Territorial competence for challenging land restitution invalidation decisions: seat of issuing entity governs

Decizia nr. 552/2016

După deliberare, asupra cauzei de faţa, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 mai 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, sub nr. x/3/2015 reclamantul A., domiciliat în oraşul Filiaşi, judeţul Dolj, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., cu sediul în Bucureşti, sector 1, constatarea nulităţii Deciziei de invalidare nr. 2958 din 27 ianuarie 2015.

În motivare, reclamantul a arătat că autoarea sa, defuncta D., a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă că terenul în discuţie a intrai în patrimoniul fostei C.A.P., antecesoarea sa fiind înscrisă în anexa nr. 39 în vederea acordării despăgubirilor cu suprafaţa de 0,57 ha, conform menţiunilor din registrul agricol din perioada 1957-1958.

De asemenea, a susţinut că autoarea sa a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, care a fost preluat abuziv de stat.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin sentinţa nr. 1266 din 30 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a dispune astfel, această instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 2958 din 27 ianuarie 2015, C. a decis invalidarea măsurii acordării despăgubirilor aferente terenului, stabilită prin Hotărârea Comisiei Judeţene Dolj nr. 980 din 13 iulie 2007 de validare a propunerii Comisiei Locale Filiaşi privind înscrierea suprafeţei de 0,57 ha, reconstituită petentei D., după autorul E., menţionată în anexa nr. 39 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005, eu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa a constatat că obiectul cauzei constă într-o contestaţie formulată împotriva deciziei de invalidare emisă de C., cu referire la un teren în privinţa căruia s-a emis de către Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Iaşi o propunere de despăgubiri. De asemenea, a reţinut că terenul este situat în circumscripţia Tribunalului Dolj, în a cărui rază teritorială se află şi entitatea nvestiiă cu soluţionarea cererii de acordare a masurilor reparatorii pentru imobilul în suprafaţă de 0,57 ha, în baza Legii nr. 18/1991.

Reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, a apreciat că acestea reglementează modalitatea de soluţionare a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către entităţile învestite de lege a dosarelor care sunt deja înregistrate pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a celor înregistrate la aceeaşi autoritate, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Instanţa a opinat că art. 35 face trimitere expresă la competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite ori care a fost învestită cu soluţionarea pe fond a cererilor de restituire în baza Legii nr. 18/1991 sau a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, intenţia legiuitorului nefiind aceea de a stabili competenţa de soluţionare a cererilor care vizează fondul raportului juridic având ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de stat în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Astfel, a apreciat că instanţa competentă sa soluţioneze contestaţia vizând decizia de invalidare emisă de C., conform art. 34 din Legea nr. 165/2013 este tribunalul în circumscripţia căruia se află entitatea care a soluţionat cererea de restituire a terenului, şi anume Tribunalul Dolj.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, instanţa a stabilit competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de C. în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite cu soluţionarea cererii de restituire a terenului, întrucât a apreciat câ acesta esle cel mai în măsură să analizeze contestaţia, în raport de locui situării imobilului şi de administrarea facilă a probatoriului.

În opinia instanţei, sediul C. constituie un element mai puţin important la stabilirea competenţei, deoarece această instituţie are atribuţii, exclusiv, în vederea finalizării dosarelor de restituire a imobilelor, astfel cum sunt prevăzute de art. 25 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 165/2013, după ce entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor nu tranşat aspectele esenţiale în soluţionarea acestora.

Astfel, C. are atribuţii de verificare şi de validare a lucrărilor efectuate de entităţile enumerate la lit. a), pct. 4 din Legea nr. 165/2013 şi de evaluare a punctelor prin aplicarea unei grile notariale, nefiind în măsură să aprecieze asupra întinderii dreptului de proprietate, a configurării imobilului, a stării acestuia la momentul preluării şi a situaţiei juridice a imobilului. A interpreta altfel ar însemna ea totalitate notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 18/1991 la nivel naţional să fie soluţionate de cele trei secţii civile ale Tribunalului Bucureşti. ceea ce ar conduce la un blocaj al procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.

Aşa fiind, tribunalul a considerat că analiza contestaţiei cu privire la restul de teren pentru care nu s-a putut proceda la reconstituirea dreptului de proprietate din lipsă de disponibil şi nu pentru că nu s-a făcut dovada temeiniciei cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu poate fi atribuită decât instanţei în circumscripţia căreia se află sediul unităţii deţinătoare a terenului pentru care deja s-a reconstituit dreptul de proprietate. cu atât mai mult cu cât titlul de proprietate invocat de reclamant a intrat in circuitul civil.

Pentru aceste considerente, a apreciat că Tribunalul Dolj este competent să soluţioneze cererea dedusă judecăţii.

La rândul său, prin sentinţa nr. 75 din 5 februarie 2016, Tribunalul Dolj, secţia l civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit confliciul de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a decide astfel, a apreciat că prin sintagma sediul entităţii prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, trebuie să se înţeleagă sediul entităţii sau autorităţii care a emis decizia contestată în cauză, respectiv sediul C., care se află în Bucureşti, sector 1, concluzie la care se ajunge din interpretarea coroborată a mai multor articole din cuprinsul actului normativ menţionat.

Astfel, a reţinut că, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, prin entitate învestită de lege se înţelege şi C., care reprezintă una dintre entităţile cu atribuţii în aplicarea Legii nr. 165/2013, alături de cele învestite de lege cu aplicarea legilor fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a constatat că la pct. 5 al art. 3 din acelaşi aci normativ se arată că, prin decizia entităţii învestite de lege, se înţelege decizia/dispoziţia/ordinul/hotărârea emisă de către aceasta, prevăzută la pct. 4, deci, inclusiv decizia emisă de C., cum este cea atacată în prezenta cauză.

Instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 fac referire la art. 33 şi art. 34, rezultând, astfel, că entitatea învestită de lege poate fi abilitată să soluţioneze notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 sau cererile întemeiate pe legile fondului funciar.

Deci, de la caz Ia caz, în funcţie de emitentul actului administrativ contestat, sediul entităţii învestite de lege în raport de care se stabileşte competenţa teritorială exclusivă poate fi al oricărei entităţi prevăzute de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013, cum ar fi cele chemate să soluţioneze notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său ori autoritatea publică locală, care poate fi primarul, primarul general al municipiului Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţean, potrivit art. 21 coroborat cu art. 26 alin. (3), din Legea nr. 10/2001) ori sediul celorlalte entităţi prevăzute de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în materia legilor fondului funciar, dar şi al comisiei prevăzute de art. 34 din Legea nr. 165/2013 (Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită potrivit Legii nr. 247/2005) sau cel al comisiei înfiinţate potrivit Legii nr. 165/2013 (C.), ultimele două funcţionând în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, având sediul In municipiul Bucureşti.

Aşadar, în opinia Tribunalului Dolj, entitatea la care se refera art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este cea care a emis decizia contestată în cauză, respectiv C. şi nu Comisia Locală Filiaşi pentru Aplicarea Legilor Fondului Funciar sau Comisia Judeţeană Dolj, cum, în mod greşit, a apreciat Tribunalul Bucureşti, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu se atacă hotărârile comisiilor de fond funciar.

Pentru aceste considerente, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte reţine că, în cauză, competenţa soluţionării pricinii revine Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea înregistrată la data de 13 mai 2015. sub nr. x/3/2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., constatarea nulităţii Deciziei nr. 2958 din 27 ianuarie 2015 prin care a fost invalidată măsura acordării despăgubirilor, stabilită prin Hotărârea Comisiei Judeţene DoIj nr. 980 din 13 iulie 2007 de validare a propunerii Comisiei Locale Filiaşi privind înscrierea suprafeţei de 0,57 ha, reconstituită petentei D., antecesoarea reclamantului, conform menţiunilor din anexa nr. 39 la Regulamentul aprobai prin H.G. nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediile entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Aceste prevederi legale instituie o normă de competenţă teritoriala absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității, competenţa de soluţionare a contestaţiilor emise de aceasta cu respectarea dispoziţiilor art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013.

Referitor la semnificaţia sintagmei „entitate învestită de lege", în alin. (3), alin. (1) pct. 4 din actul normativ mai sus indicat sunt enumerate structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, la lit. g) fiind menţionate B. şi C., care este, de altfel, emitenta deciziei contestate de reclamantă.

Coroborând prevederile legale mai sus evocate, în cauză, determinarea instanţei competente în soluţionarea litigiului dedus judecăţii nu poate fi stabilită prin raportare la instanţa în a cărei rază teritorială este situat imobilul sau sediul unităţii deţinătoare a terenului pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate şi la faptul că administrarea probatoriului de către aceasta este mai facilă, astfel cum a apreciat prima instanţă învestită, întrucât, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acţiune în constatarea nulităţii Deciziei de invalidare nr. 2958 din 27 ianuarie 2015, emisă de pârâta C., competenţa teritorială aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află sediul acesteia, respectiv Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, în raport de considerentele mai sus expuse şi de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reţine că entitatea învestită de lege, în cauză, nu poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pen:ru care competenţa de soluţionare a litigiului revine, potrivit normelor legale menţionate, tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acesteia.

Cum pârâta C., emitenta deciziei de invalidare contestate, cât şi pârâta B. au sediul în Bucureşti, sector 1, competenţa de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 11 martie 2016.