Cassation appeal for civil liability in fatal road accident null due to failure to substantiate legal grounds for extraordinary review.

Decizia nr. 528/2016

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 948 din 28 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, în consecinţă, a fost obligată pârâta Ia plata către reclamanta A. a sumei de 1618,76 lei - daune materiale şi 2.000 euro - daune morale; către C. a sumei de 1.500 euro - daune morale, fiind respinsă cererea privind acordarea de daune morale reclamantului B.

Pentru a pronunţa această sentinţa., tribunalul a reţinui că potrivit rechizitoriului din data de 30 martie 2011 întocmit în Dosarul nr. x/P/2010 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu, la data de 15 martie 2010, învinuitul E. (intervenient în prezenta cauza), aflându-se la volanul autoutilitarei, a observat-o pe victima F., care circula ca pieton pe partea dreapta a carosabilului, şi a acţionat sistemul de frânare însă, din cauza vitezei peste limita admisă nu a putut evita impactul cu victima.

Din înscrisurile depuse în cauză a rezultat că reclamanţii A. şi C. sunt fraţi ai defunctului, iar reclamantul B., nepot al acestuia, iar ia data producerii accidentului rutier, autovehiculul condus de condamnatul E. era asigurat la pârâta SC D. SA.

În cauză a fost reţinută incidenţa dispoziţiilor legale prevăzute în art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995, în forma avută la data producerii accidentului, rezultând astfel că asiguratul de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, preia riscul plăţii despăgubirilor către terţii prejudiciaţi prin faptă ilicită a conducătorului autovehiculului asigurat, atunci când este atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Cu privire la daunele materiale (solicitate în cuantum de 20.000 euro), instanţa a constatat că reclamanţii au putut proba cu înscrisuri justificative, doar suma de 1.618,76 lei, iar cu privire la daunele morale solicitate (în cuantum de câte 500.000 euro pentru fiecare reclamant). în raport de probele administrate. de principiul echităţii şi cel al despăgubirii juste, tribunalul a obligat pârâta la plata sumei de 2.000 euro daune morale, către reclamanta A. şi 1.500 euro, către reclamantul C., cu acelaşi titlu, şi a respins cererea reclamantului B. de acordare a daunelor morale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apei A., B. şi C. solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul unei juste aprecieri a daunelor acordate, astfel încât acestea să corespundă prejudiciului material şi moral suferit de reclamanţi cu ocazia decesului numitului F.

Prin Decizia nr. 1355 din 29 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2012, respingându-se excepţia tardivităţii declarării apelului, a fost admis apelul formulat de apelanţi, schimbată, în parte, sentinţa atacată, în sensul că, pe fond, a fost obligată pârâta la plata sumei de câte 4.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţii A. şi C. menţinăndu-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în ce priveşte daunele materiale, având în vedere dispoziţiile ari. 49 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 21/2009 în vigoare la data producerii evenimentului şi, în raport cu înscrisurile administrate de către reclamanţi, că acestea au fost corect calculate de către instanţa de fond, arătând că bonul fiscal, nu a fost îuat în considerare de instanţa de fond, în mod temeinic, întrucât a fost eliberat la 10 octombrie 2013, în timp ce decesul a avut loc la 15 martie 2010. În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamanţi, s-a reţinut că dată fiind relaţia de rudenie a fraţilor, instanţa de fond a apreciat în mod corect ca aceştia au suferit un prejudiciu moral efectiv, demonstrat de legăturile de afecţiune care existau între fraţi, determinând o suferinţă în planul calităţii vieţii acestora. în ce priveşte solicitarea apelantului B. în calitate de nepot, şi nu de fiu, faţă de actele de stare civilă depuse la dosar, s-a considerat că nu s-a demonstrat legătura puternică de familie pe care o pretinde că a avut-o cu defunctul, iar în raport de dispoziţiile Rezoluţiei nr. 75/1975 adoptată la 34 martie de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei fraţii beneficiază de o prezumţie simplă, chiar restrictivă, în sensul că, aceste persoane trebuie să aibă o legături de aiectaţiune strânsă cu victima.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A., B. şi C. au formulat recurs, indicând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenţii reclamanţi au susţinut că prin decizia reeuraiă se face confuzie cu privire la aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale, considerând că în speţa dedusă judecaţii este vorba de o răspundere civile delictuală şi nu de una contractuală, deosebirea dintre acestea reprezentând-o obligaţia încălcată, care într-un caz este o una legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cealaltă, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie stabilită printr-un "contract preexistent", deci o obligaţie concretă. În continuare, mai arată că se cere ca acel contract să lie valabil încheiat, iar răspunderea contractuală poate fi invocată numai de către părţile contractante, având în vedere principiul relativităţii efectelor contractului, pe când terţii se raportează la contract ea la un fapt juridic, pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite putând apela la răspunderea delictuală. Astfel, răspunderea civilă a inculpatului nu este contractuală, ci în exclusivitate delictuală, împrejurarea că cel vinovat este titularul unei poliţe R.C.A. în virtutea căreia în locul vinovatului asigurătorul poate fi obligat la plata parţială sau totală a despăgubirilor, nu sehîmba temeiul juridic al tragerii la răspundere civilă a acestuia, care în speţă nu poate fi decât cel prevăzut de art. 1349 şi 1357 C. civ. Consideră că părţile civile din cauză sunt terţi în raport de contractul de asigurare, şi, faţă de acestea, contractul nu produce efecte directe, acestea având dreptul de a primii plata despăgubirilor, care constituie valoarea prejudiciului lor real şi efectiv produs şi dovedit numai ca efect al regimului juridic legal al poliţei R.C.A., asigurătorul putând să fie obligat la plata de despăgubiri numai în raport de existenţa unui prejudiciu real şi efectiv produs şi evaluat şi numai în limita acestuia, actualizată după normele europene. Mai susţin recurenţii ca în mod greşit instanţa de apel nu a acordat daune morale nepotului B., motivat de împrejurarea că acesta nu ar fi locuit cu defunctul, întrucât legea nu condiţionează acordarea daunelor morale şi materiale de acest aspect, iar gradul de rudenie şi relaţiile afective existente între reclamantul-apeiant şi defunctul F. a fost dovedii.

Invocând argumentele literaturii juridice şi cele ale practicii judiciare române şi străine, recurenţii mai arată că gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale, iar pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, trebuie apelat la un criteriu orientativ şi anume la criteriul echităţii.

În privinţa daunelor materiale solicitate în cuantum de 20.000 euro, suma ce reprezintă echivalentul cheltuielilor efectuate cu ocazia înmormântării, recurenţii reclamanţi susţin că instanţa de apei nu a cuantificat în mod corect întinderea acestora, neţinând cont de actele depuse la dosar dai" nici de proba testimonială administrată şi consideră că este absurd şi total inechitabil, a se pretinde părţii civile ca în momentele de maximă tristeţe pricinuite de comemorarea morţii celui dispărut, să se îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru proces, mai ales că nu au mai avut de a face cu asemenea situaţii, familia neavând bani pregătiţi pentru momentele dificile ce ar fi putut interveni, şi nici nu ştiau cât de costisitoare urmează a fi acestea.

Solicită admiterea daunelor morale şi materiale aşa cum au fost formulate prin cererea introductivă.

Analizând recursul declarai prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, constată că acesta este nul, pentru considerentele următoare:

Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs; motivele de nelegalitate sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, eu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică, precum şi in situaţia în care criticile dezvoltate sunt susceptibile de încadrare in dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de neiegalitate invocat.

Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire îa soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile art. 304 din C. proc. civ.

În speţă, deşi recurenţii reclamanţi s-au conformat exigenţelor art. 3023 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se constată că acesta nu este susceptibil de încadrare nici în ipotezele de nelegalitate invocate de recurent şi nici, din oficiu în oricare dintre celelalte motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., simpla indicare a pct. 9 din art. 304 C. proc. civ. în cuprinsul memoriului de recurs nefiind suficientă din acest punct de vedere.

În cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii nu pot fi identificate veritabile critici Ia adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se demonstrează în ce constă nelegalifatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.

Susţinerile recurenţilor reclamanţi referitoare la aplicarea răspunderii civile delictuale, diferenţa dintre această răspundere şi cea contractuală, întreaga teorie formulată cu privire ia această modalitate de răspundere, se constată că nu au legătură cu motivarea deciziei din apei, aceştia fiind în realitate nemulţumiţi de cuantumul despăgubirilor materiale şl morale acordate de instanţa de apel. Simplele afirmaţii formulate în legătură cu greşita respingere a cererii formulate de nepotul defunctului nu sunt suficiente pentru a considera că hotărârea pronunţată de instanţa de apel ar fi nelegaiă, întrucât nu îndeplineşte aşa cum s-a arătat condiţia referitoare la motivare şi nici nu permite încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul mai sus arătat.

În speţă, în esenţă, recurenţii reclamanţi sunt nemulţumiţi de cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, care deşi a majorat valoarea acestora nu a acordat valoarea solicitată prin acţiunea introductivă. Susţinerile acestora nu permit nici măcar din oficiu, să se reţină vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

De altfel recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate eu regulile de drept, astfel încât chestiunile legate de reaprecierea probelor administrate pentru dovedirea despăgubirilor materiale solicitate şi evaluarea situaţiilor de fapt pot fi invocate doar în apel, nu şi în recurs.

Pentru considerentele arătate, reţinând că în speţă nu s-au invocat motive de ordine publică, Înalta Curte constată, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C., împotriva Deciziei nr. 1355 din 29 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2012.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2016.