat că nu poate reţine împrejurarea că reclamanta are în prezent un titlu de proprietate asupra imobilului, de natură a constitui temei al acţiunii sale în revendicare. În condiţiile în care reclamanta care a uzat de procedura Legii nr. 112/1995 şi a beneficiat de măsurile reparatorii stabilite prin această procedură, nu se mai poate prevala în prezent de un titlu de proprietate asupra acestui bun, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la o dublă despăgubire.

Totodată, s-a arătat că prin încasarea de către reclamanta a despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta nu mai poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului deoarece nu mai are un „bun actual” sau o „speranţă legitimă”, în sensul Convenţiei, de a beneficia efectiv şi de un drept de proprietate. Numai lipsa totala a oricăror despăgubiri ar fi reprezentat o privare de proprietate contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Pentru a exista protecţia conferita de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care să impună prevalenţa dreptului subiectiv afirmat de reclamantă, este necesar, potrivit jurisprudenţei Curții Europene a Dreptului Omului, să fie vorba despre un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unei măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa. Or, în speţă, nu se mai poate susţine ca bunul se afla în patrimoniul reclamantei, din moment ce a încasat despăgubirile ce reprezintă echivalentul acestuia.

Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanta nu mai poate invoca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie deoarece a ales deja să beneficieze de măsurile reparatorii puse la dispoziţie de cadrul legislativ menit să repare daunele cauzate prin preluarea proprietăţilor de către puterea totalitara instaurată la 06 martie 1945, intenţia legiuitorului fiind evident aceea de a acorda fie despăgubiri, fie restituirea bunului în natura, cumularea ambelor măsuri fiind de natură a produce o îmbogăţire fără just temei a beneficiarului, scopul legii fiind de reparare a unor nedreptăţi şi nu de creare a unui instrument juridic care sa conducă la obţinerea unor beneficii necuvenite.

Instanţa a mai avut în vedere şi atitudinea reclamantei pe parcursul derulării procedurilor administrative şi judiciare privind imobilul în cauza, deoarece aceasta a contestat Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997 numai sub aspectul stabiliri cuantumului despăgubirilor şi în nici un caz nu a invocat preluarea fără titlu a imobilului. Ulterior până la apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta nu a formulat nici acţiune în revendicare deşi avea deschisa aceasta cale pentru constatarea preluării fără drept a imobilului. Nici prin notificarea formulata în temeiul Legii nr. 10/2001 (aflată la dosar la fila 154) nu a ridicat alte pretenţii, în afara celor legate de majorarea despăgubirii.

De asemenea, este de menţionată şi împrejurarea că, reclamanta a refuzat până în prezent să restituie despăgubirile încasate deşi pe cale administrativa i s-a oferit posibilitatea restituirii în natura a unei părţi din imobil, cu condiţia prevăzute de Legea nr. 10/2001 a restituirii sumelor primite cu titlu de măsuri reparatorii.

În consecinţă, instanţa a constatat că reclamanta nu se mai poate prevala de un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, acţiunea sa în revendicare fiind neîntemeiată sub acest aspect. De asemenea, reclamanta nu a administrat probe concludente în susţinerea nulităţii absolute a titlului de proprietate al statului pentru frauda la lege şi caracter ilicit sau imoral.

Faţă de suma considerentelor de fapt şi de drept expuse anterior, reţinând modul în care a fost soluţionată prin încheierea interlocutorie din data de 01 septembrie 2014 excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei cu privire la cererea completatoare a cererii de chemare în judecata prin care se solicita constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 23 decembrie 1996, din 14 mai 1997, din 22 decembrie 1999 şi din 7 aprilie 2000 privind imobilul situat în Ploieşti, Tribunalul a respins şi excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecata, invocata de pârâţii persoane fizice şi va respinge cererea de chemare în judecata completată, în ce priveşte capetele de cerere rămase după disjungere, ca neîntemeiată.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ.-1865, instanţa a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecata efectuate de către pârâţi reprezentând onorarii de avocat şi de expert în toate fazele procesuale atât în primul ciclu procesual cât şi în al doilea ciclu procesual, conform notei de cheltuieli aflate la fila 36 din vol. 2 dosar rejudecare şi a chitanţelor aflate la dosar, astfel: la plata către pârâtul B. a sumei 7048 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâta E. a sumei de 8748 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâta J. a sumei de 7.007,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către pârâţii H. şi C. a sumei totale de 7048 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; la plata către moştenitorii defunctului F. a sumei totale de 7.172 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Reclamanta A. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 1164/2015 şi a încheierii pronunţată la data de 15 septembrie 2014 de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/105/2008*, criticând-o pentru nelegalitate.

Apelanta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună admiterea apelului astfel cum a fost motivat, desfiinţarea sentinţei civile nr. 1164 din 04 mai 2015, pronunţată în primă instanţă de către Tribunalul Prahova, secţia I civilă şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi completată la termenul din 12 octombrie 2011, în contradictoriu cu toţi pârâţii din această cauză, după cum urmează: obligarea pârâţilor să-i lase în deplină şi exclusivă proprietate şi posesie corpurile A, B şi anexe, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 295,72 mp din imobilul situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, asupra căruia deţine Titlu de proprietate, constând în Act de vânzare încheiat de tatăl său G, autentificat în 1942, transcris în 1942; constatarea nulităţii absolute pentru fraudă la lege şi cauză imorală şi ilicită a titlului Statului Român asupra imobilului situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, preluat de la autorul apelantei în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât proprietarul imobilului naţionalizat făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare; potrivit principiului rezolutio jure dantis rezolvitur jus accipientis, să se dispună constatarea nulităţii absolute pentru fraudă la lege şi cauză imorală şi ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu foştii chiriaşi.

A considerat apelanta că în mod greşit Tribunalul Prahova a admis excepţia prescripţiei dreptul material la acţiune cu privire la cererea completatoare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de către pârâţii persoane fizice şi a respins acest capăt de cerere ca prescris.

De asemenea, în mod greşit instanţa de fond a respins capetele de cerere având ca obiect revendicare imobiliară, precum şi constatarea nulităţii absolute a titlului Statului asupra imobilului în cauză ca neîntemeiate.

Totodată, cuantumul cheltuielilor de judecată acordat pârâţilor persoane fizice este exagerat de mare şi total nejustificat.

A precizat apelanta că, în cauză ne aflăm în cel de-al doilea ciclu procesual, situaţie în care în temeiul art. 315 alin. (1) din V.C.P.C., hotărârile instanţelor de control judiciar - Curtea de Apel Ploieşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, potrivit Curţii de Apel Ploieşti, Decizia nr. 93 din 06 mai 2010, pronunţată în apel: „Vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţe persoane de bună-credinţă, chiar dacă a avut loc înaintea confirmării în justiţie într-un mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia constituie o privaţiune contrară art. 1 din Protocolul 1.

Deşi se face referire în hotărârea apelată la buna-credinţă, totuşi intimaţii-pârâţi nu se pot prevala de aceasta, prezumţia fiind răsturnată deoarece încă din anul 1996 apelanta-reclamantă a formulat o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu”.

Totodată, conform Deciziei civile nr. 1924 din 03 martie 2011, pronunţată în recurs în primul ciclu procesual de către Înalta Curte de Casație și Justiție: „Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Aşadar, instanţa trebuie să verifice dacă şi pârâtul din acţiunea de revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că practica Curții Europene a Dreptului Omului în cauze similare cu cea dedusă judecăţii (Brumărescu, Barbu, Raicu, Străin, Păduraru) a constatat încălcarea flagrantă a Protocolului 1 adiţional la Convenţie, respectiv a principiului potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cazuri de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiilor generale ale dreptului internaţional.

Aşadar, raportat la cele de mai sus, instanţa de fond nu s-a conformat problemelor de drept dezlegate de instanţele de control judiciar şi/sau nu a respectat indicaţiile esenţiale ale celor două instanţe superioare, în sensul că: nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţile din cauză; nu a analizat în nici un fel titlurile pârâţilor persoane fizice; a ignorat cu desăvârşire practica Curții Europene a Drepturilor Omului - cauzele Brumărescu, Barbu, Raicu, Străin, Păduraru dar şi Atanasiu contra României; a ignorat cu desăvârşire faptul că în prezenta cauză a fost în mod categoric răsturnată prezumţia de bună-credinţa a pârâţilor persoane fizice la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În această ordine de idei, a susţinut apelanta că în urma probelor administrate în prezenta cauză a reieşit fără putinţă de tăgadă că titlul ei este categoric mai preferabil şi mai bine caracterizat decât titlurile de proprietate exhibate de pârâţii persoane fizice.

În primul rând, titlul său este mai vechi decât cel al intimaţilor-pârâţi persoane fizice. Imobilul revendicat, situat în mun. Ploieşti, jud. Prahova, a fost dobândit de tatăl meu G. la 02 iunie 1942 prin Actul de vânzare autentificat din 1942, transcris în 1942 la Judecătoria Ploieşti. A fost dobândit în baza unui titlu autentic, necontestat de nimeni, în timp ce contractele de vânzare-cumpărare ale intimaţilor au fost încheiate în perioada 1996-2000.

În al doilea rând, titlul pe care îl deţine apelanta este un titlu valabil, spre deosebire de cele ale intimaţilor întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu un non dominus, cu încălcarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950, având în vedere că autorul apelantei făcea parte din categoria socio-profesională a persoanelor exceptate de la naţionalizare, fiind mic meseriaş.

Împrejurarea că la dosarul cauzei există două declaraţii extrajudiciare ale martorilor K. şi L. confirmă această susţinere.

În virtutea rolului activ al judecătorului instanţa de fond trebuia să dispună audierea nemijlocită a celor doi martori.

A solicitat apelanta pe această cale să fie încuviinţată audierea martorei K. (cel de-al doilea martor, dl L. fiind între timp decedat).

În acelaşi sens, a citat din practica judiciară consacrată în materie: „Astfel a fost considerată preluare fără titlu valabil cea care a fost făcută în baza Decretului nr. 92/1950 pentru că era contrar Constituţiei din acea perioadă, iar chiriaşii au fost de rea-credinţă pentru că li s-a adus la cunoştinţă că imobilul este revendicat, chiar dacă reclamantul nu a notat în cartea funciară procesul de revendicare” (Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, Decizia nr. 336 din 09 februarie 2006).

Încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Decretul nr. 92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută.

Prin urmare, statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului revendicat în baza unui titlu nul, în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995, act normativ ce reglementează regimul juridic al unei categorii restrânse de imobile, respectiv cele cu destinaţie de locuinţă, preluate cu titlu valabil de Statul Român. (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 525 din 27 ianuarie 2005).

Instanţa de fond nu a luat în considerare jurisprudenţa recentă a Curţii europene invocată, respectiv, hotărârea în cauza Florescu împotriva României, prin care s-a statuat că în situaţia constatării ilegalităţii confiscării bunului, precum şi a lipsei de titlu al statului asupra aceluiaşi bun efectul este recunoaşterea, indirectă şi cu caracter retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului lor.

În al treilea rând, în prezenta cauză aparenţa invocată de pârâţi nu este creatoare de drept, întrucât în speţă nu sunt îndeplinite nici condiţia erorii comune şi invincibile a subdobânditorului, nici condiţia bunei-credinţe.

Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiţii cumulativ: să existe o eroare comună şi invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credinţă; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Pentru a putea fi reţinută eroarea comună şi invincibilă, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte de a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 6587 din 11 iunie 1999).

Or, din interogatoriile administrate pârâţilor B. şi E. a rezultat clar că intimaţii-pârâţi persoanele fizice nu au făcut niciun fel de diligente pentru a afla dacă statul deţine un titlu valabil asupra imobilelor ce urmau să le cumpere, mai mult aceştia au ştiut de existenţa proprietarului adevărat al imobilului în litigiu şi cu toate acestea, au înţeles să achiziţioneze de la stat apartamentele din care este compusă locuinţa în litigiu.

De asemenea, răspunsul pârâtului B. la întrebarea nr. 4 este absolut nesincer. La întrebarea nr. 4 „rog să precizaţi ce anume cunoşteaţi în legătură cu situaţia juridică a imobilului cumpărat" pârâtul răspunde: „ştiam că fostul proprietar a luat despăgubiri şi a semnat că nu are alte pretenţii la casă", deşi actul de vânzare-cumpărare cu SC S. SA s-a încheiat în decembrie 1996, iar despăgubirile au fost încasate în iunie 1999 - potrivit probelor aflate la dosar.

În al patrulea rând, intimaţii-pârâţi persoane fizice au fost de totală rea-credinţă la momentul cumpărării apartamentelor din Ploiești, căci aceştia nu numai că au ştiut de existenţa reclamantei, dar mai mult, pârâtul B. a avut calitatea de intervenient în procesul deschis în 1997 pentru retrocedarea imobilului din Ploiești. Astfel, B. a intervenit în Dosarul nr. x/1997 pe rolul Judecătoriei Ploieşti, având ca obiect plângerea împotriva Hotărârii nr. 102 din 07 martie 1997 a Comisiei Judeţene Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi în faza de recurs a procesului - Dosar nr. x/1998 pe rolul Tribunalului Prahova.

Reclamanta a susţinut că se bucură de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Curții Europene a Dreptului Omului, întrucât prin Hotărârea nr. 102 din 07 martie 1997 a fost recunoscut dreptul acesteia la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, deci implicit calitatea de proprietar deposedat abuziv al imobilului.

Prin Decizia nr. 1832 din 12 noiembrie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 1164 din 4 mai 2015 şi a încheierii din 15 septembrie 2014 a Tribunalului Prahova.

A fost obligată apelanta la plata către intimaţii reclamanţi a cheltuielilor de judecată, după cum urmează: 720 lei către reclamanţii F., P. şi R., 720 lei către C. şi H., 720 lei către E., 720 lei către J. şi 720 lei către B.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte motivele de apel referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea completatoare depusă la 17 octombrie 2011 prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către pârâţii persoane fizice, că în mod corect tribunalul s-a raportat la Decizia nr. 33/2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială şi legea penală are prioritate legea specială.

S-a reţinut că termenul de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2000 şi O.U.G. nr. 145/2001, raportat la acest termen, tribunalul apreciind corect că este un termen rezonabil, ce nu poate fi considerat ca o îngrădire a accesului la justiţie.

S-a constatat că reclamanta avea posibilitatea ca, fără să îi fie soluţionată notificarea, să promoveze în temeiul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, o acţiune în justiţie, prin care să solicite anularea înstrăinărilor, cu atât mai mult cu cât chiriaşii deveniţi proprietari şi-au întabulat în cartea funciară drepturile dobândite, devenind astfel opozabile tuturor.

Referitor la motivele de apel vizând soluţionarea pe fond a acţiunii în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a titlului statului asupra imobilului, instanţa de apel a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 1924 din 3 martie 2011, pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, a lăsat instanţei învestite cu rejudecarea cauzei după casare, posibilitatea de a aprecia în concret dacă prin admiterea acţiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

S-a constatat că reclamanta a urmat atât procedura reparatorie prevăzută de Legea nr. 112/1985, cât şi pe cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, obţinând deja o reparaţie pentru imobilul în litigiu.

Apelanta a exercitat căile de atac împotriva Hotărârii nr. 102/1997, însă Judecătoria Ploieşti, prin sentinţa civilă nr. 1304 din 25 noiembrie 1997, irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 676 din 29 iunie 1998 a Tribunalului Prahova, a respins plângerea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.

Respingerea cererii de restituire în natură formulată iniţial de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost urmată de achitarea efectivă a despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului, aspect recunoscut în răspunsul la interogatoriu, cât şi cu ocazia formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care reclamanta a solicitat doar o majorare a câtimii despăgubirilor acordate şi achitate efectiv.

Instanţa de apel a reţinut că, întrucât reclamanta a urmat procedura specială a Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, devin incidente prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În consecinţă, constatându-se că pentru imobilul în litigiu au fost încasate deja despăgubirile aferente ca urmare a aplicării legilor speciale de reparaţie, s-a apreciat că acţiunea în revendicare este neîntemeiată.

S-a constatat, totodată, că este neîntemeiată cererea reclamantei de constatare a nulităţii absolute pentru fraudă la lege şi cauză imorală şi ilicită a titlului Statului Român asupra imobilului situat în Ploieşti, preluat de la autorul apelantei în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât proprietarul imobilului naţionalizat făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare, câtă vreme s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1304 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei Ploieşti, irevocabilă prin Decizia nr. 676 din 29 iunie 1998 a Tribunalului Prahova că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995.

S-a reţinut că în condiţiile în care preluarea s-a făcut în mod valabil, iar cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare a fost depusă cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de lege, nu are nicio relevanţă analiza bunei sau relei credinţe a chiriaşilor şi nici nu sunt incidente concluziile stabilite în jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului (cu titlu de exemplu cauza Florescu împotriva României).

Prin urmare, s-a apreciat că reclamanta nu se bucură de un bun, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Curții Europene a Dreptului Omului şi, astfel, nu se mai impune o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţi.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la modul de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanţa a reţinut că reclamanta este în culpă procesuală, astfel încât devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., indiferent câte cicluri procesuale a parcurs litigiul.

În ceea ce priveşte cererea de reducere a onorariului de apărător, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut, în esenţă, că aşa cum rezultă din prevederile art. 34 din Legea nr. 51/1995 şi art. 94 alin. (2) şi (3) din Statutul profesiei de avocat cu referire la raporturile dintre client şi avocat, orice imixtiune din partea vreunui organ al Statului este inadmisibilă.

În aplicarea textului art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, care durează din 2008, curtea de apel a constatat că onorariul fixat de fiecare pârât cu apărătorul său nu este abuziv şi nici disproporţionat.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta A., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa nu s-a conformat dezlegărilor date de instanţele de control judiciar şi nu a respectat indicaţiile acestora în sensul că nu a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, nu a analizat în niciun fel titlurile pârâţilor persoane fizice, au ignorat practica Curții Europene a Dreptului Omului, precum şi faptul că în cauză a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a pârâţilor persoane fizice la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare.

În susţinerea preferabilităţii titlurilor, reclamanta a arătat că acesta este mai vechi decât cel al intimaţilor pârâţi persoane fizice, şi a fost dobândit prin act autentic, necontestat de nimeni.

De asemenea, s-a arătat de către reclamantă că titlul său este un titlu valabil, spre deosebire de cele ale intimaţilor, contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu un non dominus, cu încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950.

În acest context, s-a susţinut că aparenţa invocată de pârâţi nu este creatoare de drept, întrucât în speţă nu sunt îndeplinite nici condiţia erorii comune şi invincibile a subdobânditorului şi nici condiţia bunei - credinţe. Astfel, s-a arătat că din interogatoriile administrate la termenul din 27 aprilie 2015 pârâţilor B. şi E. a rezultat că intimaţii pârâţi persoane fizice nu au făcut niciun fel de diligenţe pentru a afla dacă statul deţine un titlu valabil asupra imobilelor pe care urmau să le cumpere. Mai mult, s-a susţinut că aceştia aveau cunoştinţă de existenţa adevăratului proprietar al imobilului în litigiu şi, cu toate acestea, au înţeles să achiziţioneze de la stat.

S-a invocat, totodată, reaua credinţă a pârâtului B., care a avut calitatea de intervenient în litigiul promovat de reclamantă în 1997 pentru retrocedarea imobilului, Dosar nr. x/1997 pe rolul Judecătoriei Ploieşti, având ca obiect plângerea împotriva Hotărârii nr. 102/1997 a Comisiei Judeţene Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi în faza recursului, Dosar nr. x/1998 al Tribunalului Prahova.

Reclamanta a arătat că are un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Curții Europene a Dreptului Omului, întrucât prin Hotărârea nr. 102 din 7 martie 1997 i-a fost recunoscut dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, deci implicit calitatea de proprietar deposedat abuziv al imobilului.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului, „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi pentru reţinerea eronată a împrejurării că, odată încasate despăgubirile în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar mai deţine un drept de proprietate asupra imobilului revendicat la a cărui restituire nu a renunţat niciodată.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată reclamanta, despre care s-a pretins că este exagerat şi nejustificat, în mod nelegal fiind acordate pârâţilor şi cheltuielilor efectuate în primul ciclu procesual, în condiţiile în care soluţia de respingere a acţiunii sale ca inadmisibilă a fost desfiinţată cu trimitere spre rejudecare.

Intimaţii pârâţi B., C., H., J., E., P., R. şi F., solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile invocate de reclamanta recurentă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acestea sunt doar în parte întemeiate, având în vedere următoarele considerente:

Argumentele invocate de recurentă în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune vizând cererea completatoare a cererii introductive, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice, nu pot fi primite.

În mod legal, instanţele de fond şi apel au înţeles să dea eficienţă prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii”.

În aceste condiţii, chiar dacă se invocă incidenţa dreptului comun în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune s-a prescris în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prevăzut succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, împlinindu-se la data de 14 august 2002.

Raportat la acest moment, instanţele de fond şi apel au reţinut corect că acest termen de prescripţie prevăzut de lege nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiţie, fiind un termen rezonabil, astfel încât să dea posibilitatea tuturor celor interesaţi să promoveze acţiuni în justiţie în vederea realizării drepturilor pretinse.

Mai mult, Curtea va observa că pe lângă cauzele de nulitate de drept comun, frauda la lege, cauza imorală şi ilicită a titlului Statului Român, reclamanta însăşi a invocat incidenţa art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, lege specială în materie.

În aceste condiţii, instanţa de apel a stabilit corect că atâta timp cât procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 constituie legea specială, se aplică legea nouă, conform art. 15 din Constituţie şi art. 1 alin. (20) C. civ., care a suprimat, în totalitate acţiunea legii vechi în ceea ce priveşte imobilele ce fac obiectul ei de reglementare.

Motivul de recurs vizând soluţia dată asupra fondului acţiunii în revendicare imobiliară de drept comun, precum şi în constatarea nulităţii absolute a titlului Statului Român este nefondat.

Instanţa de apel a reţinut corect că argumentele vizând răsturnarea prezumţiei bunei credinţe prin formularea cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu privesc modul de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice, solicitare ce nu mai poate fi examinată întrucât a fost admisă şi menţinută excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, referitoare la acest petit.

Conform îndrumărilor date de Înalta Curte prin decizia de casare, s-a lăsat instanţei învestite cu rejudecarea cauzei în apel, posibilitatea de a analiza şi aprecia, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă prin admiterea acţiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, argumentele recurentei reclamante, prin care se pretinde încălcarea art. 315 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Curtea va reţine, totodată, că a fost corect constatată ca neîntemeiată solicitarea reclamantei în sensul aprecierii nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.

O soluţie contrară ar încălca efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al sentinţei civile nr. 13041 din 25 noiembrie 1997 a Judecătoriei Ploieşti, irevocabilă prin Decizia nr. 676 din 29 iunie 1998 a Tribunalului Prahova, prin care s-a statuat în sensul preluării imobilului în litigiu cu titlu valabil.

Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că preluarea de către stat s-a făcut cu titlu valabil, iar cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă ca prescrisă, instanţa nu mai putea examina buna credinţă a chiriaşilor dobânditori ai apartamentelor din imobilul în litigiu.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de a se constata că deţine un „bun” în sensul Convenţiei, constând în existenţa deciziei administrative definitive prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate, de asemenea, argumentele acesteia nu pot fi primite.

În jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului, s-a statuat că speranţa de a obţine recunoaşterea unui drept de proprietate pe care cineva se află în imposibilitatea de a-l exercita efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1, în aceeaşi măsură reprezentând efectul unei creanţe sub condiţie încetând prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Prinţul Hans Adam II de Liechtenstein contra Germaniei).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. Legiuitorul dispune de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea declarând că respectă modul în care aceasta concepe imperativele „utilităţii publice”, cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă.

În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept de despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului produce consecinţe asupra evaluării cerinţei premisă a admiterii acţiunii în revendicare imobiliară.

Urmare a pronunţării hotărârii Curții Europene a Dreptului Omului în cauza Atanasiu, circumstanţele de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept de restituire, ci doar ale unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.

Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare şi instituirea unor proceduri simplificate echivalează în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către foştii chiriaşi.

Astfel, proprietarul care nu deţine un bun actual nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, motiv pentru care se va aprecia că reclamanta nu avea un drept de restituire care să o îndreptăţească la redobândirea bunului în natură, chiar dacă nu s-ar fi opus principiul electa una via şi procedura Legii nr. 10/2001.

Curtea va constata că este întemeiat motivul de recurs vizând nelimitarea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată reclamanta.

Instanţa de apel a reţinut corect că reclamanta se află în culpă procesuală şi sunt aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în sensul că aceasta datorează toate cheltuielile avansate de pârâţi cu ocazia desfăşurării litigiului, indiferent câte cicluri procesuale au fost parcurse.

Curtea de apel a interpretat şi aplicat, însă, eronat dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., considerând că nu se impune reducerea onorariului de avocat, conform solicitării reclamantei, întrucât s-ar opune dispoziţiilor art. 132 din Statutul profesiei de avocat, acesta fiind stabilit inter partes, cu excluderea oricărei imixtiuni din partea vreunui organ al statului în raporturile dintre avocat şi client.

Desigur că, în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client, orice imixtiune din partea vreunei instituţii a statului este inadmisibilă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Ca orice act juridic, contractul încheiat între avocat şi clientul său îşi produce efectele numai între părţi, iar nu şi faţă de terţe persoane, inclusiv faţă de adversarul din proces.

Având în vedere că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în care sunt incluse şi sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, înseamnă că acel contract îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul, aceasta din urmă văzându-se obligată în temeiul voinţei exprimate de persoanele care au negociat onorariul de avocat, deşi aceasta, în mod evident, nu a participat nici personal şi nici prin reprezentare la încheierea respectivului contract, în baza unuia dintre principiile ce guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, respectiv principiul reparării integrale.

Prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. ultim C. proc. civ. nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.

Curtea va constata că instanţa de apel a refuzat, pentru argumentele menţionate, să verifice proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

În consecinţă, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va admite critica recurentei referitoare la cheltuielile de judecată la care a fost obligată de prima instanţă.

În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. se va modifica în parte decizia recurată, se va admite apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 1164 din 4 mai 2015 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă, şi se va schimba în parte sentinţa apelată în sensul că se va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1832 din 12 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Modifică decizia recurată, în parte, în sensul că:

Admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1164 din 04 mai 2015 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

Schimbă, în parte, sentinţa apelată în sensul că, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., micşorează cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, stabilite în sarcina reclamantei, la suma de 1.500 lei, pentru fiecare pârât căruia i-au fost acordate cheltuieli de judecată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de câte 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în favoarea fiecăruia dintre intimaţii-pârâţi B., F., P., R., C., H., E. şi J.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2016.